----------------

 

Carti in site

 

--------------------

DOCUMENTE ALE BISERICII

Câteva consideraţiuni în legătură cu îndreptarea calendarului

- Referat prezentat de preotul profesor Petre Vintilescu,

decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti -

 

» Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic

[Culisele Conferinţei pan-ortodoxe de la Moscova din 1948]

Regimul sovietic a pregătit minuţios ani în şir organizarea unui Sinod Ecumenic la Moscova urmărind să proclame că Biserica Rusă este noua Patriarhie Ecumenică, cea de-a Treia Romă, dar în final ceea ce a reieşit nu s-a putut numi decât Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948

 

Prezentarea succintă a conferinţei

 

Privind chestiunea calendarului

» Despre calendarul Bisericii, referat prezentat de profesorul asociat Alexie Gheorghievski, de la Academia Duhovnicească din Moscova

» Stilul nou şi stilul vechi, zise gregorian şi iulian, referat prezentat de arhiepiscopul Serafim Sobolev, întâistătător al parohiilor ruse din Bulgaria

» Dezbateri din cadrul comisiei însărcinate cu chestiunea calendarului

[Fragmente din stenogramele dezbaterilor]

 

1. Noţiuni preliminare

Pentru calcularea timpului, s-a adoptat în uzul de toate zilele anul solar tropic sau anul ceresc, care reprezintă intervalul de timp de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 45,98 secunde dintre două echinocţii de primăvară, adică intervalul în care se încadrează cele patru anotimpuri. Legătura strânsă, ce s-a stabilit între viaţa şi activitatea oamenilor şi între schimbarea sau succesiunea anotimpurilor, a fost motivul cel mai puternic, pentru care s-a luat ca bază pentru anul civil calendaristic, anul tropic sau ceresc.

Anul tropic este însă ceva mai mic decât anul solar sideral, care reprezintă 365 zile, 6 ore, 9 minute şi 11 secunde, adică timpul necesar pământului pentru o rotaţie completă în jurul soarelui. Ca şi anul lunar, care este numai de 354 zile, 8 ore, 48 minute şi 36 secunde, anul sideral a rămas o simplă formulă de operaţie în domeniul astronomic pur ştiinţific.

 

2. Necesitatea îndreptării calendarului

Deoarece în viaţa de toate zilele nu este practică folosirea unui calcul cu fracţiuni de zile, s-a căutat o modalitate pentru a pune de acord anul civil sau calendaristic cu anul ceresc. Un astfel de sistem a fost inaugurat pentru prima dată de Iuliu Caesar, în anul 46 înainte de Hristos, cu ajutorul astronomului egiptean Sosigen. Potrivit calendarului iulian, fiecare al patrulea an este bisect, adică de 366 zile în loc de 365, cât aveau anii simpli sau comuni. Plusul acesta de o zi la anul bisect, necesar pentru acoperirea diferenţei dintre anul ceresc şi anul obişnuit de 365 zile, reprezintă însă un interval ceva mai lung decât diferenţa dintre cei patru ani cereşti şi cei patru ani calendaristici şi anume de câte 11 minute şi 14,02 secunde la fiecare an. Anul calendaristic fiind deci mai lung decât cel ceresc, se termină mereu după ce s-a încheiat acesta din urmă. Diferenţa însă de 11 minunte şi aproape un sfert ajunge să dea după 128 ani o zi de întârziere, aşa că, până la Sinodul I Ecumenic (325), anul calendaristic rămăsese în urma celui tropic (ceresc) cu 3 zile. Pe de altă parte, din cauza acestei nepotriviri, data echinocţiului de primăvară şi luna nouă au rămas în calendarul civil din ce în ce mai mult în urma datei de 21 martie, care reprezintă data echinocţiului de primăvară luată în consideraţie de Sinodul I Ecumenic în vederea fixării zilei pentru sărbătoarea Paştelui.

Pentru a pune de acord anul civil cu cel ceresc, Sinodul I Ecumenic a suprimat această diferenţă de 3 zile, adică a avansat anul calendaristic cu 3 zile, data echinocţiului de primăvară fiind adusă astfel la 21 martie, de la 18 martie, la care era întârziată. Aceasta este prima îndreptare făcută calendarului iulian de către Biserică, la mijloc fiind interesul fixării juste a datei pentru serbarea Paştelui, care trebuie să aibă loc în prima duminică după luna plină, ce urmează echinocţiului de primăvară, sau în duminica următoare, dacă cea dintâi ar coincide cu Paştele iudaic. Fixând acest principiu, Sinodul a lăsat în practică Bisericii din Alexandria sarcina de a calcula şi a anunţa în fiecare an celorlalte Biserici data Paştelui, în legătură cu echinocţiul şi cu prima lună plină după el.

Sinodul n-a formulat însă nici o dispoziţie, prin care să preîntâmpine în viitor erorile legate fatal de calendarul iulian în raport cu anul solar, aşa încât tabelele pascale, ce s-au întocmit mai târziu, s-au orientat după calendarul iulian iar nu după echinocţiul astronomic. Data Paştelui a alunecat astfel mereu în urma anului solar, odată cu calendarul iulian, ajungând să depăşească, din cauza unor calcule greşite a fazelor lunare şi în legătură cu data Paştelui iudaic, termenul de 25 aprilie, dată extremă la care poate fi serbat Paştele potrivit datelor astronomice luate în consideraţie de Sinodul I Ecumenic. După exemplul acestuia însă, Biserica are deplină autoritate – mai mult: chiar datoria – să aplice măsurile cuvenite de corectare, ori de câte ori împrejurările îi indică necesitatea unei armonizări între calendarul civil şi anul ceresc.

Este tocmai ceea ce s-a şi întâmplat în cursul istoriei. Diferenţa ajungând de 10 zile între aceste două genuri de ani, până în anul 1582, Papa Grigorie al XIII-lea aprobă o avansare a calendarului cu 10 zile. Echinocţiul de primăvară fu readus astfel de la data de 11 martie, unde se coborâse până în epoca acestui papă, la data de 21 martie, aşa cum era calculat şi pe vremea primului Sinod Ecumenic de la Niceea. În sistemul calendarului gregorian, se suprimă câte 3 zile la fiecare interval de 400 ani din calendarul iulian, pentru a se evita astfel diferenţele în viitor. Ani bisecţi în calendarul gregorian sunt numai cei care sunt divizibili fără rest cu 400, adică anii 1600, 2000, 2400 etc, pe când ceilalţi ani rămân ani comuni de 365 zile. Aşa se face că ani ca: 1700, 1800, 1900, 2100 etc, bisecţi în calendarul iulian, sunt ani obişnuiţi în calendarul gregorian. Acesta este în esenţă ,,stilul nou”, spre deosebire de calendarul iulian numit ,,stil vechi”. Nici prin acest sistem, însă, nu este înlăturată în chip absolut eroarea, deoarece după 3600 ani va rezulta o diferenţă de o zi.

Conferinţa pan-ortodoxă ţinută la Constantinopol în luna mai din anul 1923, a preconizat o metodă mai bună. Ea a stabilit anume că, dintre anii seculari, adică cei care se termină cu două zerouri, vor fi bisecţi numai aceia a căror cifră, împărţită la 9, va da un rest de 2 sau 6, ceilalţi ani având să fie numai de 365 zile. Potrivit acestui calcul, din cei 9 ani seculari consecutivi dintre 2000 şi 2800 2 sunt bisecţi (de 366 zile) şi anume anii 2000 şi 2400, iar restul de 7 sunt de câte 365 zile; în calendarul gregorian însă, cei 2 ani seculari bisecţi (2000 şi 2400) se repartizează numai la un grup de 8 ani seculari (2000-2700), restul de 6 fiind ani comuni de 365 zile. Diferenţa faţă de anul echinocţial este redusă astfel la minimum în calendarul iulian îndreptat de Biserica Ortodoxă.

Şi în calculul acestui nou calendar îndreptat, anul calendaristic este mai lung decât cel tropic, însă această diferenţă reprezintă numai 2’’,02 (circa 2 secunde), ceea ce va aduce abia după 42.772 ani o diferenţă de o singură zi, iar nu după aproape 4000 ani ca în calendarul gregorian. Găsindu-se mai apropiat de realitatea anului ceresc, stilul vechi (iulian) îndreptat de Conferinţa inter-ortodoxă de la Constantinopol este superior calendarului gregorian, sub raportul ştiinţific. Deosebirea între calendarul ortodox îndreptat şi între cel gregorian va ajunge însă vizibilă tocmai în anul 2800.

Pe de altă parte, pentru a suprima diferenţa de 13 zile, cu care se găseşte astăzi în întârziere data echinocţiului de primăvară în calendarul iulian, Congresul pan-ortodox de la Constantinopol a hotărât ca această dată să fie readusă de la 8 martie, unde a ajuns în calendarul iulian, la 21 martie, data de la baza calculelor primului Sinod Ecumenic. S-au suprimat, cu alte cuvinte, cele 13 zile, cu care echinocţiul calendaristic rămăsese în urma anului ceresc, înlăturându-se astfel eroarea, prin care serbarea Paştelui se îndepărta din ce în ce mai mult de vremea ce i-a fost orânduită. Ea va fi fixată deci conform regulii stabilită de Sfântul Chiril al Alexandriei (412-444), adică în intervalul de 5 săptămâni cuprins între datele de 22 martie şi 25 aprilie, însă aşa cum aceste date sunt indicate de realitatea astronomică. Mai mult, Adunarea pan-ortodoxă de la Constantinopol a hotărât (punctul 8) ca Patriarhia Ecumenică să roage observatoarele astronomice sau secţiunile de mecanică cerească ale Universităţilor din Atena, Belgrad, Bucureşti şi Leningrad să întocmească tabele cu Pascalia pe o durată lungă, spre a fi comunicate Bisericilor Ortodoxe.

Printr-o astfel de măsură se prevenea repetarea tristei experienţe din trecut. Într-adevăr, din cauză că regula formulată de Sfântul Chiril cel Mare al Alexandriei n-a fost aplicată în funcţie de echinocţiul astronomic, ci de calendarul iulian, s-a ajuns ca chiar spre finele veacului al IV-lea să se ivească o diferenţă între Biserica apuseană şi cea orientală cu privire la data, la care trebuia să fie serbat Paştele. Numai între veacul al VIII-lea (din timpul lui Carol cel Mare) şi până în jumătatea a doua a veacului al XVI-lea (în vremea Papei Grigorie al XIII-lea) s-a găsit Biserica de pretutindeni unită asupra aceleiaşi zile, ca dată pentru serbarea Paştelui, pe baza calculului pascal al lui Dionisie Exiguul (secolul VI), care se orienta după canonul pascal alexandrin.

Necesitatea îndreptării Pascaliei a fost semnalată în Biserica răsăriteană încă din veacul al VII-lea de către autorul anonim al Cronicii Pascale (pe timpul împăratului Heracliu), iar în veacul al VIII-lea Andrei, arhiepiscopul Cretei († 726) precum şi Sfântul Ioan Damaschin († 749) alcătuiesc fiecare câte o tabelă pascală. Pe baza calculului pascal constantinopolitan, s-au alcătuit tabele pascale perpetui, una dintre ele fiind cea cunoscută sub numele de ,,a Părinţilor”, întocmită în veacul al VIII-lea. Problema pascaliei n-a progresat însă cu nimic, deoarece se punea preţ numai pe principiul stabilit în vechime de a nu se fixa Paştele creştin odată cu cel evreiesc, la 14 Nisan, deşi se observase că data aceasta nu mai era de acord cu luna plină de primăvară, care ar fi trebuit să cadă în ziua de 14 Nisan. Nici Pascalia întocmită de Matei Vlastare în veacul al XIV-lea în Sintagma sa alfabetică (la litera P), nu aduce nimic nou, întrucât el reproducea aproape pe de-a întregul tabela lui Andrei Criteanul.

O reală corectare a pascaliei a fost întreprinsă în Biserica răsăriteană, înainte chiar de reforma Papei Grigorie al XIII-lea. Astfel, încă din anul 1324 Nichifor Grigora a prezentat curţii imperiale şi autorităţii bisericeşti din Constantinopol o tabelă pascală, în care data Paştelui era pusă de acord cu realităţile astronomice pe o perioadă de 300 ani. Ceva mai târziu şi anume în anul 1372, monahul Isaac Anghirul demonstră de asemenea că atâta timp cât nu se corectează calendarul iulian, nu este cu putinţă să se alcătuiască o tabelă pascală definitivă. Împrejurările n-au fost proprii, însă, pentru punerea în aplicare a acestor proiecte.

 

3. Practicarea calendarului îndreptat

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 31 octombrie (13 noiembrie) 1923, a fixat data de 1 octombrie 1924, pentru punerea în aplicare a calendarului îndreptat de Conferinţa pan-ortodoxă de la Constantinopol. Ziua de 1 octombrie a devenit astfel 14 octombrie. Rezumând hotărârile acestei conferinţe, Sfântul Sinod a rânduit ca:

 

1. Paştele să fie fixat conform hotărârilor Sinodului I Ecumenic, adică în prima duminică după luna plină, care urmează echinocţiului de primăvară. Întrucât însă calculul datei lunii pline nu este exact în calculul calendarului iulian în uz (ci întârzie cu 5 zile), s-a hotărât ca pe viitor să fie normativ momentul în care luna plină după echinocţiul de primăvară apare la Ierusalim deasupra Sfântului Mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos sau, mai precis, pe baza timpului meridianului, care trece prin Biserica Sfântului Mormânt. Fără îndoială, data serbării Paştelui se amână în duminica următoare, dacă s-ar întâmpla ca luna plină să cadă într-o zi de duminică.

2. Începutul anilor, săptămânile, lunile şi numărul zilelor din ele au rămas neschimbate, ca şi sărbătorile fixe din calendar.

3. Rânduirea glasurilor, a svetelnelor cu Evanghelia utreniei, a pericopelor biblice (Apostol şi Evanghelie) din cursul liturghiei rămâne ca şi mai înainte în legătură cu sărbătoarea Paştelui.

 

* * *

 

Calendarul îndreptat, propus de Congresul pan-ortodox din Constantinopol, a fost de asemenea pus în aplicare de Biserica Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, de Patriarhiile ortodoxe de Antiohia şi Alexandria, de Biserica Greciei, de Arhiepiscopia Ciprului, de Biserica Ortodoxă Albaneză şi în Mânăstirea Vatoped din Muntele Athos. Patriarhia de Ierusalim, mânăstirile din Sinai şi Athos, cu excepţia Vatopedului, Bisericile naţionale din Bulgaria, Iugoslavia, ca şi Biserica Ortodoxă din Rusia păstrează încă stilul vechi. Aplicarea calendarului îndreptat a rămas o chestiune de oportunitate pentru fiecare Biserică ortodoxă autocefală. Menajarea anumitor susceptibilităţi a dictat deci o menţinere în rezervă, rămânând fiecărei Biserici autocefale să aprecieze împrejurările proprii unei aplicări a îndreptărilor admise. Pentru o astfel de consideraţiune, chiar acolo unde a fost acceptat calendarul îndreptat, gestul a fost făcut abia pe jumătate, întrucât cu privire la sărbătoarea Paştelui, care reprezintă de fapt elementul de esenţă religioasă fundamental în materie de calendar, a rămas încă în vigoare pascalia stilului vechi.

Lăsând însă în calendarul nou pascalia veche (calculul datei Paştelui după stilul vechi), se menţine mai departe situaţia intervenită de mai multe ori în trecut de a serba Paştele după a doua lună plină şi dincolo de data reală (astronomică) de 25 aprilie. Este chiar cazul din anul acesta (1948), când Paştele va fi serbat în ziua de 2 mai, corespunzătoare datei de 19 aprilie din Pascalia stilului vechi, iar nu în ziua de 28 martie, potrivit calendarului îndreptat în conformitate cu realităţile astronomice luate în considerare de Sinodul I Ecumenic.

Pentru a evita o astfel de situaţie în anul 1929, când data Paştelui de la 23 aprilie stil vechi corespundea în calendarul îndreptat zilei de 5 mai, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţele sale de la 12-13 iunie 1928, a hotărât ca Paştele să fie serbat în ziua de 31 martie, care cădea în prima duminică după luna plină ce urma echinocţiului de primăvară. Se evita astfel între alte neajunsuri, desfiinţarea postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a căror sărbătoare ar fi căzut în sâmbăta după Rusalii, adică în ajunul Duminicii tuturor sfinţilor, deci în dulcele Paştelui. Deşi Patriarhia de Constantinopol a recunoscut îndreptăţirea datei de 31 martie iar sinodul Bisericii Greceşti nu s-a sfiit să remarce eroarea pascaliei vechiului stil, totuşi corespondenţa dintre Biserici nu s-a dovedit un mijloc eficace pentru aplicarea pascaliei îndreptate, care este de aşteptat de la o consfătuire sau de la un Sinod al tuturor Bisericilor Ortodoxe, aşa cum s-a exprimat în anul 1929 Sinodul Bisericii din Atena. În aşteptare, Biserica Ortodoxă Română însăşi, pentru a evita ca chestiunea pascaliei să devină un mijloc de agitaţie politică, a rămas şi ea în anii următori la pascalia stilului vechi transpusă în calendarul îndreptat.

Cu calendar iulian îndreptat – şi adoptat numai parţial în cuprinsul Bisericii Ortodoxe – dar cu pascalie pe stil vechi, nu se poate spune că s-a ajuns într-adevăr la crearea unei chestiunii a calendarului. Pentru Biserica Ortodoxă, ca, de altfel, pentru întreaga Biserică creştină, nu poate să existe o problemă a calendarului decât pe tema elementului religios în legătură cu el, adică numai cu privire la data Paştelui şi a ciclului de sărbători în dependenţă de ea. Este singurul teren, pe care s-a ivit o problemă de calendar în cursul istoriei bisericeşti universale. Astăzi însă, din moment ce toate Bisericile Ortodoxe naţionale serbează Paştele pe stil vechi, deci în aceeaşi zi, recunoaşterea de către o parte din Biserici a calendarului îndreptat, folosit şi de statele civile, constituie un element secundar sau aproape fără nici o importanţă din punct de vedere religios. Adevăratul aspect al problemei calendarului îl reprezintă, deci, chestiunea pascaliei, la care este interesată întreaga Biserică, în sensul de a respecta efectiv principiile şi regulile de aplicare, pe care le-a avut în vedere Sinodul I Ecumenic cu privire la fixarea datei Paştelui creştin.

Că pascalia de stil vechi nu se mai găseşte de acord cu regulile calculului fixate la primul Sinod Ecumenic, este un fapt, de care, precum am spus, Biserica răsăriteană s-a sesizat de mult. Pe de altă parte, datele ştiinţifice de la baza noului calendar sunt neîndoielnic în favoarea lui şi în defavoarea calendarului iulian rămas în urmă. Ca atare, este în drept să ne aşteptăm ca toate Bisericile Ortodoxe autocefale să accepte în întregime hotărârile Conferinţei pan-ortodoxe ţinută la Constantinopol în luna mai din anul 1923, făcând hotărât şi complet paşii necesari pentru punerea în aplicare a calendarului şi pascaliei îndreptate, în armonie cu anul solar astronomic. Biserica creştină, fiind Biserica Adevărului, nu are nici un interes să continue a se menţine într-o atitudine de contradicţie cu adevărul ştiinţific, prin păstrarea în vigoare a unui sistem eronat de măsurare a timpului, prin care se contraface data istorică a celei mai mari sărbători creştine. Dimpotrivă, prin însuşi caracterul ei, Biserica este datoare să recunoască adevărul, să-l susţină şi să facă uz de el. O diferenţă nejustificată faţă de statul civil, pe chestiunea sistemului calendaristic, expune Biserica să apară într-o poziţie retrogradă, care nu-i permite să aducă societăţii colaborarea practică deplină pe teren social şi economic în punctele, care vin în atingere cu aplicarea calendarului. În plus, Biserica n-are interes să facă din intransigenţă o ocazie pentru iniţiative laice în vederea unui ,,calendar universal”, idee care a figurat din anul 1907 până în anul 1939 pe ordinea de zi a fostei Ligi a Naţiunilor, de la Geneva, desigur pentru raţiuni sociale şi economice iar nu religioase.