----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (IV)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episodul anterior

 

De la pan-slavism la naţionalism imperial

Până la mijlocul secolului XIX, mişcarea slavofilă din Rusia era una teoretică, avându-şi originea în romanticismul german. În vremea ţarului Nicolai I (1796-1855, ţar între anii 1825-1855), nu i s-a dat nici o atenţie, deoarece orice propunere de a elibera naţiunile balcanice ar fi fost văzută ca o uzurpare a suveranităţii Imperiilor Austro-Ungar şi Otoman. După înfrângerea Rusiei în războiul din Crimeea, noul ţar, Alexandru al II-lea (1818-1881, ţar între anii 1855-1881) a adoptat slavofilismul ca ideologie oficială a politicii externe ruse.

Astfel, începând din 1856, slavofilismul teoretic a fost înlocuit cu pan-slavismul practic, care a adoptat baza filozofică a celui dintâi. Simpatiile faţă de slavii din sud şi bunăvoinţa societăţii ruse de a-i ajuta au fost utilizate de oficialii ruşi. Se spera că naţiunile care împărtăşeau aceeaşi credinţă şi origine slavă cu Rusia vor sprijini orice activitate rusă viitoare. În 1858, a fost înfiinţat la Moscova primul comitet filantropic slav; comitete similare au fost organizate în alte oraşe[1]. Pan-slavismul a ajuns la apogeul său în anii ‘1870, în ajunul războiului ruso-turc, dar eşecul lui Ignatiev de a crea o ,,Bulgarie Mare”, care avea să devină un stat slav de sud puternic sub control rus, a avut drept consecinţă dezamăgirea societăţii ruse în ce priveşte ideile slave. După 1880 ar fi incorect să mai vorbim despre pan-slavism ca ideologie politică externă rusă.

 

056. Rusia si Rasaritul ortodox IV 1

Asasinarea ţarului Alexandru al II-lea

 

După războiul ruso-turc şi mai ales după asasinarea lui Alexandru al II-lea în 1881, ideologia pan-slavă a fost înlocuită cu una naţionalistă[2]. Politica pacifistă, de neamestec a anilor ‘1880-‘1890 a fost cauzată în parte de imposibilitatea unor acţiuni prompte în privinţa Chestiunii Răsăritene. Între anii 1878-1898, Rusia a aşteptat şi a pregătit o politică mai activă, atât diplomatic, cât şi ideologic, pe care dorea să o implementeze în viitor. În acest răstimp, diplomaţii ruşi încercau să schimbe unele curente negative din Răsăritul ortodox, în principal în ce priveşte schisma bulgară. În 1882 a fost creată Societatea Ortodoxă Imperială din Palestina, care promova cercetarea istoriei creştinismului răsăritean, îi susţinea activ pe ortodocşii arabi din Palestina şi Siria prin întemeierea de şcoli şi organiza pelerinaje ale ruşilor în Ţara Sfântă[3].

În anii ‘1880-‘1890, ideea unei moşteniri bizantine a fost preluată de elementele conservatoare din societatea rusă şi ideea Moscovei ca cea de-a Treia Romă s-a dezvoltat într-o direcţie nouă. Acum, accentul a fost pus nu pe misiunea Rusiei de a elibera popoarele din Imperiul Otoman, ci pe ideea translatio imperii. Şcoala Rusă de Studii Bizantine, care a înflorit la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, a contribuit considerabil la întărirea şi dezvoltarea ideologiei neo-bizantine. Desigur, aceşti bizantinişti aveau vederi politice diferite şi nu influenţau ordinea de stat. Dar mulţi dintre ei erau monarhişti convinşi şi vedeau modelul bizantin ca unul posibil pentru Imperiul Rus.

Istoricii bisericeşti îndeosebi au jucat un rol activ în viaţa ecleziastică şi politică a Rusiei în acea vreme. I.E. Troiţki, profesor la Academia Teologică din Sankt Petersburg timp de mai mult de 20 ani, era cel mai apropiat sfetnic al procuratorului şef[4] al Sfântului Sinod în chestiuni ecleziastice răsăritene[5]. Activităţile Institutului Arheologic Rus din Constantinopol (fondat în 1894) au fost foarte importante pentru stabilirea autorităţii Rusiei în Răsăritul ortodox. Cu toate că institutul nu avea ţeluri politice, politica nu era străină de directorul ei, Feodor Uspenski (1845-1928), care lua parte activă la toate chestiunile ecleziastice ale ambasadei ruse.

Ideologii post-1878 s-au inspirat din evoluţiile deceniilor anterioare. Înainte de războiul din Crimeea, poetul şi diplomatul Feodor Tiutcev (1803-1873) scria despre locul Rusiei în istoria lumii. El sublinia că Rusia era mai degrabă un stat ortodox decât slav, şi că Imperiul Bizantin şi-a găsit împlinirea în Rusia, care rămânea legată de moştenirea lui Constantin. Doar ca împărat al Răsăritului va fi ţarul rus un împărat rus[6].056. Rusia si Rasaritul ortodox IV 2

Dintre precursorii direcţi ai evoluţiilor ideologice ai anilor ‘1880-‘1890 cel mai însemnat este Nicolai Danilevski (1822-1885). Cartea sa, Rusia şi Europa: o cercetare a relaţiilor culturale şi politice ale slavilor cu lumea germano-latină, publicată în 1868, va servi, câteva decenii mai târziu, ca bază ideologică pentru ideile de la sfârşitul secolului XIX. Teza lui Danilevski (foto), care tratează tipurile istorico-culturale, îl separă de alţi pan-slavişti din vremea sa. El nu a susţinut superioritatea lumii slave faţă de alte grupuri, ci doar a încercat să explice poziţia ei în istorie. Teza sa principală – necesitatea contracarării influenţei Europei pentru a asigura identitatea rusă – coincidea cu politica ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894, ţar între anii 1881-1894). Pentru Danilevski, soluţia Chestiunii Răsăritene era crearea unei federaţii pan-slave sub egida Rusiei având drept capitală Constantinopolul.

În ajunul războiului ruso-turc, alt glas vorbea despre Chestiunea Răsăriteană, marele scriitor Feodor Dostoievski (1821-1881). El scria că, mai devreme sau mai târziu, Constantinopolul ar trebui să devină rus. ,,Deci în numele cărui drept moral putea Rusia să vrea Constantinopolul ? ... În calitate de conducător al Ortodoxiei, în calitate de patron şi protector al ei – rol care-i fusese atribuit din vremea lui Ivan al III-lea, care a pus vulturul bicefal al Constantinopolului deasupra vechii steme a Rusiei. A devenit posibil să joace acest rol numai după Petru cel Mare, când Rusia era îndeajuns de puternică pentru a-şi împlini sarcina. ... Relaţiile politice ale Rusiei cu alte naţiuni vor fi limpezi: ea ar trebui să fie mama lor, dar nu stăpânul lor. Acesta va fi ultimul cuvânt al adevărului lui Hristos”[7].

În visurile mesianice ale lui Dostoievski, noi nu putem găsi nici o tăgăduire a rolului lui Petru I, care era caracteristică vechilor slavofili, nici o construcţie a ,,unităţii pan-slave”, ci un program mai larg definit, care ca un întreg coincide cu ideile anilor ‘1880-‘1890.

În anii ‘1880, alt filozof şi scriitor rus, Constantin Leontiev (1831-1891), era de asemenea activ[8]. El poate fi considerat cel mai original intelectual rus al timpului său. Leontiev era diplomat de profesie; în anii ‘1860-‘1870, el a fost consul în Creta, Adrianopol, Tulcea, Ioanina şi Thessaloniki. Şederea sa îndelungată în Răsăritul ortodox i-a determinat caracterul ca scriitor şi politician. El a înţeles dificultatea implementării unei soluţii paşnice pentru controversele naţionale din Balcani. În timpul şederii sale în Ioanina, Leontiev a ajuns la concluzia că un consul rus în fiecare oraş turcesc ar putea însemna pentru Rusia o influenţă mult mai mare decât cea britanică, austriacă sau franceză. Două condiţii erau necesare ca acest lucru să funcţioneze: relaţiile bune cu autorităţile otomane şi abilitatea de a-i mulţumi pe creştini.

Leontiev însuşi a arătat aceste abilităţi în relaţiile sale cu mitropolitul grec al Ioaninei, Sofronie, care îi socotea pe slavi mai periculoşi pentru elenism decât turcii. Leontiev a fost unul dintre primii europeni care au remarcat indiferenţa religioasă a naţiunilor balcanice; Ortodoxia era în primul rând un vehicul pentru 056. Rusia si Rasaritul ortodox IV 3realizarea ambiţiilor lor naţionale. Frumuseţea estetică a anumitor faţete ale vieţii în Imperiul Otoman laolaltă cu talentul său ca scriitor şi gândirea sa profundă istorico-filozofică au atras atenţia publicului cititor rus câteva decenii.

În vara anului 1871, pe când se afla la Thessaloniki, Leontiev (foto) s-a îmbolnăvit de holeră şi a fost la un pas de moarte. Deşi nu prea credincios, ducând o viaţă mai degrabă libertină, asemenea multor altor intelectuali ruşi din vremea sa, el s-a rugat Maicii Domnului să-l ajute, făgăduindu-i că dacă va scăpa cu viaţă din această încercare se va călugări. El a fost tămăduit în chip minunat şi a plecat către Muntele Athos pentru a îmbrăca acolo haina monahală. Părinţii athoniţi nu-l vor primi, socotind că nu va face faţă asprimii vieţii monahiceşti, dar îi vor da o seamă de sfaturi duhovniceşti pentru a porni pe calea unei vieţuiri cu adevărat creştineşti. Abia spre sfârşitul vieţii va reuşi să îmbrace haina monahală, sub îndrumarea Stareţului Ambrozie de la Optina[9].

După 1871, el şi-a petrecut următorii câţiva ani în Constantinopol în contact strâns cu clerul de la Şcoala Teologică din Insula Halki. Aici s-au format vederile lui Leontiev, care reflectau decizia sa de a susţine partea greacă în confruntarea etnică:el credea că ce era mai bun din cultura rusă îşi avea rădăcinile în moştenirea ortodoxă şi autocratică a Bizanţului, şi nu în moştenirea slavă pe care Rusia o împărtăşea cu europenii răsăriteni; credea că naţiunile din Balcani erau hotărâte să imite Apusul burghez şi spera că despotismul şi obscurantismul ar putea salva Rusia de adoptarea liberalismului şi constituţionalismului apusean, şi ar putea da Rusiei şi creştinilor ortodocşi din Balcani şansa de a se uni pe baza tradiţiilor lor comune, izvorâte din moştenirea bizantină[10].

După războiul ruso-turc, Leontiev, împreună cu prietenul său, Boris Filipov, a dezvoltat ideea bizantinismului ca singura bază posibilă pentru viitorul naţiunilor est-europene. Pentru el, bizantinismul era în acelaşi timp ,,Ortodoxia noastră rusă, autocraţia noastră rusă, sfinţită prin Ortodoxie, şi multe reflectări ale Ortodoxiei şi sistemului nostru politic ortodox în literatură, poezie, arhitectură şi altele”[11].

 


[1] B. H. Sumner, Russia and the Balkans 1870-1880, Oxford, 1937; F. Fad­ner, Seventy Years of Pan-Slavism in Russia. From Karamzin to Danilevsky. 1800-1870, Washington, 1962.

[2] D. Vovchenko, ,,Modernizing Orthodoxy: Russia and the Christian East (1856-1914)”, Journal of the History of Ideas, 73, (April 2012) 3, p. 295-317.

[3] T. G. Staurou, Russian Interests in Palestine. 1882-1914, Thessaloniki, 1963.

[4] Pe 25 ianuarie 1721, Petru cel Mare a înfiinţat Colegiul Ecleziastic care să conducă şi să reformeze Biserica Ortodoxă Rusă. La prima sa sesiune din februarie, acest nou organism a fost redenumit Sfântul Sinod Ocârmuitor şi a luat locul fostei funcţii de patriarh. Crearea Sinodului, după modelul sinoadelor controlate de stat ale Bisericii Luterane, era parte integrantă a unui program mai larg al lui Petru de reformă a administraţiei seculare a Rusiei. Sinodului i-a fost încredinţată administrarea tuturor treburilor bisericeşti şi a fost alcătuit un statut, potrivit căruia Sinodul trebuia să aibă 12 membri numiţi de ţar, cu toate că în practică erau întotdeauna mai puţini. În pofida puterilor oferite de statut, autoritatea ecleziastică a fost redusă efectiv în 1722, când Petru a înfiinţat funcţia de procurator şef [oberprocuror; over-procurator] pentru a supraveghea Sinodul. Procuratorul şef trebuia să fie un funcţionar laic a cărui îndatorire principală era să fie ,,ochiul” suveranului, pentru ,,a asigura că Sinodul îşi face datoria”. Teoretic, Sinodul era menit a fi egalul copiei sale seculare, Senatul, dar practic conducerea bisericească avea foarte puţină autonomie şi era subordonată ferm ţarului.

Procuratorul şef va deveni tot mai influent cu trecerea timpului; începând din 1824, el va exercita autoritate efectivă asupra tuturor aspectelor administraţiei bisericeşti şi va deţine rang ministerial. Cel mai cunoscut deţinător al acestui post, Constantin Pobedonosţev (1827-1907; procurator şef între anii 1880-1905, în perioada care intră în atenţia noastră), a fost un om de stat conservator, profesor şi şeful catedrei de drept civil la Universitatea din Moscova (1860-1865), senator. În 1861, remarcat de ţar pentru erudiţia şi reputaţia sa, el a fost numit profesor şi îndrumător al marelui duce Nicolai Alexandrovici (fratele mai mare al ţarului Alexandru al III-lea, care a murit în 1865), la acea vreme moştenitorul tronului; din 1865, profesor, îndrumător şi ulterior sfetnic al ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894); apoi, profesor şi îndrumător al ţarului Nicolai al II-lea (1868-1918).

[5] L. A. Gerd, ,,I. E. Troitsky: po stranicam archiva uchenogo”, Mir russkoj vizantinistiki, p. 8-40. Troiţki primea scrisori de la corespondentul său din Constantinopol, G. P. Begleri, care a fost o sursă importantă de informaţii.

[6] N. V. Siniţina, ,,Tretij Rim”, p. 19-20; G. Florovski, ,,The histori­cal premonitions of Tyutchev” Slavonic Review, 3, p. 337-349.

[7] F. M. Dostoievski, ,,Dnevnik pisatelia. 1 jun’ 1876”, în Polnoe sobranie sochine­nij, 23, Leningrad, 1981, p. 45-50.

[8] O carte de referinţă în ce-l priveşte pe Constantin Leontiev şi ideile sale despre bizantinism este Constantin Leontiev, Bizantinismul şi lumea slavă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999.

[9] ,,The Spiritual Path of Konstantin Leontiev – The Beginning of Wisdom”, Orthodox America, 24 noiembrie 2012.

[10] Encyclopedia of Russian History, James R. Millar, editor in chief, Macmillan Reference USA, 2004, p. 855.

[11] K. N. Leontiev, “Pis’ma k V. S. Solovievu (o nacionalisme politicheskom i kul’turnom)”, în K. N. Leontiev, Sobranie sochinenij, 6, Moscova, 1912, p. 273.