----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
 
Partea a II-a
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)
 
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)
 
§. 192. Biserica Romano-Catolică în diversele state şi ţări [partea întâi]

Biserica Romano-Catolică a cărei situaţie am descris-o în linii generale mai sus (§. 190), după reprimarea Revoluţiei Franceze din 1789 nu s-a dezvoltat uniform în toate statele şi ţările.

 

1. Ce priveşte Italia, cu capitala Roma, unde este centrul Bisericii Romano-Catolice, am expus în §. 190, cum s-a dezvoltat ea în particular la centru, adică am expus istoria scaunului roman, precum şi în ce mod centrul ei deveni la 1870 capitala şi reşedinţa regatului Italiei, fiindcă era indispensabil a cunoaşte aceste împrejurări, spre a expune dezvoltarea Bisericii Romano-Catolice în general. De altfel în Italia, sub domnia lui Napoleon I inchiziţia fu desfiinţată, episcopiile reduse şi mânăstirile suprimate; după aceea cât timp s-a aplicat în viaţa civilă politica Restauraţiei de la 1814, guvernele au dat sprijin şi politicii reacţionare a Bisericii, iară de la 1848, în măsura în care liberalismul şi-a deschis drum la guvern, mai întâi în Sardinia sub Victor Emanuil II (1848-1878), apoi în Italia unitară, ce s-a dezvoltat de aici (1459-1870), începu şi ruptura între acest guvern şi politica reacţionară a Bisericii.

În urma acestei rupturi, deşi Biserica Romano-Catolică a rămas continuu în fiinţă şi însăşi instrucţia religioasă din şcoalele populare până atunci n-a fost încă privată de sprijinul statului, totuşi în Sardinia încă de la 1847, odată cu înlăturarea din nou a inchiziţiei, au fost alungaţi iezuiţii, la 1850 s-a desfiinţat imunitatea judiciară a clerului, şi zăciuiala Bisericii, la 1855 sub ministerul contelui Cavour, celebrul bărbat de stat al Italiei († 1861), s-au suprimat mânăstirile, care nu erau consacrate instrucţiei sau îngrijirii de bolnavi, la 1866 s-au suprimat toate mânăstirile din Italia, afară de cele din Roma, iară după luarea Romei şi desfiinţarea completă a statului ecleziastic la 1870, s-au desfiinţat la 1873 şi cele din Roma, aşa că în ea au rămas numai generalii diverselor ordine şi chiar lor li s-a permis aceasta numai din considerarea că ordinele respective existau încă în afară de Italia, tot aşa la 1866 s-au confiscat averile Bisericii spre ameliorarea finanţelor statului; chiar episcopii, spre a putea beneficia de drepturile ce statul le-a acordat, au fost obligaţi, ca după ce vor fi numiţi de papă, să solicite de la stat, ,,exequatur”-ul adică recunoaşterea validităţii oficiului lor de către stat[1].

La toate aceste măsuri papa şi ierarhia din parte-le ripostară mai întâi cu excomunicări, cu rezistenţă pasivă şi cu proteste, ce abia în timpul cel mai recent începură a conteni, apoi (1867), cu suprimarea aşa-zisei Monarhia Sicula, adică a privilegiului acordat suveranilor Siciliei de a exercita drepturi de legaţi papali, mai departe cu interzicerea episcopilor italieni a-şi scoate odată cu bula numirii lor de papa şi ,,execuatur”-ul de la guvern, interzicere ce fu abrogată abia la 1879, în sfârşit cu îndemnarea catolicilor fideli din Italia, între care sub Leon XIII (1878-1903) erau şi membrii ,,Democraţiei creştine”, de a se abţine de la orice acţiune politică, ceea ce li se indică prin lozinca dată de scaunul de la Roma cu cuvintele: ,,Non expedit”, adică: nu este oportun[2].

Însă mânăstirile reduse juridic prin suprimare a se stinge, s-au restabilit de fapt, deşi fără a fi recunoscute prin lege, sau mai precis, s-au înlocuit cu altele nouă, şi sunt încă mai multe decât înainte. Pius al X-lea (de la 1903) a permis din parte-i pe cale de dispensă (1905) degajare de ,,Non expedit” dar a retras ,,Democraţiei creştine” favoarea lui (1906) şi constată chiar între teologii italieni modernismul, pe care-l condamnă.

La 1901 Italia avea 32 ½ milioane locuitori, dintre care 31 ½ sunt romano-catolici.

 

2. În Spania şi Portugalia soarta regimului reacţionar al Bisericii de asemenea fu strâns legată de soarta guvernului reacţionar al statului. Când în Spania erau la putere aşa-zişii legitimişti, între care se numărau şi carliştii, adică partizanii lui Don Carlos, pretendent la tron (1830-1845) şi ai descendenţilor lui cu acelaşi nume, care continuară a fi pretendenţi, ei mergeau mână în mână cu ierarhia şi cu iezuiţii; iară când triumfau liberalii, sau radicalii şi în particular Don Espartero, duce de Vittoria (1836-1843 şi 1854-1856), atunci recurgeau la represalii şi contra clericalilor şi a iezuiţilor, deci şi contra ierarhiei şi a monahilor. Inchiziţia mai întâi fu desfiinţată la 1808, apoi restabilită la 1814, în sfârşit înlăturată definitiv la 1834; de asemenea mânăstirile fură suprimate de repetite ori, mai întâi sub dominaţia lui Iosif Bonaparte, rege francez (1808-1813), apoi sub regele Ferdinand VII (1814-1833), prin revoluţia de la 1820, iară mai radical în 1835 sub regenţa Cristinei, regina mumă (1833-1840), ultima oară în 1869, după alungarea reginei Isabela II (1833-1843 mai întâi sub regenţă, iar singură suverană 1843-1868); s-au menţinut numai câteva mânăstiri de maici.

Ierarhia despuiată de averile sale în 1837, este întreţinută de stat, conform convenţiilor încheiate cu papa în 1851 şi 1859, dar în prezent (de la 1909) ea reclamă a i se îmbunătăţi soarta, deşi încă din 1876 religia romano-catolică fu proclamată religie de stat. În 1904 s-au înfiinţat la Madrid şi o universitate catolică, liberă de controlul statului[3].

În Portugalia, după căderea dominaţiunii străine, franceză şi engleză (1807-1820), regele Ioan VI întors în ţară (1821-1826), desfiinţă inchiziţia la 1822, confiscă averile Bisericii şi suprimă mânăstirile. La 1823 Don Miguel, fiul cadet al regelui, fiind reacţionar, a constrâns pe tatăl său să revoce suprimarea mânăstirilor, iară după moartea regelui († 1826) a putut uzurpa tronul prin vicleşug şi violenţă 1828-1834 şi a chemat un minister antiliberal şi simpatic Bisericii. Dar fratele său mai mare, Don Pedro, cu principii constituţionale şi liberale, fiind împărat al Braziliei (1822-1831), la 1826 renunţase la tronul Portugaliei în favoarea fiicei sale Maria da Gloria (1826-1853), guvernând în locul ei 1821-1834; după ce Don Miguel fu răsturnat în 1834, Don Pedro din nou a confiscat averile bisericeşti şi a suprimat mânăstirile.

Pe lângă aceasta, la 1838 izbucni un mare conflict între scaunul roman de o parte şi guvernul portughez cu arhiepiscopul de Goa din India portugheză de altă parte, din motivul unei controverse de jurisdicţie de aproape 200 ani; conflictul a luat în India proporţiile unei schisme în formă (aşa-zisa schismă goaneză); abia la 1886 dezbinarea încetă definitiv prin un concordat, în virtutea căruia arhiepiscopul de Goa fu ridicat totodată la treapta de patriarh onorar. De la 1840 mânăstirile dobândiră din nou dreptul de existenţă; de altă parte însă ireligiozitatea pătrunse de sine chiar şi în cler şi republica, introdusă la 1910, a dispus din nou ca mânăstirile să fie suprimate şi iezuiţii expulzaţi. După statistica din 1900 Spania are o populaţie de peste 18 ½ milioane, ce este romano-catolică afară de vreo 14.000 suflete, iară Portugalia, aproape 5 ½ milioane locuitori, toţi romano-catolici afară de vreo 5.500 suflete.

 

3. Despre soarta Bisericii Romano-Catolice din Francia de la 1789-1802 am tratat în §. 188. După represiunea primei revoluţii franceze puterea civilă reveni precumpănitor la credinţă; dar atât despoticul Napoleon I (prim consul 1799-1804, împărat 1804-1814 şi 20 martie - 22 iunie 1815), cât şi diplomaticul Napoleon III (preşedinte al Republicii 1848-1852, împărat 1852-1870) au avut o aşa atitudine faţă de scaunul roman, că acesta n-a fost satisfăcut nici cu Napoleon I, nici cu Napoleon III, deşi primul, încă fiind consul, prin concordatul încheiat cu scaunul Romei la 1801 restabili Biserica Romano-Catolică în Francia, pe când ca împărat a fost nedrept mai mult cu papalitatea, iară Napoleon III a făcut a se acorda Bisericii Romano-Catolice chiar mare favoare în Francia şi numai politica scaunului de la Roma n-a găsit la el sprijinul necondiţional, pe care-l avusese sub Bourboni, predecesorii săi, adică sub Ludovic XVIII (1814-1824) şi Carol X (1824-1830) şi sub succesorul lor Ludovic Filip de Orleans ,,regele burghez” (1830-1848).

Sub aceştia concordatul din 1801 a rămas chip în vigoare, dar numărul episcopilor fu sporit, alocaţia pentru cler s-a mărit şi ordinelor monastice li s-a acordat unora recunoaştere, unora toleranţă şi totodată libertate de a avea şcoale; totuşi chiar şi această politică a lor n-a putut împiedica de a se închide şcoalele iezuiţilor în 1828 şi a se lua de la 1845 dispoziţia ca iezuiţii să poată sta în Francia numai ca preoţi de mir[4]. În sfârşit sub Napoleon III, obţinură din nou libertate completă. Partida revoluţionară din contră fu continuu adversară Bisericii şi când revoluţia triumfă în Paris Biserica Romano-Catolică din localitate trebuia să se aştepte la persecuţii; în revoluţia de la 1830 arhiepiscopul de Paris avu să sufere dărâmarea palatului său; în revoluţia de la 1848 şi în cea de la 1870-1871 arhiepiscopii din Paris avură a suferi moartea, ba încă la 1871 au fost ucişi şi alţi episcopi şi preoţi. Sub a treia republică, fundată apoi drept că libertatea învăţământului s-a întins (1875) la şcoalele superioare.

Dar de la 1880 s-a dezlănţuit şi a tot continuat aşa numita ,,lupta de cultură, cea franceză” adică o luptă de exterminare, ce partidul radical adversarul Bisericii a dus contra şcoalelor iezuiţilor şi contra tuturor ordinelor şi congregaţiilor, ba chiar contra existenţei acestor asociaţii, contra instrucţiei religioase în şcoale (1881), ce fu respinsă complet din şcoalele publice (1886) încă de mai înainte (1879) şi contra pretenţiei institutelor catolice libere, ce de la 1875 s-au deschis în Paris, Angers, Lyon, Lilles şi Toulouse, la titluri şi drepturi compatibile unei universităţi, adică la drepturi de a acorda grade academice, în fine (1903-1904) chiar contra facultăţii clerului şi a ordinelor de a preda învăţământul laic.

În 1904 s-a înlăturat şi crucea din şcoale şi tribunale, apoi în 1905, după nişte conflicte cu scaunul de la Roma şi în particular după ce Curia Romană protestase contra vizitei preşedintelui republicii la curtea regelui Italiei, fu suprimat bugetul cultelor, fu desfiinţat concordatul din anul 1801, fu proclamată separarea Bisericii de stat, îngăduindu-se numai a se continua cultul divin, deoarece organizaţia Bisericii în formă de asociaţie culturală, cerută de guvernul francez cu asigurare că va fi tratată cu toleranţă, n-a fost admisă de Papa Pius X (1906).

Mulţi preoţi au trebuit atunci să recurgă la meserii şi industrii, spre a-şi asigura traiul prin lucrul mâinilor. Bisericile locale nu-şi pot veni reciproc în ajutor pe baza dreptului politic de asociaţie, de altfel favorabil acestui scop, fiindcă s-a opus papa, care văzu în aceasta o spărtură a organizaţiei bisericeşti a clerului. Din această cauză, situaţia Bisericii Romano-Catolice în Francia este foarte precară. Apoi statistica din 1886 arată că la o populaţie de 38 milioane, cifră rotundă, aproape 10 milioane sunt fără confesie.

Cu toate acestea poporul francez de toate condiţiile este în majoritate încă bun creştin, romano-catolic şi din când în când opune rezistenţă activă contra măsurilor prin care guvernul atacă Biserica şi contra exceselor comise de cei ce dispreţuiesc religia, apoi nici încercarea de a funda în Francia o Biserică catolică separată de papa, adică ,,schismatică”, pe care o dorea guvernul, n-a reuşit. Astfel fiind relaţia statului francez cu Biserica Romano-Catolică, Francia nu mai poate fi ca până acum protectoarea romano-catolicismului în Orient, cel puţin nu poate fi aceasta cu consimţământul papei, care se consideră singur în drept a acorda o atare împuternicire.

Dat fiindcă cei ce nu sunt de nici o confesie, în foarte puţine cazuri se declară ca atari şi cei mai mulţi trec drept catolici nominal, în Francia, cu o populaţie de 39 ¼ milioane la 1906, romano-catolicii sunt în număr de 38 ½ milioane.

 

4. Austria în jumătatea întâi a secolului XIX continuă, faţă de Biserica Romano-Catolică politica lui Iosif II (§ 182), cu oarecare atenuare, deşi câteva reforme ale lui au fost revocate de împăratul Leopold II (1790-1792), precum seminarele generale în locul celor diecezane de pe la episcopii; totuşi contra spiritului iosefin au lucrat cu succes numeroşi reprezentanţi ai ideilor Restauraţiei şi ai principiilor catolice riguroase ale Bisericii, ce de la 1814 au ajuns dominante, cum a fost preotul Climent Maria Hoffbauer († 1820), propagatorul liguorianismului între germani şi Zaharia Werner († 1823) şi Friederic de Schlegel († 1829), amândoi scriitori cu autoritate şi convertiţi de la protestantism. Împăratul Francisc II (1792-1806), ca împărat al Austriei Francisc I (1804-1835), în statele sale de coroană n-a făcut uz de dreptul, ce deputaţia imperială (Reichsdeputationshauptschluss) din 1803 a acordat fiecărui suveran german, de a confisca averile episcopiilor, capitulilor şi mânăstirilor; el n-a confiscat decât drepturile signoriale, drepturile de domnitori vasali, ce aveau câteva fundaţiuni bisericeşti.

Biserica Romano-Catolică a continuat a fi dominantă, pe când celelalte Biserici şi confesiuni din ţările slavone şi germane, în virtutea Edictului de toleranţă dat de Iosif II la 1789 erau tolerate, numai tolerate, iară nu recunoscute legal (excepţie de Bucovina, unde ele erau recunoscute legal de mai înainte şi în virtutea dreptului de status quo, garantat ţării, adică a stării de lucruri în care Austria ocupase ţara); celelalte confesiuni au fost recunoscute legal în toată Austria abia la 1849, deşi încă tot nu cu aceleaşi drepturi ca ale Bisericii Romano-Catolice.

Dar prima eră constituţională, ce începu în Austria de la 1848 a dat Bisericii Romano-Catolice independenţa, ce avea înainte de Iosif II, şi guvernul absolutist, ce fu restabilit la sfârşitul anului 1851 şi continuă până la 1860 nu a restrâns-o din nou, ci a mai acordat Bisericii şi alte drepturi. Politica iosefină fu părăsită cu totul faţă de Biserica Romano-Catolică, buna înţelegere între guvern şi scaunul de la Roma fu restabilită complet, placetum regium suprimat, şi scaunul de la Roma şi ierarhia romano-catolică dobândiră mare influenţă mai cu seamă asupra şcoalelor şi a căsătoriilor.

În 1855 s-a încheiat cu Roma un concordat şi notabil şcoala şi căsătoria au fost cu totul subordinate Bisericii. Iară când în 1860 începu noua eră constituţională, guvernul austriac adoptă ideea de stat modern şi eludă din ce în ce clauzele concordatului. La 1867 s-a acordat tuturor confesiunilor egalitatea cu Biserica Romano-Catolică, tot aşa la 1867 şi 1868 şcoala şi căsătoria au fost scoase de sub autoritatea Bisericii, aşa că şcoala deveni instituţia statului, iară căsătoria chiar pentru romano-catolici trecu sub legislaţia şi jurisdicţia statului, cum a fost totdeauna pentru celelalte confesii şi cum fusese până la încheierea concordatului chiar pentru ,,catolici”; şi cu toate că contractarea căsătoriei a rămas pe seama Bisericii, dar în caz de urgenţă, adică în caz de conflict între legea canonică şi cea civilă s-a acordat chiar romano-catolicilor căsătoria civilă, cum a fost ea încă mai demult introdusă în apusul Europei după exemplul dat de Francia la 1792; mai adeseori căsătoria civilă era obligatorie, adică se impunea în tot cazul, pe când în Germania şi Elveţia ea intră în dreptul comun abia de la 1875.

În sfârşit la 1870, cu ocazia proclamării infailibilităţii papei la Sinodul din Vatican, guvernul Austro-Ungariei declară concordatul anulat şi apoi la 1874 raporturile Bisericii Romano-Catolice în Austria s-au definit prin legi politice. Contra tuturor acestor măsuri papa şi episcopii romano-catolici din Austria au protestat de repetite ori, iar unii episcopi au opus şi oarecare rezistenţă, totuşi aceasta fu înfrântă de guvern cu fermitate şi moderaţie, încât între guvernul austriac şi Biserica Romano-Catolică se restabili cea mai bună înţelegere.

Din populaţia totală a Austriei de 26.151.000 erau la 1900 romano-catolici peste 23 ¾ milioane inclusiv orientalii uniţi peste 3 milioane (3.136.000), cu care stau alăturea numai 494.000 de protestanţi şi 607.000 greco-orientali mai ales în Bucovina şi Dalmaţia. Austriecii romano-catolici inclusiv ,,creştinii sociali” în cea mai mare parte sunt de asemenea buni creştini; numai partida politică, puţin numeroasă, a aşa-zişilor pangermanişti, ce gravitează spre Germania, cu lozinca ei ,,Să rupem cu Roma (Los von Rom)”, a provocat între germanii din Austria de la 1899 o mişcare, ce până la 1908 avu de consecinţă aproape 50.000 convertiri, cele mai multe la protestantism, mai puţine la catolicismul vechi, şi anume până la 1910 vreo 46.000 la protestantism şi vreo 15.000 la catolicismul vechi[5]. La 1906 vechii catolici erau în total aproape 24.000 suflete.

Cu toate acestea de pe la 1900 chiar între romano-catolici, cei buni creştini, reformismul (Reformkatholicismus) sau modernismul face oarecare opoziţie romano-catolicismului, adică Bisericii oficiale, aşa între altele, în chestia universităţii catolice libere din Salzburg, proiectată de la 1901. În timpul cel mai recent între croaţii din Dalmaţia de asemenea sunt nemulţumiri cu Roma, în particular pentru că nu le admite liturghia glagolitică.

În Ungaria Biserica Romano-Catolică s-a dezvoltat în genere ca şi în Austria, aşa la 1900 din o populaţie totală de 19.255.000 mai mult de 12 ¾ milioane, inclusiv 1.857.000 orientali uniţi, erau romano-catolici, alăturea cu peste 3 ¾ milioane (3.830.000) protestanţi şi cu 2.816.000 creştini ortodocşi. Numai că în Ungaria, spre deosebire de Austria, celelalte confesiuni, recunoscute legal încă de la 1848, dobândiră egalitatea cu Biserica Romano-Catolică, apoi în Ungaria la 1870, după anularea concordatului s-a restabilit şi placetum regium; din contră legislaţia bisericească despre căsătorie şi jurisdicţia în materie de căsătorie a tuturor Bisericilor recunoscute legal s-a menţinut continuu încă până la 1894, când ea fu înlocuită cu căsătoria civilă obligatoare, însă numai în Ungaria, nu şi în Croaţia şi Slavonia.

În Bosnia şi Herţegovina, foste ţări ale Turciei, pe care Austro-Ungaria le-a ocupat în 1878 şi le-a anexat în 1908, Biserica Romano-Catolică are o situaţie tot aşa de favorabilă ca şi în Austro-Ungaria. La 1908, din o populaţie de peste 1.800.000 suflete, erau romano-catolici ceva mai mult de 400.000 suflete.

 

5. În Germania chiar la începutul secolului XIX Biserica Romană pierdu principatele ecleziastice şi cu excepţie de ţările Austriei ea pierdu şi averile episcopiilor, capitulilor şi mânăstirilor şi iată cum: prin pacea nefavorabilă de la Luneville cu Francia la 1801, suveranii Germaniei pierdură mult teritor, adică toate ţinuturile de peste Rin; de aceea s-a decis ca principii civili respectivi să fie compensaţi prin secularizarea bunurilor şi principatelor ecleziastice. Astfel toate averile episcopiilor, capitulilor şi mânăstirilor, afară de cele din ţările Austriei, precum şi toate principatele ecleziastice, au fost confiscate şi acordate principilor civili ca despăgubire în virtutea unui decret al aşa-zisei deputaţii imperiale (Reichsdeputationshauptschluss) din 1803. Prin această dispoziţie situaţia Bisericii Romano-Catolice din Germania deveni precară, dar ea se amelioră în oarecare măsură la 1815, după terminarea războaielor cu Napoleon I, prin concordate şi convenţii, pe baza cărora guvernele Germaniei se obligară a întreţine din fondurile statului Biserica Romană din Germania. Pe lângă aceasta arhiepiscopiile din Trier şi Mainz, precum şi cea din Colonia, încetară de a mai fi principate electorale, devenind, cele 2 dintâi, episcopii simple.

De altfel în Germania ca şi în Francia, secularizarea averilor bisericeşti avu partea ei bună. Demnităţi ecleziastice, ce mai înainte, când erau dotate cu mari venituri pe baza unor privilegii câştigate, erau rezervate numai nobililor, acum ele nu se mai căutau atâta, şi le-au putut ocupa bărbaţi de toate condiţiile. Dar fiindcă după secularizarea principatelor ecleziastice, guvernele ţărilor mai mari din Germania, afară de Bavaria, erau protestante, Biserica Romană avu cu aceste guverne multe conflicte, mai vârtos că ierarhia voia să menţină toate vechile ei prerogative, pe când guvernele, fie din iniţiativă proprie, fie silite de parlamente liberale şi în majoritatea lor protestante, nu admiteau pretenţiile ierarhiei romano-catolice.

În Brunschwig şi în Mecklenburg-Schwerin romano-catolicismul a dobândit libertate confesională completă tocmai la 1902, respectiv 1903, deşi Congresul de la Viena (1814-1815) decisese egalitatea tuturor confesiunilor creştine în Germania. De altfel înainte de 1848 chiar guvernul romano-catolic al Bavariei, ce era mai mult liberal şi trebuia să ţină seamă şi de populaţia protestantă, în care intră peste ¼ din populaţia Bavariei, nu satisfăcea nicidecum pe papa şi pe episcopii ţării, excepţie de ministerul Abel, strict romano-catolic 1837-1847; totuşi acesta fu răsturnat de Lola Montez, o baletistă străină cu idei liberale, care avea influenţă la regele Ludovic I (1825-1848).

Dar zelul activ de la 1803 şi 1814 al episcopilor şi populaţiei catolice pentru Biserica lor, anul 1848 al libertăţii, şi demersul comun al episcopilor din anii 1848-1853 la adunările episcopale din Wurzburg (1848) şi din Friburg (1850 şi 1853) cu cele două memorii emanate de la adunările din Friburg (1850 şi 1853), dobândiră parte încă de la 1840, parte abia de la 1848 o situaţie mai favorabilă a Bisericii şi ierarhiei romano-catolice, ce dură până la 1871. Totuşi şi în acest timp n-au lipsit conflicte, aşa mai ales în marile ducate Baden şi Hessa. Dintre toate conflictele, ce Biserica Romană avu cu guvernele din Germania, cele mai însemnate au fost două din Prusia: ,,Conflictul din Colonia” între anii 1837 şi 1840 şi ,,Lupta de cultură (Kulturkampf)” din Prusia, între anii 1871-1887.

Conflictul din Colonia s-a născut din cauza căsătoriilor mixte între protestanţi şi romano-catolici. Sub Friedrich Wilhelm III (1797-1840) guvernul prusian dăduse la 1803 o declaraţie regală şi la 1825 un ordin ministerial, în virtutea cărora, copiii din căsătorii mixte aveau a fi educaţi în religia tatălui, fie el protestant, fie romano-catolic. În contra acestei dispoziţii Curia Romană prin un Breve de la 1830 ordonase, că la caz când protestanţi şi catolici, care voiesc a se căsători unii cu alţii, ar cere să-i cunune un paroh romano-catolic, acesta îi va cununa numai după ce i se va da asigurarea, că toţi copiii vor fi educaţi în religia romano-catolică, altfel el îi va asista la căsătorie numai în mod pasiv, adică va primi şi înscrie în registru declaraţia mirilor că voiesc a se căsători între sine, fără a oficia cununia religioasă, ce după credinţa apusenilor nu este neapărat necesară pentru taina nunţii.

Cu toate acestea însă guvernul Prusiei se înţelesese cu episcopii, că contrar dispoziţiei luate de Curia Romană chiar în caz când mirele sau mireasa protestantă nu ar promite că va educa pe toţi copiii în religia romano-catolică, episcopii să permită cununia religioasă, a cărei omitere deşi nu atinge taina căsătoriei după dogma romană, totuşi supozează o dezaprobare a căsătoriei respective. Aşa s-a urmat până la 1835. În acest an însă, Climent August Droste Vischering, noul arhiepiscop al Coloniei (1835-1845) a dat circulara, că nici un preot romano-catolic să nu mai cuteze a oficia la o căsătorie mixtă, dacă partea protestantă nu va promite cu jurământ că va creşte pe toţi copiii în religia romano-catolică; circularea lui fu imitată la 1838 şi de Martin Dunin, episcop de Gnezna şi Posnania. Prin această dispoziţie arhiepiscopul părea că a curmat buna înţelegere cu statul; de aici s-a născut un conflict, în urma căruia la 1837 Droste Vischering şi la 1839 Dunin au fost închişi.

Dar actul acesta stârni între romano-catolicii din Prusia şi din toată Germania, precum şi din alte ţări o fierbere şi nemulţumire aşa de mare, că la 1840 noul rege Friedrich Wilhelm IV (1840-1861) a pus în libertate pe episcopii arestaţi şi la 1841 se împăcă cu Roma, ba încă la 1840 contele Sedlnitzky, principe episcop exempt de Breslau, care refuză de a intra în acord cu guvernul, a fost silit a demisiona şi la 1863 trecu la protestantism.

De la 1840-1871 şi sub Wilhelm I (1861-1888) domni între Biserica Romană şi guvernul Prusiei cea mai bună înţelegere şi ierarhia romano-catolică avea mare libertate în Prusia. Dar la 1871, când, după războiul plin de succes cu Francia, regele Prusiei deveni împărat, iară Bismarck, primul său ministru, cancelar al imperiului şi Prusia ajunsese la culmea puterii, Bismarck crezu că a sosit timpul de a zdrobi şi puterea ierarhiei romane în Prusia şi în toată Germania, mai ales părându-i-se că este o piedică în multe privinţe şi că din când în când ia o atitudine ameninţătoare.

Deci încă din decembrie 1871 el obţinu de la camera imperiului legea cu titlul: ,,Kanzelparagraph (Paragraf despre predicare)”; această lege prevedea pedeapsa cu închisoare până la un an contra ecleziasticilor, care ar vorbi în biserică despre ,,afaceri politice în aşa mod, că ar periclita liniştea publică”; apoi a obţinut în Prusia legi, în special legile din mai 1873, în virtutea cărora Biserica Romană pierdu libertatea de până atunci şi fu subordinată puterii politice; aceste legi au fost imitate apoi şi în marele ducat Hessa, amic Prusiei. Ele despuiau Biserica Romană de orice independenţă şi autonomie în aşa mod, că de aici se născu trebuinţa de a modifica (1873) articolele din Constituţie, ce garantau independenţa şi autonomia Bisericilor, iar în sfârşit (1875) chiar a suprima acele articole.

În special legile din mai prevedeau ca clerul să fie format în şcoalele statului şi să depună la stat examen despre ştiinţa lui, examen aşa-zis de cultură, obligau autoritatea bisericească a notifica guvernului numirile în posturi ecleziastice şi dădeau guvernului drept a le contesta, instituind un tribunal al afacerilor catolice, cu competinţa de a pronunţa asupra clericilor chiar pedeapsa depunerii. După aceea obţinu (1874) o lege de expatriare, în virtutea căreia preotul, care nu s-ar supune destituirii, să poată fi şi expulzat din toată Germania; iară noua lege militară (1874) nu scutea de serviciu militar ca mai înainte pe studenţii în teologie.

În contra acestor legi Curia de la Roma şi episcopii din Prusia se ridicară cu mult necaz şi astfel începu lupta, pe care profesorul liberal Vichov a numit-o cel întâi ,,Kulturkampf (lupta de cultură sau pentru civilizaţie)”, iar acum se numeşte în genere lupta de cultură cea din Prusia sau din Germania, spre distingere de lupte asemănătoare mai târzii din alte ţări. Din această cauză guvernul lua măsuri de represiune din ce în ce mai severe contra clerului romano-catolic. Curia de la Roma (Pius IX 1846-1878), precum şi episcopii se plângeau în public, ,,că Biserica este persecutată cum n-a mai fost din timpul lui Diocleţian”. Acum au fost arestaţi în Prusia mai mulţi episcopi şi mai întâi (1874) Ledochowski, arhiepiscop de Posnania şi Gnesna, mai târziu cardinal († 1901), contra unora s-au luat măsuri de a li se opri veniturile, iar alţii au fost destituiţi; clerului inferior de asemenea ,,i s-a atârnat mai sus coşul cu pâine” adică i s-a oprit leaga până ce se va supune, ba încă i s-a interzis şi serviciile în parohie şi nu i s-a permis a avea locţiitor; toate mânăstirile au fost suprimate (1875), afară de cele consfinţite îngrijirii bolnavilor; iară iezuiţii chiar de mai înainte (1872) prin o lege imperială fusese alungaţi din toată Germania, împreună cu ordinele în afinitate cu ei, ca redemptoriştii sau liguorianii, lazariştii, preoţii Sfântului Spirit şi doamnele de Sacre Coeur (1873).

Încă de la 1872 Bismarck, spre a lua Curiei Romane orice speranţă că imperiul german ar face penitenţă, a zis: ,,Noi nu mergem la Canossa”. El s-a ţinut de cuvânt în timp de 6 ani, cu toată opoziţia fermă a Curiei de la Roma, a episcopilor, clerului şi poporului romano-catolic. Abia de la 1878 sub Papa Leon XIII (1878-1903) s-a negociat o apropiere din nou între guvernul regal al Prusiei şi cel imperial al Germaniei şi scaunul de la Roma, fiindcă guvernul Prusiei ca şi al Germaniei, prin faptul că 5/8 din populaţia Germaniei (la 1905 din peste 60 ½ milioane, 22 milioane) este romano-catolică, nu se putea priva de sprijinul partidei romano-catolice contra elementelor radicale.

Împăcarea se făcu treptat de la 1880-1887 cu concesii reciproce. Prin cinci novele politice-bisericeşti, ce urmară una după alta, s-au admis mai întâi administratori provizori de dieceze şi parohi provizori (1880 şi 1882/3), apoi episcopiile vacante au fost ocupate din nou treptat (până la 1885) şi doi episcopi destituiţi au fost reintegraţi în scaunele lor, legea coşului cu pâine sau pentru oprirea veniturilor episcopale şi parohiale a fost abrogată, corespondenţa cu scaunul de la Roma reluată, dreptul de intervenţie al statului la numirea de capelani omis iar mai târziu dreptul acesta fu exercitat în înţelegere cu Curia Romană numai la numirea definitivă de parohi, tribunalul pentru afaceri bisericeşti fu desfiinţat (1886), aşa-zisul examen de cultură pentru teologi suprimat, iară studiul în seminare, admis cu anumite condiţii, în sfârşit (1887) şi o parte din ordinele religioase au fost primite, iară ecleziasticii, care nu fusese expulzaţi, obţinură libertate de a oficia. Hessa procedă (1887) întocmai ca Prusia.

Dar protestantismul german privea această împăcare ca un pericol pentru sine şi de aceea înfiinţă (1887), federaţia evanghelică (Den Evangelischen Bund), spre a apăra interesele protestante în Germania[6]. Sub împăratul Wilhelm II (de la 1887) teologii catolici fură din nou scutiţi de serviciul militar în timp de pace (1890) şi veniturile oprite ale clericilor au fost restituite (1891). De asemenea s-au permis întoarcerea în Germania, dar nu iezuiţilor, ci ordinelor în afinitate cu ei, adică redemptoriştilor sau liguorianilor şi preoţilor Sfântului Spirit; întoarcerea iezuiţilor întâmpină opoziţie şi acum; totuşi o lege din 8 martie 1907 anulă excluderea personală a lor din imperiul german, respectiv din câteva teritorii germane.

Partida catolică germană sau aşa-zisul ,,Centru” continuă a fi în sine un factor puternic în parlamentul german, fie că stă în acord, fie că stă în opoziţie cu guvernul. De altă parte ,,modernismul” teologilor catolici de la universităţile din Germania şi ,,Liga culturală” a reformiştilor laici din Germania neliniştesc în timpul cel mai recent pe papa şi pe episcopi.

 

În episodul următor
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)

 


[1] N.tr.: Pe la sfârşitul anului 1912 papa numi la Genua un arhiepiscop, căruia guvernul a refuzat ,,execuatur”-ul fiind privit ca adversar al ordinii publice. În audienţa acordată unei numeroase delegaţii din Genua, ce venise la Roma prin martie anul următor pentru a obţine execuaturul, papa s-a exprimat cu cuvintele lui Iosafat împăratul Iudei (II Paralipomene 20, 12) că nu poate face nimic. În adevăr nu peste mult timp a fost nevoit a numi alt arhiepiscop în Genua.

[2] N.tr.: O altă formulă, mai îndulcită, sună: ,,Licet sed non expedit” adică ,,Se poate dară nu-i oportun”.

[3] N.tr.: Ch. V. Langlois, în cartea lui citată mai sus: l’Inquisition, zice la p. 140, ,,Le peuple espagnol, a la fin du XV-e siecle, c’est a dire lorsque l’Inquisition prit charge de son salut, etait le premier du monde, et a la fin du XVIII-e, lorsque l’Inquisition l’eut marque de son empreinte, le dernier”. Cf. şi Das heutige Spanien unter dem Joch des Papsthum’s, Frankfurt am Main 1909. Neuer Frankfurter Verlag.

[4] N.tr.: Iezuiţii au fost şi mai departe atacaţi viguros în presă şi de pe catedră. Cităm aici mai întâi pe Eugene Sue († 1857), care în măiastra lui operă cu titlul Le Juif errant a devulgat pe iezuiţi ca urmărind scopurile lor prin ipocrizie, calomnii, spionări, corupţie cu bani, îndemnări la asasinate, provocări la sinucidere şi la alte crime prin exaltarea pasiunilor, apoi prin teorii de natură a toci conştiinţa şi în opoziţie cu învăţătura curată, simplă şi umanitară a moralei evanghelice etc. Cartea lui Sue este tradusă româneşte şi publicată sub titlul Jidovul rătăcitor, Bucureşti 1857-1858 în 8 vol. de Iosif Arhidiaconul, cel ce a tradus şi cartea lui Alexandru Dumas († 1870) cu titlul Isaac Laquedem ce am pomenit în vol. III p. 52 not. De pe catedră au combătut pe iezuiţi Michelet († 1874) vestit istoric francez şi Edgar Quinet istoric şi filozof († 1875). Cursurile lor s-au publicat sub titlul comun Des Jesuites, Paris, 1845. Edgar Quinet i-au mai combătut şi prin scrieri ca cea cu titlul Ahasverus 1 vol. şi cea cu titlul La Revolution Religieuse au dix neuvieme siecle, Bruxelles 1857. El atacă Biserica papală în genere prin scrierea din urmă, în care catolicismul este declarat ,,un paganisme nouveau” pe când Goethe îl numea ,,un paganisme baroque”. La 30 martie 1892 Pater Porbes, iezuit englez, fu expulzat din Paris pentru că a rostit în Biserica Sainte-Clotilde o cuvântare, ce s-a găsit defăimătoare pentru armata franceză.

[5] N.tr.: Revista ,,Los von Rom – Bewegung” Munchen 1901 spune că mişcarea aceasta a trecut şi în Francia, Italia, Spania şi chiar în Canada. Ea s-a manifestat şi în parlamentul Austriei. Tot despre această mişcare, Ci- ,,Warum ich evangelisch wurde” Bekenntnisse eines fruheren Katoliken, Berlin-Lichtes Felde, 1910.

[6] N.tr.: Acţiunii acestei federaţii este datorit în mare parte şi faptul că la 1910 protestanţii au considerat înjurioasă enciclica papală despre Carol Borromeo şi papa din porunca Germaniei a trebuit să suprime de fapt acea enciclică în tot cuprinsul imperiului şi să ordone episcopilor a nu pune să o citească prin biserici.