----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Trei cai troieni (I)

Încercările unor membri ai Bisericii Ortodoxe de a-i dezorienta pe credincioşi

 

de arhipreot Alexander F.C. Webster,

Decan al Seminarului ortodox Sfânta Treime din Jordanville

 

Nota redacţiei

Când auzim ‘Jordanville’ gândul ne fuge de îndată la faimoasa mânăstire şi seminarul ei, socotită a fi centrul duhovnicesc al diasporei ruse, la vestiţi ierarhi ruşi precum mitropolitul Filaret Voznesenski, înmormântat aici, sau Arhiepiscopul Averchie de Jordanville care a şi fost stareţul şi rectorul seminarului.

Astăzi însă Jordanville şi-a pierdut faima de odinioară, o spun şi o simt chiar cei care vieţuiesc aici, dar umbra unei istorii plăcute lui Dumnezeu încă pluteşte deasupra locului, şi se aud încă învăţături ortodoxe pe buzele celor care predau în acest seminar. Îl cunoaştem deja pe protopresbiterul Peter Heers[1], un convertit de la anglicanism, care predă Vechiul şi Noul Testament; iar acum facem cunoştinţă cu arhipreotul Alexander Webster, convertit de la catolicism în urmă cu câteva decenii.

Şi dacă acum câteva decenii, arhiepiscopul Averchie ne învăţa ce este Ortodoxia, cu multă înţelepciune şi discernământ, astăzi urmaşii lui vin să ne atragă atenţia mai degrabă asupra unor fenomene care ameninţă Ortodoxia, mai cu seamă pe tărâm american, dar şi în alte părţi ale lumii. Imaginea pe care ne-o oferă părintele Webster este cutremurătoare şi ea ar putea fi surprinsă într-o singură frază astfel: permiţând amestecul politicului şi în general al lumescului în sânul Bisericii, Ortodoxia nu face decât să calce pe urmele catolicismului şi protestantismului şi să devină, cât de curând, doar o altă confesiune între numeroasele confesiuni creştine ale lumii, pierdută, rătăcită în această lume fiindcă a fost desprinsă de învăţătura ei care transcendea totul. Iar plăgile care se reped asupra ei ca nişte fiare sunt doar dovada acestei decăderi şi abateri de la menirea sa.

[Notele de subsol care aparţin redacţiei noastre sunt notate n.r.]

 

* * *

 

Întunecatul Sinod pan-ortodox din Creta din iunie 2016 a amintit creştinilor ortodocşi că piatra credinţei şi practicii ortodoxe se fărâmiţează de decenii. Fisurile sunt îndeosebi evidente printre cei aproximativ un milion de creştini ortodocşi din Statele Unite ale Americii.

Neconvenţională pentru tonul conflictului este retorica agresivă ad hominem[2] a avangardei împotriva celor care pun un accent deosebit pe fidelitatea neclintită faţă de Tradiţia ortodoxă. Într-o comunitate cunoscută pretutindeni pentru abordarea ei conservatoare a învăţăturii religioase, moralităţii şi riturilor liturgice, inovatorii ar sta în umbră în mod normal, evitând atenţia nedorită şi acuzaţiile de ,,erezie”, în timp ce s-ar strădui ca treptat să lucreze ,,schimbarea”. În mod ironic, tradiţionaliştii ortodocşi sunt atacaţi şi în defensivă în America şi în câteva Biserici autocefale (de sine stătătoare) de pe glob.

,,Stânga” ortodoxă îşi duce ofensiva pe 3 fronturi. Deoarece vasta majoritate a credincioşilor ortodocşi din această ţară nu cunosc astfel de intrigi ale unor elite intelectuale, puţine la număr dar hotărâte – clerici şi laici – angajate în acest război duhovnicesc, voi împrumuta expresia folosită de jurnalistul ortodox Rod Dreher[3] a ,,calului troian” al lui Homer ca o metaforă potrivită pentru tactica principală a acestor elite[4]. De fapt, intenţionez să folosesc de 3 ori această metaforă. Asemenea faimosului complot strategic al grecilor din vechime, caii troieni ortodocşi contemporani par să fie daruri, dar ei sunt, dimpotrivă, plini de războinici teologici clandestini pregătiţi să jefuiască Biserica.

 

Îndepărtarea ortodocşilor ,,deplorabili”

Primul cal troian este tendinţa crescândă a ortodocşilor de stânga de a imita insulta ,,coşul deplorabililor”[5] infamă a lui Hillary Clinton din 9 septembrie 2016, împotriva a jumătate din susţinătorii adversarului ei. În acest caz, epitetele sunt născute din vrăjmăşie teologică în loc de cea politică.

Unele dintre aceste concepţii noi [raţionaliste] asupra religiei par un pic forţate. De exemplu, Aristotel Papanikolaou, care deţine catedra Arhiepiscopul Dimitrie pentru teologie şi cultură ortodoxă[6] şi este co-director al Centrului pentru Studii Creştine Ortodoxe (Orthodox Christian Studies Center, OCSC) de la Universitatea Fordham, a scos de sub praf o erezie hristologică străveche. El zăreşte ceea ce numeşte ,,nestorianism politic” – definit ca ,,o politică de dualism, o politică noi versus ei, o politică de demonizare” – printre americanii ,,creştini, inclusiv ortodocşi, care nu pot să nu vadă anumite chestiuni politice ca fiind conduse de o agendă umanistă, liberală din punct de vedere politic, atee”[7]. Acesta este exces retoric îndreptat către fraţii creştini care au, o vom spune, un cuget mai tradiţionalist decât el însuşi.

Invectiva aleasă de stânga ortodoxă pare să fie ,,fundamentalist”. Nu contează că termenul are provenienţă protestantă evanghelică, datând din 1922, când Curtis Lee Laws a preluat cuvântul din publicarea tratatelor Fundamentele din deceniul anterior. Nu contează că termenul a fost folosit iniţial ca un semn de cinste. Nu contează folosirea sa nejustificată şi bizară începând din anii ’1980 pentru grupuri mari din islam şi elemente reacţionare din alte comunităţi religioase. Stânga ortodoxă repetă pur şi simplu hiperbola anti-evanghelică a confesiunilor protestante liberale principale din Consiliul Naţional al Bisericilor şi Consiliul Mondial al Bisericilor, cu care a împărţit brânza Brie şi vinul Chablis[8] atât de mulţi ani.

În prima zi a recentului Sinod pan-ortodox, nimeni altul decât un demnitar bisericesc de talia Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului (ierarh de frunte al unei Biserici Ortodoxe autocefale străvechi) a tras orbeşte cu arma de vânătoare în ,,grupuri” anti-ecumeniste nemenţionate, pe care le-a acuzat pentru absenţa a 4 Biserici întregi de la Sinod: ,,Grupurile fundamentaliste şi fanatice, printre care se numără teologi şi ierarhi, care într-o măsură mai mare sau mai mică sunt astăzi active pretutindeni în lumea ortodoxă, sunt un motiv serios din cauza căruia a planat asupra Sfântului şi Marelui Sinod o ameninţare reală nu numai de amânare, ci chiar de anulare [a sa]”. Arhiepiscopul a identificat ţintele mâniei sale în mod simplist ca fiind cei care se opun ,,oricărei idei de apropiere de alţi creştini”[9].

Înapoi în Statele Unite ale Americii, un grup tot mai mare de învăţaţi ortodocşi, în cea mai mare parte teologi laici, a îndepărtat, cu o neînfrânare crescândă, pe mulţi dintre co-religionarii lor ca ,,fundamentalişti” – poate nimeni mai adesea şi mai aspru decât George Demacopoulos, care deţine catedra ‘Părintele John Meyendorff şi Familia Patterson pentru studii creştine ortodoxe’ şi este co-director al OCSC de la Universitatea Fordham. Într-o postare pe blog din ianuarie 2015 de pe un site oficial al Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America, George Demacopoulos îşi descria adversarii teologici, cărora nu le-a menţionat numele, cu insulte supralicitate ad hominem ca ,,extremişti” şi ,,oportunişti radicali” care reprezintă un ,,pericol insidios” motivat de ,,auto-promovare”.

 

007. Trei cai troieni I 1

George Demacopoulos şi dr. Paul Meyendorff primind diploma de înfiinţare a catedrei ‘Părintele John Meyendorff şi Familia Patterson pentru studii creştine ortodoxe’, la instalarea lui George Demacopoulos ca titular al acestei catedre, octombrie 2015

În imagine, în stânga, Arhiepiscopul Dimitrie al Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America şi Mitropolitul Tihon al Bisericii Ortodoxe din America; în mijloc, dr. Paul Meyendorff şi soţia sa, George Demacopoulos; în dreapta, Marianna şi Solon Patterson, sponsorii catedrei

 

Demacopoulos afirma că ,,eroarea teologică fundamentală” a lor este ,,presupunerea că Părinţii Bisericii au căzut de acord asupra tuturor chestiunilor teologice şi etice” – o aserţiune evident absurdă pentru oricine s-a adâncit în varietatea bogată a textelor patristice existente. Printre alte tendinţe periculoase pe care le percepe în mod fals Demacopoulos, se numără o insistenţă iraţională ,,că Părinţii au fost anti-intelectuali”; ,,adeziunea slugarnică la un set fosilizat de afirmaţii”; nimic altceva decât un ,,subset de axiome teologice” derivate dintr-o ,,citire reducţionistă a Părinţilor Bisericii” şi utilizat ca ,,o armă politică”; şi o ,,idolatrie”[10] inevitabilă în locul unei ,,cercetări serioase şi care să mişte sufletul pentru a-L căuta pe Dumnezeu şi a-L împărtăşi pe El cu lumea”. Expresia lui Demacopoulos ,,cercetare care să mişte sufletul” este, dimpotrivă, o deformare existenţialistă post-modernă stranie a Părinţilor Bisericii. Animaţia nu reuşeşte să surprindă acest fel de diatribă sentimentală, bizară[11].

Dar ce se află în realitate în spatele întregii retorici aprinse ? Un indiciu a apărut într-o evaluare scurtă post-sinodală din septembrie 2016 din importanta revistă protestantă Secolul Creştin [The Christian Century], realizată de Peter C. Bouteneff, profesor de teologie sistematică la Seminarul Teologic Ortodox Sfântul Vladimir din New York. El s-a referit la Biserica Ortodoxă ca ,,rămasă în urmă în reacţia sa faţă de realităţile demografice moderne şi faţă de modernitate în general”[12].

 

Acceptarea ,,secularizării”

Această memă[13] ‘moderni versus străvechi’ susţine de asemenea cel de-al doilea cal troian: o acceptare deplină a ,,secularizării” în timp ce este respins în mod deschis ,,secularismul”.

Într-un eseu ‘sponsorizat’ de Societatea Teologică Ortodoxă din America şi publicat în mai 2016 cu scopul declarat de a influenţa Sinodul pan-ortodox din Creta care avea să aibă loc peste o lună, 6 învăţaţi ortodocşi, printre care şi Aristotel Papanikolaou de la Universitatea Fordham, au proclamat virtuţile secularizării:

,,Spaţiile politice seculare nu sunt caracterizate de un zid înalt între religie şi politică, ci de un public diferenţiat şi o ordine legală care maximalizează pluralismul. În societăţile seculare, diferenţierea domeniilor (politic, legal, economic, religios etc) a devenit un instrument esenţial pentru limitarea puterii statului şi protejarea libertăţii umane. Astfel, în timp ce este corect a respinge secularismul ca pe o ideologie anti-religioasă, Biserica ar trebui să aprobe cu discernământ secularizarea, pentru a se asigura că viaţa ei nu este limitată la anumite spaţii politice nesigure, ci este disponibilă pentru toţi oamenii. Secularizarea eliberează Biserica din detenţia politică, permiţând ca Evanghelia să fie aleasă în mod liber ca mod de viaţă”[14].

Această distincţie are un oarecare merit. Nu toate încercările de secularizare au fost cuplate cu ,,o ideologie anti-religioasă” – cel puţin nu până în prezent. Dar legătura este fără îndoială evidentă în toate ţările care au cedat comunismului, începând cu Rusia ortodoxă în 1917 şi continuând astăzi sub regimurile atee din Coreea de Nord şi Cuba[15]. Nici secularizarea Europei occidentale şi Statelor Unite ale Americii nu este imună la ceea ce pare să fie o degenerare implacabilă în interzicerile activităţii religioase ,,publice” care pot încă să conducă la persecuţie în007. Trei cai troieni I 2 toată legea. Încercarea de nuanţare intelectuală a grupului de la Societatea Teologică Ortodoxă din America poate fi mai curând naivă şi fantastică decât înţeleaptă şi realistă.

O argumentaţie mai subtilă şi extinsă în favoarea secularizării apare în cartea lui Aristotel Papanikolaou din 2014, Cele mistice ca politice: Democraţia şi Ortodoxia neradicală [The Mystical as Political: Democracy and Non-Radical Orthodoxy]. Proiectul său încearcă să creeze o punte între tărâmurile secular şi sacru ridicându-l în slăvi pe primul pe socoteala celui din urmă. O afirmaţie teologică cheie este aceasta: ,,Eu nu cred că echivalentul transcendent trebuie să fie dumnezeiescul, ci poate lua forma unui bine comun”. Într-o versiune mai timpurie a acestei argumentaţii din 2003 sub titlul ,,Bizanţ, Ortodoxie şi democraţie”, Papanikolaou trece la a circumscrie cele mai importante scopuri dumnezeieşti ale Bisericii:

,,Cât despre o formă democratică a binelui comun, Biserica trebuie să accepte propriile sale limite şi să recunoască faptul că scopul nu este constituirea unei comunităţi euharistice prin convingere religioasă, ci mai degrabă construirea unei comunităţi în care diversitatea şi multiculturalismul sunt afirmate şi protejate şi în care recunoaşterea unei asemenea diversităţi şi multiculturalism trebuie impusă, dacă nu este acceptată de bunăvoie”[16].

În 2014, Papanikolaou a înlocuit ,,multiculturalismul” cu ,,diferenţă culturală”.

Dar această schimbare uşoară nu l-a liniştit pe Vigen Guroian, profesor emerit armean apostolic la Universitatea din Virginia. Într-o recenzie devastatoare a cărţii Cele mistice ca politice în publicaţia First Things, Guroian a dat în vileag calul troian din argumentaţia lui Papanikolaou:

,,În locul acestei viziuni ecleziale de transformare, ni se serveşte fraza sforăitoare a diversităţii şi corectitudinii politice. ... Impusă ? Aceasta nu sugerează că statul liberal are o responsabilitate şi un drept de a constrânge Biserica, dacă Biserica nu afirmă ‘diversitatea şi diferenţa culturală’ ? Neîndoios, Papanikolaou ştie că aceşti termeni sunt proprietatea stângii progresiste care insistă asupra căsătoriei homosexuale, printre alte lucruri pe care Ortodoxia refuză să le ‘recunoască’”[17].

În ,,Pelerinajul secular al Ortodoxiei în America”, un articol ulterior prezentat la Conferinţa anuală a Societăţii Teologice Ortodoxe din America din 23 iunie 2016, Guroian se întreabă de ce pluralismul religios care defineşte America în secolul XXI ,,este interpretat ca norma vieţii religioase, deşi o separare a Bisericii de stat este interpretată ca o poruncă dumnezeiască, aproape ca şi cum ar fi o a unsprezecea poruncă dumnezeiască”. De ce ar trebui Bisericile Ortodoxe să accepte o secularizare mai agresivă care le-ar împinge înapoi în ghetourile lor religioase şi etnice anterioare departe întrucâtva de binele comun ?

Calea către secularizare ar trebui să fie pentru creştinii ortodocşi – într-adevăr, pentru toţi creştinii tradiţionalişti – ca în poemul memorabil al lui Robert Frost, ,,cea pe care s-a călătorit mai puţin”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] N.r.: Articole de Peter Heers:

- Sinodul din Creta şi noua ecleziologie apărută. O examinare ortodoxă

- De la Conciliul Vatican II (1965) la Sinodul pan-ortodox (2016): Indicatoare de direcţie pe calea către Creta

- Originile misionare ale ecumenismului modern. Repere care netezesc calea pentru 1920

[2] N.r.: Ad hominem înseamnă a face apel mai degrabă la emoţii şi convingeri decât la capacitatea unei persoane de a gândi.

[3] N.r.: A se vedea opiniile lui Rod Dreher în Dreapta răsăriteană: minţile conservatoare se convertesc la Ortodoxie.

[4] Rod Dreher, The Orthodox Trojan Horse, The American Conservative, 5 noiembrie 2014.

[5] N.r.: Expresie folosită de candidata democrată Hillary Clinton în cadrul unui discurs din campania prezidenţială din 2016. La un eveniment de strângere de fonduri pro-LGBT din New York, ea i-a jignit pe susţinătorii contra-candidatului ei, declarând: ,,Aţi putea pune jumătate din susţinătorii lui Trump în ceea ce numesc coşul deplorabililor. Am dreptate ? Ei sunt rasişti, sexişti, homofobi, xenofobi, islamofobi, cum vreţi să le spuneţi”. Ea însăşi a declarat după alegeri că expresia a fost un factor care a contribuit la înfrângerea pe care a suferit-o.

[6] N.r.: Catedra ‘Arhiepiscopul Dimitrie pentru teologie şi cultură ortodoxă’ a fost înfiinţată în 2009 de Fundaţia Familiei Jaharis (Michael Jaharis fiind fondatorul şi preşedintele Kos Pharmaceuticals Inc.) la Universitatea Fordham, iezuită. ,,Noi suntem impresionaţi şi mişcaţi de angajamentul Universităţii Fordham de a preda creştinism ortodox şi elenism, sub conducerea părintelui McShane şi prin grija acestor doi profesori dinamici, dr. Aristotel Papanikolaou şi dr. George Demacopoulos”, declara Michael Jaharis la inaugurarea catedrei.

În 2015, la Universitatea Fordham a fost înfiinţată o a doua catedră ortodoxă, catedra ‘Părintele John Meyendorff şi Familia Patterson pentru studii creştine ortodoxe’. Aceasta a fost sponsorizată de Solon şi Marianna Patterson (un cuplu format dintr-un grec ortodox şi o romano-catolică), care au iniţiat de asemenea Conferinţa Trienală Patterson pe tema dialogului ortodoxo-catolic, o iniţiativă deosebită a Centrului pentru Studii Creştine Ortodoxe al Universităţii Fordham.

Titularii celor două catedre sunt Aristotel Papanikolaou şi respectiv George Demacopoulos – două personaje care s-au aflat în grupul de 30 experţi invitaţi de Patriarhia Constantinopolului, în ianuarie 2016, pentru a discuta despre Sfântul şi Marele Sinod din Creta (a se vedea mai multe despre grupul de experţi în Opinii pe marginea Sfântului şi Marelui Sinod, partea a IV-a).

Astfel de catedre există şi la alte universităţi americane, înfiinţate tot de magnaţi greci, unii dintre ei masoni cunoscuţi, apropiaţi de conducerea Arhiepiscopiei Greceşti a Americii de Nord, prin intermediul căreia se fac susţinători financiari importanţi ai Patriarhiei Constantinopolului.

[7] https://publicorthodoxy.org, 12 octombrie 2015, Political Nestorianism and the Politics of Theosis; 11 noiembrie 2016, Being Christian During A Trump Presidency.

[8] N.r.: Brie este o specialitate de brânză din regiunea Brie din nord-estul Franţei; Chablis este o marcă de vin alb sec, produs în regiunea Burgundia din centrul Franţei – cu alte cuvinte, două delicatese.

[9] pravoslavie.ru, 22 iunie 2016, Archbishop Chrysostomos of Cyprus accused bishops, theologians, and laity critical of Holy and Great Council of fundamentalism in speech at opening of Crete Synaxis.

[10] N.r.: În martie 2018, Papa Francisc a spus către preoţi: ,,Nu idolatrizaţi adevărul; fiţi aproape de oameni” ... El a construit un întreg sofism în jurul conceptului ,,adevăr-idol”.

[11] https://blogs.goarch.org, 29 ianuarie 2015, Orthodox Fundamentalism.

[12] christiancentury.org, 14 septembrie 2016, The Great and Holy Council maps an Eastern Orthodox future. After the global meeting in Crete, conciliarity and orthodoxy hang in delicate balance, by Peter C. Bouteneff.

[13] N.r.: Caracteristică culturală transmisă de la o generaţie la alta.

[14] https://publicorthodoxy.org, 5 aprilie 2016, Orthodoxy, Human Rights & Secularization.

[15] N.r.: Aflându-se pe teren american, autorul vorbeşte în principal despre cele petrecute în SUA şi eventual în Europa secolului XX. Dar secolul XIX a arătat o dorinţă de secularizare – cel puţin în ce priveşte Biserica – care a fost întotdeauna însoţită de o ideologie anti-religioasă. Ca punct de plecare pentru o astfel de perspectivă, a se vedea Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, Capitolul II. Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910), §. 192. Biserica Romano-Catolică în diversele state şi ţări şi următoarele.

[16] Aristotel Papanikolaou, ,,Byzantium, Orthodoxy, and Democracy”, Journal of the American Academy of Religion, martie 2003, vol. 71, nr. 1, p. 75-98.

[17] Vigen Guroian, Godless Theosis. A review of The Mystical as Political, First Things, aprilie 2014.