----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Mărturii inedite despre Sfântul Ioan de Kronstadt (VIII)

Sfântul Ioan şi societatea rusă

 

Episodul anterior

 

Intelighenţia radicală, revoluţionară, care ajunsese într-adevăr să se asocieze cu radicalismul politic, tăgăduind creştinismul, şi în special ortodoxia, nu i-a rămas datoare. Împotriva Sfântului Ioan s-a dezlănţuit o campanie furibundă a presei de stânga. El avea să devină şi ‘eroul’ unor scheciuri şi al unei piese într-un act, intitulată Ciorile negre.

059. Sfintii veacului apocaliptic VIII 1

 

Piesa de teatru Ciorile negre

 

S-au făcut insinuări caustice pe seama faptului că părintele Ioan nu se afla în Kronstadt în 1906, când au avut loc acolo mari incidente cu caracter revoluţionar, cu participarea marinarilor flotei maritime militare. Mai târziu, într-un necrolog apărut la moartea părintelui Ioan, un anume B.G., justificând absenţa acestuia din oraş în acele zile agitate, avea să scrie că dacă părintele şi-ar fi pierdut viaţa în vălmăşagul acelor dezordini, fie şi din cauza vreunui glonţ rătăcit, pentru sângele său s-ar fi ridicat gloatele, iar intelectualii radicali ar fi plătit cu sângele lor, şi poate tocmai de aceea părintele se va fi decis să părăsească oraşul pentru o vreme.

Atacurile împotriva sa nu l-au determinat pe Sfântul Ioan să curme acuzele pe care le aducea curentelor revoluţionare; dimpotrivă, ele au devenit tot mai acerbe. Astfel, într-o predică din 1907 spunea: ,,Împărăţia rusească se clatină, scârţâie din toate încheieturile, stă gata-gata să se prăbuşească. ... Dacă se va ajunge în Rusia ca ateii şi anarhiştii, aceşti smintiţi, să nu fie supuşi rigorilor legii, dacă Rusia nu va reuşi să se cureţe de această pleavă, ea se va pustii, întocmai ca cetăţile din antichitate, rase de pe suprafaţa pământului de mânia lui Dumnezeu pentru necredinţa şi fărădelegile lor”.

În opinia părintelui Ioan, vinovate pentru continuarea dezordinilor erau organele administraţiei de stat centrale: ,,În Rusia, încălcarea legii este la modă, toată lumea se face că nu vede. De aceea se întâmplă şi atâtea accidente precum avariile de pe vasele flotei imperiale. Trădarea este pretutindeni un pericol la adresa vieţii şi a patrimoniului statului. Aşa se va întâmpla şi de acum încolo, în lipsa unei autorităţi puternice. Sărmana noastră patrie, oare când va începe să-ţi meargă mai bine ?”

În alte pagini de Jurnal, datând din ultimii ani ai vieţii şi editate postum cu titlul Spice vii din secerişul duhovnicesc, găsim notiţe din care rezultă, o dată în plus, că demascând ‘stânga’, părintele nu închidea ochii asupra celorlalte laturi negative ale vieţii din Rusia timpului său. De pildă, el cunoştea situaţia precară a ţărănimii din multe părţi ale ţării: ,,Am umblat prin sate, am văzut cum trăiesc ţăranii. Peste tot sărăcie lucie, oameni în zdrenţe, petice peste petice ! Şi ce feţe chinuite, triste ! Oameni care fac foamete. Ce sunt ăştia: robi sau poporul lui Dumnezeu ? Bogaţii nici nu se uită la ei. Aşa este sufletul bogatului ! Vrăjmaşul lui Dumnezeu cel de oameni iubitor”.

Sfântul Ioan chema mereu la organizarea societăţii pe baza principiilor Bisericii; el nega revoluţia, criticând chiar formele timide de liberalism care apăruseră în timpul ţarului Nicolai al II-lea, în special pentru caracterul lor anticreştin[1]: ,,Ştiţi voi oare, toţi cei ce s-ar cuveni să ştiţi, că ‘revoluţia’ voastră de astăzi este rezultatul lepădării de credinţă, de iubitoarea de Dumnezeu, sfânta, dătătoarea de viaţă Ortodoxie a noastră care cuprinde în sine tot ce-i lipseşte sufletului unui credincios, precum şi modul de a-şi orândui lumea lăuntrică şi pe cea din afară, familia, societatea, viaţa economică ?!”

Suferea pentru patria sa, suferea pentru că se afla în situaţia de a-i condamna metehnele. Unul din ultimele sale strigăte înălţate către Dumnezeu a fost o rugăciune plină de durere pentru Rusia: ,,Scapă-ne, Doamne ! Poporul rus, Biserica pravoslavnică se îndreaptă spre pieire ! Oriunde îmi întorc privirea, numai desfrâu, necredinţă, lipsă de respect faţă de Dumnezeu şi faţă de orice autoritate ! Suntem în mâinile Tale, Atotputernicule !”

În privinţa problemelor de stat, cu greu l-am putea considera pe Sfântul Ioan ca fiind de dreapta. Am putea spune mai curând că el era un tradiţionalist, şi ne-ar fi greu să cădem de acord cu B.G., autorul necrologului amintit, că ,,părintele Ioan, pe urmele marilor noştri oameni ai Bisericii, s-a aflat mână în mână cu puterea seculară, văzând în ea adevărata putere care a edificat Rusia, şi de aici acele fragmente din predicile sale care condamnă orice răzvrătire ca pe nişte manifestări menite să zdruncine Rusia din temelii ... fără să vrea să obţină din această atitudine un profit personal”.

Iată însă ce spunea părintele Serghie Cetverikov despre atitudinea politică a Sfântului Ioan de Kronstadt: ,,Ura şi răutatea faţă de părintele Ioan, care ajunseseră până la grave jigniri şi chiar la ameninţări cu moartea, se năpustiseră asupra lui în anii primei revoluţii [1905], din cauza faptului că adoptase o atitudine critică făţişă împotriva mişcării revoluţionare, îndepărtându-se de societatea rusă progresistă. Dar toate acestea ‘păcate’ ale părintelui Ioan, chiar dacă nu pot fi ignorate, nu reuşesc să-i umbrească defel chipul duhovnicesc atât de original, care se conturează din Jurnalul său şi din activitatea pastorală. Aprecierea pe care i-o dăm părintelui Ioan trebuie să se situeze mult deasupra acelei laturi exterioare sau incidentale apărute în viaţa sa, dincolo de orice sentimente şi resentimente meschine care se iscă de obicei sub influenţa divergenţelor şi deosebirilor de ordin politic”.

 

* * *

 

Ultimii ani din viaţa Sfântului Ioan de Kronstadt au fost umbriţi nu numai de atacurile cu caracter politic la adresa sa, ci şi de comportamentul necuviincios al unora dintre admiratorii săi, care de fapt n-au făcut decât să atenteze la sentimentele sale cele mai alese. Este vorba de aşa-numiţii ioaniţi.

Aceştia erau o variantă a sectei hlaştilor, la baza căreia stătea credinţa în noi şi neîncetate întrupări ale lui Iisus Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Secta hlaştilor are rădăcini adânci probabil chiar în păgânism, suferind de-a lungul istoriei diverse influenţe. Se caracteriza şi prin faptul că avea momente în care ardoarea mistică, ajunsă la paroxism, se transforma în orgie sexuală. Hlaştii se recrutau de obicei din rândul păturilor subdezvoltate, inculte ale populaţiei, îndeosebi ale celei rurale. Ioaniţii, în ale căror rânduri femeile reprezentau majoritatea, îl venerau pe Sfântul Ioan de Kronstadt ca pe o nouă întrupare a lui Hristos.

Primii ioaniţi şi-au făcut simţită prezenţa încă din anii ‘1880. Părintele Ioan s-a aflat în situaţia de a se deplasa în locurile unde apăruse secta, pentru a-i combate personal pe adepţii acesteia. Prima deplasare a făcut-o în raionul Gdovsk din gubernia Sankt Petersburg, în anul 1892, la sugestia mitropolitului Isidor. Ţăranul Vladimir Kondraţiev din satul Lugovo susţinea că părintele Ioan este Hristos, revenit a doua oară pe pământ. În ciuda încercărilor clerului local de a le demonstra adepţilor că este o erezie, secta a început să se răspândească. În aceste condiţii, Sfântul Ioan fusese trimis să intervină personal. În darea de seamă făcută ulterior informa că după o primă intervenţie publică sectanţii îi promiseseră ,,să nu mai spună asemenea inepţii despre mine”. În realitate însă, ei au continuat să agite aceeaşi idee, încât părintele a încercat din nou să-i convingă să renunţe. Şi cea de-a doua promisiune a adepţilor sectei că vor renunţa la rătăcirea lor s-a dovedit a fi o vorbă goală.

Părintelui Ioan i s-a cerut să intervină, în acelaşi scop, şi în 1902, în gubernia Kostroma, raionul Soligalinsk, pentru a-l lămuri pe un alt protagonist al sectei, ţăranul Ponomariov. Acesta amenajase în propria sa izbă un simulacru de biserică. Tot el era autorul unui acatist intitulat ,,al părintelui nostru Ioan de Kronstadt Cel în Treime preaslăvit”. Părintele Ioan i-a trimis mai întâi lui Ponomariov o scrisoare acuzatoare concepută în termeni drastici, scrisoare în care îl demasca pe acesta şi care se încheia cu următoarele cuvinte: ,,Ai uitat lucrul cel mai important: că eşti analfabet, prostănac şi smintit. Afurisit să fie acatistul tău ! Spune-le acestea şi celor ce te ascultă şi te urmează”. Întrucât Ponomariov se încăpăţânase să persiste în erezia sa, la recomandarea Sinodului, părintele Ioan s-a deplasat personal în satul Horosevo, unde a luat cuvântul în biserică, adresându-se poporului în aceşti termeni: ,,Ponomariov este un eretic înrăit. Nu-i daţi ascultare ! Evitaţi să intraţi în relaţie cu el în chestiuni de credinţă. Ce vă spune nu este de la el, ci de la satana”. Ponomariov a încercat să se disculpe, iar apoi să dea semne de pocăinţă. A doua zi, la sfânta liturghie, Ponomariov şi adepţii săi au început să strige: ,,Împărtăşeşte-ne, părinţelul nostru drag !” Părintele Ioan a refuzat să-i împărtăşească, vorbind din nou poporului din amvon şi ameninţându-l pe Ponomariov cu excluderea din Biserică dacă nu se leapădă pentru totdeauna de ,,învăţătura” sa hulitoare de Dumnezeu. Ponomariov a promis că se leapădă şi a fost de acord cu propunerea sfântului de a da jos crucea de pe acoperişul aşa-zisei sale biserici.

Sfântul Ioan l-a crezut pe Ponomariov şi s-a lăsat înduioşat de lacrimile lui, acceptând chiar să-i facă o vizită acasă. Dar îndată după plecarea lui, Ponomariov a reînceput să-şi propovăduiască ,,învăţătura”,059. Sfintii veacului apocaliptic VIII 2 afirmând că părintele Ioan îl osândise în biserică doar de formă. Povestea avea să se prelungească multă vreme de atunci încolo.

 

Sfântul Ioan de Kronstadt împreună cu conducătorii sectei ioaniţilor, la dreapta lui Matriona Kiseleva (Porfiria), iar la stânga Nazarie Dimitriev (stareţul Nazarie). Din cartea lui Nicolai Bolşakov, Izvorul de apă vie, Sankt Petersburg, 1910.

 

Ioaniţii de mai târziu, constituiţi într-o comunitate organizată, aveau să fie mult mai zeloşi şi mai perseverenţi în eroare. Ajunseseră să scoată şi o revistă, Farul din Kronstadt (Kronstadtskii maiak), în care îl identificau făţiş pe părintele Ioan cu Hristos, iar pe o anume femeie ignorantă, Matriona Kiseleva, cu Maica Domnului. Ea însă se numea pe sine Porfiria. În afara revistei au publicat şi câteva broşuri şi chiar cărţi.

Figurile centrale ale sectei, în afară de Kiseleva, erau un anume Mihail Ivanovici Petrov, care se dădea drept ,,Arhanghelul Mihail”, fiind tratat cu cinstea cuvenită acestuia, şi un altul, V. Pustoskin. Ioaniţii săvârşeau slujbe în faţa portretului părintelui Ioan şi nu încetau să spună că sfârşitul lumii şi înfricoşătoarea judecată sunt aproape. În 1908, Congresul Misionarilor din Rusia a adoptat o rezoluţie în chestiunea ioaniţilor şi, în acelaşi an, cu puţin timp înainte de moartea părintelui Ioan, Sfântul Sinod a declarat oficial mişcarea drept sectă. Dar nici această măsură, nici repetatele anatematisiri făcute de Sfântul Ioan, nici refuzul său de a-i împărtăşi nu au ajutat cu nimic. Au încercat mereu, fie cu tenacitate, fie cu o râvnă isterică, fie prin vicleşuguri subtile să se apropie de el. După moartea părintelui Ioan ioaniţii au început să predice despre apropiata sa înviere, pentru a lua parte la Înfricoşata Judecată.

Mitropolitul Evloghie relatează, în memoriile sale, că ,,secta se răspândise în Rusia încă din timpul vieţii părintelui Ioan. Chiar în satul Holmovo, pierdut în imensitatea Rusiei, fusese adusă de băştinaşii care îşi făcuseră stagiul militar. S-a vădit asta când unul dintre ei i-a spus preotului: ‘Avem un nou Hristos, nu mai avem nevoie de popi ...’ Am avut ocazia să-l trimit pe preotul din sat la părintele Ioan. S-a întors din Kronstadt cu o scrisoare olografă a părintelui, în care îi acuza drastic pe cei fanatici”.

 


[1] În serialul NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne , părintele Serafim Rose ne dă explicaţii profunde şi complete cu privire la liberalism şi, în general, la revoluţie şi caracterul lor anticreştin.