----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXX)

 

Episodul anterior

 

21. Dar deoarece cuvântul despre păgâni a venit sub numele de miazănoapte, este îngăduit a cugeta cât de multă milă a Ziditorului nostru este revărsată asupra noastră. Căci noi toţi ne tragem din păgâni. Strămoşii noştri din vechime s-au închinat lemnului şi pietrei şi, părăsindu-L pe Dumnezeu de care au fost creaţi, i-au venerat pe zeii pe care ei i-au făcut. Dar prin harul Atotputernicului Dumnezeu noi am fost întorşi de la întuneric la lumină.

Prin urmare, haideţi să ne amintim de întunericul din care am venit ca să putem aduce mulţumiri pentru lumina pe care am primit-o. Nici nu înţelege mila dumnezeiască cel care nu este atent la propria stare jalnică. De aceea este spus lui Dumnezeu prin psalmistul: ,,Minunate fă milele tale, cel ce mântuieşti pre cei ce nădăjduiesc spre tine” (Psalmi 16, 7). Deci milele lui Dumnezeu sunt minunate pentru noi când nenorocirile noastre sunt aduse în memorie deoarece, amintindu-ne ce eram, înţelegem Cui Îi datorăm ce suntem.

Aşadar, haideţi să-I cântăm cu bucurie Ziditorului nostru pentru că ne-am slobozit gâturile minţilor noastre de robia lucrurilor create. Haideţi să ne veselim că cele spuse de Isaia sunt împlinite în noi: ,,Şi frâul rătăcirii care era în fălcile neamurilor va fi pentru voi o cântare ca glasul unei prăznuiri sfinţite” (Isaia 30, 28-29). Căci frâul rătăcirii oprea fălcile neamurilor când păgânii, legaţi de rătăcirea idolilor, nu ştiau să dea lauda mărturisirii lui Dumnezeu. Dar însuşi acest frâu al rătăcirii este transformat acum pentru noi într-o cântare când noi cântăm psalmi cu bucurie şi cântări: ,,Că toţi dumnezeii păgânilor sunt draci; iar Domnul cerurile au făcut” (Psalmi 95, 5). Şi din nou: ,,Idolii păgânilor, argint şi aur; lucruri de mâini omeneşti. Gură au, şi nu vor grăi; ochi au, şi nu vor vedea; urechi au, şi nu vor auzi; nări au, şi nu vor mirosi, mâini au, şi nu vor pipăi; picioare au, şi nu vor umbla” (Psalmi 113, 12-14).

Astfel noi care cântăm aceşti psalmi ai lui David Atotputernicului Dumnezeu cu adevărat am prefăcut frâul rătăcirii, care oprea gurile noastre de la lauda lui Dumnezeu, într-o cântare adusă Domnului. Deci este pe drept spus: ,,Ca glasul unei prăznuiri sfinţite”, deoarece atunci când aducem lauda mărturisirii înapoi lui Dumnezeu, ne bucurăm într-o prăznuire sfinţită. Prin urmare, haideţi să răspundem cu purtarea noastră la o atât de mare milă a Mântuitorului nostru şi fie ca noi care am văzut lumina să fugim de întunericul faptelor rele.

22. Atunci ce este plăcut în această lume, întreb eu ? Pretutindeni vedem plângere, din toate părţile auzim gemete. Cetăţile zac în ruină, fortăreţele sunt făcute una cu pământul, câmpurile sunt pustiite, pământul este întors în pustietate. Nici un ţăran nu a rămas pe câmpuri, prea puţini locuitori în oraşe; şi totuşi mica rămăşiţă a neamului omenesc este încă pedepsită în fiecare zi. Şi loviturile de bici ale dreptăţii cereşti nu au sfârşit pentru că greşelile faptelor nu sunt îndreptate nici măcar în mijlocul loviturilor. Vedem pe unii duşi în robie, pe alţii mutilaţi şi pe alţii daţi morţii.

Aşadar ce este plăcut în această viaţă, fraţii mei ? Şi dacă noi încă preţuim o asemenea lume, iubim nu bucuriile ci rănile. Încă vedeţi ce fel de Romă rămâne, ea care odinioară părea a fi stăpâna lumii. Părăginită în multe feluri de suferinţă fără margini, de pustiirea cetăţenilor ei, de prigoana duşmanilor ei, de numărul mare al ruinelor, haideţi să vedem împlinit în ea ce s-a zis de acelaşi prooroc împotriva cetăţii Samaria: ,,Pune căldarea şi toarnă într-însa apă şi bagă într-însa despicăturile” (Iezechiil 24, 4). Şi puţin mai încolo: ,,Şi arde dedesubtul lor oasele şi clocotind s-au fiert oasele ei în mijlocul ei” (Iezechiil 24, 5). Şi din nou: ,,Şi voiu înmulţi lemnele şi voiu aprinde focul, ca să se topească cărnurile şi să se împuţineze zeama, şi oasele să se sfărâme. Şi să stea pre cărbunii săi, aprinsu-s-a ca să se arză şi să se frigă arama ei” (Iezechiil 24, 10-11).

Deci o căldare a fost pusă pentru noi când a fost întemeiată această cetate. În ea a fost pusă apă şi despicăturile au fost adunate când neamurile s-au adunat în ea din toate părţile, neamuri care precum apa fierbinte au clocotit cu activităţile lumii, şi despicăturile de carne, ca să spunem aşa, s-au topit în propria lor fervoare. Despre ele este bine spus: ,,Şi arde dedesubtul lor oasele şi clocotind s-au fiert oasele ei în mijlocul ei”, deoarece întâi activitatea slavei lumeşti a devenit foarte fierbinte în ea, dar apoi însăşi slava cu adepţii ei au părăsit-o. Astfel oasele semnifică puterile lumeşti şi cu adevărat carnea simbolizează neamurile deoarece exact aşa cum carnea este purtată pe oase, tot aşa slăbiciunea neamurilor este condusă de puterile lumeşti.

Dar iată toate puterile acestei lumi sunt deja îndepărtate din ea; deci oasele sunt fierte. Iată neamurile au părăsit-o, carnea ei este topită. Prin urmare se poate spune: ,,Şi voiu înmulţi lemnele şi voiu aprinde focul, ca să se topească cărnurile şi să se împuţineze zeama, şi oasele să se sfărâme”. Căci unde este senatul ? Unde este acum poporul ? Oasele ei s-au risipit, carnea ei s-a topit, toate rânduielile demnităţii pământeşti sunt stinse în ea. Întreaga ei zeamă (compoziţie) este fiartă. Şi totuşi săbiile şi mâhniri nenumărate asupresc încă în fiecare zi pe mulţi dintre noi cei care am rămas.

Aşadar se poate spune: ,,Să stea pre cărbunii săi”. Căci deoarece Senatul lipseşte, oamenii au pierit şi totuşi, printre cei puţini care supravieţuiesc, mâhnirea şi plângerea se înmulţesc în fiecare zi, Roma, deşi pustie, arde deja. Atunci de ce spunem aceste lucruri despre cetăţeni când, sporind ruinele, vedem că însele zidirile ei sunt distruse ? De aceea este adăugat în mod potrivit referitor la un oraş acum gol: ,,Aprinsu-s-a ca să se arză şi să se frigă arama ei”. Dar căldarea însăşi este deja topită, căldarea în care carnea şi oasele au fost mai întâi mistuite, pentru că după ce cetăţenii ei au părăsit-o zidurile ei vor cădea de asemenea. Deci unde sunt aceia care odinioară se veseleau în slava ei ? Unde este măreţia lor ? Unde mândria lor ? Unde desfătările fără sfârşit şi necumpătate ?

23. Se împlineşte în ea cuvântul proorocului împotriva Ninivei ruinate: ,,Unde este lăcaşul leilor şi păşunea puilor leilor” (Naum 2, 11). Nu erau oare prinţii şi conducătorii ei ca nişte lei care, alergând încoace şi încolo prin diferite regiuni ale lumii, înhăţau prada lor cu turbare şi ucidere ? Puii leilor găseau hrană aici deoarece băieţii, adolescenţii, tinerii bărbaţi lumeşti şi fiii păgânilor se adunau aici de pretutindeni dacă doreau progres în această lume. Dar iată ea este acum pustie, iată ea este ruşinată, ea este asuprită de mâhnire. Acum nimeni nu se adună în ea pentru a progresa în lume, acum nici un om puternic şi violent nu rămâne care să-şi ucidă prada cu împilare.

Aşadar putem spune: ,,Unde este lăcaşul leilor şi păşunea puilor leilor ?” Soarta ei este aceea despre care ştim că s-a spus prin proorocul despre Iudeea: ,,Lăţeşte-ţi pleşuvirea ta, ca vulturul” (Miheea 1, 16). Deoarece pleşuvirea oamenilor afectează de obicei numai capul, dar pleşuvirea vulturului afectează întregul trup fiindcă, atunci când este foarte bătrân, penele şi vârfurile aripilor sale cad de pe toate mădularele sale. Prin urmare, pleşuvirea sa se lăţeşte ca a vulturului pentru că o cetate care şi-a pierdut oamenii şi-a lepădat penele. Vârfurile aripilor lui, cu care obişnuia să zboare către prada sa, au căzut deoarece toţi bărbaţii săi puternici prin care obişnuia să răpească bunurile altora sunt apuşi.

24. Dar noi ştim că aceste cuvinte pe care le rostim despre ruşinea Romei s-au întâmplat în toate oraşele lumii. Căci unele locuri sunt pustiite de dezastre, altele distruse prin sabie, altele chinuite de foamete, altele înghiţite în crăpăturile pământului. Prin urmare, haideţi să dispreţuim cu tot duhul nostru acest veac de acum ca fiind categoric apus; haideţi să punem capăt dorinţelor lumeşti cel puţin cu sfârşitul lumii; haideţi să imităm faptele oamenilor buni pe cât de mult ne stă în putinţă. Căci sunt mulţi în răsărit şi la miazănoapte care măsoară o sută de coţi prin desăvârşirea vieţilor lor. Pentru că din Iudeea şi din neamuri, precum s-a spus, ei se înalţă pe vârful sfinţeniei.

Tot prin răsărit şi miazănoapte pot fi înţeleşi drepţii şi păcătoşii. Într-adevăr, drepţii nu sunt numiţi nepotrivit răsărit, cei care, exact aşa cum s-au născut în lumina credinţei, au stăruit în nevinovăţie. Cu adevărat, noi luăm pe drept miazănoaptea pentru a-i închipui pe păcătoşi care, prăbuşiţi în răceala minţii, au amorţit la umbra păcatului lor. Dar deoarece mila Atotputernicului Dumnezeu îi cheamă până şi pe unii ca aceştia la pocăinţă, îi spală cu mustrare de conştiinţă şi lacrimi, îi împodobeşte cu virtuţi şi îi ridică la slava desăvârşirii, suta de coţi duce nu numai către răsărit, ci şi către miazănoapte, când păcătoşii de asemenea, prin daruri şi pocăinţă, vin împreună cu drepţii la desăvârşire, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, care împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh viază şi împărăţeşte, Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei