----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ecumenismul – calea către pierzare (X)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

De la Sfânta Rusie la cea mai ’plănuită’ ţară

,,Taina fărădelegii” a învăluit într-adevăr întreaga lume. Duşmanii lui Hristos, inclusiv cei care îşi spun ,,creştini”, definesc tot mai des epoca noastră ca fiind ,,post-creştină”. Şi Rusia secolului XX a devenit cea mai polarizată ţară între apostazia şi evlavia sa. Când cugetăm la Revoluţia din 1917 cu crimele şi ororile sale fără precedent asupra milioanelor de mărturisitori şi mucenici pentru Hristos, ne gândim invariabil la Apocalipsă. Cum a putut avea loc această ,,repetiţie generală” a venirii antihristului într-o ţară odinioară sfântă ? Şi nu te poţi abţine să nu condamni amăgitorii răuvoitori, cei care au distrus în mod sistematic sufletul poporului.

Doar încercând să înţelegem anumite particularităţi ale trecutului istoric al Rusiei este cu putinţă a concepe consecinţele tragice ale deteriorării duhovniceşti şi morale a elitei educate ruse, care a cauzat prăbuşirea lumii ortodoxe vechi de un mileniu. Este necesar un efort sincer şi intelectual pentru a încerca şi a depăşi prejudecăţile ostile şi clişeele străine înrădăcinate (ca, de exemplu, ,,ruşii au fost întotdeauna robi”) şi a te elibera de ideea că Rusia este ,,înapoiată şi stagnantă”, un concept impus de lumea seculară care l-a ,,îngropat” demult pe Dumnezeu în sufletul său. Acest efort ne poate ajuta să înţelegem de ce străvechea Rusie a devenit obiectul animozităţii şi punctul central al luptei dintre bine şi rău.

Nedorind câtuşi de puţin să minimalizăm evlavia fraţilor noştri ortodocşi întru Hristos, mai cu seamă a grecilor, sârbilor, bulgarilor, românilor şi a altora, totuşi trebuie să subliniem caracteristicile exclusiv ruse ale evlaviei. În primul rând, noi avem în vedere perioada moscovită, când viaţa de zi cu zi a poporului rus îndreptăţea Rusia să fie numită Sfântă[1].

Rugăciunea şi isprăvile duhovniceşti practicate de strămoşii noştri care erau de neînchipuit nu numai în Apusul latin, ci şi în Răsăritul ortodox, sunt discutate în cartea arhidiaconului Pavel de Aleppo, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria sa în Rusia între anii 1654-1656: „Aceşti oameni sunt cu adevărat creştini şi extrem de evlavioşi ...[2] Cine ar crede aceasta ? Ei i-au întrecut pe pustnici !”[3]

Durata slujbelor, stricteţea posturilor şi practicarea perseverentă zilnică a evlaviei de către ruşi a stârnit nu numai uimirea şi admiraţia monahilor antiohieni care i-au vizitat, ci şi adevărata lor tânguire: „Doar închipuiţi-vă, ei stau nemişcaţi tot timpul slujbei, ca nişte stânci; fac nenumărate metanii şi toţi deodată, ca şi cu o singură gură cântă rugăciunile; şi, cu totul uluitor, copiii mici participă la toate acestea. Râvna lor pentru credinţă ne-a făcut să ne minunăm. O, Doamne ! O, Doamne ! rugăciunile, cântările şi liturghia continuau iară şi iară !”[4]

Modul de viaţă al poporului rus avea un caracter ascetic[5]. Potrivit arhidiaconului Pavel, „prin măsura rugăciunii lor, moscoviţii îi întrec probabil pe sfinţi înşişi, şi aceasta este valabil nu numai pentru poporul simplu şi sărac, ţărani, femei, tinere fete şi copii mici, ci şi pentru înalţi demnitari, oameni de stat şi soţiile lor”[6].

Într-adevăr, mirenii şi monahii deopotrivă practicau ascetismul indiferent de clasa socială căreia îi aparţineau. Astfel, marii pustnici – Sfinţii Iosif de Voloţk şi Nil de Sora – erau boieri. Şi ei nu erau o excepţie: mulţi oameni distinşi şi-au căutat mântuirea în mânăstiri; printre ei erau mulţi prinţi. Un chip monahal, îngeresc a fost întotdeauna un ideal demn de urmat pentru un rus. Mirenii se deosebeau de monahi numai prin aceea că ei nu depuneau votul celibatului, şi vieţuiau în afara unei mânăstiri[7]. Şi dacă circumstanţele vieţii lor sau îndatoririle lor familiale îi împiedicau să devină monahi în timpul vieţii, după aceea, în preajma morţii, mulţi dintre ei, atât tineri cât şi bătrâni, îşi lăsau de obicei toate bunurile sau o mare parte din ele Bisericii, şi se făceau monahi. Şi mulţi prinţi, precum Sfântul Alexandru Nevski (Alexie în schimă) s-au făcut monahi.

Rânduielile monahale s-au extins şi în viaţa laică. Pavel de Aleppo nota că foarte adeseori, chiar într-un mediu laic, ei ,,se simţeau ca şi cum se aflau într-o mânăstire”[8]. Rusia strălucea prin evlavia sa: „Ne-am minunat de rânduielile lor bisericeşti ... Nu este nici o diferenţă între tipicul monahal şi cel al unei biserici de mir – ele sunt identice”[9].

Toate aspectele vechiului mod de viaţă rus – ca organizarea timpului, programul zilnic, regulile de conduită, relaţiile sociale şi familiale, mâncarea, îmbrăcămintea etc – erau inspirate de rânduielile bisericeşti. Idealul Sfintei Rusii era năzuinţa oamenilor către sfinţenie, şi dorinţa lor de a-L urma pe Hristos. Credinţa ortodoxă determina toate manifestările vieţii oamenilor şi alcătuia baza sa. O credinţă sinceră în Hristos şi dragostea pentru El au dat naştere de asemenea dragostei pentru aproapele, care laolaltă cu mila şi ospitalitatea au fost trăsăturile cele mai caracteristice ale poporului rus.

Istoria ne spune că marii cneji erau adeseori pilde de milostenie. Marele Cneaz Ioan era poreclit de toată lumea ,,Kalita” (în limba tătară, pungă) deoarece el purta întotdeauna o pungă plină cu bani pentru a împărţi milostenie. Oamenii avuţi construiau case pentru vârstnici, spitale şi orfelinate, şi casele boierilor şi negustorilor ofereau adăpost şi hrană pentru un număr mare de drumeţi şi nevoiaşi.

Dragostea pentru Biserică în Sfânta Rusie era cu totul ieşită din comun. În afară de preocuparea generală pentru construirea şi împodobirea bisericilor şi mânăstirilor, decoraţiunile religioase erau de asemenea la mare preţ în casele ruşilor, atât în palatele cnejilor cât şi în colibele oamenilor de rând. ,,Casa fiecăruia este plină de numeroase icoane împodobite cu aur, argint şi pietre preţioase, şi nu numai înăuntrul casei, ci şi afară ...; vedem aceasta nu numai la boieri, ci şi la ţărani, fiindcă dragostea lor de icoane şi credinţa lor sunt cu totul remarcabile”[10].

Evlavia exterioară era urmarea strădaniei duhovniceşti lăuntrice. Urmând rânduielile mânăstireşti, strămoşii noştri nu se rugau numai la slujbele bisericeşti, ci şi acasă. Mirenii se străduiau să fie statornici în săvârşirea rânduielilor de rugăciune aşa cum erau indicate în cărţile de slujbă, în pofida greutăţii de a le îmbina cu munca lor de zi cu zi. Nu era nimic neobişnuit ca un ortodox rus să citească sau să asculte întreaga Psaltire într-o săptămână; mulţi dintre ei făceau până la 1.200 metanii însoţite de rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea către Maica Domnului şi Crezul erau rostite de mai multe ori pe zi. Pe lângă aceasta, ei se rugau tot timpul în vreme ce munceau, ca să nu fie distraşi de cugete deşarte şi păcătoase[11].

Marii cneji şi ţarii, care erau hrăniţi duhovniceşte de povăţuitorii lor religioşi, dădeau adeseori pilde uluitoare de evlavie. Aşa au fost, printre mulţi alţii, Sfântul Andrei Bogoliubski, al cărui nume vorbeşte deja despre dragostea sa pentru Dumnezeu (,,Bogoliubski” este un cuvânt rus pentru ,,iubitor de Dumnezeu”); Sfântul Daniil, cneazul Moscovei, cunoscut pentru evlavia şi blândeţea sa, care a primit schima monahală cu puţin timp înainte de moartea sa (în anul 1303); dreptul ţar Feodor Ioanovici (pomenit ca făcător de minuni al Moscovei în calendarul Bisericii Ruse); şi ţarul Alexie Mihailovici[12]. Acesta din urmă a fost o mare autoritate în ce priveşte Tipicul (Rânduieli pentru slujbele bisericeşti), şi uneori amintea monahilor ce irmos şi tropar trebuiau citite şi glasurile lor. (Se ştie că el îl corecta până şi pe Pavel de Aleppo când acesta din urmă făcea uneori o mică greşeală). Ţarul lua parte la slujbele care durau uneori 6-7 ore, şi îşi petrecea o noapte întreagă în rugăciuni[13]. În afară de aceasta, ţarul Alexie Mihailovici respecta cu stricteţe postul. Pe toată durata postului mare, lunea, miercurea şi vinerea, el se înfrâna cu totul de la mâncare, iar în celelalte zile mânca doar o masă simplă. „Dineurile sale festive, ca o regulă, nu erau câtuşi de puţin ospeţe, ci mai degrabă mese călugăreşti, la care nici măcar ţarului nu i se punea în faţă carne în prezenţa clerului, şi care erau însoţite de lecturi din vieţile sfinţilor din ziua respectivă, aşa cum este obiceiul în mânăstiri”[14].

Fiind martorul unei astfel de mărturisiri de credinţă în viaţa de zi cu zi, ,,nemaiauzită în nici o altă ţară”[15], Pavel de Aleppo a exclamat: ,,Nu este aceasta o ţară binecuvântată ? Fără îndoială, credinţa creştină este respectată aici în toată curăţia sa ... O, cât de fericiţi sunt ei !”[16]

Citând cele de mai sus, noi nu încercăm totuşi să idealizăm viaţa morală a strămoşilor noştri, nici să-i considerăm ireproşabili. La urma urmei, firea omenească, care este vătămată de păcat, este pricina căderilor şi împiedică împlinirea deplină a sfintelor idealuri. „Sufletul unui rus este foarte generos, şi, împreună cu isprăvile marii sfinţenii viaţa rusă era plină de multe vicii şi manifestări ale păcatelor grave ... Dar, cu toate că strămoşii noştri erau capabili de a săvârşi păcate grave, ei puteau de asemenea să ajungă la o pocăinţă profundă”[17]. Împreună cu pocăinţa din adâncul inimii ca mijloc de curăţire sufletească, statornicia de veacuri în credinţa ortodoxă a ajutat poporul rus să evite ateismul fatal care cuprinsese Apusul umanist. Există încă o prăpastie între credinţa Rusiei care se roagă şi se pocăieşte şi cea a Apusului ,,progresist”. Pe câtă vreme ignoră esenţa duhovnicească a Rusiei, adversarii ei ,,declară că această preocupare pentru păstrarea integrităţii religioase în evlavie şi frica de Dumnezeu, pe care ei sunt incapabili să o înţeleagă, este o barbarie retrogradă; ei îi consideră pe aceşti oameni sclavi doar fiindcă, în preocuparea lor primordială pentru trăirea realităţii religioase, ei se dovedesc a fi străini de ambiţiile politice[18] ... Apusul, dimpotrivă, inculcă în mod repetat în minţile ruse ceea ce el numeşte progres şi care a adus întotdeauna vătămare integrităţii sufletului rus şi aspiraţiei sale duhovniceşti”[19].

Rugăciunea, postul şi milostenia – întreaga viaţă a omului în Sfânta Rusie era clădită potrivit poruncilor lui Hristos, învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi caracterului vieţii bisericeşti. Ţelul unei vieţi de zi cu zi era de a-l pregăti pe om pentru viaţa veşnică: ,,Voi cei ce aţi păşit pe calea îngustă a durerii; voi toţi care în viaţă aţi luat crucea ca pe un jug, şi M-aţi urmat în credinţă, veniţi, bucuraţi-vă de cinstea şi cununile cereşti pe care le-am gătit pentru voi” (din slujba de înmormântare).

Pot apusenii – ai căror strămoşi au pus principiul material înaintea celui duhovnicesc, care au preferat estetica eticii, hedonismul ascetismului, şi cei ale căror lecturi favorite nu au fost Vieţile sfinţilor, ci beletristica, precum Decameronul ?! – pot ei să înţeleagă acest mod de viaţă şi această construcţie a minţii ?!

Este prea puţin surprinzător că Rusia a fost stigmatizată şi că marea şi slăvita sa perioadă istorică a fost înfierată ca ,,cea mai rea perioadă din istoria rusă, cea mai înăbuşitoare ...”[20]. Nenumăraţi sunt cei care, având ,,ochi pentru rău”, au aruncat cu pietre în Sfânta Rusie. Printre ei s-au numărat nu numai heterodocşii rău intenţionaţi faţă de ţara ortodoxă care nu au cruţat ,,nuanţele întunecate când au descris feluritele vicii imorale şi neorânduielile din societatea rusă”[21], precum Adam Olearius, ambasadorul provinciei germane Holstein, sau ambasadorul Sfântului Imperiu Roman, baronul Augustin Meierberg, care a examinat Rusia în anii ’30-’60 ai secolului al XVII-lea, ci şi o parte din propriii istorici naţionali, ca toţi cei al căror ideal era Apusul secularizat, ,,iluminat”.

Contradicţiile dintre mărturiile binevoitoare ale arhidiaconului Pavel de Aleppo şi descrierile ostile ale Rusiei moscovite ale contemporanilor străini care au zugrăvit doar aspectele tenebroase care pot fi întâlnite în orice ţară de pe faţa pământului, sunt desigur contradicţii pur şi simplu aparente. Fiind cleric ortodox şi însoţitor al unui vizitator însemnat – patriarhul Antiohiei –, Pavel de Aleppo a avut o împrejurare favorabilă pentru a observa viaţa în Rusia ortodoxă în locul în care se concentrase tot ceea ce era sfânt, bun şi evlavios în societatea rusă, adică în Biserică. Oricum, trimişii străini nici măcar nu aveau dreptul să participe la slujbele bisericeşti, şi prin urmare ei au cercetat viaţa în Rusia ,,din alt punct de vedere, personal – de pe străzi, din pieţe, cârciumi, târguri, locuri de afaceri, magazine străine etc”. Aşadar, mărturiile lor nu numai că nu sunt contradictorii, ci chiar se completează reciproc. ,,Făcând abstracţie de aceasta, trebuie să nu uităm că Pavel, fratele nostru în credinţă, privea Rusia cu ochii prieteniei şi ai simpatiei, în vreme ce scriitorii apuseni tratau poporul şi ţara care le oferea ospitalitate cu dispreţ şi chiar duşmănie”[22].

Demn de reţinut este şi faptul că cercetătorii pro-Apus rău intenţionaţi ai istoriei Rusiei utilizau adeseori etaloane care-i distorsionau trecutul sfânt. Ei erau înclinaţi să atribuie semnificaţia primară unor astfel de lucrări istorice şi literare care serveau ca o gură de evacuare pentru sentimentele de nemulţumire şi protest, manifestate de obicei în oameni cu o conştienţă acută a personalităţii lor. ,,Tocmai personalitatea şi manifestările ei primeau cea mai mare însemnătate în ochii cercetătorilor noştri. Între timp, formarea duhovnicească a Rusiei moscovite se baza pe o dispoziţie cu totul diferită plină de o conştientizare a unei slujiri atât de înalte şi altruiste încât rămânea foarte puţin loc pentru orice ,,personal”. Tocmai în această slujire se manifesta calitatea spirituală a societăţii moscovite, a tuturor claselor sale. Doar această calitate spirituală i-a permis Rusiei moscovite să împlinească marea sa misiune, aceea de a clădi un imperiu ortodox, care îndeplinea într-adevăr cerinţele ideologiei ,,celei de-a treia Rome” (adică, misiunea păstrării Ortodoxiei în lume) care a fost înţeleasă nu ca o împodobire vanitoasă a structurii naţionale pământeşti a ţării, ci ca o sarcină atotdeterminantă a vieţii poporului rus ca întreg, de la ţar până la ultimul şerb care era credincios lui Dumnezeu”[23].

Auzim adeseori că idealul sfinţeniei a fost principalul şi singurul merit al Sfintei Rusii. Chiar dacă ar fi fost numai atât, am putea fi fericiţi că a existat o astfel de perspectivă asupra vieţii. Dar, aşa cum am văzut, împreună cu idealul sfinţeniei Rusia avea un mod de viaţă în care această sfinţenie era, în realitate, împlinită, deoarece credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 20 şi 26). Tocmai acest fapt ,,a stârnit puterile răului”, şi ele au transformat Rusia în propria moşie: ,,Patria mea, eşti îndurerată şi fără glas, patria mea, ţi-ai pierdut mintea”[24].

În timpul regimului sovietic, două popoare vieţuiau unul lângă altul într-o singură ţară: poporul sovietic şi poporul rus. Primul şi cel mai numeros a trăit fără Dumnezeu chiar până astăzi, când URSS nu mai există, şi păcătuind grav în goana sa către pierzare: ,,Şi pretutindeni, ca la o paradă, întreaga ţară mărşăluieşte cu paşi mari către iad”[25]. Dar poporul ortodox rus, deşi mic ca număr şi istovit de o luptă inegală ce durează de aproape un veac, străluceşte cu viaţa sa cu frică de Dumnezeu, jertfă de sine şi puterea rugăciunii, întocmai evlavioşilor săi strămoşi. Oare este acest popor moştenitorul nemuritor al Sfintei Rusii, această urmă de sare duhovnicească, ultima nădejde duhovnicească a lumii care a devenit săracă în virtute ?

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] În acest capitol scurt, nu putem să ne ocupăm de vastul subiect al evlaviei şi sfinţeniei ruse într-amănunt.

[2] Călătoria Patriarhului Macarie al Antiohiei în Rusia la mijlocul secolului XVII, descrisă de fiul său, arhidiaconul Pavel din Aleppo (Puteshestvie Antiokhiiskago Patriarkha Makariia v Rossiiu v polovine XVII veka, opisannoe ego synom, arkhidiakonom Pavlom Aleppskim), trad. G. Murkos, Moscova, publicată de Societatea Imperială de Istorie şi Antichităţi Ruse de la Universitatea din Moscova, în 5 ediţii, 1896-1900, ediţia a II-a, p. 170.

[3] Ibid., ediţia a III-a, p. 44.

[4] Ibid., ediţia a II-a, p. 2.

[5] N.tr.: Găsim relatări asemănătoare în Cugetarea rusă, de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev.

[6] Ibid., p. 94.

[7] Aceste idei le regăsim în scrierile IPS Averchie de Jordanville, mai cu seamă în articolul Despre monahism.

[8] Ibid., p. 27.

[9] Ibid., p. 160.

[10] Ibid., ediţia a III-a, p. 31-32.

[11] A se vedea Eseu istoric despre activitatea misionară rusă (Istoricheskii ocherk russkago propovednichestva), Sankt Petersburg, 1879, p. 27.

[12] Deşi examinăm îndeosebi perioada Rusiei moscovite, noi dorim totuşi să observăm faptul de mare însemnătate pentru Rusia istorică că ultimul său împărat (dinainte de catastrofa din 1917), ţarul mucenic Nicolai Alexandrovici cu augusta sa familie a fost canonizat (de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora în 1981) nu numai pentru mucenicia sa, ci şi pentru modul său de viaţă profund creştin.

În această ordine de idei, am dori să amintim cititorului un moment din viaţa ţarului mucenic Nicolai al II-lea, care adevereşte evlavia sa personală, cu totul vechi-rusească. El era pe deplin conştient de greşelile fatale ale lui Petru I, care a fost ,,orbit de realizările materiale ale Apusului”; una dintre aceste greşeli a fost desfiinţarea patriarhiei (1721) în Rusia, ,,ţarul Nicolai Alexandrovici a încercat din toată puterea inimii sale să întoarcă Rusia pe calea mântuitoare originală a Sfintei Rusii, să reînvie idealurile sale, să refacă structura sa monolitică, să recreeze şi să fortifice unitatea care exista în trecut între Biserică, ţar şi popor şi care alcătuia temelia puterii ei” (E.E. Alfer’ev, Împăratul Nicolai al II-lea, un om cu voinţă puternică. Materiale pentru alcătuirea vieţii cuviosului ţar mucenic Nicolai, Jordanville, 1983, p. 87). După cugetări adânci şi în acord cu împărăteasca Alexandra Fedorovna, el era gata să părăsească tronul împărătesc în favoarea fiului său prinţul Alexie Nicolaevici (sub regenţa împărătesei şi a marelui duce Mihail, fratele împăratului), pentru a primi tunderea, a se alătura cinului preoţesc şi apoi a lua asupra lui însuşi greaua povară a slujirii patriarhale. În martie 1905, împăratul Nicolai al II-lea i-a informat pe membrii Sinodului atât despre dorinţa sa de a restaura patriarhia în Rusia, cât şi despre curajoasa sa hotărâre în această privinţă. Nu putem decât să regretăm amarnic că această sugestie a împăratului nu a aflat un răspuns oportun şi vrednic din partea Sinodului (a se vedea ibid. p. 88-89).

Cât despre lista cnejilor ruşi care au fost canonizaţi, ar putea fi lungită considerabil. În orice caz, aceasta ar fi o sarcină mai curând dificilă, având în vedere faptul că în calendarul Bisericii Ruse, după cum a remarcat V.S. Soloviov, jumătate dintre sfinţi sunt cneji: ,,Toţi sfinţii Bisericii noastre Ruse fac parte doar din două clase: ei sunt fie monahi care deţineau diverse funcţii bisericeşti, fie cneji, adică potrivit tradiţiei ei sunt din rândul ostaşilor, şi noi nu avem alţi sfinţi, mă refer la sfinţi din rândul bărbaţilor. Fie călugăr, fie ostaş”. În ce-i priveşte pe nebunii pentru Hristos, un personaj din scrierea Trei conversaţii a lui Soloviov spune că ei sunt ,,monahi neregulaţi. Ceea ce sunt cazacii pentru armată, sunt nebunii pentru Hristos pentru monahism” (Vladimir Sergheevici Soloviov, Trei conversaţii, vol. 10, Sankt Petersburg, 1897-1900, p. 96).

[13] Călătoria ..., ediţia a III-a, p. 94.

[14] Protopop Lev Lebedev, Moscova patriarhală (Moskva Patriarshaia), publ. Stolitsa, Veche, Moscova, 1995, p. 223.

[15] Călătoria ..., ediţia a III-a, p. 125-126.

[16] Ibid., ediţia a II-a, p. 109-110.

[17] Arhiepiscop Serafim (Sobolev), Cugetarea rusă (Russkaia ideologiia), Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1987, p. 29. A se vedea Cugetarea rusă, partea a II-a.

[18] Aceleaşi idei le regăsim la un alt rus care a atins sfinţenia, Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, care spunea: ,,Ruşii dau lui Dumnezeu primul lor gând şi întâia lor putere, şi nu se ocupă prea mult de cele pământeşti; dar dacă poporul rus s-ar îndrepta, asemenea celorlalte popoare, în întregime spre pământ şi nu s-ar ocupa decât de acesta, el le-ar întrece repede, fiindcă lucrul acesta nu este atât de greu”. A se vedea Viaţa în Hristos este mai presus de orice alt fel de trăire. Din învăţăturile Sfântului Siluan Athonitul.

[19] Arhidiacon Ghermano Ivanov-Trinadtzaty, A treia Romă (Tretii Rim), Acorly, Lyon, 1997, p. 28.

[20] Nicolae Berdiaev, Ideea rusă (Russkaia ideia), Paris, 1971, p. 7.

[21] Protopop Lev Lebedev, Moscova ..., p. 227.

[22] Ibid.

[23] Arhimandrit Constantin (Zaiţev), Prelegeri de literatură rusă ţinute la Seminarul Sfânta Treime (Lektsii po istorii Russkoi slovesnosti, chitannyia v Sv.Troitskoi seminarii), partea I, Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1967, p. 62.

[24] A se vedea cuvintele cântecelor ,,Rusia” şi ,,Patria mea” scrise de un binecunoscut poet ortodox Igor Tal’kov, care a fost ucis în plină zi în 1991 de duşmanii Rusiei.

[25] Ibid.

Episodul urmator