----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (IX)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Lupta cu împrăştierea [continuare]

Unii privesc cu uşurătate la răspândire şi nu cugetă că săvârşesc mare păcat atunci când se roagă fără adunarea gândurilor care este de neapărată trebuinţă. Se întreabă ei însă: Dacă te rogi împrăştiat, ce folos ai din rugăciunea ta ? Apropie ea oare de Dumnezeu ? Îi conduce ea către mântuirea cea veşnică ? Îl înduplecă pe Dumnezeu către acelea pe care ei le cer ? Îi face ea mai buni ? Conştiinţa bună recunoaşte că rugăciunea împrăştiată nu este un câştig. Vremea petrecută într-o asemenea rugăciune este pierdută. Ba mai mult, se dovedeşte că o asemenea rugăciune nu este nevoinţă, ci păcat. Mai cu seamă atunci când omul nu ia aminte la sine, nu se ocărăşte pe sine pentru îngăduirea răspândirii minţii, nu suspină cu pocăinţă că a trecut cu vederea cele ce ţin de Dumnezeu şi nu arată silire ca să se îndrepte.

Să nu creadă cel care se roagă cu răspândirea minţii că va primi ceva din rugăciunea sa ! Dacă un copil cere de la mama sa cu mintea în altă parte vreun lucru, iar după o clipă porneşte într-o altă direcţie şi uită de lucrul amintit, fireşte că nu-l va primi. Tot astfel nu primesc de la Dumnezeu darurile cele duhovniceşti aceia care grăiesc cuvintele rugăciunii în mod automat şi cu multă împrăştiere a minţii, astfel că, atunci când sunt întrebaţi pentru ce s-au rugat, nu-şi amintesc nimic din grăirea mecanică a cuvintelor rugăciunii. Dacă omul însuşi nu se aude în timpul rugăciunii, cum vrea atunci ca Dumnezeu să-l audă pe el ?

Noi trebuie în mod hotărât să ne luptăm cu răspândirea minţii noastre. În legătură cu aceasta, mult ar putea să ne fie de ajutor încredinţarea vie că la rugăciune ne aflăm înaintea lui Dumnezeu Însuşi. Sfântul Vasilie cel Mare scrie: ,,Dacă acela care se află înaintea întâistătătorului său şi grăieşte cu el stă cu mare frică şi nu îngăduie nimic din cele din afară, nici din cele dinlăuntru, ca ochii săi sufleteşti să rătăcească, ca nu cumva să se primejduiască, nu cu atât mai mult trebuie ca noi cu frică şi cu cutremur să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să năzuim pe de-a întregul cu mintea către El şi nu către orice altceva ? Căci El vede nu precum oamenii – doar omul dinafară –, ci pătrunde şi în cele lăuntrice”.

Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte: ,,Atunci când oamenii discută între ei ştiu despre ce este vorba, iar cei care vorbesc ştiu ce vorbesc; şi acei care ascultă înţeleg cele pe care le ascultă. Neînţelepţie vădită ar fi să nu avem cuvenita luare-aminte atunci când grăim cu altcineva. Însă, dacă stăm înaintea lui Dumnezeu, dacă grăim cu El şi ne rugăm, dar nu luăm aminte la cele ce le grăim, ce nădejde de mântuire putem să avem, chiar dacă multă vreme am petrece în rugăciune şi am slavoslovi lui Dumnezeu ziua şi noaptea cu cugetul răspândit ?!”

Dumnezeu ascultă doar acele rugăciuni prin care cel care se roagă, grăindu-le pe ele, înţelege ceea ce spune ... Rugăciunea rostită doar cu gura – fără cuget şi simţire – poate doar să mânie pe Dumnezeu. Pentru aceasta, după insuflarea părintească a Sfântului Simeon Noul Teolog, tot cel care se roagă fără luare-aminte este dator să se pocăiască, ,,să suspine şi să plângă, ca făcând astfel să se şi îndrepte”.

,,Stăruie – scrie Sfântul Ioan Scărarul – să-ţi întorci gândul tău care se abate de la rugăciune întotdeauna către aceasta şi să-l închizi pe el în cuvintele rugăciunii. Dacă el (gândul tău), pentru nepriceperea ta, este neputincios şi cade în răspândire, din nou să-l ridici întru cuvintele rugăciunii. Căci nestarea este o însuşire a minţii noastre. Însă Dumnezeu, care poate ca totul să aşeze la locul său, poate şi mintea noastră să o întărească. Dacă neîncetat te nevoieşti în această lucrare, va ajunge la tine Acela care aşază hotare mării, şi minţii tale îi vei spune în rugăciunea ta: ‘Până aici mergi, şi de aici înainte nu mai merge !’ Nu este cu putinţă să se lege duhul, însă unde este Făcătorul acestui duh, acolo totul se supune Lui”.

Unii, rugându-se fără să aibă mintea adunată, nu se tulbură de răspândirea lor, pentru că gândurile lor, aplecate către rugăciune, nu au fost păcătoase şi necuvioase, ci legate de viaţă, obişnuite şi chiar folositoare. Ei socotesc că, în timpul rugăciunii, doar gândurile pătimaşe sunt de osândit. Sfinţii Părinţi însă nu cugetă astfel. ,,În timpul rugăciunii – povăţuieşte Sfântul Ioan Scărarul – nu cugeta nici măcar la gândurile duhovniceşti de trebuinţă. Altfel, te vei lipsi de cele mai bune”. Aceasta înseamnă că în timpul rugăciunii nimic nu este mai important pentru noi decât însăşi rugăciunea. Roada ei este mai preţioasă decât roada a orice îndeletnicire duhovnicească. Căci gândul năzuind către Dumnezeu, printr-o convorbire de rugăciune, este mai minunat, mai scump şi mai folositor decât toate celelalte gânduri ale noastre, care pot să se nască în conştiinţa noastră. Iată de ce nu trebuie să lăsăm rugăciunea pentru alte ocupaţii şi să ne lăsăm răspândiţi în timpul săvârşirii ei, atraşi de gânduri străine ori – Doamne, fereşte ! – de gânduri păcătoase.

Adunarea minţii şi a gândului evlavios, legat cu umilinţa inimii şi o stare de pocăinţă, este singurul mod plăcut lui Dumnezeu de binecuvântată convorbire cu El. Către o asemenea rugăciune aleargă îngerii ca să o întărească pe ea. ,,Ştii – scrie Sfântul Nil Sinaitul – că îngerii ne îndeamnă către rugăciune, stau cu noi bucuroşi şi împreună cu noi se roagă pentru noi. Dacă deznădăjduim şi primim gânduri potrivnice, prin aceasta îi întristăm nespus. Căci reiese că ei cu osârdie se trudesc pentru noi, iar noi înşine nu dorim să ne rugăm lui Dumnezeu pentru noi, ci trecem cu vederea datoria rugăciunii şi, lăsând deoparte şi pe ei, şi pe Dumnezeu, grăim cu demonii cei necuraţi”.

Pricinile răspândirii minţii noastre sunt în principal acestea trei:

 

1) întristarea sufletului nostru;

2) legătura noastră către lucrurile pământeşti şi păcate şi

3) demonii şi vrăjmăşia lor întunecată împotriva noastră.

 

Iar metodele de luptă trebuie să fie potrivite cu aceste trei pricini.

 

1) În cazul în care sufletul, din pricina întristării, slăbeşte din încordarea sa şi din adunarea gândurilor, atunci când el îşi îngăduie să pomenească felurite lucruri necuvioase, când este atras fără judecată de acestea şi se ocupă îndelung cu ele, trece de la o rătăcire la alta, până ce mai apoi se avântă în cele mai îngreţoşătoare şi de ruşine gânduri, atunci – spune Sfântul Vasilie cel Mare – noi trebuie să alergăm ,,să îndepărtăm această împrăştiere a sufletului, nevoindu-ne către o mai mare adunare şi o mai deasă luare aminte a minţii şi în fiecare clipă să ne ocupăm sufletul neîncetat cu cugetarea la acelea care sunt mai de preţ”.

Aici, pe lângă silirea voii spre luarea aminte la cuvintele rugăciunii, ajută mult şi frica de Dumnezeu. Gândeşte-te la Dumnezeu înaintea căruia stai în timpul rugăciunii şi pe care tu greu Îl mânii prin neluarea aminte faţă de El. Aceasta îţi va înlesni adunarea întru sine. Străduieşte-te să iei aminte că în acea clipă tu te afli la judecată, înaintea lui Dumnezeu, şi că vei fi osândit în veci dacă nu dobândeşti îndurarea Lui. Aceasta poate să-ţi frângă inima. Cheamă în inima ta, cu un simţământ plin de teamă, simţire şi evlavie, recunoştinţa şi devotamentul către Binefăcătorul tău cel ceresc de fiecare zi – şi gândurile tale păcătoase, simţămintele tale care nu-I plac lui Dumnezeu şi dorinţele tale păcătoase îndepărtează-le.

Sfântul Mitropolit Filaret al Moscovei sfătuieşte astfel: ,,Cu luare aminte să stăm de strajă minţii noastre şi simţirii noastre, ca să nu cădem de la rugăciune în gânduri deşarte, în dorinţe păcătoase, în răspândirea simţirilor noastre şi în felurite amintiri şi impresii, aşa cum în vechime patriarhul Avraam a alungat păsările cele răpitoare de la jertfa sa”.

 

2) Dacă păcatele ne chinuie şi patimile ne fac să ne răspândim, să alergăm să ne spovedim şi să ne străduim să o rupem cu acestea. Aşa ne vom linişti şi vom putea iarăşi să ne rugăm adunat. Rugăciunea este ocupaţia noastră de fiecare zi. Dacă nu o rupem cu păcatele, ele ne vor munci şi vor tulbura rugăciunea noastră. Dacă vom arăta îndurare către patimi, acestea se vor arăta crunte faţă de noi. Să arătăm asprime către firea noastră ce se cufundă în rele aplecări şi în legături păcătoase, să le retezăm pe acestea cu tăişul unei hotărâri puternice de a sluji lui Dumnezeu şi prin această ,,asprime” vom arăta milă către noi înşine.

,,Într-adevăr, omul trebuie să se taie în două pe sine cu voia sa – spune Sfântul Isihie al Ierusalimului. El trebuie să devină lui însuşi un vrăjmaş neîmpăcat. Legătura pe care ar putea să o aibă un om către acelea care cu asprime l-au necăjit şi obidit, tot astfel, şi încă şi mai rea legătură trebuie să avem către noi înşine, dacă dorim să împlinim cea mai mare şi întâia poruncă, cea a fericirii smereniei”.

Fără smerenie, rugăciunea este de neconceput. ,,Smerenia însă greu se dobândeşte – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul. Poţi să te socoteşti smerit fără să ai nici umbră de smerenie. Doar cu un cuget nu vei putea să te smereşti. Cel mai bun, singurul drum drept către smerenie este ascultarea şi tăierea voii proprii. Fără aceste lucruri, poţi să sporeşti într-o satanică mândrie în sine, arătând doar o imagine a smereniei în cuvinte şi în purtarea cea dinafară. Smerenia se dobândeşte cu faptele smereniei, ci nu prin cuvinte. Dacă ţi se întâmplă să osândeşti în gând pe cineva pentru vreun oarecare păcat, străduieşte-te să taci şi chiar în gândurile tale să cauţi să nu-l osândeşti, amintindu-ţi cât de mari sunt propriile tale păcate pentru care meriţi tu însuţi să fii osândit – şi astfel te vei apropia de smerenie.

Dacă eşti umilit, rabdă şi te vei îndeletnici astfel cu smerenia. Dacă te laudă cineva pentru ceva, nu te lega de nada slavei deşarte, ci îndată cugetă la nelegiuirile tale ascunse, care te ruşinează înaintea îngerilor şi te ascunde sub aripa fericitei smerenii. Dacă nu ţi se acordă undeva atenţie, ci te înjosesc, străduieşte-te să rabzi acea obidă, spunând că nu meriţi nici o atenţie, şi te vei linişti întru smerenie. Dacă te linguşeşte cineva că eşti virtuos, gândeşte-te la viciile tale, care sunt cunoscute de tine şi de Dumnezeu, şi te vei păzi de mândrie. Dacă ţi se întâmplă ispită, nevoie, necaz – nu cârti, ci întâmpină necazul ca pe ceva meritat şi vei spori întru răbdare şi smerenie.

Toate aceste fapte ale smereniei nasc adevărata smerenie. Foloseşte-te de toate întâmplările neplăcute din viaţa ta ca să te smereşti pe tine însuţi. Iar când prin aproapele tău Dumnezeu te înjoseşte şi te smereşte, nu te întrista de aceste lecţii de smerenie. Dacă lepezi de la tine aceste lecţii de smerenie, în chip proniator îngăduite de Dumnezeu, care îţi sunt de mare folos, nicicând nu vei deprinde această virtute de căpătâi.

Folosindu-ne însă de întâmplările neplăcute din viaţă ca să ne smerim, să nu uităm să ne rugăm lui Dumnezeu. El este Acela care ne dăruieşte adevărata şi binecuvântata smerenie. Iată dar, săvârşind faptele smereniei şi rugându-ne lui Dumnezeu pentru aceasta, vom dobândi adevărata smerenie. Şi, ajungând la smerenie, vom ajunge la har. Iar cu ajutorul harului, datoria care ni s-a poruncit nu putem oare să o săvârşim ? Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte (Filippeni 4, 13), spune Sfântul Apostol Pavel”.

Dacă ne smerim, într-adevăr, vom putea cu ajutorul harului dumnezeiesc să ajungem la adâncă frângere a inimii înaintea Lui şi să ne rugăm cu luare aminte plină de evlavie şi cu sinceră pregătire a voii pentru ascultare. Atunci şi umilinţa poate să umple inima noastră, şi lacrimile pot să se arate în ochii noştri, şi sfânta hotărâre pentru o luptă fără compromis cu păcatele poate să ne umple inima. Toate acestea vor întări năzuinţa după rugăciune. Atunci vom dobândi şi ascultare, şi blândeţe, şi răbdare. Atunci vom înţelege ce înseamnă luarea aminte la minunatul sfat al Sfântului Ioan Scărarul, care glăsuieşte: ,,Cere cu plâns, caută cu ascultare, bate cu îndelunga răbdare ! Căci doar aşa cel care cere va primi, cel care va căuta va afla şi celui care bate i se va deschide”.

Atunci, chiar dacă ni s-ar întâmpla, ca oameni neputincioşi, să ne răspândim cu mintea, din nou ne vom pocăi din inimă pentru neluarea aminte îngăduită faţă de Dumnezeu, ne vom întoarce către acel loc al rugăciunii de unde a început răspândirea noastră şi vom continua mântuitoarea convorbire cu Dumnezeu. Şi Domnul ne va ierta, văzând că împrăştierea noastră nu este din pricina grijii de multe ori pentru legătura pătimaşă către ceva păcătos, ci din neputinţă omenească. Atunci, chiar şi de am cădea în vreun oarecare păcat, nu vom pieri, căci rugăciunea noastră ne va fi puternică strajă şi întărire pururea în calea duhovnicească, după cuvintele Scării: ,,Cel ce neîncetat ţine toiagul de fier al rugăciunii nu se va împiedica. Dacă însă aceasta i se întâmplă, nu va cădea desăvârşit”.

Episodul urmator