----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rudimentele unui proiect ultra-ecumenist,

sau de ce Constantinopolul a trebuit să introducă noul calendar (I)

 

Într-un interviu pe care i-l ia Yuri Puşceaev de la Orthodox Christianity, Pavel Kuzenkov – doctor în ştiinţe istorice, profesor la Seminarul Teologic Sretenski din Moscova, şi specialist în sisteme cronologice creştine – ne înfăţişează contextul istoric în care a avut loc schimbarea calendarului şi eventualele conexiuni cu actualul conflict bisericesc din Ucraina.

Jonglând cu informaţiile cele mai diverse, unele cunoscute de decenii, altele spuse doar din vârful limbii şi speculate în folosul Rusiei, istoricul rus înlănţuie cu multă iscusinţă evenimente din istoria recentă şi nu se dezminte când vine vorba de manipularea informaţiei şi propagandă. El se dovedeşte a fi un bun apărător al teoriei celei de A Treia Rome, transformată deja de mai bine de un veac în ideologie politică şi nimic mai mult. De altfel, tot ceea ce aruncă în discuţie Pavel Kuzenkov, ca şi modul în care discută nu atinge câtuşi de puţin dimensiunea duhovnicească a chestiunii: tot ceea ce ni se înfăţişează este doar o politică crudă, lipsită de orice scrupule, în care se dispută locul primordial în lume. În această lume.

Notele de subsol aparţin redacţiei.

 

* * *

 

În secolul al XVI-lea, papii romani încercau să dovedească faptul că ei controlau încă procesele globale

Puteţi să ne spuneţi care Biserici locale au adoptat stilul nou ? Când şi de ce au făcut-o ? Pentru a fi sinceri, suntem interesaţi în mod special de Patriarhia Constantinopolului.

Chestiunea calendarului nu ar trebui cercetată separat de următoarele două momente cheie. În primul rând, integrarea lumii ortodoxe în civilizaţia europeană apuseană, care a început cu mult timp în urmă. În Rusia, de exemplu, acest proces a început în secolul al XVII-lea.

În al doilea rând, chestiunea relaţiilor Biserică-stat. În majoritatea ţărilor ortodoxe, calendarul a fost ,,împărţit” în două – calendarul oficial al statului şi calendarul bisericesc tradiţional – fiindcă în majoritatea cazurilor statul a întreprins această integrare în civilizaţia apuseană.

În ţara noastră, acest proces a fost iniţiat de Petru I (cunoscut şi ca ,,cel Mare”) (1672-1725; ţar între anii 1682-1725). El a fost cel care a introdus calendarul şi cronologia europene în 1700. Din fericire pentru noi, nici Anglia, nici Olanda, nici alte ţări protestante din acea vreme (pe care ţarul încerca să le urmeze) nu adoptaseră la 060. Rudimentele unui proiect ultra-ecumenist I 1acea vreme calendarul gregorian papal. Mai mult, protestanţii erau angajaţi într-o dezbatere aprinsă cu privire la calendarul gregorian – ei ,,s-au revoltat” faţă de reforma gregoriană şi s-au opus ei multă vreme.

 

Timbru al Poştei Germane, emis la jubileul de 400 ani de la inventarea calendarului gregorian, după o schiţă de Johannes Rasch, 1586

 

De ce ?

Pentru că orice vine de la papă este a priori rău pentru protestanţi.

Ar trebui de asemenea să ţinem cont că ideea reformei calendarului întreprinsă de Papa Grigorie al XIII-lea în 1582 a fost motivată politic. Către sfârşitul secolului al XVI-lea, când poziţiile protestante se răspândiseră în Europa, papii încercau să dovedească că ei încă controlau procesele globale legate de întreaga omenire. Biserica Romano-Catolică traversa o criză profundă care a fost declanşată în principal de critica oamenilor de ştiinţă. Criticând papismul, protestanţii se bazau pe metode ştiinţifice. Dar pe neaşteptate, papismul a preluat iniţiativa. În lumea catolică au fost stabilite relaţii mai strânse între Biserică şi stat: au fost deschise universităţi şi academii, statutul oamenilor de ştiinţă s-a schimbat semnificativ. În prim-plan au apărut ştiinţele naturii, deşi nu a durat. În următorul secol, potrivit tradiţiei, Galileo Galilei a încercat să se justifice în faţa Inchiziţiei, şoptind: ,,Şi totuşi se mişcă”. Şi în secolul al XVI-lea, papii erau favorabili faţă de sistemul heliocentric copernican. Şi reforma calendarului s-a bazat pe lucrarea unor astronomi eminenţi[1]. Inventarea noului calendar gregorian a devenit un simbol important al alianţei dintre Biserica Romano-Catolică şi ştiinţă. Şi adoptarea sa în toată lumea era dovada vizibilă a puterii autorităţii papale.

Şi dacă noul calendar ar fi fost adoptat în ţările protestante în timpul domniei lui Petru I, atunci cu siguranţă Rusia l-ar fi schimbat şi ea. Dar Marea Britanie l-a adoptat abia în 1752 şi Suedia în 1753. Chestiunea calendarului pare să fi fost uitată în Rusia după aceasta. Deşi există dovezi că [ţarina] Ecaterina a II-a (1729-1796; ţarină între anii 1762-1796) a hotărât adoptarea stilului nou, Revoluţia Franceză tumultuoasă şi arderea Moscovei de către Napoleon[2] a încetinit procesul de apropiere dintre Rusia şi Apus pentru multă vreme. Chestiunea unificării calendarului a fost pusă din nou în timpul domniei ţarului Nicolae al II-lea.

 

De ce ?

Mai înainte de orice, pentru avantaje practice. De exemplu, protestanţii au ales calendarul gregorian doar din motive pragmatice. În primul rând, el asigura beneficii pentru comerţ deoarece diferenţele dintre calendare cauzau costuri suplimentare şi duceau la greşeli şi pierderi.

 

Fie noul calendar, fie Pascalia

Într-adevăr, nu a fost uşor de răspuns la întrebarea de ce Rusia ar trebui să păstreze propriul calendar, special, în timp ce Europa şi America urmau sistemul calendaristic unificat. Erau necesare argumente foarte serioase. În secolul XX, Rusia a devenit parte integrantă a lumii civilizate şi foarte mulţi au susţinut adoptarea calendarului gregorian. Cu toate acestea, ţarul Nicolae al II-lea (1878-1918; ţar între anii 1894-1917), care în 1899 a înfiinţat o comisie pentru revizuirea calendarului, a decis să nu grăbească lucrurile. În opinia mea, vocea marelui nostru istoric bisericesc Vasilie Vasilievici Bolotov a jucat un rol crucial. El a oferit o explicaţie bine fundamentată de ce Rusia ar trebui să060. Rudimentele unui proiect ultra-ecumenist I 2 continue să urmeze calendarul iulian: pentru că Pascalia ortodoxă se bazează pe el. Dacă introducem calendarul gregorian, Pascalia noastră va înceta să funcţioneze ca sistem matematic.

 

Vasilie Vasilievici Bolotov (1854-1900), istoric bisericesc, doctor în teologie, asociat al Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg (1893). După ce a absolvit Academia Teologică din Sankt Petersburg în 1879, el a fost profesor de istorie bisericească generală la academie. Din 1892, Bolotov a fost membru al comisiei de dialog cu vechii catolici. În 1899, el a devenit membru al Comisiei pentru Reforma Calendarului a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg. Bolotov a scris peste 30 lucrări de istorie a Orientului Mijlociu, istorie bisericească, dogmă etc.

 

Cert este că Pascalia alexandrină, care a fost alcătuită în secolul al IV-lea, este un instrument matematic foarte rafinat având drept scop a face ca două cicluri astronomice – ciclurile solar şi lunar, împreună cu ciclul săptămânii – să se potrivească între ele. În consecinţă, o perioadă de 532 ani alcătuieşte un ciclu complet al Paştilor şi al praznicelor bisericeşti cu dată schimbătoare care sunt legate de Paşti. Dar principalul lucru referitor la acest ciclu este că el este împletit cu anul iulian de 365 zile şi un sfert de zi. Dacă înlocuim anul iulian cu anul gregorian în ascuns, ciclul se va prăbuşi. Acesta este motivul pentru care nu există o Pascalie gregoriană. Paştile potrivit stilului nou se calculează prin intermediul manipulării Pascaliei alexandrine tradiţionale, şi implică corecţii complexe ale ei. Căci Pascalia este în centrul calendarului bisericesc liturgic. În realitate, apare următoarea problemă: fie noul calendar, fie Pascalia. Este imposibilă combinarea lor.

Argumentele lui Bolotov au produs un efect, şi s-a hotărât la nivel de stat că acest proces ar trebui examinat în continuare şi nu grăbit, în timp ce trebuie păstrată tradiţia ţării. Printre circumstanţele favorabile se număra faptul că multe alte ţări de la acea vreme, precum Imperiul Otoman şi statele balcanice, urmau acelaşi calendar. Adică, nu era o particularitate rusă exclusivă, ci o caracteristică distinctivă într-un număr de ţări ale fostei lumi bizantine.

 

060. Rudimentele unui proiect ultra-ecumenist I 3

 

Calendarul iulian a devenit un simbol al vechii Rusii

Când au început alte ţări să adopte noul calendar ?

Cu timpul, chestiunea calendarului a devenit tot mai presantă. Momentul de răscruce decisiv în această privinţă a fost primul război mondial. Precum ştim, Bulgaria a participat la acest război de partea Germaniei şi Austro-Ungariei, şi aliaţii i-au dat un ultimatum cerând acceptarea imediată a calendarului european pentru coordonarea operaţiunilor militare, transportului trupelor etc. Astfel bulgarii au fost primii care au adoptat noul calendar chiar în aprilie 1916, în toiul primului război mondial.

Dar a fost important că Biserica Ortodoxă Bulgară s-a ţinut de calendarul ei. Este prima oară când întâlnim această divergenţă, când o ţară ortodoxă adoptă calendarul european apusean fără a afecta tradiţia Bisericii.

În Rusia, guvernul provizoriu şi-a pus această chestiune în agendă în 1917 şi cu siguranţă ar fi rezolvat-o în favoarea reformei, dar s-a întâmplat că Lenin trebuia s-o rezolve în ianuarie 1918, şi el a hotărât în favoarea reformei fără ezitare. Era formulată într-un mod foarte interesant: ,,Decretul Sovietului Comisarilor Poporului despre 060. Rudimentele unui proiect ultra-ecumenist I 4impunerea calendarului european apusean în Republica Rusă” afirma că era necesar ,,a stabili în Rusia acelaşi mod de calcul al timpului ca în majoritatea ţărilor civilizate”[3](foto). Expresia ,,majoritatea ţărilor civilizate” caracterizează perfect bolşevismul: bolşevismul nu era câtuşi de puţin o mişcare anti-occidentală, precum cred unii în mod greşit; mai degrabă era o formă extremă, radicală de occidentalism.

Pe lângă aceasta, adoptarea noului calendar a fost unul dintre planurile bolşevicilor deoarece Revoluţia din Octombrie a fost orchestrată ca parte a unei ,,revoluţii mondiale”. Biserica Ortodoxă Rusă a devenit singura păstrătoare a tradiţiei[4]. A fost o scindare la nivel de civilizaţii şi perspective asupra lumii, nu numai privitor la calendar. Astfel, calendarul iulian a devenit un simbol al vechii Rusii şi a opoziţiei faţă de bolşevism. Iată de ce Armata Voluntară şi guvernele anti-bolşevice s-au agăţat de vechiul calendar atât de stăruitor, în timp ce aliaţii din Antantă sugerau ca ei să înfăptuiască reforma calendarului.

Când bolşevicii au cucerit puterea şi a devenit limpede că schimbările erau serioase şi de lungă durată, pentru ruşi – popor cu valori tradiţionale – vechiul calendar a devenit simbolul de supravieţuire al vechii culturi împreună cu patriarhia restaurată. Este un simbol care trebuie preţuit.

 

Un proiect ultra-ecumenist

Secolul XX a văzut dezintegrarea istoriei lumii. Această prăbuşire a fost pricinuită de invazia radicală în Europa a altor civilizaţii către şi după sfârşitul primului război mondial. Astfel, Imperiul Otoman a adoptat noul calendar cu puţin timp înainte de Rusia sovietică – în martie 1917, cu puţin timp înainte de propria fărâmiţare. Este important că Patriarhia Constantinopolului exista tocmai în acest stat. În 1919, Iugoslavia şi România au trecut la calendarul gregorian, în timp ce Bisericile Ortodoxe Sârbă şi Română au continuat să respecte calendarul iulian.

În mod interesant, sfârşitul primului război mondial a fost marcat nu numai de înfiinţarea Ligii Naţiunilor, ci şi de iniţierea proiectului ,,Ligii Bisericilor”. Şi ierarhul cu cea mai mare autoritate în Ortodoxia mondială, adică patriarhul Constantinopolului, se presupunea că o va conduce[5]. Nu numai că acest proiect a fost discutat, el chiar a fost aprobat de majoritatea copleşitoare a Bisericilor Ortodoxe locale în 1920. Acest lucru trebuie ţinut minte. De fapt, pe agenda lor era unificarea tuturor Bisericilor din lume – nu numai ortodoxe, ci şi anglicane şi, pe termen lung, catolice. Într-un cuvânt, era un proiect ultra-ecumenist.

 

Cine a iniţiat acest proiect ultra-ecumenist ?

El a fost iniţiat de Dorotei, pe atunci locum tenens al scaunului patriarhal al Constantinopolului[6]. La acea vreme, Constantinopolul era ocupat de Antantă (1919-1920). De vreme ce Biserica Rusă părea să dispară de pe scenă, grecii, filo-elenii, conduşi de Constantinpol, au luat stindardul Ortodoxiei în mâinile lor. Acum ei pretindeau că sunt păstrătorii Ortodoxiei, în timp ce Rusia dispăruse de pe scenă. Deci ei s-au bazat pe Marea Britanie, principala naţiune învingătoare în primul război mondial. Ei au socotit necesar ca mai întâi să se unească cu anglicanii[7] pe temeiul nerecunoaşterii catolicilor şi apoi să iniţieze discuţii cu catolicii (în spatele cărora era Franţa). A fost limpede că Franţa era de asemenea un jucător, dar catolicismul era o tabără mai puţin potrivită contractual decât anglicanismul. Cu alte cuvinte, ei urmau să asigure comuniunea euharistică între Biserici diferite în afara contextului Crezului.

 

060. Rudimentele unui proiect ultra-ecumenist I 5

Trupele britanice din Istanbul mărşăluiesc în faţa Moscheii Nusretiye din cartierul Tophane

 

Dar acest proiect a eşuat din cauza ofensivei lui Ataturk. După aceea, doar două elemente au rămas ca rudimente ale acestui proiect ambiţios: recunoaşterea hirotoniilor anglicane şi adoptarea noului calendar. Ele au fost introduse de patriarhul Meletie (Metaxakis) între anii 1922-1923.

A fost sfârşitul acelui plan ambiţios, şi încă unul foarte dramatic. Meletie a ajuns patriarh într-un moment inoportun: de-abia intrase în Constantinopol pe o navă de război britanică când kemaliştii au ocupat oraşul. A izbucnit catastrofa din Asia Mică, cu deportarea tuturor grecilor care trăiseră în peninsulă. La Lausanne, negocierile au durat luni de zile pentru a hotărî soarta grecilor din Constantinopol. Între timp, turcii cereau expulzarea tuturor grecilor, inclusiv a patriarhului. Cu mare greutate, francezii şi englezii au reuşit să-i convingă pe turci să-i permită lui Meletie să rămână în Constantinopol cu condiţia ca el să fie exclus de la toate activităţile politice, culturale şi de alt fel, să nu mai aibă legături cu Grecia, să devină cetăţean al Turciei etc. Se poate trage concluzia că reforma calendarului înfăptuită de patriarhul Metaxakis a fost o încercare înfrigurată de a stabili statutul Constantinopolului ca centrul Ortodoxiei mondiale.

Aşa-numitul Congres pan-ortodox din Constantinopol din 1923 a răbufnit într-un scandal. Mai întâi, nu toate Bisericile Ortodoxe locale au fost reprezentate; şi în al doilea rând, în toiul întrunirii, Meletie a fost asaltat. El a fost bătut în Constantinopol de o gloată de fanatici turci[8].

Atunci a început Fanarul acest joc politic care continuă până azi. S-a găsit ,,între trei focuri”. Pe de o parte, în ochii comunităţii ortodoxe mondiale, Fanarul era încă conducătorul ei, a cărui obligaţie principală era să păstreze tradiţia ortodoxă cu fidelitate. Pe de altă parte, era lumea occidentală care împărţea teritoriul turc. Imperiul Otoman nu mai exista, Turcia devenea pro-occidentală şi puterile occidentale au cerut anumite politici de la Constantinopol, promiţând în schimb un fel de protecţie. Şi, în ultimul rând, era Răsăritul, care afişa ostilitate faţă de Constantinopol în toate manifestările, fie el musulman sau kemalist. Pentru Răsărit, Constantinopolul era un duşman îndoit. În primul rând, era un duşman cultural şi religios. Se credea că înfrângerea Turciei în primul război mondial a fost pricinuită de trădarea ortodocşilor şi a altor creştini care trăiau în Imperiul Otoman, anume armenii şi grecii. Cel mai probabil acest lucru justifică genocidul armenilor [şi grecilor]. De asemenea era complexul intern al Imperiului Otoman, deoarece musulmanii alcătuiau mai puţin de jumătate din populaţia lui. În plus, statistica lor demografică era catastrofală. Familiile creştine aveau de două ori mai mulţi copii ca familiile musulmane. În contextul acestei psihoze a avut loc teribilul fenomen al genocidului.

În al doilea rând, pentru turci, Constantinopolul era un duşman geopolitic. Era susţinut de occident, care îi umilise, introducând tradiţiile şi căile proprii etc. Printre alte lucruri, reforma calendarului era menită să marcheze unitatea dintre Constantinopol şi lumea apuseană – unitate care îi garanta inviolabilitatea.

 

Inviolabilitate faţă de cine ? Faţă de turci ?

Da, faţă de kemalişti. La acea vreme, în Turcia, exista o mişcare anti-fanariotă, anti-greacă extrem de puternică. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis. Constantinopolul a devenit centrul prin care guvernul lui Ataturk a negociat cu occidentul.

Deciziile Congresului din 1923 au avut implicaţii practice. Prima ţară [ortodoxă] care a adoptat noul calendar [pentru uzul civil şi bisericesc] a fost Grecia. S-a petrecut în martie 1924. Tot atunci au schimbat calendarul şi Bisericile Constantinopolului şi Ciprului.

 

Şi Biserica Greciei de asemenea ?

Potrivit Constituţiei Greciei, nu exista separare între Biserică şi stat. În plus, Meletie şi planurile sale erau susţinute în unele cercuri ale clasei politice greceşti.

Acest lucru a fost urmat de un efect de domino. Una după alta, patriarhiile greceşti au adoptat noul calendar. Însă, procesul trena. Cel mai interesant lucru a fost că în vremea lui Meletie [ca patriarh al Constantinopolului], Patriarhia Alexandriei, cea de-a doua patriarhie ca importanţă şi autoritate, era condusă de patriarhul Fotie (1900-1925), care a vorbit deschis şi cu tărie împotriva reformei calendarului şi a spus că Biserica Alexandriei nu o va accepta în nici un caz. În sfârşit, după moartea lui Fotie, el a fost urmat (cu ajutorul englezilor) de Meletie Metaxakis care fusese izgonit din Constantinopol de către turci. El a devenit patriarh al Alexandriei şi a înfăptuit de îndată reforma calendarului.

Ar trebui să ţinem cont că noul calendar nu se baza pe calendarul gregorian. Acest lucru ar fi fost imposibil din punct de vedere canonic deoarece calendarul gregorian a fost condamnat şi anatematisit la un Sinod al patriarhilor răsăriteni în secolul al XVIII-lea[9]. În locul lui, astronomul sârb Milutin Milankovici a elaborat un nou calendar. Cele două calendare se potrivesc şi vor continua să se potrivească până în 2800. Diferenţa dintre ele creşte la o zi timp de 100 ani şi apoi ele se potrivesc din nou. Calendarul lui Milankovici este mai complicat decât calendarul gregorian, dar ca formă ele sunt identice. Ar trebui ţinut cont de faptul că nici o Biserică Ortodoxă cu excepţia Bisericii Finlandei nu a adoptat niciodată calendarul gregorian[10].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Mai degrabă, astronomi eminenţi s-au opus reformei calendarului. Ea a fost motivată politic, aşa cum spune la început Kuzenkov însuşi. A se vedea şi O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe, de ieromonah Casian, capitolul V. Istoria reformei calendarului Papei Grigorie al XIII-lea.

[2] Enciclopediile contemporane susţin că oraşul a fost cucerit de Napoleon, dar că ruşii au fost cei care l-au incendiat. Istoricii contemporani încă dispută care dintre cele două părţi beligerante este responsabilă pentru incendierea Moscovei.

[3] A se vedea şi O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe, de ieromonah Casian, capitolul VI. Congresul pan-ortodox din 1923 şi inventarea calendarului nou iulian.

[4] Nu credem că mai există îndoială astăzi că Biserica Ortodoxă Rusă a fost făcută una cu pământul după Revoluţia din 1917, iar ceea ce s-a născut după distrugerea ei este orice altceva decât o Biserică, departe de a fi singura păstrătoare a tradiţiei. A se vedea pentru aceasta:

 

- despre distrugerea Bisericii Ruse
 
- despre coabitarea Bisericii Ortodoxe cu regimul ateu [serghianism]
[Culisele Conferinţei pan-ortodoxe de la Moscova din 1948]
Regimul sovietic a pregătit minuţios ani în şir organizarea unui Sinod Ecumenic la Moscova urmărind să proclame că Biserica Rusă este noua Patriarhie Ecumenică, cea de-a Treia Romă, dar în final ceea ce a reieşit nu s-a putut numi decât Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948
 

[5] A existat, într-adevăr, un proiect de creare a unui organism numit Liga Bisericilor lui Hristos, conceput după modelul Ligii Naţiunilor, dar nu a fost nicicând vorba ca patriarhul Constantinopolului să se afle în fruntea acestei Ligi. Sau cel puţin istoria – aşa cum o cunoaştem până în prezent – nu a consemnat acest lucru. De fapt, proiectul a vizat de la început unirea tuturor confesiunilor creştine, nu numai a Bisericilor Ortodoxe locale, şi a fost în cele din urmă o idee premergătoare celei a Consiliului Mondial al Bisericilor.

A se vedea Zelul exagerat şi egocentric al celor de stil nou împotriva celor de stil vechi, unde, în partea a IV-a, la punctul D. II. Reformatorul din 1924: un pionier al ecumenismului !, se detaliază programul conceput şi prezentat de delegaţii ortodocşi la reuniunea preliminară a organizaţiei ‘Credinţă şi Organizare’ (Faith and Order) de la Geneva, 12-20 august 1920.

[6] A se vedea Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 (I). Mitropolitul Dorotei de Prussa, locum tenens al scaunului patriarhal (1919-1921). Într-adevăr, proiectul a fost iniţiat prin Enciclica patriarhală şi sinodală din 1920. A se vedea şi Un ortodox în zorii mişcării ecumeniste: Ghermano Strenopoulos, mitropolit de Thyateira (1872-1951) privind contextul redactării enciclicei din 1920.

[7] La discuţii cu anglicanii privind o eventuală unire au luat parte şi ierarhii şi teologii ruşi, înainte de Revoluţia din 1917; a se vedea relaţiile existente între anglicani şi ierarhii ortodocşi ruşi în Îndrumări pastorale privind relaţiile şi slujirile ortodoxo-anglicane în America (1912).

De asemenea, după 1961, când strategii sovietici au socotit că le este utilă intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în Consiliul Mondial al Bisericilor, relaţiile cu anglicanii au fost reluate în forţă. De altfel, încă dinainte de 1961, este notorie relaţia unor prelaţi anglicani cu comuniştii, a se vedea istoria vicarului roşu de Canterbury, Hewlett Johnson şi a vizitei sale la Moscova în mai 1945 în Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic.

[8] A se vedea nota 1 din Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923. Cea de-a noua sesiune (Marţi, 5 iunie 1923).

[9] A se vedea Sigilioanele patriarhilor răsăriteni de la 1583, 1593 şi 1756 şi Sinodul de la Constantinopol din 1593.

[10] Nota redacţiei Orthodox Christianity: Altă excepţie puţin cunoscută este mica Mânăstire a Sfântului Ioan Înaintemergătorul din Den Haag, Olanda.