----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (V)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
5
 
  • Starea Bisericii Romei – Cele trei facţiuni, adunările şi episcopii lor – Damas apelează la puterea împărătească împotriva lor – Indiferenţa lui Damas şi a altor episcopi apuseni faţă de ortodocşii din Răsărit – Petru al Alexandriei le face cunoscute nenorocirile din Biserica sa – Atrocităţile lui Valens – Sfântul Vasilie şi prigonitorii – Valens silit să-i respecte pe Sfinţii Vasilie şi Grigorie Teologul – Relaţiile lui Vasilie cu Biserica Armeniei şi alte Biserici răsăritene – El se plânge de apuseni – Epistolele sale către Petru al Alexandriei şi Eusebiu de Samosata – Epistola sa către Ambrozie al Milanului – Episcopatul lui Ambrozie – El îi ţine partea lui Damas – Sinodul de la Roma în favoarea lui Damas
  • Moartea lui Valentinian – Împăraţii Valentinian al II-lea şi Graţian – Decretele lui Graţian în favoarea scaunului Romei – Moartea lui Valens – Teodosie, împărat al Răsăritului – Epistola Sfântului Vasilie către Teodosie
  • Moartea lui Vasilie – Grigorie Teologul rosteşte panegiricul său – Viaţa lui Grigorie în singurătate – Epistolele sale – Grigorie Teologul este chemat la Constantinopol – Luptele lui împotriva arienilor – Maxim Cinicul hirotonit necanonic episcop al Constantinopolului – Sosirea lui Teodosie în acest oraş – Grigorie Teologul aclamat episcop al Constantinopolului – Convocarea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic în acest oraş – Grigorie Teologul la Sinod – El părăseşte acest scaun – Urările sale de rămas bun – Istoria, hotărârile şi canoanele celui de-al II-lea Sinod Ecumenic

Anii 374-381

 

Partea a V-a

Părăsind sinodul, Sfântul Grigorie a mers la împărat pentru a-l ruga să nu se opună retragerii sale. El a consimţit la aceasta cu greutate, dar dacă marele episcop era bucuros să-şi regăsească libertatea, el era neliniştit pentru turma sa, care putea fi ocârmuită de un duşman al credinţei. El s-a încredinţat proniei şi, după ce a obţinut consimţământul împăratului, a hotărât să părăsească Constantinopolul. Înainte el a vrut să-şi ia rămas bun de la poporul său, şi a rostit în marea biserică a oraşului, în prezenţa tuturor membrilor Sinodului, o cuvântare elocventă pe care noi o vom analiza[1]:

,,Preaiubiţi păstori şi colegi, iau cuvântul înainte de a părăsi acest scaun pentru a vă da socoteală de purtarea mea; deoarece nu mă jenez deloc să mă supun judecăţii voastre, dispus să accept laudele voastre dacă am acţionat bine, sau dezaprobarea voastră dacă am meritat-o. Această turmă care este astăzi sub ochii voştri era mică, nu era decât un mic rest al turmei. Membrii ei nu aveau păstori; ei se reuneau pe unde puteau, chiar în peşterile din munţi, urmăriţi de duşmani care îndrăznesc încă astăzi să fie neruşinaţi; cine erau ei atunci când pacea nu ne fusese dată şi ei erau atotputernici ?

Către această mică turmă, săracă şi mâhnită când am venit eu, şi Sfântul Duh a făcut din ea această turmă numeroasă şi strălucitoare care este sub ochii voştri. El a apropiat unele de altele oasele uscate şi a dat poporului Său o nouă viaţă. Ea a fost umilită din pricina păcatelor sale; a fost înviată pentru că s-a închinat Sfintei Treimi. Dacă ceea ce am făcut vi se pare puţin, vă voi întreba cum aş fi putut face mai mult. Nu am contribuit la reînvierea credinţei în acest oraş, ochiul lumii, aşezat cu măreţie pe pământ şi pe mare; nod şi legătură a Răsăritului şi Apusului, unde îşi dau întâlnire din toate colţurile lumii pentru a primi aici credinţa.

Oricine ai fi, care vrei să te aşezi critic al dogmei mele, aruncă-ţi ochii în jur şi vezi această cunună slăvită pe care am împletit-o; vezi această adunare de preoţi pe care părul lor alb şi înţelepciunea îi face cinstiţi; vezi smerenia acestor diaconi şi clerici, râvna acestui popor, bărbaţi şi femei care concurează în ardoare să înveţe; vezi aceşti filozofi şi aceşti oameni simpli, aceşti nobili şi aceşti muncitori, aceşti bătrâni şi aceşti tineri; aceste femei căsătorite şi aceste fecioare care sunt deopotrivă învăţate în dogma dumnezeiască. Eu o voi spune, deşi poate că nu ar trebui să spun: am ajutat la împletirea acestei cununi şi, ca răsplată, vă cer numai să mărturisiţi adevărata credinţă despre Sfânta Treime.

Dacă am duşmani, îi datorez învăţăturii mele şi mă felicit deoarece dogma mea este exactă şi nu am propovăduit fără discernământ pentru a fi pe placul tuturor. Deci eu trebuia să întâlnesc oameni care să mă contrazică de partea lui Sabelie, ca şi de partea lui Arie. Eu am propovăduit unitatea de substanţă şi Treimea ipostasurilor sau persoanelor[2]; să înceteze deci de a mai debita inepţiile lor pentru a ne incrimina, cei care sunt ataşaţi de câteva cuvinte şi nu de fondul învăţăturii noastre. Ce spuneţi voi atunci când voi învăţaţi despre cele trei ipostasuri ? Vreţi să învăţaţi despre trei substanţe ? Veţi exclama şi pe bună dreptate, dacă se pretinde aceasta. Şi voi care învăţaţi că există trei persoane sau trei chipuri, vreţi să spuneţi că în Dumnezeu nu există decât o substanţă care ar avea un chip omenesc ? Nu, cu siguranţă. Voi toţi recunoaşteţi o substanţă unică într-o Treime.

Aceasta v-am învăţat şi eu.

Acum, ce v-aş putea spune ? Daţi-mi răsplata muncii mele, lăsaţi-mă să plec. Părul meu alb nu vă impresionează ! Daţi-mi un succesor care să aibă mâinile curate, care să fie învăţat, care să-şi poată îndeplini cu vrednicie toate îndatoririle preoţeşti, aşa cum cer circumstanţele. Voi vedeţi, eu sunt bătrân, bolnav, covârşit de muncă. Nu aveţi nevoie de un bătrân care nu mai poate face nimic şi nu mai are putere. În plus, eu sunt obosit de lupta pe care am dat-o împotriva invidiei şi duşmanilor, care sunt tot atât de mult ai voştri cât şi ai mei.

Vreţi să ne examinăm acum greşelile ? Câte persecuţii, câte violenţe am suferit sau la care am fost martori ! M-am răzbunat pentru aceasta ?

Mi s-a reproşat simplitatea, sărăcia veşmintelor mele, cumpătarea mea. Nu ştiam că fastul, masa bună şi luxul sunt virtuţi episcopale. Dacă voi doriţi un episcop magnific, care să aibă caleşti splendide, care să se plimbe cu un lux demn de un oraş atât de mare, căuţati un altul. Eu nu sunt omul care vă trebuie. Daţi-mi pauza mea, aşa cum împăraţii îl acordau bătrânilor soldaţi invalizi. Acum vă voi adresa aceste urări de rămas bun:

Adio, o, Biserică Anastasia, nume pe care ţi l-a dat evlavia deoarece tu ai reînviat credinţa care era atunci dispreţuită. Adio, scaun al biruinţei noastre comune; noule Silom, unde noi am aşezat chivotul care a călătorit timp de 40 ani în pustie, fără un loc stabil unde putea fi aşezat ! Adio şi ţie, mare şi nobile templu, moştenire nouă care ai primit strălucirea ta de la Cuvântul, care după ce a fost Ievus[3], a devenit Ierusalim ! Adio şi vouă, biserici sfinte care umpleţi oraşul şi-l înconjuraţi ca un lanţ sfânt ! Adio, apostoli, stâlpi preţioşi, învăţătorii mei în lupte; am sărbătorit prea puţin praznicele voastre în biserica care vă este închinată, dar satana, pe care Dumnezeu mi l-a dat, fără îndoială pentru binele meu, ca lui Pavel, mă sileşte să vă părăsesc.

Adio, scaun episcopal, cinste atât de primejdioasă şi care stârneşte atâta invidie ! Adio, sinod al episcopilor, preoţilor împodobiţi cu măreţie şi bătrâneţe ! Adio, vouă tuturor care slujiţi cina Domnului şi care vă apropiaţi de Dumnezeu care Se apropie de voi ! Adio, coruri de oameni curaţi, sfinte psalmodii, nopţi evlavioase, comunităţi de fecioare, de femei evlavioase, de văduve, de orfani. Adio, case prietene ale lui Hristos unde se practică milostenia şi care m-au susţinut în neputinţele mele. Adio, vouă tuturor care iubiţi cuvântările mele şi care vă înghesuiţi pentru a mă asculta ! Adio, împăraţi, palate şi vouă tuturor care locuiţi în ele, credincioşi împăratului, cred eu, dar prea puţini credincioşi lui Dumnezeu ! Aplaudaţi ! Limba care vă lansează săgeţi va tăcea. Retorul nu va mai avea decât mâna şi cerneala pentru a vă corecta.

Adio, mare oraş iubit de Dumnezeu ! Voi toţi care locuiţi în el, veniţi către adevăr, faceţi mai mult bine. Iubiţi-L pe Dumnezeu mai mult decât aţi făcut-o. Adio, Răsărit şi Apus pentru care m-am luptat şi care mă combateţi ! Adio, îngeri protectori ai acestei Biserici ! Adio, Sfântă Treime, cugetul meu şi cinstea mea; fie ca poporul meu să păstreze credinţa Ta şi fereşte-l de eroare; fie ca eu să aflu în singurătatea mea că credinţa în Tine face mereu progrese.

Micii mei copii, păstraţi moştenirea, vă rog; amintiţi-vă de încercările pe care le-am suferit şi fie ca harul Stăpânului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin”.

Sfântul Grigorie a părăsit de îndată Constantinopolul şi s-a retras în casa sa din Arianz, pe care o moştenise de la tatăl său, şi de acolo la Nazianz. Noi vom istorisi mai târziu ultimele fapte ale acestui mare episcop.

Sinodul, de comun acord cu credincioşii, l-a ales ca succesor al lui Grigorie pe Nectarie[4], pretor din Constantinopol care nu era încă botezat şi care nu ştia nimic despre slujba episcopală. El era de o mare nobleţe şi virtuos, dar fără instruire bisericească. El a fost hirotonit episcop la puţin timp după ce a fost botezat. Sozomen afirmă că mai ales împăratul a fost cel care l-a ales pe Nectarie, că episcopii s-au opus la această alegere, şi că autoritatea imperială i-a făcut în cele din urmă să consimtă la aceasta.

Problemele cu persoane fiind epuizate, sinodul s-a putut ocupa de dogmă.

Împăratul a luat parte la sinod şi, în prezenţa sa, a început o discuţie între ortodocşi şi semi-arieni. Dintre ei, se distingea mai cu seamă Eleusie de Cizic şi Marcian de Lampsac[5]. Împăratul şi părinţii ortodocşi le-au amintit de demersul pe care îl făcuseră pe lângă apuseni, prin delegaţii pe care-i trimiseseră la Liberie, episcopul Romei; ei intraseră în comuniune cu cei care mărturiseau dogma de la Niceea şi nu acţionau corect atacând o dogmă pe care ei o mărturisiseră; dar ei nu au fost mişcaţi nici de îndemnurile, nici de argumentele care le erau puse împotrivă, şi le plăcea mai mult să susţină dogma ariană decât să admită cuvântul consubstanţial.

Ei au declarat-o deschis, au părăsit Constantinopolul şi au scris tuturor partizanilor lor că ei nu trebuiau să admită niciodată dogma de la Niceea. Părinţii sinodului, avându-l în frunte pe Nectarie, au decis că trebuie să confirme această dogmă şi să condamne toate ereziile[6]. În consecinţă, au redactat o mărturisire de credinţă[7], în care au expus în amănunt dogma sănătoasă promulgată la Niceea şi au condamnat toate ereziile care atacau Sfânta Treime, inclusiv pe cea a lui Apolinarie[8].

Crezul care a fost adoptat se poate considera ca rezumat al acestei mărturisiri de credinţă. El nu este altul decât cel de la Niceea cu câteva completări îndreptate împotriva noilor erezii, şi toate Bisericile greceşti şi latine l-au păstrat aşa cum a fost redactat atunci, aşa cum a fost admis de cel de-al IV-lea şi cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic[9].

Noi trebuie să prezentăm în paralel cele două crezuri de la Niceea şi de la Constantinopol, pentru a vedea completările făcute de acest din urmă sinod; noi prezentăm cu italice completările Sinodului de la Constantinopol şi suprimările făcute în crezul de la Niceea.

 

Crezul de la Niceea

Crezul de la Constantinopol

Noi credem în Dumnezeu, Unul, Tată Atotputernic, Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute; şi într-un Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut din Tatăl şi fiind din substanţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu creat, consubstanţial cu Tatăl, prin care toate lucrurile au fost făcute, cele care sunt în cer, ca şi cele care sunt pe pământ.

Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, El a venit, S-a întrupat şi S-a făcut om. El a pătimit, a înviat în cea de-a treia zi, S-a suit la ceruri şi va veni din nou ca să judece viii şi morţii.

 

 

 

 

 

Noi credem şi în Sfântul Duh.

Noi credem în Dumnezeu, Unul, Tată Atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului, tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute; şi într-un Domn Iisus Hristos, Fiu unic al lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat; născut, nu creat, consubstanţial cu Tatăl, prin care toate lucrurile au fost făcute;

 

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi de la fecioara Maria şi S-a făcut om; care a fost răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat şi care a înviat în cea de-a treia zi, după Scripturi; şi care s-a suit la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui, şi care va veni din nou ca să judece viii şi morţii, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit;

Şi în Sfântul Duh, Domnul şi de viaţă făcătorul, care purcede din Tatăl, care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, care a grăit prin prooroci;

Şi într-una sfântă Biserică, sobornicească şi apostolească;

Eu mărturisesc că nu există decât un botez pentru iertarea păcatelor;

Şi aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

 

Completările din crez cu privire la întrupare erau îndreptate împotriva apolinariştilor şi a lui Marcel de Ancira; completările cu privire la Sfântul Duh erau împotriva eunomienilor sau macedonienilor.

Ultimele articole de credinţă erau îndreptate împotriva diverselor erori care aveau cea mai mare importanţă în Biserică.

Comparând vechile simboluri[10] cu cel de la Constantinopol, avem dovada că Părinţii celui de-al II-lea Sinod Ecumenic s-au inspirat, chiar în ce priveşte expresiile, din tradiţiile Bisericilor apostolice în ceea ce au considerat că trebuie să adauge la simbolul de la Niceea pentru a adeveri credinţa împotriva ereziilor.

După ce s-a ocupat de credinţă, sinodul a determinat limitele jurisdicţiei episcopale în diferite Biserici din Răsărit.

Sinodul de la Niceea pusese deja bazele unei jurisdicţii speciale admiţând ca legală pe cea a episcopilor Alexandriei şi Romei asupra anumitor Biserici, fiice ale lor. Pas cu pas, s-au aplicat în Biserică împărţirile politice ale imperiului, în provincii şi eparhii. Sinodul a vrut să stabilească în mod limpede diferitele jurisdicţii. Nectarie, episcopul marelui oraş[11], avea jurisdicţie asupra Traciei; Eladie al Cezareei asupra Pontului; Grigorie de Nyssa asupra Capadociei; Otrie al Melitinei asupra Armeniei; Amfilohie al Iconiei asupra Asiei; Optim al Antiohiei din Pisidia asupra provinciei cu acest nume; Timotei al Alexandriei asupra Egiptului. Răsăritul propriu-zis a fost împărţit în două provincii: Laodiceea şi Tars, fără a renunţa la prerogativele episcopului Antiohiei.

După ce a împărţit astfel Bisericile asiatice, sinodul a decis că toate discuţiile care ar putea apărea să fie judecate în sinodul provincial. Împăratul a confirmat aceste dispoziţii[12].

În plus[13], s-a hotărât ca episcopul de Constantinopol să se bucure de cea mai mare cinste după episcopul Romei, ca fiind episcopul noii Rome. Într-adevăr, Constantinopolul nu numai că se învrednicise de acest titlu, dar el avea, asemenea vechii Rome, un senat şi ranguri de cetăţeni şi magistraţi; cetăţenii săi erau supuşi aceloraşi legi ca italienii, şi el [oraşul] avea privilegii egale cu cele ale vechii Rome.

Avem 7 canoane de la Sinodul Ecumenic din Constantinopol[14].

În primul canon se confirmă credinţa de la Niceea şi se pronunţă anatema împotriva tuturor sectelor ariene, a lui Sabelie, a partizanilor lui Marcel de Ancira, a fotinienilor şi apolinariştilor.

Cel de-al doilea canon priveşte jurisdicţia episcopilor din diversele provincii care nu trebuiau să-şi exercite deloc funcţia în afara eparhiei lor, şi care trebuiau să poarte discuţii în sinodul provincial.

Canonul 3 este conceput astfel: „Episcopul de Constantinopol va avea întâietatea cinstei după episcopul Romei, deoarece oraşul său este noua Romă”.

Episcopul Romei era considerat cel dintâi în cinste, pentru că era episcopul primei capitale a imperiului.

Cel de-al patrulea canon anula hirotonia lui Maxim Cinicul.

Înainte de a se despărţi, episcopii l-au rugat pe Teodosie să le promulge hotărârile: ,,Potrivit scrisorii tale – spuneau ei[15] –, noi ne-am reunit la Constantinopol şi, după ce am restabilit uniunea între noi, noi am confirmat în scurte articole credinţa de la Niceea şi am anatematisit ereziile care se ridicaseră împotriva ei. În plus, noi am decretat câteva regulamente cu privire la buna ocârmuire a Bisericii; noi am adăugat totul la această scrisoare.

Noi cerem acum bunătăţii tale să confirmi, printr-o scrisoare a evlaviei tale, deciziile sinodului nostru, după ce ai onorat Biserica convocându-l”.

Teodosie a consimţit la aceasta şi pe 30 iulie 381 a dat următorul decret[16] la Heracleea:

,,Toate Bisericile vor trebui înapoiate numaidecât episcopilor care cred în dumnezeirea egală a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, şi care se află în comuniune cu Nectarie al Constantinopolului; cu Timotei al Alexandriei pentru Egipt, cu Pelaghie al Laodiceei şi Diodor de Tars pentru Răsărit; cu Amfilohie al Iconiei şi Optim al Antiohiei (din Pisidia) pentru Asia proconsulară şi eparhia[17] din Asia; cu Eladie al Cezareei (din Capadocia), Otrie al Melitinei şi Grigorie de Nyssa pentru eparhia de Pont; cu Terentie, episcop al sciţilor şi Martirie de Marcianopolis (Preslaw în Bulgaria) pentru Misia şi Sciţia. Toţi cei care nu vor fi în comuniune cu aceşti episcopi vor fi consideraţi eretici şi, ca aceia, alungaţi din Biserici”.

Nu trebuie să uităm că ereticii au luat cu violenţă bisericile şi proprietăţile ecleziastice în vremea lui Constanţiu şi Valens. Teodosie, prin decretul său, repara o nedreptate flagrantă şi dădea bunurile proprietarilor lor legitimi.

Trebuie să observăm că episcopul Antiohiei, Flavian, nu se numără printre cei cu care trebuiau să fie uniţi prin comuniune. Ei doreau să-l menajeze pe sfântul bătrân Paulin şi să-l lase să moară în pace în mica sa Biserică Ortodoxă, care-i fusese încredinţată, mai curând datorită virtuţilor sale decât dintr-un sentiment ortodox, din moment ce Meletie şi succesorul său Flavian erau ortodocşi ca şi el.

Trebuie să credem că sinodul însuşi a fost cel care i-a indicat lui Teodosie numele episcopilor care trebuiau să fie consideraţi centre de ortodoxie şi patriarhi[18]. Acest titlu nu era încă pe atunci ataşat marilor scaune care au fost investite cu acesta ulterior.

Nu au existat niciodată discuţii în Biserica sobornicească cu privire la simbolul Sinodului din Constantinopol şi canonul său dogmatic. La cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic s-a promulgat din nou acest simbol şi Sinodul din Constantinopol a fost considerat ecumenic. În Apus, el a fost deopotrivă cinstit şi episcopul Romei, Grigorie cel Mare, plasa acest sinod printre cele patru mari adunări ecumenice ale Bisericii care se ţinuseră până în timpul său şi pe care el le cinstea ca pe cele patru Evanghelii.

În privinţa canoanelor disciplinare care au fost promulgate la Sinodul din Constantinopol, şi mai cu seamă al celui care privea rangul acordat episcopului Constantinopolului, Apusul s-a opus, cum vom avea ocazia să relatăm.

Dar trebuie să remarcăm că un sinod poate fi ecumenic prin asentimentul tuturor Bisericilor fără să fie universal acceptate canoanele disciplinare; deoarece aceste canoane, ca cele ale Sinodului din Constantinopol, pot fi făcute pentru circumstanţe de loc, timp şi persoane. Împotrivirea Apusului faţă de unul din canoanele Sinodului din Constantinopol, şi în special a episcopului Romei, nu a împiedicat aşadar ca acest sinod să fie socotit ecumenic chiar la Roma, cu toate că el nu a fost nici convocat, nici prezidat, nici confirmat de autoritatea papală, autoritate care nu exista pe atunci.

Trebuie chiar să observăm că cei trei preşedinţi succesivi ai sinodului, Meletie, Grigorie Teologul şi Nectarie, nu erau în comuniune cu Roma. Primul era considerat pe nedrept un aţâţător al arianismului şi concurent ilegitim al lui Paulin al Antiohiei; cel de-al doilea a fost ales în pofida lui Damas, şi Roma a protestat împotriva hirotonirii lui Nectarie.

Dar, în secolul al IV-lea nu se credea încă, nici măcar la Roma, că un sinod nu putea fi ecumenic şi legitim dacă nu era convocat de episcopul Romei, prezidat de el sau în numele său, şi confirmat de el.

Istoria celui de-al doilea sinod şi canonul său cu privire la episcopul Constantinopolului sunt respingerea cea mai evidentă şi incontestabilă a sistemului papal care a prevalat în Apus.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Grigorie Teologul, Orat. 42.

   [2] Sfântul Grigorie foloseşte aici două cuvinte diferite pentru a explica cuvântul persoană şi a nu lăsa nici o amfibologie: τα δε τρια, ταις υποστασεσιν, ειτουν προσωποισ, ο τισι φιλον. Tria autem quantum ad hypostases sive personnas ut nonnulli malunt. Apusenii preferau cuvântul προσωπον (persoană, chip) celui de υποστασισ (ipostas) care ar putea fi tradus în latină prin substanţă [substantia], şi s-ar fi pretat la o amfibologie. Se poate crede că Sfântul Grigorie, făcând această concesie apusenilor, a fost acuzat în Apus pentru câteva cuvinte care nu ar fi fost înţelese acolo.

   [3] N.tr.: Numele vechi al Ierusalimului, a se vedea Isus Navi 15, 8.

   [4] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8; Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 8.

   [5] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8.

   [6] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 9.

   [7] Epist. Synod ad Occident., ap. Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 9.

   [8] A se vedea Act. Concil. Chalcedon.

   [9] A se vedea Act. Concil. Chalcedon. şi 4 Constantinopol. œcum. 6.

   [10] A se vedea simbolul de la Ierusalim în catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, şi cel al străvechii Biserici a Ciprului în Ancoratus al Sfântului Epifanie.

   [11] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8.

   [12] Socrate, loc. cit.; Sozomen (Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 9) adaugă la episcopii numiţi de Socrate pe Terentie, episcopul sciţilor şi Martirie, episcopul de Marcianopolis pentru Scitia şi Tracia. El nu menţionează decât Constantinopolul pentru Nectarie.

   [13] Sozomen, loc. cit.

   [14] Zonara şi Balsamon citează aceste 7 canoane. În colecţiile apusene, nu sunt enumerate decât 4. Noi credem că cele numerotate 5, 6 şi 7 aparţin Sinodului de la Constantinopol din 382, care nu a fost decât completarea celui din 381. Vechile colecţii greceşti traduse în latină nu cuprind decât primele 4 canoane, şi istoricii Bisericii nu menţionează decât subiectele care au fost abordate acolo ca aflându-se în preocuparea sinodului.

   Noi vom face cunoscute celelalte 3 canoane când vom face istoricul Sinodului din 382.

   [15] A se vedea Collect. Concil. Labb. vel Harduin.

   [16] Cod. Theod., cartea a III-a de fid. cath.

   [17] În stilul dreptului roman, eparhia semnifica o circumscripţie cuprinzând mai multe provincii şi metropole.

   [18] Socrate (Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8) a spus într-adevăr că sinodul a fost cel care i-a numit. El le dă titlul de patriarhi, dar nu poate fi considerat decât ca un titlu personal, şi nu ca un titlu ataşat scaunului lor, ca acela care a fost folosit ulterior pentru marile patriarhii ortodoxe.