----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC
 
Deportarea Patriarhului Constantin al VI-lea al Constantinopolului
Pe 17 decembrie 1924, a fost ales un nou patriarh al Constantinopolului, în persoana lui Constantin Araboglou, cu titlul de Constantin al VI-lea. Alegerea sa a provocat un conflict atât de puternic între Turcia şi Grecia, încât războiul părea iminent. Înainte de alegerea sa, presa turcă a avertizat în mod cuvenit că el nu era eligibil pentru scaunul patriarhal deoarece nu era născut în Constantinopol, aşa cum se preciza în articolul 2 al Convenţiei privind schimbul de populaţii greacă şi turcă semnat la Lausanne pe 30 ianuarie 1923 ...
 
[Cronică bisericească, februarie 1925; articol scris de arhimandrit Iuliu Scriban]
 
[articol apărut în revista italiană l’Europa Orientale, februarie 1925]
 
[articol apărut în Journal des Debats, 2 februarie 1925]
 
Prezentăm mai jos un articol tradus dintr-o revistă străină, care face o trecere în revistă a Bisericilor Răsăritului. Se vorbeşte despre reforme, principii democratice în Biserică, participarea laicilor în administraţia bisericească, reforma calendarului, căsătoria a doua a clericilor, revizuirea cultului divin, simplificarea limbajului liturgic etc.
O imagine destul de realistă, cu accentele existente în epocă, de modernizare şi reformare a Bisericii Ortodoxe, ‘petrificată’ în dogmele sale străvechi.
 
Renovaţionismul a constituit o schismă în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse între anii 1922-1946. În general, mişcarea renovaţionistă este cunoscută sub numele de Biserica Vie, cu toate că acesta a fost numele doar al unuia din grupurile care făceau parte din mişcarea renovaţionistă, mai largă ...
 
Îndată ce bolşevismul a pus mâinile pe frânele guvernării în fosta Rusie, sau – mai bine zis – pe nordul ei, atitudinea lui faţă de Biserică a devenit clară.
Mai întâi de toate au apărut o mulţime de afişe-caricaturi, fără să se ştie de unde provin, cu chipul ţarului, episcopului şi al bogătaşului. Afişele acestea aveau inscripţia: ţar, popă şi culac. Apoi au fost afişate alte caricaturi blasfemiatorii, îndreptate împotriva Maicii Domnului, cu inscripţiile hulitoare ale poetului Demian Bednâi. Totodată a început să circule cu perseverenţă zvonul că obiectele sfinte făcute din metal nobil, precum şi icoanele înfrumuseţate cu pietre preţioase, vor fi luate din biserici. Atunci clerul a început să ascundă lucrurile de preţ …
 
Articolul creionează într-un mod extrem de interesant atmosfera vremii. Efervescenţa sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX se făcea simţită. Alegerea patriarhului ecumenic reprezenta, într-adevăr, un eveniment demn de consemnat de marile cotidiene europene şi nu numai. Începuse să bată vântul ecumenismului, privirile multor confesiuni heterodoxe erau îndreptate spre Constantinopol, mai cu seamă ale anglicanilor care cochetau deja de câteva decenii cu o amiciţie cu Ortodoxia …
 
Extrase din procesele verbale ale şedinţelor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Sumarul şedinţei din ziua de 28 noiembrie 1924
 
După ce citim acest articol, realizăm că tot ce ştim astăzi se ştia şi în acea vreme, ba chiar mai mult: amestecul politicului în alegerea patriarhului, interese naţionale care primează faţă de cele bisericeşti, ierarhi ortodocşi favorabil anglicanismului – deşi Meletie nu a fost nici primul, nici ultimul, dar s-a numărat printre cei mai îndrăzneţi în această privinţă; el a iniţiat recunoaşterea hirotoniilor anglicane –; Poarta Otomană care vroia să izgonească cu totul Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, vehiculându-se la acea vreme mai multe variante: să fie mutată la Thessalonic sau în Sfântul Munte etc.
 
În Boldurile Sfintei noastre Bisericii Ortodoxe de Răsărit, partea a II-a, capitolul II, ni se vorbeşte despre Chestia Regulamentului Sfântului Sinod al României din 1881, cu privire la relaţiile ortodocşilor cu ereticii. Trăind în epocă şi simţind mersul lucrurilor – pe care noi, astăzi, cu greu îl simţim şi îl înţelegem, după mai bine de un veac –, părintele Arsenie Cotea a atras atenţia asupra ‘politeţurilor’ şi ‘simpatiei’ faţă de heterodocşi.
 
Schisma bulgară – iată un subiect despre care am fi vrut să scriem pe larg, având în vedere importanţa ei ca fenomen în sânul Bisericii Ortodoxe în secolul XIX, dar pe care, dintr-o lipsă de timp cronică, ne vedem nevoiţi să-l tratăm pe ici, pe colo. Abordat în parte în serialul Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârsitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, unde discutăm rolul Rusiei în schisma bulgară, încercăm să completăm imaginea de ansamblu cu un articol plin de informaţie.
 
 
* * *

 

Deportarea Patriarhului Constantin al VI-lea al Constantinopolului

 

Pe 17 decembrie 1924, a fost ales un nou patriarh al Constantinopolului, în persoana lui Constantin Araboglou, cu titlul de Constantin al VI-lea. Alegerea sa a provocat un conflict atât de puternic între Turcia şi Grecia, încât războiul părea iminent. Înainte de alegerea sa, presa turcă a avertizat în mod cuvenit că el nu era eligibil pentru scaunul patriarhal deoarece nu era născut în Constantinopol, aşa cum se preciza în articolul 2 al Convenţiei privind schimbul de populaţii greacă şi turcă semnat la Lausanne pe 30 ianuarie 1923.

Legaţia Turcă din Atena, anticipând reacţia Greciei faţă de aceste proceduri, a emis un comunicat pe 30 decembrie 1924 în care asigura Grecia că Turcia va respecta Patriarhia, dar în care afirma că noul patriarh, Constantin al VI-lea, în virtutea faptului că era născut în afara oraşului Constantinopol, cu toate că în Turcia, era un grec care urma să fie schimbat în cadrul schimbului de populaţii. Comunicatul anunţa că guvernul turc deplângea impresiile exagerate din presa greacă că Patriarhia Ecumenică era în pericol, şi aştepta decizia Comisiei Mixte de Schimb de Populaţii înainte de a întreprinde orice acţiune împotriva patriarhului.

Pe 28 ianuarie 1925, Comisia Mixtă va da o declaraţie în care va afirma că este mai presus de competenţa sa să ia o decizie în privinţa lui Constantin Araboglou; cu alte cuvinte, ea nici nu-i dădea, nici nu refuza să-i dea paşaport de ieşire din Turcia noului patriarh.

Opinia publică greacă a ripostat puternic când, pe 30 ianuarie 1925, poliţia turcă l-a expulzat din ţară pe Constantin al VI-lea. În toată Grecia, au avut loc mari demonstraţii în semn de protest faţă de expulzarea patriarhului; grupurile de greci refugiaţi au fost îndeosebi active la aceste demonstraţii.

În Parlamentul grec, prim-ministrul Andreas Michalakopoulos a declarat că expulzarea patriarhului va împiedica considerabil dorinţa guvernului de a restabili relaţii normale cu Turcia. Cei mai mulţi membri ai Parlamentului au crezut că actul era o insultă gravă la adresa poporului grec şi a lumii civilizate. Pe 1 februarie, protestul grec împotriva expulzării patriarhului a fost comunicat guvernului turc împreună cu o notă că Grecia intenţiona să apeleze pentru cazul ei la Liga Naţiunilor, deoarece acţiunea turcă era o încălcare clară a Tratatului de la Lausanne şi ameninţa pacea.

Pe 4 februarie, prim-ministrul turc Fethi Bey a ţinut un discurs în Marea Adunare Naţională Turcă, ca răspuns la nota greacă privind expulzarea patriarhului. El a spus:  ,,Precum ştiţi din dezbaterile de la Lausanne, delegaţia turcă a cerut ca patriarhul să fie îndepărtat din Constantinopol şi chiar a vrut să expulzeze toţi grecii din Constantinopol. După ce marile puteri şi Grecia ne-au asigurat că Patriarhia nu se va amesteca în politică, liderul delegaţiei noastre, Ismet Paşa, a anunţat consimţământul său de a păstra Patriarhia în Turcia. Aceste declaraţii au fost inserate în procesele verbale cuvânt cu cuvânt – ele nu se găsesc în nici un articol al tratatului. Nu ar putea fi altfel, deoarece Turcia nu va accepta un document sau un angajament internaţional cu privire la o chestiune de natură pur domestică”.

Totodată, Fethi Bey a spus foarte limpede că expulzarea lui Constantin Araboglou nu însemna că guvernul turc nu va onora angajamentul său luat la Lausanne de a păstra Patriarhia Ecumenică în Constantinopol. Însă, el a insistat ca membrii alegători ai Sfântului Sinod şi patriarhul ales să fie cetăţeni turci aşa cum era precizat în articolul 2 al Convenţiei privind Schimbul de Populaţii Greacă şi Turcă.

Adevărata miză însă nu era Constantin al VI-lea, ci faptul că pe baza abordării turce toţi în afară de trei dintre mitropoliţii care alcătuiau Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, sosind în Constantinopol după octombrie 1918, erau cetăţeni care puteau fi supuşi schimbului de populaţii ... Deportarea lor echivala cu dizolvarea Sfântului Sinod.

Negocierile dintre cele două părţi vor fi foarte strânse. Constantin al VI-lea nu va ocupa nicicând scaunul ecumenic şi va fi silit să demisioneze pentru a fi ales un nou patriarh, dar ceilalţi membri ai Sfântului Sinod vor fi salvaţi. Unii istorici contemporani au găsit o explicaţie plauzibilă pentru gestul Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, de a alege ca patriarh un mitropolit care putea fi supus schimbului de populaţii: el a încercat să atragă atenţia asupra situaţiei ambigue în care se aflau mitropoliţii greci. Forţând o reacţie din partea Turciei în ce-l priveşte pe patriarh, ei au limpezit situaţia pentru ceilalţi membri ai Sinodului.

Notele de subsol aparţin redacţiei Catacombele Ortodoxiei.

 

* * *

 

Izgonirea patriarhului ecumenic din Constantinopol

[Cronică bisericească, februarie 1925]

 

I.

 

Abia ales pe scaunul patriarhilor ecumenici, la sfârşitul lui decembrie trecut, înalt prea sfinţia sa patriarhul Constantin al VI-lea, a trebuit să sufere soarta dureroasă de a se vedea izgonit din Constantinopol, de către puterea vrăjmaşă şi ucigaşă a turcilor, printr-un simplu decret administrativ, ca pentru orice muritor de rând.

Spre sfârşitul lunii ianuarie şi în toată luna februarie, toată presa lumii a răsunat de fapta aceasta a Turciei, săvârşită cu neomenie, asupra celui mai înalt slujitor al Bisericii noastre Ortodoxe. A fost firesc, deci, ca un asemenea tratament să mânie sufletele creştineşti şi ele să privească drept o jignire o asemenea faptă, săvârşită asupra unui arhiereu care, în ochii tuturor ortodocşilor şi chiar al altor creştini cu inimă dragă către Biserica Ortodoxă, este urmaşul Sfântului Ioan Gură de Aur pe scaunul vestit al Constantinopolului.

 

Constantin al VI-lea, episcop, în 1906

 

Turcii şi-au apărat măsura lor ca un simplu act administrativ. În urma războiului, s-a ajuns la o înţelegere între turci şi greci: să se facă un schimb de populaţiune. În anumite ţinuturi, unde sunt greci, să fie aduşi turci, iar unde sunt turci, să fie aduşi greci. Ca să nu mai fie certuri şi ciocniri, să trăiască fiecare în ţara lui: grecii la ei, turcii la ei. De aceea să fie luaţi grecii din Turcia şi duşi în Grecia, iar turcii din Grecia în Turcia.

Foarte uşor şi foarte simplu.

De aici încolo, s-a început întocmire de liste pentru persoanele care trebuiesc mutate. Pe una din aceste liste a căzut şi persoana nou alesului patriarh al Constantinopolului Constantin al VI-lea.

Deci, după raţionamentul turcesc, nu a fost o măsură împotriva patriarhului, nici împotriva aşezământului patriarhatului, ci a fost o simplă nimereală. S-a întâmplat ca nou alesul patriarh să cadă în seama acelora care trebuiau schimbaţi.

Este cu adevărat un raţionament de şef de birou, dar nu de oameni de stat, dar nu de oameni de stat, de diplomaţi. Căci chiar dacă este întocmai aşa cum spun turcii, oare un guvern lucrează în chip atât de îngust ca să nu socotească un caz special şi să trateze altfel pe acel care, supus schimbului, ajunge totuşi a se sui pe scaunul de patriarh al Constantinopolului ! Oare s-ar găsi guvern pe lume care să judece un asemenea caz după o atât de scurtă concepţiune de regulament poliţienesc ! Când de acel bărbat se leagă sentimentele a milioane de creştini, oare un asemenea fapt nu contează ca nimic pentru un guvern cuminte, cu simţ diplomatic şi care ştie judeca ceva mai departe decât până la articolele unui regulament !

Nici nu ne trece prin cap a crede că guvernul turcesc a făcut aceasta numai pentru că se simţea legat de regulamentul expulzării, ca Irod, care, dacă a jurat că va împlini dorinţa Irodiadei, musai trebuia să taie capul lui Ioan Botezătorul. Parcă nu era regulamentul lui şi nu ieşea chestiunea aceasta din cadrul unei simple socotinţe de chestiune lăuntrică a statului turcesc ! Dimpotrivă, ea avea o puternică latură internaţională, prin locul pe care îl ocupă patriarhul ecumenic în ierarhia Bisericii Ortodoxe, şi prin sentimentele ortodoxe şi creştineşti care se leagă de străvechiul scaun al Constantinopolului.

Nu era lucru înţelept pentru un guvern să aibă în vedere şi să ţină seamă de toate acestea ? Nu au toate guvernele astfel de consideraţiuni pentru cazuri cu mult mai mici ca acesta ? Nu am avut noi, românii, cazul învăţatului ungur Apaty, care s-a făcut vinovat de fapte împotriva statului românesc, acum vreo 4 ani, şi nu a fost dat în judecată şi osândit ? Şi cu toate acestea guvernul României a băgat bine de seamă că, afară de realitatea unei vinovăţii împotriva statului, mai era şi altceva, de care trebuia să ţină seamă: mai era reputaţiunea de om învăţat, cu nume cunoscut în Europa, a celui învinuit, şi uşor s-ar fi putut exploata lucrul în străinătate împotriva noastră, în cazul când omul, odată osândit, urma să-şi facă osânda. Ce câştiga statul românesc dacă ţinea pe ungur la puşcărie ?

Însă dacă a fost cazul special, a lucrat cu o procedură specială. A făcut aşa că, îndată după osândă, M.S. Regele l-a graţiat.

Ce procedură cuminte ! Nu am înlăturat prin aceasta atâtea atacuri care s-ar fi putut duce împotriva noastră ? Vezi bine !

Iată ce nu au avut în vedere turcii. Ei nu au putut fi atât de lipsiţi de simţ diplomatic ca să nu înţeleagă aceasta, dar i-a orbit ura. De fapt, nu era că patriarhul se găsea pe lista celor de expulzat, ci că voiau anume să izbească în patriarh şi să continue cu loviturile care trebuiau să ducă la izgonirea acestui aşezământ din Constantinopol. Este o măsură între altele care au mai fost, precum prigonirea împotriva patriarhului Meletie al IV-lea[1], la care a fost martor şi scriitorul acestor rânduri[2] în iunie 1923 în Constantinopol, cum şi alte măsuri împotriva înalt prea sfinţiei sale, care au fost luate după aceea şi au dus la demisiunea sa grabnică. Turcii şi-au mai arătat apoi reaua voinţă şi cu prilejul înmormântării fostului patriarh, pe care l-a urmat acesta care a fost izgonit.

Deci motivarea tuturor legaţiunilor turceşti că s-a aplicat numai un articol de regulament nu face nici două parale. Turcii cu atât mai bucuroşi şi-au aplicat măsura lor, când au văzut că este vorba de patriarh, pentru ca să izbească în persoană şi în aşezământ. De nu era aceasta, făceau ei excepţiune, cum ar fi făcut orice guvern cuminte şi civilizat.

 

II.

 

Imputările care s-au mai adus patriarhului, că ar fi avut legături cu bolşevicii[3], nu au mai fost ţinute până la capăt. De la o vreme au amuţit. Nici nu au fost făcute cu prea multă îndrăzneală. Dovadă că erau mincinoase, şi că chiar cei care le împrăştiau ştiau că împrăştie neadevăruri.

Chestiunea nu putea fi adevărată nici ca logică, nici ca fapt. O asemenea ponegrire o puteau primi uşor numai cei setoşi de ocări asupra ortodocşilor, cum sunt fraţii noştri uniaţi de peste munţi, care au şi semnalat în ziarul lor Unirea împotriva Telegrafului Român de la Sibiu, care le imputa că papa are legături cu Sovietele, au şi semnalat, zic, că patriarhul de Constantinopol are legături cu Sovietele şi că de asta îl expulzează turcii.

De fapt, legături prieteneşti cu Sovietele nu poate avea nici un creştin, pentru că acelea sunt un regim anti-creştin. Prin urmare, ca idee, nu se poate ca patriarhul din Constantinopol să aibă aşa legături cu Sovietele, care să însemne o tratare cu ei dincolo de graniţa nevoilor actuale.

Dar ca fapt ? Nu cumva ceea ce noi socotim cu neputinţă ca idee s-a împlinit totuşi în fapt ?

Iată adevărul: Patriarhia din Constantinopol are proprietăţi în Rusia, are un metoc la Moscova, prin care ea îşi administrează proprietăţile ei de acolo. Apoi dacă, din nevoia aceasta, ea a avut simple chestiuni de rezolvat cu Sovietele pentru proprietăţile ei din Rusia, înseamnă că, de acum înainte, ea stă în relaţiuni amicale cu Rusia sovietică ? Sunt simple chestiuni de ordin material, pe care orice guvern caută să le dezlege într-un fel oarecare. Oare guvernul francez nu a refuzat predarea flotei lui Wranghel din pricină că Sovietele nu vor să-şi recunoască datoriile către Franţa ? Nu este aceasta tratare pe chestiune materială ?

Deci nu se poate vorbi de un raport de prietenie între patriarh şi Soviete. Este simplă grijă de averea patriarhiei, pe care este dator să o aibă.

Dar ia să vedem, aşa a fost cu papa ? Pe vremea conferinţei de la Genova, ce manifestări prietenoase se arătau între delegaţii papei şi reprezentanţii Sovietelor ! Şi ce planuri îşi făceau agenţii Vaticanului că, de acum înainte, li se deschide Rusia şi o vor putea cotropi şi pe aceasta pentru papa ! Se făceau fraţi şi cu sovietiştii doar-doar de-or mai prinde ceva în undiţa papei.

Şi dovadă că este aşa, ce osanale mai trăgea pe atunci răposata Albina de la Bucureşti, ziarul catolicilor la noi, pentru priceputa diplomaţie a sovietiştilor ! Cum li s-a dat ceva nădejdi că au să poată pătrunde în Rusia, îndată au început să ridice în slăvi pe sovietişti !

Să se citească însă, nu rândurile noastre, care pot fi bănuite de antipatie împotriva catolicismului, ci înseşi rândurile din Italia, pe care le vom tipări în număr, după revista Bilychnis din Roma. Se vor găsi acolo arătări limpezi despre prietenia agenţilor Vaticanului la Genova cu reprezentanţii Sovietelor şi despre scârba pe care faptul aceasta a trezit-o în inima ruşilor. Este un bun document pe care îl căpătăm acum împotriva catolicismului pe această temă, aşa că să facă pe uniaţii noştri să se mai mărginească cu învinuirile de acest fel asupra patriarhului nostru din Constantinopol.

Deci acesta este adevărul cu asemenea ponegriri aduse patriarhului nostru ecumenic, care îşi apără şi el cum poate starea materială a patriarhiei sale atât de greu lovite în urma războiului. Nu este nimic de ocărât, ci numai de compătimit şi de ajutat.

 

III.

 

A fost foarte firesc ca izgonirea patriarhului să aibă un dureros răsunet în toate inimile creştineşti ortodoxe şi încă şi la alţii. Fireşte, fapta aceasta a avut mai mare răsunet în Grecia, în care nemulţumirea obştii s-a arătat în forme foarte vii, fiindcă lovitura turcilor a fost mai mult împotriva grecilor. Dar ea nu a lipsit de a jigni şi toate celelalte inimi ortodoxe, care nu pot să nu se simtă alături de toate durerile Ortodoxiei şi de toate loviturile care i se aduc. Patriarhul din Constantinopol poate fi el grec de neam, dar este patriarhul de scaunul căruia se leagă toate amintirile noastre istorice bisericeşti, este leagănul legăturilor noastre ierarhice cu Răsăritul şi este fruntaşul arhiereilor noştri ortodocşi.

Aceste sentimente s-au arătat şi dincolo de graniţele Greciei. S-au putut citi în ziarele noastre şi tot în acestea s-au văzut crâmpeie din ziarele sârbeşti care se arătau scârbite de fapta turcilor. Ba chiar şi mai mult decât aceasta, avem un însemnat articol al unui ziarist francez Gauvain în Journal des Debats. Noi nu vom lipsi de a traduce acest articol.

Personal, noi am pus această chestiune în faţa adunării preoţilor de la societatea ,,Ajutorul” din Bucureşti la începutul lunii februarie. Am împărtăşit preoţilor că am vorbit în chestiunea aceasta şi cu ministrul Serbiei la Bucureşti, din prilejul norocos de a-l fi întâlnit în casa principesei Alexandrina Cantacuzino, prezidenta Societăţii Ortodoxe. I-am spus că şi românii şi sârbii trebuie să aibă un gest în favoarea patriarhului din Constantinopol, pentru că este o chestiune de onoare pentru toţi ortodocşii liberi ca să nu lase Ortodoxia fără apărare în faţa păgânilor înverşunaţi. Excelenţa sa a fost în totul de părerea mea şi mi-a mărturisit că a şi avut un schimb de vederi în această privinţă cu ministrul nostru de externe, dl. I.G. Duca, şi va mai avea.

Preoţii au primit cu plăcere comunicarea mea şi şi-au arătat şi ei sentimente de amărăciune pentru cele făptuite la Constantinopol.

Din partea Societăţii Ortodoxe, s-a trimis o telegramă primatului Bisericii Engleze, rugându-l să-şi spună cuvântul său în această chestiune şi să mijlocească pentru apărarea patriarhului faţă de lovitura turcilor. Dată fiind situaţiunea primatului englez, se înţelege că el era în poziţiune de a spune cuvinte cu urmări însemnate în astfel de chestiuni.

Faptul s-a şi produs. Înalt prea sfinţia sa a ridicat cuvântul în Camera Lorzilor, cerând guvernului englez să nu lase să se aducă Bisericii Ortodoxe în Răsărit o asemenea lovitură. Înalt prea sfinţia sa a răspuns şi principesei Alexandrina Cantacuzino, faţă cu intervenirea sa prin telegrama pomenită. Dăm ceva mai la vale cuprinsul acestei telegrame.

Dar la noi, cel mai în măsură a grăi cu autoritate şi a se mişca în această privinţă era Sfântul Sinod, care îşi şi avea atunci sesiunea deschisă. Sfântul Sinod nu a lipsit de a-şi face datoria sa şi a protesta pentru lovitura adusă patriarhului ecumenic. A fost un frumos gest al Sinodului nostru, prin care se mărturiseşte solidaritatea noastră ortodoxă şi unitatea credinţei şi întocmirii noastre ierarhice. Iată cuprinsul acelui protest:

 

 

Protestul Sfântului Sinod al României

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Regatul României a luat cu adânc regret cunoştinţă, în şedinţa sa de la 5 februarie 1925, despre ştirbirea ce s-a adus prestigiului Sfintei Patriarhii Ortodoxe Ecumenice a Constantinopolului, prin expulzarea sanctităţii sale noului patriarh Constantin.

Considerând că Patriarhia Constantinopolului reprezintă centrul spiritual al întregii Biserici Creştine Ortodoxe de pretutindenea şi că tronul patriarhal ecumenic are merite nepieritoare pentru întreg creştinismul, Biserica Ortodoxă Română şi milioanele ei de credincioşi au simţit o mare consternaţie în sufletul lor, de pe urma celor întâmplate cu înalt prea sfinţitul titular al tronului patriarhal.

De aceea, în numele milioanelor de credincioşi români, Sfântul Sinod român protestează în contra unei asemenea intoleranţe, care nu se poate admite în veacul al XX-lea, şi roagă înaltul nostru guvern, ca, în baza relaţiunilor de prietenie cu guvernul Republicii Turceşti, să intervină pentru găsirea mijloacelor paşnice şi umanitare pentru a se da satisfacţie conştiinţei jignite, nu numai a patriarhului expulzat, ci şi a credincioşilor ortodocşi din România, care sunt sufleteşte legaţi de centrul spiritual al ortodoxismului de la Constantinopol.

 

 

Telegrama Sfântului Sinod către sanctitatea sa

Patriarhul Constantin al Constantinopolului

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Regatul României a luat cu adânc regret cunoştinţă, în şedinţa sa de la 5 februarie 1925, despre ştirbirea ce s-a adus prestigiului Sfintei Patriarhii Ecumenice a Constantinopolului, prin expulzarea neumană a sanctităţii voastre de la reşedinţa care atâtea veacuri a strălucit ca un far de lumină a întregului creştinism.

Milioanele de credincioşi români, care se simt strâns legaţi sufleteşte cu tronul patriarhal al Constantinopolului, ca centru spiritual al întregii Ortodoxii, au fost adânc consternaţi de cele ce vi s-au întâmplat. De aceea a ridicat protest la înaltul guvern al României, rugându-l a interveni, pentru a se da patriarhului şi dreptcredincioşilor săi români cuvenita satisfacţie, şi a se aplana paşnic conflictul ivit.

Iar pe sanctitatea voastră, Sfântul Sinod român şi întreaga ţară vă asigură de frăţeasca sa dragoste şi simpatie, de respectul şi iubirea milioanelor săi de români, rugând pe Dumnezeu a vă mângâia şi întări în suferinţele ce le aveţi.

 

Iată acum şi răspunsul primatului Angliei:

 

Palatul Lambeth
16 februarie 1925

Doamnă,

Arhiepiscopul de Canterbury mă însărcinează să vă mulţumesc, dvs. şi Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, pentru scrisoarea dvs. din 6 februarie, cu privire la sanctitatea sa patriarhul Constantin. După cum poate dvs. aţi şi aflat, arhiepiscopul a ridicat marţea trecută în Camera Lorzilor chestiunea chipului cum a fost tratat patriarhul.

Dări de seamă despre aceasta au şi apărut în ziare. Înalt prea sfinţia sa este în strâns contact cu guvernul britanic cu privire la întreaga chestiune şi puteţi fi asigurată că chestiunea este privită cu cea mai emoţionată consideraţiune.

Sunt al dvs. cu toată stima,
M.G. Haigh
Capelan

 

Doamnei Alexandrina Cantacuzino

 

Ne pare bine că chestiunea nu a trecut în mijlocul nepăsării celorlalţi ortodocşi deşi puteau face şi mai mult decât au făcut.

Patriarhul Constantin se află acum la Salonic, de unde cârmuieşte afacerile patriarhiei. Salonicul, deşi în Grecia, bisericeşte stă tot sub patriarh.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 117/ianuarie-februarie 2019

 

 

 

 

Criza Ortodoxiei greceşti

[Cronică bisericească, iunie 1925]

 

Sub acest titlu, citim date de seamă în revista italiană din Roma l’Europa Orientale (februarie 1925) despre starea Bisericii din Grecia şi de la Patriarhia Constantinopolului. Le traducem în toată întinderea lor în cele ce urmează:

 

* * *

 

Există o criză în sânul Ortodoxiei. Mai mult decât orice, ea izvorăşte din împrejurări politice. Ateismul Sovietelor a răsturnat din adâncuri temeliile Bisericii ruseşti; laicismul şi naţionalismul turcesc caută să smulgă din pământul grecesc al Asiei Mici populaţiunea creştinească şi, de asemenea, s-o scoată şi din locaşul său de veacuri, din Roma cea Nouă, cetatea Ortodoxiei, steagul naţionalităţii greceşti. Înfrângerile suferite de greci în Asia Mică au mărit urmările lor. Nu ştim dacă Anglia lui Lloyd George, care a împins Grecia nepregătită la o luptă inegală cu turcii, va şti să se arate energică în faţa unui act care, izbind în creştinismul grecesc, izbeşte în acelaşi timp şi în creştinismul universal. Dar în orice caz, starea din Turcia a ajuns aşa, că nu mai poate rămâne cum este. Alungarea creştinilor ortodocşi din Turcia înseamnă plecarea civilizaţiunii creştineşti şi europeneşti din Răsăritul vecin.

S-ar zice că numai Turcia a fost biruitoare în războiul cel mare, pentru că îndrăzneala ei a ajuns până acolo, încât să izgonească din vechea sa capitală cea mai înaltă autoritate religioasă a Răsăritului. Nici Mahomed cel Mare nu îndrăznise atâta !

La 24 decembrie 1924, Constantin al VI-lea, noul patriarh al Constantinopolului, ales canoniceşte, trimitea arhiepiscopului Atenei, Hrisostom Papadopoulos, o scrisoare irenică pentru a-i face cunoscută alegerea sa la scaunul patriarhal. Scrisoarea nu cuprindea nici o frază compromiţătoare, nici o aluziune la evenimente sau la aspiraţiuni politice. Ea cerea rugăciunile Bisericilor autocefale şi arăta dorinţa ca să se întărească între ele legăturile dragostei ale uneia către alta. Respectuoase către tradiţiunea canonică, numitele Biserici cinstesc pe patriarh ca pe prelatul cel mai înalt în demnitate şi care exercită asupra tuturor Bisericilor un drept de sfătuire şi de inspiraţiune. Mai cu seamă grecii nu uită binefacerile dăruite lor de patriarhul ecumenic, ei îl socotesc ca ,,o corabie care, în timpurile cele mai grele, a scăpat moştenirea preţioasă a credinţei şi a naţionalităţii greceşti. Lumea ortodoxă, care a fost mai de aproape martora nenorocirilor nespuse ale educatorului său, amărâtă adânc în sufletul ei, urmărind fazele furtunii spăimântătoare, în care şi-a trecut iarna cel dintâi scaun al Ortodoxiei şi neuitând luptele biruitoare ale lui, care au umplut un lung răstimp de cinci veacuri de suferinţe, ca în agonie, – cercetează zările, în nădejdea de a descoperi o rază luminoasă de seninătate” (Εκκλησια, 27 decembrie 1924, p. 234).

Ortodoxia grecească este de părere că greutăţile de azi ale Patriarhiei Ecumenice au să fie trecătoare. Într-însa este acea scânteie de veşnicie, care este elementul esenţial al papatului, cel puţin istoriceşte. Patriarhia Ecumenică personifică toate Bisericile Ortodoxe Răsăritene care s-au despărţit de Roma, şi de aceea, câtă vreme acestea au să fie despărţite de Biserica Romană[4], ea va dăinui ca centru simbolic de unire ortodoxă. Revista din Atena numită mai sus scrie astfel: ,,Fără îndoială, mare este încercarea de azi a prea sfintei Biserici din Constantinopol şi arzătoare amărăciunea acelora care-şi muncesc gândul cu soarta ei şi urmează peripeţiile ei. Dar toţi acei care ştiu de câte ori corabia patriarhiei a trecut nevătămată şi că rănile sale au ajutat mai degrabă să întărească organismul ei şi că nu i s-a dat nici o lovitură de moarte, sunt încredinţaţi că această scuturătură a pânzelor ei este numai vremelnică. Răbdarea care suferă fără a se tângui îi va turna nou duh de viaţă, în aşteptarea unor zile mai bune”.

Izgonirea patriarhului Constantin al VI-lea a deschis din nou în toată asprimea lui, conflictul dintre Turcia şi Grecia. Din punct de vedere strict juridic, poate că turcii ar avea chipul să aducă îndreptăţire pentru fapta ei, şi, de fapt, a şi încercat s-o facă, sub pretextul că persoana lui Constantin cădea sub legea schimbului de populaţiuni. Turcia doreşte ca patriarhul ecumenic să fie un supus turc, un rajah, aşa zicând, un localnic din Constantinopol, şi fiindcă Constantin al VI-lea nu îndeplineşte aceste condiţiuni, ea îl izgoneşte. Dar sunt socotinţe morale care îndeamnă să nu se aplice astfel de prevederi ale dreptului riguros. Dacă în timpul războiului celui mare scaunul Sfântului Petru ar fi fost ocupat de un german, nici una din puterile Înţelegerii[5] nu s-ar fi gândit să aplice faţă de papă decretul de expulzare care lovea pe germanii din Italia. Patriarhia este centrul Ortodoxiei şi de aceea izgonirea unui prelat chemat să cârmuiască destinele ei este o grea jignire pentru toate popoarele ortodoxe care recunosc autoritatea sa religioasă.

Chestiunea juridică a rămânerii patriarhiei greceşti la Constantinopol este tratată împrăştiat în presa grecească. De însemnat, mai înainte ca ea să se fi împlinit, este un articol al lui Ελευθερος Τυπος din Atena de la 10 ianuarie. Autorul lui, K. Spanudis, aminteşte că, în 1821, grecii[6] au spânzurat de o fereastră din Fanar pe Grigorie al V-lea. Acest păcat a însemnat începutul împărţirii împărăţiei turceşti. Purtarea nemernică a lui Mahmud Şefket Paşa faţă de patriarhul Ioachim al III-lea a avut ca urmare alianţa popoarelor balcanice şi alungarea lor din Turcia în Europa. De asemenea, alungarea lui Constantin al VI-lea ar putea fi începutul unei noi mişcări de prăbuşire pentru turci.

 

Delegaţia turcă prezentă la Conferinţa de la Lausanne, 1923

 

Statutele privitoare la Patriarhia Ecumenică au fost întărite nu numai de convenţiuni particulare între turci şi greci, ci chiar şi de Tratatul de la Lausanne, adică au tărie de documente internaţionale. De aceea neînţelegerea turco-grecească priveşte un punct de drept internaţional care trebuie supus Ligii Naţiunilor. ,,Turcii vor avea a face cu toată lumea creştinească sau cel puţin cu acea lume care pune principiile şi dogmele creştinătăţii mai presus de interesele de rând, şi mai cu seamă cu lumea ortodoxă. Şi, în sfârşit, vor trebui să se socotească cu grecii şi cu elenismul, care nu va îngădui insultarea şi terfelirea capului celui mai înalt al Bisericii; a acelei Biserici care este cetatea şi temelia existenţei naţionale greceşti. Relaţiunile dintre Patriarhia Ecumenică şi poporul grecesc se sprijină pe legături excepţionale şi de veacuri, care îşi au obârşia în comunitatea de credinţă şi de tulpină şi afară de aceasta, în părtăşia Greciei la un acord internaţional, care recunoaşte starea de faţă a Patriarhiei Ecumenice. De aceea Grecia vrea ca Patriarhia Ecumenică să rămână la locul ei. Ortodoxia şi tulpina grecească nu vor putea suferi niciodată ca însuşi capul Bisericii să fie socotit la rând cu oricare şi nici ca rămânerea lui la Constantinopol să atârne de judecata unei comisiuni care, aşa zicând, îşi rosteşte hotărârea ei de la mână până la gură. Chiar şi în hiperbole sunt graniţe care nu trebuiesc trecute. Turcii niciodată nu au ţinut socoteală de ele, dar Comisiunea pentru schimbul de populaţiuni nu trebuie să scape din vedere probleme atât de însemnate. Dacă ea se dovedeşte sfioasă în îndeplinirea misiunii ei, ruşinea va cădea asupra membrilor ei. Grecia se va feri de a lua parte la o predare atât de ruşinoasă. Reprezentantul său din Comisiune va trebui să-şi părăsească slujba sa”.

Astfel scria unul din cele mai mari ziare din Atena. Turcii însă nu s-au lăsat impresionaţi de un astfel de grai. În cercetările lor de a-şi laiciza ţara, ei ajunseseră până la a desfiinţa demnitatea de veacuri a califului, izgonindu-l din Turcia, stârnind o adâncă nemulţumire printre cei 60 de milioane de mahomedani din India, lăsând câmp slobod ambiţiunilor feluriţilor pretendenţi mahomedani, care ar vrea să culeagă ei moştenirea deposedaţilor califi din Constantinopol. Dacă o asemenea măsură s-a aplicat, cu toate primejdiile care erau de temut pentru noul regim din Angora[7], era vădit că kemaliştii, împotriva părerii tuturor Comisiunilor europeneşti, nu ar fi şovăit să demonstreze cu fapte că Turcia vrea să lucreze ca stat esenţialmente turcesc şi că nu primeşte amestec străin în viaţa politică a ei.

Este cu adevărat dureros ca Constantin al VI-lea, patriarh ales liber, să fie izgonit din scaunul său şi silit să caute un adăpost în Grecia. Dar izgonirea sa va însemna poate sfârşitul unui aşezământ care a avut clipele lui de podoabă şi mărire şi care în Evul Mediu era rivalul papatului ? Cu toate nenorocirile elenismului, Patriarhia Ecumenică stătea agăţată de Constantinopol. Se putea spune că, sub robia islamului, ea era mărginită uneori să vegheze să-şi prelungească existenţa. Dar în orice caz, viaţa nu pierea din organismul ei. Astăzi însă nu mai este cu putinţă nici această viaţă vegetativă. Prea mult sânge s-a luat din vinele ei. Un milion şi mai mulţi de greci au fost goniţi din satele lor înfloritoare, din oraşele lor îmbelşugate din Asia Mică. Nu mai sunt biserici creştineşti în acel ţinut nemăsurat, ale cărui oraşe erau stupi zgomotoşi şi harnici de lupte teologice, de pocăinţe aspre, de discuţiuni oratorice, teatre de apostolat, de sfinţenie, de mucenicie. Trebuie să citeşti actele Sinoadelor Ecumenice, mai cu seamă în istoria atât de dramatică pe care a scris-o despre ele strălucitul istoric rus Alexie Lebedev, pentru a înţelege deplin ce înseamnă Asia Mică în viaţa creştinătăţii răsăritene. Patriarhul ecumenic a ajuns o umbră a trecutului, marele război a micşorat simţitor hotarele jurisdicţiunii lui. Scaunele sale episcopale vor sfârşi a ajunge tot atât de puţine, ca şi acele ale patriarhiilor din Alexandria, Antiohia, Ierusalim. Aceasta din urmă se află încă în condiţiuni mai bune, pentru că nu gem sub tirania turcească. Şi turcii sunt hotărâţi să se răzbune pentru apostolatul venizelist al lui Meletie al IV-lea şi pentru legăturile cu bolşevismul ale urmaşului său Grigorie al VII-lea[8].

Cum se va dezlega criza patriarhului ecumenic ? Elenismul din Turcia a emigrat în republica grecească. Grecia a cules pe fiii ei izgoniţi şi populaţiunea ei s-a făcut mai omogenă. Islamizându-şi cu totul Turcia lor, turcii au elenizat deplin Grecia. Dar împreună cu aceşti foşti supuşi ai patriarhiei, care acuma sunt supuşi ai episcopilor greci, va emigra poate şi patriarhul însuşi ? Poate cumva arhiepiscopul ortodox din Atena va lua el asupra lui moştenirea morală şi prestigiul Patriarhiei Ecumenice ? ... Prevederile sunt riscate, Patriarhia Bizanţului este istoria creştinismului grecesc. Ea aminteşte atâtea veacuri de vitejie şi de intelectualism creştinesc, ea a fost cu adevărat ancora de mântuire a tulpinii greceşti în curgerea a patru veacuri de mucenicie suferită de la turci. Ea este simbolul, vedenia depărtată a unei renaşteri politice şi religioase care va aduce din nou pe Sfânta Sofia steagul luminos al crucii sale de aur. Nu ni se pare că grecii vor consimţi vreodată la o plecare a patriarhiei din Constantinopol, pentru că aceasta ar însemna acelaşi lucru ca şi cum ar sfărâma verigile unei tradiţiuni care este o parte esenţială din existenţa lor naţională. S-a spus uneori că era un antagonism între Atena şi Constantinopol. În veacul al XIX-lea, acest antagonism a ieşit la iveală în mai multe chipuri. Polemicile lui Farmakide şi ale lui Constantin Iconomos şi ciocnirile pentru jurisdicţiunea de exercitat peste grecii ortodocşi din Statele Unite, ne dovedesc că nu totdeauna capitala elenismului de răscumpărat a mers mână în mână cu capitala elenismului liberat. Dar grecii preţuiesc toată însemnătatea naţională a patriarhiei din Constantinopol. Chiar şi făcând abstracţiune de însemnătatea sa religioasă, Patriarhia Ecumenică este cea mai mare putere morală a elenismului şi nu li se poate cere grecilor să privească cu nepăsare decăderea ei sau desfiinţarea ei din partea turcilor.

Juriştii vor trebui să cerceteze cu luare aminte tăria motivelor care au împins pe turci a trimite doi agenţi de poliţie în Fanar ca să aresteze pe Constantin al VI-lea, să-l conducă la gara Sirkegi şi să-l pună în cel dintâi tren care pleacă în Grecia. Turcii obiectează că Constantin al VI-lea, al cărui nume de familie este Araboglou, s-a născut la Sighi, nu departe de Brusa, şi pentru aceasta el este supus legilor schimbului de locuitori. La rândul lor, grecii spun că în 1902, un berat împărătesc a întărit alegerea lui ca mitropolit. Prin aceasta a ajuns membru al Sinodului şi prin urmare a avut domiciliul legal la Constantinopol. El se bucură deci de privilegiul rămânerii în Turcia, privilegiu de care se bucură grecii aşezaţi acolo mai înainte de 30 octombrie 1918. Afară de asta, discutându-se la Lausanne problema Patriarhiei Ecumenice, turcii o înmuiaseră din îndârjirea lor de la început şi se declarară gata (la 10 ianuarie 1923) a îngădui prezenţa patriarhului la Constantinopol, numai că acesta să nu se mai amestece în chestiuni politice, mărginindu-şi grija lui în domeniul curat religios (Times, 2 februarie 1925, p. 11). Din nenorocire, după cum arată ziarul englez, Tratatul de la Lausanne nu cuprinde nici o prevedere care să chezăşuiască libertatea patriarhului, şi dimpotrivă, cuprinde pe aceea care dă Turciei dreptul de a izgoni pe grecii care nu locuiau în Constantinopol mai înainte de 30 octombrie 1918. În acea vreme, Constantin al VI-lea locuia la Cizic, în Asia Mică, şi a ajuns mitropolit al Derkos-ului, cu reşedinţa în Constantinopol, numai în 1924. Grecii îl înştiinţaseră că el cădea între cei cărora li se putea aplica prevederea izgonirii.

Cazul acesta este nou în istoria administraţiunii otomane. Apăsarea exercitată de turci asupra Patriarhiei Ecumenice a fost continuă. Sunt patriarhi, ca: Chiril Lucaris şi Grigorie al V-lea, care au fost măcelăriţi de turci. În răstimp de 472 de ani, 105 patriarhi au fost depuşi de Sublima Poartă şi 27 au fost siliţi să demisioneze. Aceasta însă, este singura dată când un patriarh, mai înainte de a fi depus, a fost izgonit ca un simplu burghez, printr-un simplu ordin de poliţie. S-a căutat anume să se umilească autoritatea patriarhului. Guvernul turcesc a ţinut poate să demonstreze că vremea prestigiului politic al patriarhiei s-a dus pe totdeauna şi că firmanele lui Mahomed cel Mare, care atribuiau patriarhiei prerogative civile, nu mai aveau tărie de lege.

Altă anomalie este că, în Grecia, patriarhul se află pe teritoriu, sau mai bine pe o parte de teritoriu, care este supus de-a dreptul jurisdicţiunii sale. Arhiepiscopul sau sinodul din Atena nu-şi exercită autoritatea lor peste provinciile care din 1913 au ajuns să facă parte din Grecia. Mitropolitul Salonicului, de pildă, atârnă de scaunul patriarhal al Constantinopolului. Constantin al VI-lea este capul său nemijlocit. Dar dacă turcii vor sili mâine Sinodul patriarhal din Constantinopol să aleagă un patriarh nou şi dacă Constantin al VI-lea nu-şi dă demisiunea, cum se va dezlega această problemă a jurisdicţiunii ? ... Ea s-a mai înfăţişat o dată, la 10 iulie 1923, când Meletie al IV-lea s-a retras la Muntele Athos şi şi-a găsit dezlegarea prin demisiunea înfăţişată Sinodului patriarhal, la 10 noiembrie 1923. Guvernul grecesc nu se învoise atunci ca Patriarhia Ecumenică să-şi strămute scaunul la Salonic. Totuşi o asemenea posibilitate nu este înlăturată. În 1204, după luarea Constantinopolului de către latini, Patriarhia bizantină s-a strămutat la Niceea şi a rămas acolo mai multe zeci de ani, până la 1261.

Fapta Turciei a trezit vii protestări în Grecia, atât în latura politică, cât şi în cea religioasă. Arhiepiscopul Atenei, învăţatul istoric şi teolog Hrisostom Papadopoulos, a trimis înştiinţări Bisericilor Anglicane pentru a cere sprijinul lor. Unui redactor al lui Morning Post (2 februarie 1925, p. 7) el i-a declarat că izgonirea lui Constantin al VI-lea este o insultă mai grea decât spânzurarea lui Grigorie al V-lea, în 1821. Turcii îşi propun să stârpească creştinismul din pământul pe care se află. ,,Biserica Anglicană ar trebui să-şi desfăşoare înrâurirea sa, mai cu seamă pentru a ţine pe turci în frâu, pentru că patriarhia este o punte între Biserica Ortodoxă şi anglicani. Izgonirea lui Constantin oferă Bisericii Anglicane un rar prilej de a-şi arăta interesul ei pentru Ortodoxie”.

Apelul arhiepiscopului Atenei este declarat ca sentimental în Westminster Gazette din 2 februarie. Presa engleză osândeşte provocarea turcească, refuzul său de a se supune arbitrajului, faţă de o dublă interpretare a unei prevederi dintr-un tratat internaţional. După cum este cunoscut, Comisiunea mixtă pentru schimbul de populaţiuni se compune dintr-un delegat grec, unul turc şi din trei delegaţi neutri, aleşi de Liga Naţiunilor. Delegatul grec Exindaris şi-a dat demisiunea şi a cerut ca şedinţele Comisiunii să fie întrerupte. Delegatul turc s-a opus, argumentând că, la urma urmei, faţă de patriarh s-au întrebuinţat mai multe forme de respect decât către fostul calif. Vina celor petrecute trebuie să cadă asupra grecilor, care au ales drept cap al lor un prelat supus prevederilor de expulzare.

O acţiune mai eficace ar fi fost cu putinţă dacă Ortodoxia s-ar fi înfăţişat ca un front unic. Din nefericire, sunt umbre. Înaintaşul lui Constantin al VI-lea, Grigorie al VII-lea, a fost învinuit pe drept sau pe nedrept de nemăsurată bunăvoinţă faţă de bolşevici. El suspendase din exercitarea slujbelor arhiereşti pe Anastasie, episcop al ruşilor, care locuia în Constantinopol[9], şi intrase în legături cu Biserica Vie. În urma îndemnurilor lui Grigorie al VII-lea, cârmuitorul aşezământului Matochion al Sfântului Mormânt la Moscova, arhimandritul Vasilie, luase parte la dezbaterile clerului rusesc, care ascultă de stăpânirea Sovietelor. Mari plângeri s-au ridicat atunci din latura ierarhiei ruseşti, fugite din Rusia, împotriva politicii Fanarului, care intră în alianţă cu vrăjmaşii cerului.

Filo-sovietismul patriarhului ecumenic fusese ocărât cu cuvinte vii în Novoie Vremia din Belgrad, şi ruşii stabiliţi în străinătate sfârşiseră rupând legăturile lor cu patriarhul ecumenic. Biserica românească şi Biserica sârbească, crescute nemăsurat după război, nu s-au mai lăsat orbite de strălucirile Constantinopolului[10]. Cea dintâi doreşte să-şi întemeieze o patriarhie independentă, iar cea de-a doua a restabilit-o pe cea veche. Patriarhia din Belgrad, cu prilejul aniversării a 16-a, a Sinodului de la Niceea (325), îşi propusese să convoace un sinod ecumenic ortodox la Niş, oraşul de naştere al lui Constantin cel Mare. Nu a fost ascultată. Patriarhul Ierusalimului, care s-a păstrat multe veacuri, prin sprijinul şi dărnicia împăraţilor Rusiei, cuprins de nevoile zilei de azi, s-a îndreptat către regii României şi Iugoslaviei, poftindu-i să-şi ia titlul, cum şi sarcinile de ocrotitori ai Locurilor Sfinte.

În împrejurări atât de nenorocite, s-a născut părerea despre un sinod ecumenic care să se ţină la Ierusalim. Patriarhia Ecumenică întocmise o programă despre chestiunile care să fie supuse consensului solemn al Ortodoxiei: reforma şi codificarea dreptului canonic; unirea şi inter-comuniunea tuturor Bisericilor creştine; teologumenele; cărţile simbolice; mărturisirea oficială a credinţei ortodoxe; botezul ereticilor; însemnătatea sinodului ecumenic; sinoadele particulare; acordul doctrinal între Biserici; chestiuni liturgice; chestiuni disciplinare; formarea clerului; căsătoria preoţilor; chestiuni morale. Dar va fi cu putinţă de convocat un sinod cu adevărat ecumenic în Bisericile Ortodoxe ?

Problema a fost atinsă de un teolog grec în Εκκλησια de la 3 ianuarie 1925 (Οικουμενικη η τοπικη; p. 3-5). Un sinod ecumenic cere prezidenţa unui cap bisericesc recunoscut şi participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe. Pare greu acum, ca să poată lua parte patriarhul ecumenic, iar Biserica rusească, cea care cuprinde în sânul său cel mai mare număr de credincioşi, nu poate lua parte. Sovietele nu ar da patriarhului Tihon libertatea de a ieşi din întinsa lor închisoare; Biserica Vie este infectată de rătăciri, şi de acestea nu este scutită nici însăşi Biserica ruşilor emigraţi în Europa. De aceea, nu este nici putinţa şi nici trebuinţa de a convoca un sinod ecumenic, pentru că marile probleme dogmatice au fost dezlegate. Ar trebui mai bine ca în feluritele state ortodoxe să se adune sinoade particulare pentru a discuta problemele enumerate în programa patriarhală şi numai pe urmă a gândi la un sinod ecumenic.

De aceea, în împrejurările de faţă, noi nu zărim putinţa unei soluţiuni a crizei Ortodoxiei greceşti. Clerul anglican ar vedea cu ochi buni şi ar favoriza un sinod general al Bisericilor Ortodoxe la Ierusalim. Dar împrejurări nouă ar putea să se ridice în timpul pregătirii sinodului, aşa ca să împiedice convocarea lui. Trebuie să ne resemnăm înaintea faptului împlinit. Turcia, care fusese ştearsă din numărul naţiunilor, s-a ridicat iar, mulţumită certurilor şi urilor aliaţilor şi foarte relei politici a lui Lloyd George. Ea a ajuns o mare laicizatoare, ca Francia. Frumoasele zile ale capitulaţiunilor, ale tratamentelor de favoare, faţă de clerici, au apus. Dacă imputăm turcilor izgonirea patriarhului, ei vor putea răspunde: ,,De ce vă plângeţi ? Dacă avem dreptul să izgonim pe califul nostru, de ce aţi voi să ne tăgăduiţi dreptul de a izgoni pe capul unei, de acum înainte, mici comunităţi religioase pe care o îngăduim în casa noastră ?”

Situaţiunea este presărată cu greutăţi. Răspunderea ei nu apasă nici asupra Turciei, nici asupra Greciei, ci asupra acelor puteri care nu au ştiut să lucreze, nici la Constantinopol, nici la Lausanne şi care cu tărăgănările şi cu slăbiciunile lor nu au făcut alta, în Răsăritul apropiat, decât să osândească civilizaţiunea creştinească la o retragere ruşinoasă şi să întărească islamul războinic şi potrivnic Europei.

 

* * *

 

Acestea sunt amănuntele cronicii din l’Europa Orientale. Noi preţuim tonul obiectiv cu care este scrisă, dar tot avem de făcut câte o cârteală, pe ici, pe colo, cum s-a şi văzut în note. Aici, la urmă, trebuie să facem observarea că greşit turcii ar putea răspunde, cum crede autorul, că ei ar putea-o face cu dreptate: ,,Dacă am alungat pe califul nostru, de ce nu am putea alunga şi pe al vostru ? Are al vostru mai mult drept ?”

Răspundem: ,,Turcii pot face ce vor cu religiunea lor, dar nu pot aduce vătămare religiunii altora. Căci, dacă dumnealor laicizează, trebuie să nu se atingă de religiunea celor care vor s-o practice. În forma vieţii religioase a ortodocşilor din Turcia, există şi aşezământul Patriarhiei Ecumenice. Deci, trebuie să-l lase la locul lui, ca fapt al unei religiuni de care nu se pot atinge, iar cu a lor facă ce-or vrea”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 118/martie-aprilie 2019

 

 

 

 

Izgonirea patriarhului ecumenic

[Cronică bisericească, iunie 1925]

 

În numărul din februarie a.c., al revistei noastre, am scris despre articolul ziaristului francez Auguste Gauvain, care a ridicat glasul său în favoarea patriarhului ecumenic, în Journal des Debats, din 2 februarie 1925. În cele ce urmează, ne apucăm să traducem articolul în chestiune, fiind un însemnat glas de apărare pentru Biserica Ortodoxă împotriva turcilor. Locul lui, şi este foarte potrivit aici, după cronica dată înaintea lui din revista italiană. Deci îl lăsăm să urmeze:

 

* * *

 

Guvernul din Angora a luat de curând o măsură care stârneşte adâncă mişcare în toată lumea grecească, măsură care nelinişteşte pe diplomaţii care au iscălit Tratatul de la Lausanne şi jigneşte pe toată lumea creştină. Joi dimineaţa, el a păşit la izgonirea grosolană a Î.P.S. Constantin, de curând ales patriarh ecumenic. El nu formula nici o învinuire împotriva acestui înalt prelat, care nu săvârşise nici un act vrednic de pedeapsă, ci îl aşeza în categoria grecilor, zişi, puşi pentru schimb şi cerea ca el să părăsească pământul turcesc. Pusă în mişcare prin această chestiune, Comisiunea mixtă de schimb, prezidată de generalul spaniol de Lara şi compusă în parte de delegaţii neutri, numiţi de Societatea Naţiunilor, hotărâse ca el să fie păsuit provizoriu în ceea ce priveşte izgonirea, şi a hotărât că patriarhul, în orice caz, va primi un paşaport eliberat de la acea comisiune. Dar, în urma poruncilor de la Angora, Î.P.S. Constantin a fost înhăţat joi dimineaţa, în palatul său din Fanar, condus la gară de un comisar de poliţie şi expediat peste graniţă. De teamă ca nu cumva populaţiunea creştină să se dea la manifestaţiuni în stradă, poliţia a tăiat firele telefonice. Patriarhul ecumenic, reprezentantul venerabil al celui mai vechi aşezământ creştinesc din Răsărit, a fost ridicat, ca un simplu bagaj, de pe scaunul în care, de la obârşia sa, capul Bisericii Ortodoxe primea omagiile credincioşilor.

La această ştire, indignarea a tulburat populaţiunea Greciei. Dacă ne amintim că Atena şi alte multe oraşe greceşti sunt locuite azi de o mulţime de pribegi, care formează un sfert din populaţiunea statului, se poate ghici năvala de sentimente ale unor oameni, deprinşi după tradiţiune, să socotească pe patriarhul ecumenic drept capul lor adevărat. Fiecare simte izgonirea înalt prea sfinţitului Constantin ca o jignire personală. La Camera din Atena s-au ridicat protestări aprinse. Generalul Pangalos a cerut să se recurgă la arme. Alţi deputaţi cer ruperea, numaidecât, a legăturilor diplomatice. Guvernul este expus să fie covârşit. Fiind din esenţa sa plecat spre pace, el este potrivnic oricărei măsuri pripite. Dar el trebuie să facă ceva care să dea satisfacţiune unei opiniuni publice foarte aprinse. Fără îndoială, el va protesta pe lângă puterile care au iscălit Tratatul de la Lausanne şi va pune în mişcare Consiliul Societăţii Naţiunilor. Se trage nădejdea că el va găsi sprijinul moral al cabinetelor din Apus, pentru a-l ajuta să dezlege pe cale paşnică o neînţelegere care, dintr-o clipă în alta, ar putea lua proporţiuni primejdioase pentru păstrarea păcii.

La observaţiunile care îi vor fi aduse, guvernul turcesc va răspunde, fără îndoială, că el nu a adus o vătămare patriarhiei şi nu a călcat legămintele luate în această privinţă de dânsul, în vremea tratărilor de la Lausanne. ,,Î.P.S. Constantin, va spune el, este un grec supus schimbului. L-am izgonit fără a mă gândi la calitatea sa, pentru că el nu voia să plece. Sfântul Sinod nu are decât să numească un nou patriarh, care să nu fie un ortodox expus a fi schimbat”. În adevăr, Î.P.S. Constantin nu locuia la Constantinopol înainte de 1918. Dar potrivit rânduielilor patriarhiei el îşi avea acolo (în Constantinopol) domiciliul său religios. Un guvern cu grijă de a nu stârni drepte susceptibilităţi, întemeiate pe tradiţiuni străvechi, ar fi putut socoti acest domiciliu special ca îndestulător în cazul de faţă. Dar miniştrii din Angora umblă, dimpotrivă, de a stârpi aceste tradiţiuni. Teoreticieni ai unei cârmuiri laice, într-o ţară unde numai legile religioase sunt în putere, ei au proclamat chiar după Tratatul de la Lausanne că vor suprima patriarhiile şi marele rabinat. Se ştie că ei au suprimat califatul. Deci sunt logici. Dar laicitatea lor nu este decât pe deasupra. Măsurile pe care le-au decretat în acest sens au nemulţumit populaţiunile musulmane şi un strigăt aproape general se ridică pentru a statornici califatul din nou. S-a zis chiar că Mustafa Kemal ar avea de gând să se întroneze drept calif. Întreprinderea de laicizare a Turciei ajunge la o încâlceală care poate da în prăbuşire. Izgonirea creştinilor a ruinat ţara. Constantinopolul deşertat, lâncezeşte acum. Lovitura care i s-a dat în Fanar va desăvârşi ruina lui, dacă nu se va ajunge la o dezlegare împăciuitoare.

 

Delegaţia greacă prezentă la Conferinţa de la Lausanne, 1923

 

Această dezlegare se poate găsi, dacă guvernul din Angora binevoieşte să se plece la o învoire. Din toţi prelaţii care pot fi aleşi la patriarhie, unul singur, cel mai tânăr, locuia la Constantinopol înainte de 1918 şi prin urmare nu este supus schimbului[11]. Ar fi greu de cerut Sfântului Sinod ca să-l aleagă pe acela. Puterile care au iscălit Tratatul de la Lausanne, au dreptul de a cere ca să se ţină seamă de legământul luat de Ismet Paşa, de a păstra patriarhia. În acest punct, procesele verbale de la Lausanne sunt formale. Deci, cabinetele apusene trebuie să mijlocească pe lângă guvernul turcesc şi să-i ceară de a căuta cu ele o orânduire dreaptă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 119/mai-iunie 2019

 

 

 

Situaţia Bisericilor Ortodoxe la începutul anilor ‘1920

 

Prezentăm mai jos un articol tradus dintr-o revistă străină, care face o trecere în revistă a Bisericilor Răsăritului. Se vorbeşte despre reforme, principii democratice în Biserică, participarea laicilor în administraţia bisericească, reforma calendarului, căsătoria a doua a clericilor, revizuirea cultului divin, simplificarea limbajului liturgic etc.

O imagine destul de realistă, cu accentele existente în epocă, de modernizare şi reformare a Bisericii Ortodoxe, ‘petrificată’ în dogmele sale străvechi.

Subtitlurile, sublinierile din text şi notele de subsol aparţin redacţiei Catacombele Ortodoxiei.

 

* * *

 

Situaţia actuală a Bisericilor Ortodoxe de Răsărit

Revista Teologică, octombrie-noiembrie 1925

 

Apusenii aveau obiceiul să trateze Bisericile Ortodoxe ale Orientului ca pe nişte formaţiuni ajunse în petrificaţie dogmatică, care ca nişte minuni din primele veacuri ale creştinismului au rămas departe înapoia Bisericii Apusene. Acele Biserici au fost considerate chiar ca ţări păgâne, şi ca atare, din punct de vedere misionar, potrivite pentru propovăduirea Evangheliei în mijlocul lor. Pentru creştinul ortodox nimic nu este mai nesimpatic ca prozelitismul. Această acţiune a înmulţit prejudiţiile vechi ale Orientului faţă de tot ce este francez, aşa încât Biserica Orientului şi a Occidentului până în timpul din urmă au fost una faţă de alta mai străine ca orişicând. Încercări de a învinge această stare nu au lipsit niciodată. Dollinger deveni îndrumător. Această încercare însă nu a trecut pragul începutului şi s-a restrâns la cercul unor învăţaţi. Această stare nu a putut-o altera nici faptul că academicieni tineri din Orient an de an îşi întregesc studiile lor la universităţile din Apus.

Abia evenimentele mari din ultimul deceniu au putut apropia puţin popoarele. Fraternitatea de arme le-a legat, dar legături şi mai strânse a creat iubirea milostivă care s-a manifestat atunci când deveni cunoscut de ce mizerie îngrozitoare este cercetat Orientul, în vreme ce Occidentul începu a se recrea de loviturile războiului. Revoluţie şi război civil, epidemie (ciumă) şi foamete, masacru şi deportare: călăreţii apocaliptici au străbătut aceste ţări cu o iuţeală nemaipomenită în istoria popoarelor. Iubirea de oameni nu a creat înţelegere numai pentru mizeria acestor popoare, ci şi pentru firea lor atât de străină nouă. O lume nouă ni se descoperi tot mai mult. Refugiaţii care au căutat ocrotire în Apus au ajutat la învingerea prejudiţiilor, poeţii mari ai Orientului au pregătit terenul de mult. În reviste este foarte vast numărul tratatelor care se ocupă cu aceste popoare, cu fiinţa lor, cu religia lor, cu Bisericile lor; cărţile ne oferă de asemenea o literatură întinsă asupra acestei probleme.

Trei evenimente par a anunţa sosirea vremurilor noi pentru Bisericile Ortodoxe: căderea ţarismului rusesc, dărâmarea Imperiului Otoman şi dizolvarea monarhiei austro-ungare. Numai singuri aceia care au pus nădejdi prea îndrăzneţe în aceste evenimente, numai aceştia au fost siliţi să-şi spună că istoria curge în valuri încetinele – întrerupte de cele precipitate; de acestea din urmă au fost răpite popoarele şi Bisericile Orientului. Astfel situaţia acestor Biserici în prezent nu este îmbucurătoare. Dacă privim însă cu mai mare băgare de seamă, totuşi vom putea observa o năzuinţă de a se ridica din situaţia rea la una mai bună.

 

I. Biserica Rusească[12]

Îndată ce revoluţia din martie 1917 a măturat stăpânirea ţaristă, Biserica Rusească s-a eliberat din ghearele statului, în care a suferit atât de greu, a intrat viaţă în organismul greoi.

Sinodul rusesc s-a întrunit pentru a trage concluzii din situaţia nouă. Aceasta fu posibil numai fiindcă problema de reformare bisericească a fost deja de demult clarificată. În anul 1905 Sfântul Sinod a cerut de la ţar să întrunească episcopii diecezani ai Bisericii Ruseşti, pentru a dezbate problemele reformei care trebuie introdusă în administrarea bisericească. S-a format o comisie. Aceasta a fost de părere unanimă să restabilească patriarhatul pe care Petru cel Mare în 1721 l-a înlocuit prin Sfântul Sinod, o autoritate constătătoare din 7 episcopi, supusă principelui şi reprezentantului de stat, procurorului.

S-au născut diferenţe de păreri asupra întrebării dacă la sinod să ia parte numai episcopii sau şi reprezentanţii clerului şi poporului. La această întrebare s-a răspuns în 1917 de sine înţeles, că în sinod să ia parte considerabilă reprezentanţii clerului şi ai poporului. Sinodul care s-a întrunit în august 1917 la Moscova a ales peste 20 de comisii. Cel mai însemnat decis a fost restabilirea patriarhatului şi acceptarea unei noi constituţii bisericeşti; aceasta este clădită pe principii democratice, care se extind asupra parohiilor şi asigură participarea laicilor în administraţia bisericească. Pentru scaunul patriarhal au fost trei candidaţi. Tragerea de sorţi a trebuit să aleagă. În momentul când soartea căzu pe Tihon, lupte înverşunate au străbătut străzile Moscovei. Acestea s-au terminat în favorul bolşevicilor, care au ajuns astfel la putere. Timpuri grele s-au început pentru Biserică, constituţia nouă a trebuit să sufere o grea încercare.

Libertatea religioasă fu garantată şi de noul regim, dar totodată şi libertatea de a ataca fără nici o considerare Biserica şi religia. Mai întâi s-a încercat să se dea Bisericii lovitura de moarte pe calea legii. Averile bisericeşti şi mânăstireşti deveniră ,,proprietatea poporului”; Bisericii i s-a luat dreptul de proprietate, ajutoarele de la stat au fost sistate, bisericile au fost cedate gratuit comunităţilor bisericeşti, învăţământul religios în şcoală a fost oprit, în locale religioase este voie a fi împărtăşit numai persoanelor care au ajuns la vârsta de 18 ani, icoanele sfinte au fost scoase din clădirile statului, sfintele moaşte au fost transportate în muzee ,,pentru a lumina poporul asupra acestei amăgiri”, mormintele sfinţilor au fost profanate, localurile bisericeşti de învăţământ au fost închise, iar predica, după plăcerea autorităţilor locale, oprită. Ordinele de executare ale acestor decisuri sunt atât de arbitrare, încât fiecare episcop sau preot este expus volniciei autorităţilor bolşevice. Dacă în zilele prime mulţi preoţi şi episcopi au căzut jertfă teroarei bolşevice, nenumăraţi ajung acum în conflict cu legea nouă.

În 25 octombrie 1918, patriarhul publică un protest înflăcărat împotriva teroarei sovietice: ,,Voi aţi promis libertate. Libertatea voastră constă în a da curs liber instinctelor josnice ale massei, a lăsa nepedepsiţi pe ucigaşi şi tâlhari. Poţi vorbi de libertate atunci când nimeni nu are voie să-şi spună părerea sa, fără a risca să fie acuzat ca contrarevoluţionar ? Unde este libertatea cuvântului, a presei, unde libertatea predicatorilor ?” Mulţi predicatori au plătit cu sânge cuvântul lor, cu sânge de martir. Sovietele nu au cutezat să întreprindă nimic în contra lui Tihon. El era foarte popular şi chiar şi în această criză a luat un avânt viaţa religioasă.

Ca pretext pentru noi dispoziţii de oprimare a Bisericii, s-a folosit regimul sovietic de foametea care a izbucnit în iarna anului 1921/1922 în Rusia. El a decis în ianuarie ca toată averea bisericească să fie sechestrată pentru combaterea foametei. Patriarhul a acceptat aceasta în principiu, a emis un decret ca toate obiectele bisericeşti să se elibereze, cu excepţia acelora care sunt sfinţite pentru slujbele bisericeşti. Sovietele însă nu au ţinut seamă nici de această restrângere. Unde s-a opus cineva, se întrebuinţa forţă brachială[13]. S-a ajuns la scene sângeroase, deţineri de episcopi, preoţi şi mireni, la întemniţare şi osândă la moarte. În aceste două persecuţii şi-au pierdut viaţa vreo 30 mitropoliţi, vreo câteva mii de preoţi şi călugări şi foarte mulţi mireni. S-au ivit cazuri care ne amintesc primele persecuţii creştine. Aşa, se povesteşte că o femeie, când i s-a comunicat condamnarea la moarte, a strigat judecătorilor: ,,Voi îmi puteţi lua viaţa, însă nu pacea care sălăşluieşte în sufletul meu. Eu m-am împărtăşit azi dimineaţă cu sfintele taine”. Şi patriarhul fu deţinut, el nu a voit să demisioneze, a predat însă administrarea bisericească deocamdată unui colaborator al său. De viaţa lui însă nu au îndrăznit să se atingă cei de la putere.

Şi acestei furtuni i-a rezistat Biserica. Acum însă s-a încercat un al treilea drum de a o nimici. Ea trebuia zdrobită din înlăuntrul ei, prin organizarea unei Biserici bolşevice. Noua ,,Biserică Vie” a şi câştigat putere. S-a întrunit un Sinod nou la care numai acei delegaţi au fost admişi care s-au supus unei examinări neplăcute asupra părerii lor politice. Patriarhul fu depus şi conducerea bisericească s-a dat unui colegiu de preoţi şi mireni. S-au adus reforme radicale. Încurcătura deveni înspăimântătoare. Au răsărit o mulţime de biserici noi, care resping pe cea existentă. Majoritatea poporului rămâne însă credincios Bisericii Ortodoxe vechi. Aderenţii ,,Bisericii Vii” s-au înspăimântat ei înşişi de ceea ce au săvârşit. Ei au cerut intervenţia patriarhului din Constantinopol, ca să împace Biserica.

Fără îndoială trebuiau să înţeleagă de mult cei de la putere că cu toate aceste mijloace nu pot smulge religia din inima poporului. Pentru aceasta s-a organizat sistematic o agitaţie antireligioasă, care a produs deja fructe admirabile în ateismul fanatist. În Moscova s-a înfiinţat un seminar pentru pregătirea agitatorilor care nu numai să opereze după principiile ,,ştiinţei bolşevice” împotriva Bisericii, dar să poarte un război de nimicire a religiunii. S-au organizat cursuri şi prelegeri, s-au răspândit scrisori, s-au introdus serbări şi ceremonii bolşevice pentru a suprima pe cele creştine. Această propagandă, care se începu încă în şcoală, trebuia introdusă şi în popor.

Situaţia actuală a Bisericii este fără îndoială de disperare. I s-au răpit cei mai buni conducători ai ei, fu despuiată de toate mijloacele materiale şi spirituale, expusă unui duşman fără nici o conştiinţă, care combate nu numai Biserica, dar chiar şi întreaga cultură, pentru a o suplini pe aceasta cu una pur ateistă şi materialistă.

Care sunt acum perspectivele ei în această luptă gigantică ? Ruşii înşişi judecă diferit. Sunt între ei optimişti şi pesimişti. Pesimiştilor aparţine mitropolitul Antonie, conducătorul ruşilor pribegi. După el Ortodoxia va dispărea cu desăvârşire în Rusia[14], ea se va ţine numai la ruşii din exil. Aceştia numără 3 milioane, între ei 3 mitropoliţi şi un număr considerabil de profesori şi preoţi. Pesimiştii susţin că bolşevismul nu se îndestuleşte cu unele măsuri duşmane Bisericii, el ruinează sistematic rasa întreagă, şi creşte un om nou materialist bolşevic. La cei optimişti se numără patriarhul Tihon. Scurt înaintea morţii lui i-a scris patriarhului din Constantinopol: Poporul rusesc nu merge împreună cu schismaticii, ci rămâne credincios patriarhului său ortodox. În 24 iulie 1924, episcopatul într-o adunare a sa a condamnat pe schismatici, şi a rugat pe patriarh să rămână în fruntea Bisericii. La înmormântarea patriarhului[15] au luat parte 5 mitropoliţi şi 63 episcopi.

Optimiştii amintesc: Toate culmile culturii ruseşti sunt întreţesute cu momente religioase. Rusia înseamnă Ortodoxie. Dostoievski a spus: Chipul lui Hristos s-a păstrat în Rusia în întreagă curăţenia sa. Poporul rusesc crede că află mântuirea sufletească în împreunarea tuturor popoarelor în numele lui Hristos. Pentru aceasta poporul va suferi orice, numai să rămână ,,Rusia sfântă”. Un semn al puterii de rezistenţă a poporului rusesc este că a împiedicat prin rezistenţă pasivă introducerea calendarului nou. Profesorul dr. Ostschinnikov, care a ţinut în Berlin un curs asupra acestor lucruri, a spus: ,,Credinţa nestrămutată în puterea Ortodoxiei nu se teme să-şi arate rănile sale. Plin de credinţă se roagă rusul: ‘Fă Doamne aşa cum Tu vrei, nu cum noi voim. Însă dacă este voia Ta, lasă să treacă de la noi şi paharul acesta’”. Iar episcopul Tihon din Berlin crede: ,,Eu susţin că Biserica Rusească numai mulţumită păturilor inferioare a rezistat furtunii îngrozitoare. Poporul însă îşi cunoaşte religia numai din cult. Este mai uşor a combate idei, decât a nimici o formă de viaţă. Pentru aceasta vor bolşevicii să nimicească creştinismul prin o nouă formă de viaţă”.

Căderea ţarismului şi declararea de independenţă a ţării o a folosit poporul georgian pentru a se desface şi bisericeşte de Moscova, şi a restabili în mai 1918 patriarhatul vechi. Însă în februarie 1921, când au năvălit trupele sovietice în ţară şi s-a început regimul lor îngrozitor şi Biserica autocefală a ţării a trebuit să sufere. Patriarhul şi sfetnicul său au fost aruncaţi în temniţă pe mai mulţi ani, pentru că au ascuns tezaurul Bisericii.

Înfrângere a suferit şi Biserica Rusească din Ucraina. În această provincie cu cca 35 milioane de locuitori s-a declarat republica. Directoriul a proclamat în anul 1919 Biserica autocefală a Ucrainei. În fruntea ei s-a ridicat un preot cu demnitate de arhiepiscop şi mitropolit. Deoarece însă el nu a putut fi sfinţit, a ordonat ceremonie corespunzătoare, săvârşită numai de preoţi şi mireni. A patra parte a parohiilor din ţară s-a alăturat la Biserica nouă. Biserica aceasta este contra ruşilor şi a catolicilor şi este sprijinită de America. Însă şi aici au ajuns la putere bolşevicii, au introdus Biserica Vie, şi au aruncat în prisoneri[16] pe conducătorii Bisericii naţionale. Majoritatea poporului pare a fi rămas credincioasă ortodoxismului.

În statele mărginaşe care s-au dezlipit de Rusia veche şi-au format o constituţie bisericească, proprie ortodoxismului, cu tendinţa de a deveni independenţi şi bisericeşte de Moscova. Aceasta a convenit guvernelor în ţările respective, nicidecum însă patriarhului din Moscova. Astfel a voit el, pentru Biserica din Polonia, care numără 3 milioane de suflete, să-i dea un fel de autonomie, nu însă autocefalie. O partidă tare a vrut să rămână în legătură cu Moscova. În urmă însă a învins partida independentă şi a exoperat independenţa dorită de la patriarhul din Constantinopol. În Varşovia, unde se află reşedinţa metropolitană, s-a înfiinţat pe lângă universitate o facultate ortodoxă. Sub jurisdicţia patriarhului din Constantinopol stau cei 50.000 ortodocşi în Finlanda cu mitropolitul lor în Viborg şi doi episcopi, precum şi 140.000 ortodocşi în Estlanda cu mitropolitul lor în Reval şi doi episcopi. În semnul legăturii cu patriarhul din Constantinopol, sunt obligate ambele Biserici a-l pomeni pe acesta la liturghie.

În exil trăiesc 2 până la 3 milioane de ruşi. În anul 1921, patriarhul Tihon a predat patriarhului[17] Evloghie din Volhinia mandatul asupra tuturor bisericilor ruseşti din Europa Occidentală. Centrul conducerii bisericeşti se află în Carloviţi (Iugoslavia) unde se află sinodul conducător. Un sinod al Bisericilor emigrante ţinut în acest oraş a decis în anul 1923 să instaleze în toate capitalele europene episcop rusesc. Evloghie a fost împuternicit a sfinţi întru episcop pentru Berlin pe arhimandritul Tihon. Şi la Paris s-a înfiinţat un scaun episcopesc. Ruşii din America stau sub mitropolitul Platon din New York.

 

II. Biserica Constantinopolului

Critică este situaţia Patriarhatului Ecumenic din Constantinopol. Nădejdea pusă în căderea Constantinopolului nu s-a îndeplinit. Marea adunare poporală ţinută de credincioşii americani şi englezi, cu scopul de a pretinde redarea Bisericii Sfintei Sofia, a fost prea devreme. Nu peste mult au trebuit întrunite adunări care să ceară ajutor pentru creştinii din Orient. S-au ivit astfel de regrese, încât s-a sărbătorit ca rezultat intervenţia engleză în urma căreia pacea de la Lausanne din anul 1923 nu a sistat Patriarhatul din Constantinopol. Că situaţia lui încă nu este sigură ne-au arătat-o evenimentele din ultimul timp, când patriarhul nou ales a fost expulzat de guvernul din Constantinopol[18].

Patriarhatul Ecumenic din Bisericile Orientului, care nu formează o unitate, nu posedă nici o jurisdicţie, ci este numai un post de onoare. Numai la cererea unei Biserici se poate amesteca în agendele ei. Singurul semn exterior de comunitate a fost sfinţirea de mir care se distribuie Bisericilor. Însă şi aceasta a încetat de când mai multe Biserici îşi sfinţesc ele mirul. Jurisdicţia patriarhului se extinde numai asupra creştinilor greci din Turcia. Numărul lor s-a redus în mod considerabil de la începutul veacului al XIX-lea încoace. Înainte cu 100 de ani existau 138 episcopii, la începutul războiului balcanic au mai fost 87 cu 3 milioane de suflete. Prin războiul balcanic Patriarhatul a suferit noi pierderi în statele din Balcani, iar după ce prin contractul de la Lausanne din cauze ,,umanitare” s-a dispus schimbul de populaţie în Tracia şi Asia Mică – din care cauză au suferit grozav un milion de oameni – a pierdut în Thracia 11 şi în Asia Mică 37 episcopii. Între acestea se află scaunele episcopale cunoscute, care din timpul apostolilor au fost centre creştineşti ca Efes, Smirna, Trapezunt, Niceea, Nicomedia etc.

Prin gruparea nouă şi înfiinţare de noi dieceze – ce deveni necesar din cauza refugiaţilor şi evacuaţilor – s-au înfiinţat 10 cercuri mitropolitane, astfel că numărul lor actual este 57 cu 7 episcopii sufragane. În numărul acesta se cuprind şi diecezele din Grecia nouă, care stau încă sub jurisdicţia Constantinopolului. Fără acestea s-ar reduce numărul sufletelor la vreo câteva sute de mii care trăiesc în Constantinopol şi în jur, precum şi pe insulele greceşti.

Istoria internă a Patriarhatului în timpurile din urmă a fost foarte frământată şi complicată, încât ea este greu de judecat de un străin. Turcii au voit să desfiinţeze Patriarhatul, acesta fiind un pericol pentru ţara lor. Popoarele supuse şi oprimate se consideră totdeauna ca pericol intern de stăpânitori. Nimeni nu va putea face reproş grecilor dacă în anii din urmă au aşteptat să bată şi pentru ei ceasul liberării de sub jugul turcesc. Turcii au făcut responsabili totdeauna pe conducătorii sufleteşti pentru atitudinea politică a creştinilor. În anul 1821, când elinii din Grecia s-au ridicat la luptă pentru libertate, pe Grigorie al V-lea l-au spânzurat turcii de stâlpul porţii sale. Iar kemaliştii, la intrarea lor în Smirna, în septembrie 1922, au ucis în mod bestial pe mitropolitul de acolo[19].

Putem deci înţelege că patriarhul Ghermano al V-lea, care ocupa scaunul din Constantinopol din 1912, a simpatizat cu turcii de astăzi. Aceştia au dat îndreptăţire egală pe baza constituţiei, precum şi toleranţă deplină populaţiei creştine. Acest eveniment a fost serbat printr-un mare festival de înfrăţire în Constantinopol, între turci şi greci, între creştini şi mahomedani. Beţia serbării a fost însă urmată în curând de o trezire amară. În războiul mondial turcii şi-au trădat simţul lor adevărat faţă de creştini. Nici turcul, fie tânăr sau bătrân, nu-şi poate nega fiinţa sa. Îndată ce s-a schimbat spiritul şi între greci, Ghermano al V-lea a fost silit să se retragă. Scaunul patriarhal a rămas câţiva ani neocupat. Grecii din Constantinopol au fost răpiţi în vârtejul politicii regelui Constantin – Venizelos. Alegerea între astfel de împrejurări s-a tot amânat. În urmă nu s-a ales un partizan al regelui învingător, ci Meletie, fostul mitropolit al Atenei, pământean şi prieten al lui Venizelos, în noiembrie 1921.

Într-aceea turcii au încercat să submineze Patriarhatul în interior, protejând pornirea preotului Eftimie de a întemeia o Biserică naţională turcească. Sprijinul lui l-au format grecii care vorbeau turceşte, în jurul Trapezuntului. Această pornire răutăcioasă a durat până în trecutul recent. Acest preot a dispărut abia după ce l-au dezarmat sprijinitorii lui de odinioară. Tendinţa patriarhului Meletie de a se pune într-un raport de prietenie cu guvernul turcesc fu nimicită prin zdrobirea armatei greceşti în Asia Mică. El a fost silit să părăsească Constantinopolul, ca jertfă a intrigilor greceşti şi turceşti şi în scurt timp să-şi dea şi demisia.

Patriarhatul nu a încetat nici în situaţia aceasta nesigură de a apăra interesele Bisericii. Pentru pierderile suferite şi-a căutat compensaţie în lărgirea jurisdicţiunii sale. Astfel a încercat să întemeieze un episcopat ortodox în Budapesta. Însă precum se vede a rămas la încercare, scaunul episcopesc de acolo din partea sârbilor fiind pretins deja de sute de ani, de ce îşi aduce acum din nou aminte Patriarhatul sârbesc.

În Praga încă s-a organizat o episcopie ortodoxă. Şi aici ne întâlnim cu interese sârbeşti. Episcopului Dositei din Niş i-a reuşit în Carpaţi să câştige până acum 60 parohii unite pentru ortodoxie. Afară de aceasta Biserica naţională cehă părea la început că înclină spre ortodoxie. Goratz din Olmutz, unul dintre episcopii lor aleşi, primi sfinţirea sa întru episcop din partea arhiereului sârbesc. Acesta s-a desfăcut de Biserica naţională, ajunse pe panta religiunii libere şi împreună cu vreo câteva parohii în Moravia formează o comunitate ortodoxă cu confesiune ortodoxă, cu rit occidental în limba cehă.

Patriarhul a delegat la Londra ca reprezentant permanent un exarh cu gradul de mitropolit căruia îi sunt supuse parohiile din Europa Occidentală şi care să ţină legătură cu Bisericile din Apus. Pentru a face posibilă o înţelegere cu aceasta, Meletie a recunoscut valabilitatea sfinţirilor anglicane. Mai departe patriarhul reuşi să aducă în sfera influenţei sale Bisericile Ortodoxe din statele mărginaşe, precum şi Biserica Grecească din Statele Unite. Aceasta fu încredinţată prin o convenţie a superiorităţii Bisericii Eline care, în vara anului 1924, după lungi dezbateri, a renunţat la drepturile sale. Prin învoirea şi aprobarea Patriarhatului, s-au înfiinţat în Statele Unite o arhiepiscopie şi 3 episcopii pentru cei 200.000 greci de acolo, iar Bisericii i s-a dat o constituţie independentă, cu un institut teologic propriu în Astoria, New York.

Albanezii ortodocşi – vreo câteva sute de mii de suflete – au început din 1922 să se rupă de Constantinopol pentru a forma o Biserică proprie, independentă. Episcopii greci fură alungaţi, iar cultul divin se ţine în limba albaneză. În fruntea Bisericii, care are 4 episcopii, stă Sinodul. Tratativele cu Constantinopolul au să pregătească o soluţie paşnică a conflictului.

Şi patriarhul Meletie s-a năzuit a crea un organ unitar de sfătuire pentru Bisericile Ortodoxe. El a invitat toate Bisericile să-şi trimită reprezentanţi în iunie 1923 la o conferinţă în Constantinopol, pentru o dezbatere a problemelor care numai împreună se pot rezolva, ca reformarea calendarului, permiterea căsătoriei a doua şi altele. Cu excepţia unor Patriarhate s-au învoit toate Bisericile. În urmă se ivi ideea de a chema la un Sinod Ecumenic Bisericile Orientale. Asupra motivelor de amânare ne dă o lămurire epistola patriarhului din Belgrad către cel din Alexandria. În şedinţa din 10 decembrie 1924, Sinodul Bisericii Sârbeşti a constatat necesitatea unui astfel de sinod, însă a aflat că toate problemele să fie aduse în o conferinţă premergătoare. Bisericile Ortodoxe s-ar afla de prezent în o situaţie atât de nefavorabilă, încât unele din ele nici nu ar putea lua parte la un astfel de Sinod. Pentru aceea Biserica Sârbească propune o consfătuire în Niş sau pe Muntele Athos.

 

III. Patriarhatele Răsăritene

Evenimentele politice din Orient au îndreptat atenţiunea asupra Patriarhatelor din Ierusalim, Antiohia şi Alexandria. Apusul era de părerea că acestea ar fi numai nişte umbre şi trăiesc din gloria trecutului lor. Însă viaţa lor constă din lupte grele interne, provocate mai mult de divergenţe naţionale.

Patriarhatului din Ierusalim aparţin 45.000 creştini, cu excepţia câtorva greci, băştinaşi sirieni de limba arabă. Această Biserică în război a ajuns în situaţie financiară foarte grea. Ea primea din Rusia un mare ajutor financiar pentru îngrijirea locurilor sfinte din Palestina. Acest ajutor însă, împreună cu veniturile de la moşiile lor din Rusia şi Basarabia, a încetat. Patriarhul a căutat şi aflat sprijin în Statele Unite, Anglia şi în România. Institutul Teologic din Ierusalim, care fu închis din 1908, s-a putut din nou deschide. Aici este activ un învăţător al Bisericii Episcopale din Statele Unite. Sirienii băştinaşi răpiţi de spiritul democratic au ţinut în Iaffa un congres şi au pretins între altele şi o altă compunere a autorităţilor bisericeşti şi anume 2/3 sirieni şi 1/3 greci, iar pentru fiecare biserică un senat bisericesc. Până acum au fost aproape excluşi din ierarhie şi conducerea bisericească. Pe lângă Patriarhat ia parte la conducere Fraternitatea de la Mormântul Sfânt, care constă din cca 250 călugări.

Patriarhatul din Antiohia, al cărui titular locuieşte în Damasc, a primit viaţă nouă după eliberarea de sub stăpânirea turcească. Acesta are 300.000 aderenţi care sunt sirieni cu limba arabă, afară de cei 25.000 greci. Partida reformistă pretinde o legătură amicală cu celelalte Biserici, cărţi religioase pentru catehizarea şi luminarea poporului, înfiinţarea unui institut teologic şi o reformare a Bisericii întregi.

O activitate vie dezvoltă patriarhul din Alexandria. Lui îi sunt încredinţate 100.000 de suflete, dintre care 2/3 parte greci. Acesta s-a pus în legătură cu patriarhul din Ierusalim, pentru a ajuta şi el la lucrarea mare şi comună a creştinismului ortodox. În centrul acestor patriarhate apar reviste teologice.

 

IV. Biserica Greciei

La începutul secolului al XIX-lea, grecii au fost cei dintâi care după muntenegreni şi-au scuturat jugul turcesc. Obţinându-şi libertatea politică, s-a organizat şi Biserica lor ca naţională şi autonomă. Prin lărgirea graniţelor ţării în contul Turciei, ea deveni tot mai mare. Biserica însă nu s-a putut bucura de independenţa de stat, ceea ce i-ar fi fost necondiţionat necesar pentru o dezvoltare sănătoasă. Soarta ei a fost prea strâns legată de puterea statului şi de partidele politice. În ultimele decenii au dispărut foarte multe greutăţi, însă în trecutul recent a fost totuşi jucăria partidelor politice. Episcopi şi senatori superiori veneau şi plecau cu guvernul. Acum Biserica are o constituţie, ea a devenit independentă de stat şi îndeosebi de partidele politice. Mirenii iau parte considerabilă la administraţia bisericească. Un spirit puternic şi sănătos de reformă există în cercuri largi. Îndeosebi pregătirea preoţimii are nevoie de o reformă temeinică. Meletie, ca mitropolit în Atena, a constatat că din 4.195 de preoţi inferiori greceşti, a căror pregătire este cunoscută, 1.708 au numai pregătirea din şcoala poporală, 1.909 din şcoala medie, 323 din gimnazii şi numai 195 au cercetat institutul teologic, iar un număr mai mic universitatea. Influenţa unor astfel de preoţi nu poate fi mare asupra poporului. După ce părăsesc şcoala, sunt siliţi a se ocupa cu altceva, înainte de a se dedica carierei preoţeşti, căci ei abia cu 30 de ani se pot preoţi. În celelalte state din Balcani se pare că nu stă mai bine pregătirea clerului inferior. Acum se purcede însă pretutindenea foarte energic. Îndeosebi în Grecia dorinţa unei reforme este generală. O revizuire a cultului divin, o corectare şi simplificare a limbajului liturgic, îngrijirea predicii, independenţa economică a clerului sunt postulatele mai arzătoare.

 

V. Bisericile Serbiei, Bulgariei şi României

Dizolvarea monarhiei austro-ungare a dat o creştere considerabilă la două Biserici în Balcani: la cea sârbească şi la cea românească. În regatul sârbesc, Iugoslavia, toţi sârbii sunt laolaltă. Înainte de război au fost dezbinaţi bisericeşte. Muntenegru şi Serbia au avut Biserici naţionale independente, sârbii din Macedonia aparţineau patriarhului de Constantinopol, iar cei din monarhia habsburgă îşi aveau organizaţia lor bisericească. Toate aceste Biserici sunt unificate din 1920. Vechiul Patriarhat Sârbesc a fost reînnoit şi această demnitate fu încredinţată mitropolitului de Belgrad. Pe lângă Universitatea din Belgrad s-a înfiinţat o facultate teologică şi 5 seminarii preoţeşti stau în serviciul pregătirii de preoţi harnici. Şi aici răsună strigătul după reformă. Se pretinde permiterea căsătoriei a doua pentru preoţi, reforma portului preoţesc etc. Biserica Sârbească se află în înflorire, deşi nu lipsesc greutăţi mari interne. În decursul războiului mulţi tineri şi-au câştigat pregătirea lor teologică în Oxford şi la Facultatea Catolică din Berna. Aceştia iau parte activă la lucrările Bisericii şi sunt în posturi înalte.

Poporul bulgar sângerează din mii de răni. Natural că suferă şi Biserica. Patriarhul din Constantinopol nu a recunoscut până acum autocefalia Bisericii şi o consideră ca schismatică. Această osândă însă nu o recunosc celelalte Biserici Ortodoxe şi stau în comunitate bisericească cu ea. Şi Biserica Bulgară şi-a creat o constituţie nouă şi lucrează la o reformă internă. Şi-a regulat pregătirea preoţimii. Pentru acest scop s-a înfiinţat o facultate teologică pe lângă Universitatea din Sofia. Preoţimea superioară şi profesori de teologie şi-au făcut studiile lor mare parte în străinătate în Rusia, în Germania şi în Elveţia. Şi în Biserica Bulgară se năzuieşte după reforme ca în Grecia şi în Serbia.

Biserica ultimă, care şi-a creat o organizaţie solidă, după învingerea multor greutăţi, este cea românească. Românii ca şi sârbii înainte de război au aparţinut diferitelor organizaţii bisericeşti, conform dependenţei lor politice. Acum sunt toţi românii într-un regat, la care s-au alipit Ardealul, Bucovina, Basarabia cu o populaţie covârşitoare română. Singuraticele cercuri mitropolitane nu au renunţat uşor la independenţa ce o aveau până acum, însă în urmă tot a reuşit a le uni toate într-o organizaţie bisericească. Autoritatea superioară bisericească este Congresul Naţional Bisericesc. La acesta iau parte toţi episcopii, mirenii singuraticelor dieceze, precum diferite corporaţiuni.

Congresul alege pe episcopi, o autoritate deosebită administrează averea bisericească şi controlează întregul buget bisericesc. Pe lângă episcopi se află câte un consistoriu care se alege de către sinodul diecezan. După cea rusească, cea românească este acum cea mai tare la număr. Ea are ca 14 milioane de credincioşi. Aceasta a fost cauza că Sinodul în înţelegere cu Ministerul Cultelor a înfiinţat un Patriarhat. În această demnitate a fost aşezat mitropolitul din Bucureşti. La actul festiv al denumirii, ca cea mai apropiată datorinţă a Bisericii a accentuat noul patriarh înfiinţarea de burse pentru viitorii preoţi, reorganizarea Facultăţii Teologice din Bucureşti, înfiinţarea unei Academii pentru muzica orientală şi clădirea unei catedrale monumentale, care să fie un tezaur al artei din Europa Orientală. Printr-o delegaţie deosebită a adus la cunoştinţă denumirea sa patriarhului ecumenic din Constantinopol. Ea a accentuat că în constituţie şi învăţătură nici o schimbare nu s-a făcut. Această încunoştiinţare s-a făcut ca prin patriarhul ecumenic să se aducă la cunoştinţa tuturor patriarhulor şi Bisericilor autocefale. În forma aceasta se păstrează legătura şi unitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe de sub conducerea patriarhului ecumenic.

O activitate deosebită dezvoltă Biserica Românească pentru recâştigarea fiilor ei uniţi cu Roma. Pentru acest scop s-a înfiinţat o societate deosebită. Ca pretutindenea, aşa şi aici se observă o tendinţă reformatoare. Se mişcă îndeosebi preoţimea aranjând adunări în toată ţara. Între problemele tratate putem aminti: problema apostolatului din partea laicilor, introducerea lui la sate şi oraşe, ridicarea preoţimii printr-o pregătire deosebită, reformarea facultăţilor teologice din Cernăuţi şi Bucureşti. Chiar şi călugării s-au întrunit pentru stabilirea unui program de reforme. Şi ei pretind o pregătire mai bună prin întemeierea unui seminar special.

Călugărimea în Balcani se află în mare criză. Mânăstirile sunt foarte slab populate, ele au de regulă numai atâţia locuitori câţi se cer pentru administrarea lor; adevărata viaţă mânăstirească s-a restrâns la Muntele Athos, unde toate naţiunile îşi au mânăstirile lor.

 

* * *

 

Trecerea repede peste largul teren s-a încheiat. Că sub pătura la aparenţă petrificată a Ortodoxiei zace ascunsă o profundă evlavie, o năzuinţă morală serioasă, un spirit de jertfă şi o alipire credincioasă la Hristos şi Biserica Lui, aceasta au dovedit-o îndeajuns popoarele Orientului în anii din urmă. Această evlavie şi seriozitate se manifestă în constituţiile noi, create de aceste Biserici, precum şi în lucrările de reformă începute acum. Nu trebuie să trecem cu vederea părţile umbroase în viaţa acestor Biserici, însă nu avem nici un motiv a le scoate pe acelea prea mult la iveală. Ne bucură tendinţa acestei Biserici de a căuta o înţelegere cu surorile ei din Apus. De o unire deocamdată nici nu este nevoie să vorbim. Dezvoltarea istorică a acestor Biserici este atât de deosebită, contrastele naţionale, culturale, politice, lingvistice sunt atât de mari, încât la o unire deocamdată nici nu ne putem gândi. Însă nădejdile sunt justificate [pentru] o înţelegere, precum şi o atenţiune reciprocă se poate susţine.

În zilele acestea – la ziua de Sfântul Petru – se află la Londra patriarhul din Ierusalim şi Alexandria, reprezentanţii celui din Constantinopol, împreună cu delegaţii altor Biserici Ortodoxe, pentru a serba împreună cu arhiepiscopul din Canterbury, cu episcopi şi mireni ai Bisericii Engleze, aniversarea de 1.600 [ani] de la Sinodul Prim Ecumenic din Niceea. Dea Dumnezeu ca această serbare să devină un simbol al faptului că Bisericile Răsăritului şi Apusului înţeleg tot mai mult a se considera Biserici surori, egal îndreptăţite.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 120/iulie-august 2019

 

 

 

Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920

 

Renovaţionismul a constituit o schismă în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse între anii 1922-1946. În general, mişcarea renovaţionistă este cunoscută sub numele de Biserica Vie, cu toate că acesta a fost numele doar al unuia din grupurile care făceau parte din mişcarea renovaţionistă, mai largă.

La vremea ,,celui de-al doilea Sobor de la Moscova” din 1923, 3 grupuri majore se formaseră înăuntrul mişcării, care reprezentau tendinţe diferite în renovaţionismul rus: 1. Biserica Vie, condusă de părintele Vladimir Krasniţki (1880-1936), susţinea interesele clerului căsătorit; 2. Uniunea Comunităţilor Vechii Biserici Apostolice a părintelui Alexandru Vvedenski; şi 3. Uniunea pentru Renaşterea Bisericii, grupul episcopului Antonin Granovski, care urmărea reforma liturgică.

Mişcarea renovaţionistă îşi are obârşia în diferite facţiuni de clerici existente dinainte de Revoluţia comunistă care, contaminate de o mentalitate modernistă, urmăreau reformarea Bisericii Ortodoxe. În martie 1917, un grup de clerici din Sankt Petersburg a întemeiat Uniunea Clerului şi Laicatului Democrat, cu un program în esenţă socialist-creştin. După revoluţie, poziţia socialist-creştină i-a făcut pe mulţi clerici dornici de reformă să-şi proclame loialitatea deplină faţă de regimul sovietic de abia instaurat şi opoziţia faţă de patriarhul Tihon, care condamnase regimul sovietic pentru ateismul său.

În foarte scurt timp, prin intermediul serviciilor secrete, autorităţile sovietice au început să se folosească de grupările renovaţioniste văzând în ele posibilitatea de a dezbina şi slăbi Biserica Rusă. Astfel, în anii ’1920, ele au iniţiat o campanie pe scară largă de persecuţie şi represiune cruntă împotriva Bisericii şi slujitorilor ei, susţinând în acelaşi timp preluarea puterii în Biserică de către mişcarea renovaţionistă: patriarhul Tihon a fost arestat, cel căruia el i-a încredinţat împlinirea îndatoririlor patriarhale [Mitropolitul Agatanghel de Iaroslavl] a fost împiedicat de comunişti să o facă, iar un grup de clerici reformişti au ocupat birourile cancelariei patriarhale cu forţa şi s-au autoproclamat Administraţia Bisericească Supremă, autoritatea cea mai înaltă în Biserică. Primul preşedinte al Administraţiei a fost episcopul Antonin Granovski, ridicat la rang de mitropolit al Moscovei.

 

Episcopul Antonin Granovski (1865-1927), cleric erudit dar excentric, unul dintre conducătorii moderaţi ai renovaţioniştilor. De-a lungul timpului, el a avut o poziţie extremistă, fiind pensionat din acest motiv, la Revoluţia din 1905, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. După aceea, el a refuzat să pomenească numele ţarului la slujbe şi în 1907 a declarat chiar că regimul ţarist era satanic. În 1921, a fost pensionat din nou de patriarhul Tihon pentru introducerea de inovaţii în slujbele dumnezeieşti. În 1922, el a acceptat o invitaţie din partea autorităţilor sovietice de a deveni membru Pomgol şi în acelaşi an a apărut ca martor al guvernului în procesul a 54 de creştini din oraşul Shuye care se opuseseră confiscării obiectelor de valoare bisericeşti.

 

Renovaţioniştii au început să confişte lăcaşurile de cult ortodoxe şi proprietăţile Bisericii şi să introducă, fără nici o hotărâre sinodală prealabilă, reforme radicale printre care: permisiunea monahilor de a se căsători, cu păstrarea rangurilor de episcopi şi preoţi; permisiunea clerului de a se căsători după hirotonie sau a se recăsători după moartea soţiei; permisiunea ca preoţii căsătoriţi să fie hirotoniţi episcopi – ca urmare au fost hirotoniţi mulţi clerici căsătoriţi etc. Dintre cei 62 de episcopi prezenţi la ,,cel de-al doilea Sobor de la Moscova” din aprilie 1923, doar 20 erau hirotoniţi înainte de schismă.

Articolul prezintă informaţii despre aşa-numitul al doilea Sobor de la Moscova – socotit în mod abuziv cel de-al doilea Sobor, după cel dintâi din 1917-1918, sub pretenţia că cei care l-au întrunit pe cel de-al doilea sunt urmaşii legitimi ai ierarhilor care l-au întrunit pe cel dintâi –, care a confirmat măsurile radicale, a luat hotărârea de a-l caterisi şi exclude din monahism pe patriarhul Tihon pentru opoziţia lui faţă de comunism şi de a desfiinţa patriarhia. Măsurile extrem de radicale, ca şi poziţia faţă de patriarhul Tihon care era iubit de popor au condus la o rezistenţă pasivă faţă de renovaţionişti mai ales în zonele rurale, subminând continuu eforturile lor de a prelua Biserica Rusă. Eliberarea patriarhului Tihon din închisoare şi decizia lui de a proclama ierarhia renovaţionistă ca ,,nelegitimă şi fără har” a dus la întoarcerea multor renovaţionişti în Biserică.

Pe lângă aceasta, în perioada imediat următoare, autorităţile sovietice au găsit clerici ruşi dornici să colaboreze cu regimul şi, în cele din urmă, au renunţat la varianta înlocuirii Patriarhiei cu Biserica Vie. În 1927, locum tenens patriarhal mitropolitul Serghie Stragorodski, fost renovaţionist, un om inteligent şi extrem de abil, a dat Declaraţia de loialitate a Bisericii faţă de regimul sovietic şi interesele sale, iar din acest moment mişcarea renovaţionistă a intrat într-un declin rapid. Istoricii consideră că mişcarea s-a încheiat în 1946, odată cu moartea ultimului dintre conducătorii ei, Alexandru Vvedenski.

Este notabil faptul că programul urmărit de cel de-al doilea Sobor de la Moscova corespundea aproape întru totul cu cel al Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din mai-iunie 1923, care a avut loc cam în aceeaşi perioadă. Şi de asemenea este de remarcat că Patriarhia Constantinopolului a susţinut mişcarea renovaţionistă şi înlăturarea patriarhului Tihon, la un moment dat chiar intrând în comuniune euharistică cu această mişcare schismatică.

Notele de subsol aparţin redacţiei Catacombele Ortodoxiei.

 

* * *

 

Mişcarea religioasă în Rusia în cursul anului 1923

[Cronică bisericească externă, aprilie 1924]

 

I. Strâmtorările Bisericii Ortodoxe

La 20 aprilie 1923, în Biserica Mântuitorului din Moscova, a fost strâns un mare sobor bisericesc pan-rus; el s-a reunit sub prezidenţa mitropolitului Antonin. Este greu, după informaţiile cu totul opuse, pe care le dau cele două jurnale sovietice, de a şti numărul delegaţilor fiecărei grupări a Bisericii Ortodoxe. Pravda dă următorul rezultat: din 550 de delegaţi, 130 reprezentau Biserica Vie; 130 Vechea Biserică Apostolică; 6 grupul Renaşterii Bisericii, 3 al Uniunii Bisericii. Izvestia zice: adunarea numără 62 de episcopi, 32 delegaţi ai Jivaia Ţercov (Biserica Vie), 20 delegaţi ai grupei Vechea Biserică Apostolică, 12 ai grupei Renaşterea, 56 delegaţi eparhiali ai direcţiunii supreme a Bisericii, 287 delegaţi aleşi şi 6 membri ai direcţiunii supreme a Bisericii, în total 476 membri.

 

Vladimir Krasniţki, Petru Blinov şi episcopul Antonin Granovski

 

În numele direcţiunii supreme a Bisericii, preotul Vedenski adresează guvernului Sovietelor şi lui Lenin următoarea salutare:

,,Al doilea sobor pan-rus al Bisericii Ortodoxe, inaugurându-şi lucrările, mărturiseşte Comitetului Executiv Central al Rusiei întreaga recunoştinţă pentru îngăduirea ce a făcut-o fiilor aleşi ai Bisericii, de a se sfătui asupra chestiunilor ce-i interesează. Totdeodată soborul trimite un salut organului suprem al puterii muncitorilor şi ţăranilor şi căpeteniei obşteşti: Vladimir I. Lenin.

Marea revoluţiune din octombrie pune în practică principiile de egalitate şi de muncă cuprinse în doctrina creştină. În lumea întreagă, cei tari asupresc pe cei slabi, şi numai aici, în Rusia sovietistă, lupta împotriva minciunii sociale a fost deschisă. Soborul este convins că orice creştin cinstit trebuie să se găsească în rândurile celor ce se războiesc pentru adevărul omenesc şi care aplică marile principii ale revoluţiunii din octombrie.

Soborul hiritiseşte lui Vladimir Ilici (Lenin) o grabnică însănătoşire, pentru ca el să poată să-şi reia locul său în fruntea celor ce luptă pentru marele adevăr social”.

Soborul, mai departe, trimite salutul său episcopului metodist Blake care, în numele metodiştilor americani, îşi exprimă dorinţa de a sprijini Biserica Ortodoxă.

Protoiereul Vedenski, în raportul său asupra Bisericii Ortodoxe, spune: ,,Biserica Rusă trece printr-o dureroasă criză; este acoperită de răni.

Dar nu numai Biserica Rusă este atinsă de boală, ci chiar creştinătatea întreagă suferă. Criza îmbrăţişează creştinătatea întreagă. Creştinătatea noastră, credinţa noastră sunt cumpărate de bancheri. În locul închinării la Hristos, împărăţeşte închinarea universală a aurului. Dumnezeul actual al Bisericii nu este Hristos, ci Rockfeler”.

Vorbind de Biserica lui Tihon şi a politicii sale Vedenski o arată sub numele de Biserica Romanovilor, adică Biserica care a slujit ţarului, şi nu lui Hristos.

El se minunează de răbdarea puterii sovietiste şi strigă: ,,Trebuie sfârşit cu Tihon. Dacă, în afacerea Tihon, nu sunteţi laşi, aveţi curajul şi spuneţi pe şleau, nu umblaţi cu şoapta de colo până colo. Duceţi-vă acolo unde se găseşte Tihon, muriţi dacă este nevoie, dar nu împingeţi pe alţii la pierzanie (întreruperi, este drept !). Spuneţi că nu Tihon este căpetenia noastră (nu, Tihon nu este căpetenia noastră, răspunde soborul) şi după ce se va sfârşi cu Tihon, să azvârlim patriarhatul care nu-i decât instrumentul politic al vechii Biserici în luptă cu bolşevismul (diferite glasuri: este drept !)”.

Atunci soborul, luând act de hotărârea luată în ajunul soborului episcopilor, declară:

,,Soborul socoteşte pe Tihon sperjur al adevăratelor învăţături ale lui Hristos şi sperjur al Bisericii.

Întemeindu-se pe canoanele Bisericii, soborul declară pe Tihon decăzut din demnitatea sa şi din calitatea sa de călugăr şi îl restabileşte în situaţia sa primitivă de mirean. Din această zi, patriarhul ajunge iarăşi mireanul Vasile Bellavin. Această hotărâre a fost semnată de 344 membri ai soborului şi înmânată patriarhului Tihon în ziua de 4 mai 1923.

După ce au discutat asupra chestiunii sfintelor moaşte ale sfinţilor, declară căsătoria obligatorie pentru episcop şi permisiunea pentru preoţi de a se recăsători, hotărăşte adoptarea calendarului gregorian, soborul se ocupă de reorganizarea administraţiunii Bisericii. ,,Direcţiunea supremă a Bisericii” a fost suprimată şi înlocuită prin ,,Consiliul suprem al Bisericii Ortodoxe Ruse” alcătuit din 18 membri.

Soborul recunoaşte Bisericile autocefale Ucrainiană şi Siberiană, şi în fine la ,,Polihroniu” a fost adăugată noua formulă sacramentală instituită de către mitropolitul Antonin şi tot de el zisă întâia dată: ,,Viaţă lungă Ţării Ruseşti şi guvernului ei care îndreptează destinele poporului pe temeliile muncii, fiind însufleţiţi de binele obştesc” (Foi et Vie, nr. din 1 şi 16 august 1923).

Episcopul metodist episcopal, doctorul Blake, îşi rezumează astfel impresiunile sale asupra călătoriei ce a făcut în Rusia cu ocazia soborului de la Moscova şi asupra celor văzute de el acolo: ,,Am avut ocaziunea, zice el, să vorbim cu Cicerin, ministrul afacerilor străine, şi cu alţi lideri ai republicii sovietelor. Aceştia ne-au asigurat că constituţia sovietistă garantează în mod formal fiecăruia libertatea religioasă, că nici o piedică nu ar fi pusă exercitării cultelor, fiecare fiind liber de a sluji şi adora pe Dumnezeu, cum va crede de cuviinţă, atât timp cât religiunea nu serveşte drept paravan al aţâţărilor contra-revoluţionare.

Guvernul, sigur, este ateu. Această extremă reacţie împotriva autocratismului guvernului politic şi religios al ţarismului nu poate satisface sufletul rusesc, care posedă un fond adânc religios şi că excesele sale antireligioase nu fac decât să-l scoată şi mai mult la vădeală.

Această noapte de necredinţă apasă greu asupra multor suflete, se simt mulţimi de jinduiri către lumină. Cine ştie dacă în Rusia nu suntem în ajunul unei puternice deşteptări religioase ! În acest popor zac instincte generoase” (Rev. du Meth. episcop. fr. nr. din 1 iulie 1923).

 

II. Activitatea patriarhului Tihon după slobozirea din închisoare

Reprezentanţii Bisericii Metodiste Episcopale şi multe alte persoane au intervenit cu insistenţă, la locurile înalte, în favoarea patriarhului Tihon. Dar după cât urmează din jurnalul Novoe Vremia, se pare că slobozirea lui este datorită mai ales intervenţiei consulului englez de la Moscova. Îndată după ieşirea sa din închisoare, patriarhul a slujit în Piaţa Roşie la Moscova, un ,,moleben” (tedeum), la care a asistat şi consulul englez. Mulţimea de popor, care umplea piaţa, şi-a arătat simpatia şi recunoştinţa sa consulului; după slujbă, patriarhul Tihon s-a îmbrăţişat cu el şi au vorbit multă vreme împreună.

De când a fost lăsat slobod, patriarhul are mai multă autoritate decât înainte de închidere. Predicile îi sunt ascultate cu multă luare aminte, la bisericile unde slujeşte el vin mulţi muncitori, muncitoare şi soldaţi.

În predicile sale, patriarhul repetă neîncetat că Biserica nu trebuie să se amestece în politică. El opreşte pe preoţi să ia parte la viaţa politică a ţării, pentru motivul că orice preot, de vreme ce s-a rânduit în serviciul lui Dumnezeu, prin acest fapt chiar, a ieşit din viaţa lumească. Între altele, patriarhul se rosteşte hotărât împotriva tuturor înnoirilor bisericeşti care sunt potrivnice canoanelor şi aşezămintelor Bisericii. El nu recunoaşte cu nici un chip ,,Biserica Vie” şi nici celelalte asociaţiuni bisericeşti, care s-au ivit în Biserica Ortodoxă.

Ziarul rus Novoe Vremia, editat la Belgrad, publică textul pastoralei date la 15 iulie de către patriarhul Tihon. Această pastorală nu a fost tipărită în ziarele sovietice, dar este foarte răspândită în popor. Patriarhul spune în ea că, la 18 mai 1922, data când el a fost închis în ,,Curtea Troiţa”, foştii preoţi Vedenski, Belcoff şi Kalinovski i-au cerut să li se încredinţeze lor cancelaria, pentru a pune în ordine hârtiile ce ar sosi în lipsa sa. Patriarhul s-a învoit şi i-a însărcinat să transmită afacerile Sinodului mitropolitului de Jaroslavl, Agatanghel, care trebuia să înlocuiască pe patriarh. Mitropolitul fiind împiedicat de a veni la Moscova, aceşti trei preoţi se hotărâră să înlocuiască ei înşişi, cu episcopii Antonin şi Leonida, pe mitropolit şi să se pună în capul ,,Direcţiunii supreme a Bisericii”.

Patriarhul declară că niciodată nu i-a autorizat pentru această lucrare, tocmai contrariu de ceea ce ei au vestit de mai multe ori.

Patriarhul declară că aceste afirmaţiuni nu sunt decât minciuni şi înşelăciuni şi că feţele sus numite s-au agăţat de puterea bisericească prin uzurpaţiune, din propriul lor îndemn, fără nici o plenitudine a puterilor legale instituite de către canoanele Bisericii noastre.

Toate ordonanţele sunt declarate nule şi neavenite; toate actele şi toate tainele ce au slujit sunt fără binecuvântare şi fără putere.

,,Acum, zice mai departe patriarhul, ieşind din zidurile închisorii şi luând cunoştinţă de afacerile bisericeşti în amănuntele lor, reluăm deplinele noastre puteri de întâiul stătător ce în mod vremelnic transmisesem înlocuitorilor noştri, Agatanghel, dar pe care, din pricini neatârnătoare de voinţa sa, nu le-a putut folosi, şi începem executarea datoriilor noastre pastorale”.

Patriarhul roagă pe Dumnezeu să restabilească pacea în Biserica sa, şi roagă ,,pe acei care, fie cu voie, fie fără voie, fie din neştiinţă, în veacul acesta de răutate, s-au clătinat şi, recunoscând puterea ilegală, au decăzut din unitatea bisericească şi de la binecuvântarea lui Dumnezeu, să-şi recunoască păcatele, să se curăţească prin pocăinţă şi să se întoarcă în sânul mântuitor al Bisericii una şi sobornicească”. Semnat: Moscova, Mânăstirea Donskoi, 15 iulie;

Tihon, smeritul patriarh al Moscovei şi a toată Rusia (Novoe Vremia nr. din 26 august 1923).

În fiecare zi, patriarhul primeşte din diverse localităţi ale Rusiei zeci de declaraţiuni de la preoţi cerându-i să-i ierte.

Credincioşii în mod categoric refuză să întreţină bisericile în care slujbele sunt făcute de ,,jiviţi” (preoţii Bisericii celei Vii). Din pricina aceasta, multe biserici sunt închise (N.V. din 2 august 1923).

Redactorul Gazetei Roşii Flerovski zice: mulţi din membrii ,,Bisericii Renaşterii” se întorc la patriarhul Tihon (N.V. din 10 august 1923).

 

III. Lupta între ,,Biserica Vie” şi ,,Biserica Veche”

Jurnalele sovietice anunţă că ,,jiviţii” sunt prigoniţi de către credincioşii ofensaţi în sentimentele lor religioase şi chiar asasinaţi. Într-un sat din gubernia Orel, un cunoscut membru al Bisericii Vii şi al Sinodului din Moscova, Venofontov, a fost atras într-o pădure şi ucis de către ţărani (N.V. din 16 august 1923).

Lupta între patriarh şi Biserica Vie continuă. La Moscova, în ,,Curtea Troiţa”, Biserica Vie convoacă un sobor de laici pentru a discuta chestiunea restabilirii principiului sinodal în Biserică şi al depunerii patriarhului.

Totuşi nici un membru al Bisericii Vii nu a suflat un cuvânt, pentru că toţi mirenii adunaţi s-au arătat partizani ai patriarhului, şi prin strigăte şi fluierături întrerupea pe ,,jiviţi” de a-şi dezvolta ideile. După această adunare, mirenii, cu toţii, in corpore, s-au dus la Mânăstirea Donskoi să ceară blagoslovenie patriarhului (N.V. din 12 august 1923).

Izvestia publică apelul Sinodului Bisericii Vii îndreptat în contra patriarhului Tihon. După ce batjocoresc pe patriarh, autorii apelului scriu: ,,Îndurând toate suferinţele voastre şi căutând pacea Bisericii, noi, cei mai bătrâni dintre preoţii şi protoiereii voştri, luăm asupra noastră, în acest moment solemn, sfânta sarcină de a scoate din Biserica lui Dumnezeu talazurile agitaţiunii şi ale patimilor omeneşti. Declarăm că în fruntea orânduielilor bisericeşti, în locul Consiliului suprem al Bisericii[20], să stea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Declarăm că nu este vorba de grupări, împărţiri ori partide de îndrumări bisericeşti cu numiri felurite, ci numai de una singură Biserică Rusă reînnoită, sfântă, sobornicească şi apostolească. Intrăm în legătură cu toţi sfinţiţii patriarhi ai Răsăritului. Noi stăm pe terenul recunoaşterii reformelor necesare în viaţa Bisericii, păstrăm cu tărie şi neclintiţi adevărata învăţătură a credinţei ortodoxe, tainele şi dogmele sale”.

Semnatarii acestui apel cer a nu da nici o încredere patriarhului Tihon. Urmează semnăturile a doisprezece episcopi şi al unui şir de protoierei şi a lui V. Lvoff (N.V. nr. din 23 august 1923).

Comitetele ,,Bisericii Vii” şi ale ,,Asociaţiunii obştilor Vechii Biserici apostolice” s-au învoit să facă front unic spre a lupta împotriva ,,Bisericii Vechi” şi a patriarhului Tihon şi de a înceta orice discuţiune publică între Biserici (N.V. din 3 august 1923).

Un corespondent din Riga scrie jurnalului Novoe Vremia: ,,Pierzând Biserica Vie, guvernul sovietic acum se gândeşte să organizeze o nouă Biserică, care va purta numele de ‘Biserica Rusă naţională’” (N.V. din 22 august 1923).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 121/septembrie-octombrie 2019

 

 

 

O scurtă privire asupra raporturilor dintre

Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor[21]

de † Iosif, Episcopul Taganrogului

Revista Teologică, ianuarie-februarie 1943

 

Îndată ce bolşevismul a pus mâinile pe frânele guvernării în fosta Rusie, sau – mai bine zis – pe nordul ei, atitudinea lui faţă de Biserică a devenit clară.

Mai întâi de toate au apărut o mulţime de afişe-caricaturi, fără să se ştie de unde provin, cu chipul ţarului, episcopului şi al bogătaşului. Afişele acestea aveau inscripţia: ţar, popă şi culac. Apoi au fost afişate alte caricaturi blasfemiatorii, îndreptate împotriva Maicii Domnului, cu inscripţiile hulitoare ale poetului Demian Bednâi. Totodată a început să circule cu perseverenţă zvonul că obiectele sfinte făcute din metal nobil, precum şi icoanele înfrumuseţate cu pietre preţioase, vor fi luate din biserici. Atunci clerul a început să ascundă lucrurile de preţ.

Au urmat persecuţiile provocate de denunţări şi la ordinele organelor superioare. Odată cu jaful tezaurului bisericilor, s-a început şi întemniţarea întregului cler. La instigaţia bolşevicilor, pretutindeni la oraşe, la sate şi în trenuri, au pornit persecuţiile şi uciderea clerului.

În anul 1920 a avut loc jaful sistematic al obiectelor bisericeşti. Atitudinea vrăjmaşă a bolşevicilor faţă de Biserică era mai mult decât evidentă. Aceeaşi situaţie era şi la Petrograd ca şi în restul ţării. Trei preoţi – Crasniţchi, Calinovschi şi Voscresenschi – s-au prezentat atunci Patriarhului Tihon al Moscovei şi în termeni ultimativi i-au pretins retragerea din scaunul patriarhal, iar conducerea Bisericii să fie încredinţată colectivităţii bisericeşti. Este necesar să ne amintim împrejurările în care mitropolitul Tihon a devenit patriarhul Bisericii Ruse.

Tocmai în zilele când bolşevicii atacau Moscova, acolo aveau loc şedinţele Sfântului Sinod, în care se discutau chestiunile reorganizării Bisericii Ortodoxe. Sub vuietul tunurilor şi ţăcănitul mitralierelor, au avut loc şedinţele acestui Sinod.

Când situaţia oraşului a devenit critică, membrii Sinodului şi-au dat seama că lucrările lor pot fi întrerupte din clipă în clipă şi că Biserica este ameninţată de anarhie. Pentru a preveni dezordinile, au socotit nimerit să concentreze conducerea Bisericii în mâinile unei singure persoane. Astfel s-a hotărât reînfiinţarea Patriarhiei[22], desfiinţată de Petru cel Mare. În ziua de 21 noiembrie 1917, Mitropolitul Tihon al Moscovei a fost ales patriarh.

Pentru patriarhul Tihon era evident că preoţii Crasniţchi, Calinovschi şi Voscresenschi acţionează cu învoirea şi la îndrumarea bolşevicilor. De aceea patriarhul nici nu a crezut necesar ca să i se arate că cererea şi atitudinea lor de preoţi faţă de dânsul nu are baze legale şi canonice.

De atunci a luat fiinţă o altă organizaţie bisericească, numită ,,Biserica Vie”[23], având de scop reînnoirea nu numai a vieţii bisericeşti, ci şi a dogmelor.

,,Biserica Vie” a câştigat de la început atenţiunea şi sprijinul bolşevicilor. Poporul văzând aceasta, a numit-o ,,Biserica Roşie”.

Poporul rus nu înţelegea ideea şi scopul pe care-l urmărea ,,Biserica Vie”. În publicaţiile sale oficiale, cu ton dulceag, ,,Biserica Vie” a căutat să se înfăţişeze ca luptătoare pentru Ortodoxia pură, cum a existat ea în veacurile primare.

În realitate, conducătorii ,,Bisericii Vii” au urmărit un plan diabolic. Cum ştim, formularea dogmelor Bisericii Ortodoxe s-a făcut după o frământare îndelungată. De pildă dogma dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos fusese rezultatul luptei aprige cu arienii, care au ştiut să câştige de partea lor puterea statului bizantin, încât ortodocşii au suferit persecuţii, exiluri şi chiar moarte. Finalul luptei a fost că adevărul a triumfat şi dogma referitoare la dumnezeirea Mântuitorului a fost formulată de întâiul Sinod Ecumenic din Niceea.

Conducătorii ,,Bisericii Vii” au cerut revizuirea dogmelor şi restabilirea liturghiei cum a fost ea în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar ei nu au ţinut seamă că oamenilor li s-a descoperit mai târziu că Maica Domnului este ,,mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită ...”. Deci, în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea ,,Cuvine-se ...” nu a figurat în textele liturghiei. Despre toate acestea, în ,,Biserica Vie” nu s-a vorbit direct şi deschis, ci conducătorii ei, cu viclenie, au căutat mai întâi baza istorică pentru reformele lor, prin care atrăgeau atenţiunea credincioşilor asupra pretinsei îndepărtări a credinţei ortodoxe a zilelor noastre, precum şi a cultului, de adevărul istoric.

Poporul şi o parte din clerul ortodox, care a ţinut la adevărul Ortodoxiei, acel adevăr mărturisit de Sfinţii Părinţi şi de martirii Bisericii Ortodoxe, s-a ţinut în rezervă faţă de ,,Biserica Vie”.

Aderenţii ,,Bisericii Vii” nu s-au liniştit, ci fiind sprijiniţi de bolşevici pe faţă, au pornit în propagandă pentru ideile lor. Ei au încercat să izgonească cu forţa clerul ortodox şi să-l înlocuiască cu aderenţii lor. Pe contrarii lor, mai ales pe cei mai convinşi şi mai activi, chiar şi pe laici, i-au acuzat de comploturi contra bolşevicilor, făcând să fie exilaţi. Atunci s-au format două tabere bine distincte: ortodocşii, cu patriarhul Tihon în frunte, care s-au opus reformelor proiectate; iar alt grup, care nu a fost mulţumit cu patriarhul, în frunte cu un soviet, lucra pentru reforme.

Cu scopul de a discredita şi a furniza materialul de acuze că patriarhul conspiră, ei au stăruit pentru convocarea unui sinod, la care urmau să fie dezbătute toate chestiunile de controversă dintre ei şi ortodocşi. Conducătorii ,,Bisericii Vii” au fost de convingerea că adevărul este de partea lor, iar în ceea ce priveşte pe patriarh, acela se încăpăţânează în devotamentul său orb faţă de regimul politic răsturnat, ca şi faţă de cel bisericesc actual, deci trebuie să fie convins. Astfel vedeau ei împăcarea lor cu aderenţii patriarhului. De fapt, sinodul proiectat ar fi fost un for judiciar în care Biserica diriguită de patriarh ar fi figurat ca acuzată pentru activitatea sa contra-revoluţionară, unde ea ar fi fost silită să dea socoteală despre spiritul său conservativ şi astfel demascată, ar fi fost trecută pe mâinile Cekei sau GPU-ului[24].

Patriarhul Tihon, înţelegând perfect de bine viclenia agenţilor bolşevici din ,,Biserica Vie”, nu numai că nu a luat parte la acest sinod, ci a oprit şi pe clericii săi să participe.

După ce s-a văzut că planul bolşevic de a-l amăgi pe patriarh a dat greş, ei au pornit pe faţă lupta împotriva patriarhului.

În Mânăstirea Donscoi, unde era stabilită reşedinţa patriarhului, preotul Crasniţchi a acuzat în public pe patriarh de activitate contrarevoluţionară, sucind şi pervertind toate atitudinile şi dispoziţiile patriarhului.

Rezultatul a fost că GPU-ul l-a tras la răspundere pe patriarh şi l-a judecat pentru că ar fi oprit clerul să dea de bunăvoie tezaurul bisericilor pentru ajutorarea regiunilor înfometate şi pentru alte motive de activitate contrarevoluţionară, toate înscenate de bolşevici şi de conducătorii ,,Bisericii Vii”.

Desigur s-ar fi născut un proces cu răsunet mondial. Sentinţa era gata, dar intervenţia energică a Lordului Cherson[25], care a înmânat guvernului sovietic o notă ultimativă cu 12 puncte, dintre care unul pretindea încetarea imediată a persecuţiilor contra patriarhului, nu a rămas fără efect.

În schimb, bolşevicii au pretins ca, la rândul său, patriarhul să dea o declaraţie, în care să exprime regretul pentru mentalitatea sa contra-revoluţionară. Declaraţia a fost dată publicităţii, ca să-l compromită pe patriarh.

În anul 1925, aprilie 7, patriarhul a decedat. Ca locţiitor al lui, a rămas mitropolitul Petru Crutiţchi. Bolşevicii au exploatat şi această împrejurare, aplicând sistemul machiavelic ,,dezbină şi guvernează”: au creat încă o grupare clericală, care nu a recunoscut pe mitropolitul Petru Crutiţchi ca locţiitor patriarhal şi au ajutat pe cei nemulţumiţi să improvizeze un nou organ de conducere numit ,,Conducerea Superioară Nouă a Bisericii”, sub preşedinţia Episcopului Grigorie din Orenburg[26]. Această grupare, deşi mai puţin numeroasă decât ,,Biserica Vie”, a contribuit totuşi şi ea nespus de mult la dezbinarea credincioşilor Bisericii Ortodoxe.

Totodată bolşevicii organizau conferinţe şi discuţii religioase, cu scopul să slăbească şi să clatine convingerile religioase ale poporului. Piaţa a fost invadată din nou de cărţi şi broşuri în care, în mod profanator, expuneau dogmele Bisericii Ortodoxe, sau le negau în articole aparent ştiinţifice.

După aceea, au început persecuţiile directe pentru convingerile religioase şi pentru manifestările acestor convingeri, deşi pretutindeni s-a trâmbiţat atunci – verbal şi în scris – despre libertatea şi toleranţa religioasă.

În acest timp, mitropolitul Petru Crutiţchi a fost arestat şi exilat şi orice legătură cu lumea dinafară i-a fost interzisă.

Cu astfel de măsuri, bolşevicii au vrut să îngreuneze şi conducerea şi viaţa Bisericii Ortodoxe.

După înlăturarea din scaun a mitropolitului Petru Crutiţchi, a preluat conducerea Bisericii Mitropolitul Serghie din Nijni-Novgorod[27]. Planurile şi aşteptările bolşevicilor şi aici au dat roade, pentru că şi pe mitropolitul Serghie nu toţi l-au recunoscut ca locţiitor al patriarhului. Astfel dezordinea în Biserica Ortodoxă a crescut şi situaţia ei internă s-a înrăutăţit şi mai mult.

Paralel cu aceasta, bolşevicii au continuat dărâmarea bisericilor şi persecutarea clerului şi a tuturor acelora care au avut vreo legătură cu viaţa bisericească.

Încetul cu încetul, au dispărut biserici şi cler. Chiar şi faptul de a adera la vreun cult era considerat ca o crimă contra statului, atrăgând după sine nenumărate represalii.

În acelaşi timp, bolşevicii şi-au îndreptat atenţiunea asupra tineretului, urmărind destrămarea lui sufletească şi năzuind să şteargă din inima lui orice urmă de religiozitate, prin literatură, prin conferinţe şi discuţii antireligioase.

S-a înfiinţat ,,Uniunea militantă a celor fără Dumnezeu”. Activitatea acestei organizaţii, totdeauna a fost mai intensă şi mai întinsă în preajma marilor sărbători, cum sunt Naşterea şi Învierea Domnului. În ajunul acestor sărbători, apăreau afişe-caricaturi, iar presa era plină de articole referitoare la aceste sărbători, cu intenţia să producă confuzii şi îndoieli cu privire la ideea şi adevărul istoric care stă la baza lor.

Când dovezile logice nu au fost suficiente, atunci au recurs la minciuni, defăimări şi batjocură.

Toate încercările credincioşilor de a protesta contra tratamentului barbar aplicat Bisericii şi clerului erau considerate ca o împotrivire faţă de ,,marea constituţie stalinistă”, prin care s-a admis propaganda celor ,,fără Dumnezeu”.

Sub puterea acestor presiuni, pe tot întinsul Rusiei au amuţit clopotele, au dispărut bisericile şi au încetat cu desăvârşire procesiunile religioase. Clerul întreg, începând cu episcopii şi până la ultimul crâsnic[28], a fost dus în exil şi în temniţe.

După aceea, bolşevicii au trâmbiţat la toate colţurile drumurilor şi la toate ocaziile că poporul rus, în sfârşit, conştient, s-a eliberat şi a lepădat de bunăvoie prejudecăţile sale religioase.

Iată, pe scurt, faţa adevărată a ţării, fostă cândva ortodoxă, până la venirea armatelor eliberatoare.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 122/noiembrie-decembrie 2019

 

 

 

Ioachim al III-lea pentru a doua oară patriarh ecumenic

 

Articolul creionează într-un mod extrem de interesant atmosfera vremii. Efervescenţa sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX se făcea simţită. Alegerea patriarhului ecumenic reprezenta, într-adevăr, un eveniment demn de consemnat de marile cotidiene europene şi nu numai. Începuse să bată vântul ecumenismului, privirile multor confesiuni heterodoxe erau îndreptate spre Constantinopol, mai cu seamă ale anglicanilor care cochetau deja de câteva decenii cu o amiciţie cu Ortodoxia. De asemenea, interesele geopolitice erau covârşitoare: se întrevedea deja la orizont prăbuşirea Imperiului Otoman şi marile puteri se încleştau în ceea ce va dobândi numele de Chestiunea Răsăriteană: competiţia puterilor europene – Marea Britanie, Austro-Ungaria şi Franţa pe de o parte; Rusia pe de altă parte – în Orientul Apropiat şi Turcia europeană, lupta lor pentru dominaţie, infiltrare politică şi economică în Imperiul Otoman slăbit la sfârşit de secol XIX.

Instabilitatea scaunului ecumenic (5 patriarhi în 17 ani) era un fenomen care vorbea despre cu totul altceva decât incompetenţa sau slăbiciunea de caracter a celor care s-au perindat pe acest scaun patriarhal. Nici Ioachim al III-lea, nici alt patriarh nu ar fi putut stopa secularizarea care începuse să aibă loc şi în Imperiul Otoman, atât de ‘bântuit’ de reforme. De asemenea, contextul istoric în care trebuia să domnească patriarhul ecumenic era deosebit de sensibil; de altfel, marile puteri europene îşi spuneau cuvântul în alegerea patriarhului ecumenic, ca şi Poarta Otomană, astfel că alegerea lui Ioachim al III-lea pentru a doua oară patriarh nu a însemnat decât o întâlnire a intereselor greceşti, ruse şi otomane în persoana lui, relevate de altfel în luptele intestine dintre partidele existente chiar în sânul Patriarhiei.

Manifestarea de bucurie, consemnată de ziarele vremii, contrastează puternic cu indiferenţa religioasă a naţiunilor balcanice care domnea în secolul XIX; în acea vreme, Ortodoxia era, într-adevăr, în primul rând un vehicul pentru realizarea ambiţiilor lor naţionale. Aşadar, ‘bucuria generală a tuturor şi manifestările zgomotoase de simpatii’ erau mai înainte de toate ale grecilor, care vedeau un Ioachim un salvator, un purtător al stindardului şi intereselor naţionale greceşti, ceea ce s-a şi dovedit a fi, în dauna intereselor Bisericii Ortodoxe[29].

Pentru o imagine de ansamblu asupra contextului istoric, a se vedea Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX.

 

* * *

 

Ioachim al III-lea pentru a doua oară patriarh ecumenic[30]

Biserica Ortodoxă Română, iunie 1901

 

Sanctitatea Sa Constantin al V-lea, patriarhul ecumenic, venind la neînţelegere cu Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt, corpurile consultative cu ajutorul cărora patriarhul, în calitate de şef bisericesc al tuturor creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, şi de etnarh al lor, conduce afacerile lor bisericeşti şi pe cele cu caracter mixt, a fost nevoit a se demite din înalta sa demnitate. Toate aceste neînţelegeri urmate între patriarh, sinod şi consiliul mixt au avut loc în ultimele zile ale lunii lui martie trecut, când patriarhul Constantin s-a şi retras dându-şi demisiunea, iar nu destituit, precum greşit au raportat unele ziare politice şi religioase de la noi.

După retragerea Sanctităţii Sale Constantin, a fost ales locţiitor de patriarh şi conducător provizoriu al afacerilor Patriarhiei, până la alegerea unui titular, Eminenţa Sa, Mitropolitul Brusei D.D. Nathanail; iar pe de alta, conform cu dispoziţiunile statutului organic, sau a regulamentelor pentru administrarea şi conducerea afacerilor bisericeşti şi laice privitoare pe Biserica Ortodoxă din Imperiul Otoman, s-au luat măsurile necesare pentru alegerea unui nou patriarh, şi sorţii au căzut asupra lui Ioachim al III-lea, care mai ocupase această înaltă demnitate de la octombrie 1878 – martie 1884 şi care retras fiind îşi petrecea viaţa sa în linişte la Muntele Athos, la schitul ermitic Milopotam.

Revenirea sau realegerea Sanctităţii Sale Ioachim al III-lea la scaunul Patriarhiei Ecumenice a dat naştere la zgomotoase manifestări de simpatii din partea credincioşilor creştini ortodocşi. Aceste manifestări au avut loc în centrele cele mari ale Imperiului Otoman, şi mai ales în Constantinopol. Realegerea sa a atras în acelaşi timp atenţiunea întregii lumi ortodoxe, şi presa religioasă atât ortodoxă cât şi heterodoxă a întregii lumi creştine a privit ca un eveniment mare bisericesc revenirea lui Ioachim al III-lea pe scaunul Patriarhiei Ecumenice.

De această alegere s-a ocupat chiar şi presa politică şi cele mai însemnate ziare politice din Londra, Paris, Berlin, Roma şi alte oraşe însemnate au scris articole cu tot felul de aprecieri, atât asupra trecutului Sanctităţii Sale şi mai ales asupra timpurilor din prima perioadă a patriarhiei sale.

Dar toate acestea sunt justificate, când se are în vedere pe de o parte persoana lui Ioachim al III-lea, iar pe de alta împrejurările prin care a trecut Patriarhia Ecumenică şi creştinii ortodocşi din întregul Imperiu Otoman în ultimele decenii ale secolului trecut, când creştinii ortodocşi ai acestei Patriarhii şi din întregul imperiu au suferit tot felul de strâmtorări şi de călcări ale drepturilor şi privilegiilor ce le aveau ab antiquo, iar aceasta din cauza slăbiciunii patriarhilor ce s-au succedat de la retragerea lui Ioachim al III-lea până în prezent.

În întreg acest interval de timp s-a observat o lipsă totală de energie şi de directivă în conducerea intereselor bisericeşti şi în afacerile naţionale. Din această cauză în tot timpul de la retragerea sa (1884) până în prezent, 17 ani în care s-au succedat 5 patriarhi: Ioachim al IV-lea, Dionisie al V-lea, Neofit al VIII-lea, Antim al VII-lea şi Constantin al V-lea, numele lui Ioachim al III-lea figura pururea printre candidaţii la scaunul Patriarhiei Ecumenice; căci el în cei 5-6 ani cât fusese patriarh dăduse dovezi îndestulătoare de pricepere, energie, tărie de caracter, patriotism şi mai presus de toate năzuinţa de a îndrepta mersul afacerilor bisericeşti şi naţionale prin o revizuire a regulamentelor şi prin o reorganizare a clerului pentru a scoate din starea de decadenţă în care se află, erau adânc întipărite în inimile tuturor binevoitorilor de progres şi bună orânduială în mersul afacerilor Patriarhiei.

Dar pentru că toate aceste calităţi şi năzuinţe ale lui Ioachim al III-lea displăceau multor sinodici şi notabili, care compun Consiliul Mixt, el (Ioachim al III-lea) era înlăturat şi scaunul era ocupat de bărbaţi, care după un an sau doi trebuiau să părăsească scaunul, dacă nu se întâmpla să înceteze din viaţă. Aşa s-a şi întâmplat cu toţi cei 5 patriarhi ce l-au succedat pe Ioachim de la 1884 până la martie 1901.

De astă dată însă, cu toţii s-au convins că această stare de lucruri nu mai putea dăinui. Şi atât Sinodul patriarhicesc, cât şi Consiliul Mixt, notabilii şi poporul, cu toţii reflectând serios la împrejurările critice prin care trecea Patriarhia Ecumenică, fără un om energic, destoinic, cu tărie de caracter, vederi largi pentru interesele bisericeşti şi naţionale, experimentat şi în stare de a face faţă situaţiunii, cu toţii s-au gândit la Ioachim al III-lea, ale cărui acte mari erau încă recente în memoria tuturor.

Pentru aceea, de astă dată cu toţii au fost de perfect acord a readuce pe scaunul patriarhal pe bărbatul cel încercat şi dovedit destoinic; şi a-i reda locul de onoare ce îl avusese. Astfel se şi explică bucuria generală a tuturor şi manifestările zgomotoase de simpatii, ce i s-au făcut, căci cu toţii au mari speranţe în noul ales, judecându-l după trecutul său privesc cu încredere viitorul.

Asupra lui Ioachim al III-lea (foto) chemat azi pentru a doua oară la tronul ecumenic, ziarele ne dau următoarele note biografice.

El este născut la Boyadjikeny (Constantinopol) la 18 ianuarie 1834. Călugărindu-se îşi schimbă pronumele de Christo în acela de Ioachim. După ce a fost diacon al unei episcopii în Macedonia, el a fost numit diacon la biserica ortodoxă Sfântul Gheorghe din Viena. Aici a rămas 2 ani şi învaţă limba germană, pe care o posedă foarte bine.

În 1860 fu numit de către protectorul său, patriarhul Ioachim al II-lea, al doilea diacon al Patriarhiei, şi în 1863 mare ecleziarh al Patriarhiei Ecumenice.

În anul următor, sub Sofronie al II-lea, fu ales mitropolit al Varnei şi a rămas 10 ani în această dioceză. A părăsit-o apoi pentru a merge la Salonic să înlocuiască pe Neofit, ales mai târziu patriarh ecumenic.

În 1872 luă parte la sinodul ţinut la Constantinopol, când se proclamă schisma bulgărească.

La moartea patriarhului Ioachim al II-lea, în 1878, situaţiunea în care se afla Biserica cerea în mod imperios prezenţa la Patriarhie a unui om capabil de a guverna cu mână fermă şi prudentă în acelaşi timp.

Ioachim fu ales patriarh ecumenic în unanimitate. Plecat din Salonic la 3 noiembrie, în mijlocul celei mai mari emoţiuni a credincioşilor săi, sosi la Constantinopol la 5 şi fu instalat în scaun la 15 noiembrie.

Primul său act oficial fu să convoace o adunare naţională pentru revizuirea statutelor comunităţii ortodoxe.

În această Adunare dădu citire unui lung memoriu cu vederi remarcabile pentru reorganizarea afacerilor naţionale şi bisericeşti.

Gelos de [Zelos pentru] buna stare a clerului şi a personalului Patriarhiei, Ioachim al III-lea dădu atenţie plăţii restanţelor şi pensiilor lor de retragere şi în acest scop încheie un împrumut fără dobândă la Zemi Stefanovici. Apoi organiză o subscripţie pentru repararea localului Patriarhiei.

Lui Ioachim al III-lea se datoresc următoarele opere: restabilirea seminarului pentru clerul de jos; fondarea la Proti a unui azil pentru preoţii bătrâni şi bolnavi; restaurarea bisericii Patriarhiei, înfiinţarea ziarului Adevărul Bisericesc [Ekklesiastiki Alithia] şi restabilirea tipografiei Patriarhiei etc.

Dar dintre toate aceste opere una merită o menţiune specială; este vorba de superbul edificiu al Marii Şcoli naţionale din Fanar, care a fost inaugurat la 28 septembrie 1882.

Având mare trecere şi influenţă pe lângă bogaţii comunităţii, Ioachim al III-lea nu a încetat de a-i interesa de trebuinţa stabilimentelor pioase. Astfel a putut fi construită casa de alienaţi care se ridică printre stabilimentele din Baloukli. De asemenea el a creat asociaţiunea de binefacere şi de instrucţiune publică pentru protecţiunea şcolilor greceşti din provinciile europene ale Turciei.

Nu mai puţin fecundă a fost activitatea lui pe un alt teren al afacerilor ecleziastice. Sub dânsul Biserica Ortodoxă a Serbiei a fost recunoscută autocefală în 1879, printr-un act special al Patriarhiei.

Dioceza din Drystia a fost atribuită Bisericii Rumeliei.

În 1881 au fost create Arhiepiscopiile de Nevrocop în Vilaetul Salonic şi Mitropolia de Preveza şi Nicopoli cu părţile rămase din dioceza de Arta şi aceea de Discate în Tesalia.

Tot lui Ioachim al III-lea i se datoreşte regularea afacerilor diocezelor Bosniei şi Herzegovinei.

În urma unei neînţelegeri ce a avut cu Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt, a fost silit să-şi dea demisiunea la 31 decembrie 1883.

După ce a petrecut câtva timp în casa sa de la Boyadjikeny, Ioachim al III-lea a întreprins o lungă călătorie, în decursul căreia a vizitat locurile sfinte. În cele din urmă s-a retras la Muntele Athos unde departe de zgomotul lumii se consacră studiului care a fost întotdeauna predilecţia sa. Instalat mai întâi în Mânăstirea Iveron, celebră prin retragerea lui Grigorie al V-lea, se transportă mai târziu la schitul din Mylopotamo unde l-a găsit acum ştirea despre realegerea sa.

Ioachim al III-lea este al 254-lea patriarh de la Apostolul Andrei, fondatorul primei biserici ortodoxe la Constantinopole, în anul 36 al erei noastre la Arghiropoulis (Fundukli).

Nici un prelat nu a posedat în zilele noastre în aşa grad dragostea maselor. Această dragoste este de altminteri justificată prin calităţile şi virtuţile sale, cu care se impune mulţimii.

Majestuos în gesturi şi atitudine, elocvent, activ şi de o inteligenţă extraordinară, el posedă puterea de voinţă şi curajul pe care îl cer marile acţiuni. Exteriorul său inspiră respect şi impune stimă.

Mare, cu fruntea acoperită, cu ochii negri şi vioi, cu o expresiune de dulceaţă şi veselie, el apare impunător în ceremoniile bisericeşti. El iubeşte muzica bizantină şi a făcut mult pentru propagarea ei prin crearea unei şcoli în care se cultiva această muzică.

Alegerea Sanctităţii Sale Ioachim al III-lea fu astfel:

După ce Înalta Poartă a comunicat Sinodului Patriarhal şi Consiliului Mixt că demisiunea Sanctităţii Sale Constantin al V-lea a fost primită şi ca locţiitor până la alegerea unui nou titular s-a încuviinţat numirea Eminenţei Sale Natanail, Mitropolitul Brusei, imediat s-au luat măsurile prescrise de regulamentul privitor pe alegerea patriarhului. S-a comunicat adică tuturor mitropoliilor care aparţin acestui scaun patriarhicesc, pe de o parte, a dispune alegerea delegaţilor care să ia parte la marea adunare ce alege pe patriarh în Constantinopol, împreună cu Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt, iar pe de alta, fiecare mitropolit să trimită la Patriarhie în plic închis numele ierarhului pe care l-ar crede demn de a ocupa scaunul patriarhal, ca astfel să se compună lista eligibililor sau a candidaţilor şi în termenul prescris de art. 8 al regulamentului pentru alegerea patriarhilor delegaţii care trebuiau a lua parte la adunarea electorală, să fie în Constantinopol. Aceste formalităţi îndeplinite, şi delegaţii fiind sosiţi la Constantinopol, s-a alcătuit conform regulamentului lista eligibililor, pentru a fi trimisă Porţii care are dreptul de a şterge din ea persoanele ce nu-i convin, ca în urmă, din cei rămaşi în acea listă, Marea Adunare Naţională compusă din delegaţii mitropoliilor scaunului patriarhicesc, a enoriilor Constantinopolului, din delegaţii breslelor şi din fruntaşii neamului, împreună cu Sinodul şi Consiliul Mixt să aleagă pe patriarh.

Lista eligibililor votată de Adunarea Naţională şi trimisă Porţii cuprindea pe Prea Sfinţia Sa Ghermano Mitropolitul Calcedonului, Calinic al Dercului, Chiril al Adrianopolului, Grigorie al Ioaninei, Vasilie al Smirnei, Grigorie al Serei şi Ioan al Lerului şi Caliumu. Apoi, pe Sanctităţile Lor Ioachim al III-lea, Neofit al VIII-lea şi Constantin al V-lea, foşti patriarhi ecumenici. Pe lângă aceştia, în lista eligibililor figurau încă Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Brusei locţiitorul de patriarh şi Înalt P.S.S. Mitropoliţi: Ioachim al Efesului, Ieronim al Eracliei, Constantin al Cizicului, Filoteu al Nicomidiei, Sofronie al Niceei, Atanasie al Tesalonicului, Antim al Amasiei, Constantin al Bereei, Constantie al Trapezundei, Ştefan al Metimnei, Policarp al Varnei, Ioachim al Csantului şi Constantie al Hiului.

Lista astfel alcătuită şi trimisă guvernului, Înalta Poartă a şters din ea pe cei dintâi 7 şi astfel în lista eligibililor au rămas numai cei 17 din urmă.

După aceea Înalta Poartă, făcând cunoscut locţiitorului de patriarh, prin anume decret, lista definitivă a eligibililor, acesta a convocat Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt, în dimineaţa zilei de 24 mai, pentru a le face cunoscută lista oficială a eligibililor şi a hotărî ziua întrunirii adunării electorale pentru alegerea patriarhului. Pentru acest sfârşit, fu hotărâtă ziua de 25 mai orele 2 p.m..

În această zi, întrunindu-se în sala cea mare a Patriarhiei, Sinodul Patriarhicesc, Consiliul Mixt şi delegaţii mai sus amintiţi spre a proceda la alegere, Înalt Prea Sfinţia Sa Natanail, Mitropolitul Brusei, locţiitorul de patriarh, le-a ţinut o mică cuvântare, în care le-a arătat însemnătatea actului alegerii comunicându-le în acelaşi timp din nou şi lista oficială a persoanelor eligibile din care urmează a fi ales viitorul patriarh, îndemnându-i a alege o persoană demnă de importanţa locului ce urmează a-l ocupa şi care să poată face faţă tuturor nevoilor prin care trece Biserica cea mare şi interesele naţionale ale credincioşilor ei ... În acelaşi sens, a vorbit şi unul dintre notabilii cei mai impuşi, membru al adunării elective, dl. I. Paulari, şi cuvântările lor au fost primite cu aplauze frenetice de întreaga adunare. În urmă, procedându-se la alegere prin buletine nominale, rezultatul votului a fost următorul:

A obţinut: Sanctitatea Sa Ioachim al III-lea 83 voturi, Policarp al Varnei 69, Constantie al Hiului 72, Filoteu al Nicomidiei 6, Sofronie al Niceei 6, Ioachim al Efesului 2, Atanasie al Tesalonicului 5, Constantin al Cizicului 3, Constantie al Trapezundei 3, Natanail al Brusei 4, Ştefan al Metimnei 1 şi fostul patriarh Constantin 1.

În urma acestui vot, s-a alcătuit lista celor 3 aleşi, anume: Ioachim al III-lea, Policarp al Varnei şi Constantie al Hiului, din care Sinodul Patriarhicesc urma a alege pe unul.

După aceasta, întreaga adunare împreună cu Sinodul Patriarhicesc şi Consiliul Mixt, s-au pogorât în biserica Patriarhiei pentru ca aici Sinodul din lista celor trei să aleagă pe viitorul patriarh.

Intrarea în biserică a fost lăsată liberă şi poporului încât mulţime mare aştepta cu nerăbdare în biserică şi în împrejurimi rezultatul alegerii.

Aici în biserică, după ce s-au făcut rugăciunile obişnuite de însuşi mitropolitul Natanail, locţiitorul de patriarh, s-a citit în auzul tuturor procesul verbal care cuprindea rezultatul alegerii Marii Adunări Naţionale, care alege pe patriarh. În urmă, membrii Sinodului Patriarhicesc au procedat la alegere şi a fost ales cu unanimitate Ioachim al III-lea pentru a doua oară patriarh ecumenic.

Impresiunea pe care a făcut-o realegerea lui Ioachim al III-lea supranumit în cele din urmă ermitul de la Milopotam[31] asupra tuturor a fost din cele mai bune. Cu toţii au izbucnit în urale şi în aplauze manifestându-şi astfel bucuria şi mulţumirea sufletească pentru reuşita aceluia, care lăsase numai regrete în inimile tuturor acum 17 ani, când a părăsit scaunul patriarhal.

Asupra realegerii lui Ioachim al III-lea la scaunul patriarhal, ziarul Adevărul Bisericesc [Ekklesiastiki Alithia] organul Patriarhiei Ecumenice scrie următoarele:

 

,,Bucuria generală ce s-a manifestat de pretutindeni în toate straturile societăţii noastre cu ocaziunea alegerii lui Ioachim al III-lea este un fenomen extraordinar şi ca atare el trebuie să-şi aibă originea în analele vieţii noastre bisericeşti. Dacă ar fi ca să arătăm în întregul lor amănunţit una câte una cele întâmplate din momentul ce s-a făcut cunoscut în mod oficial realegerea lui Ioachim al III-lea, bucuria poporului şi manifestările ce au avut loc în toate părţile imperiului şi îndeosebi aici în Constantinopol, ne-ar trebui timp mult, iar coloanele ziarului nostru nu ar fi îndestulătoare. Începând cu însuşi M.S. sultanul, care şi el însuşi nu a lipsit de a-şi manifesta înalta sa mulţumire şi satisfacţiune cu ocaziunea alegerii ierarhului celui iubit şi adorat de credincioşii săi, cu toţii, ierarhi, notabili, fruntaşi ai neamului şi întreg poporul, cu toţii au manifestat zgomotos, când au aflat că viitorul patriarh ecumenic va fi Ioachim al III-lea. În ziua alegerii, întreg oraşul era în sărbătoare, dar mai ales părţile locuite de creştini ortodocşi. S-au văzut pe străzi creştinii îmbrăţişându-se şi sărutându-se cu lacrimi de bucurie, felicitându-se de reuşita alegerii lui Ioachim al III-lea, întocmai precum fiii se îmbrăţişează şi se sărută când revăd în sânul familiei pe iubitul lor părinte, după o absenţă îndelungată.

În duminica ce a urmat după alegere (la 27 mai), creştinii în mod neobişnuit au umplut toate templele spre a auzi cu satisfacţiune pomenindu-se numele noului patriarh, a ierarhului iubit în persoana căruia cu toţii vedeau şi recunoşteau pe adevăratul păstor şi părinte sufletesc.

Din momentul ce Sanctitatea sa Ioachim al III-lea a fost ales, mulţimi nenumărate de telegrame au început a se trimite la Milopotam, membrii Sinodului, ai Consiliului Mixt, fruntaşii neamului, ierarhii întregii Biserici Ortodoxe, cu toţii s-au grăbit a felicita pe noul ales, exprimându-şi speranţa şi încrederea că Biserica a dobândit un vrednic conducător. Era o manifestare de bucurie generală, şi ea înseamnă cât de mult interes pun cu toţii pentru bunul mers al Bisericii; fapt destul de îmbucurător care dovedeşte că am scăpat de acele timpuri de indiferenţă şi nepăsare către Biserică, bunul ei mers şi persoanele ce sunt chemate a o conduce. Manifestarea generală mai explică şi vrednicia celui ales şi iubirea cu care a fost primit din partea tuturor fără deosebire.

Toţi au fost de perfect acord a recunoaşte în persoana lui Ioachim al III-lea pe adevăratul, vrednicul şi demnul păstor al Bisericii. Şi spre a dovedi aceasta este de ajuns credem, a enumera câteva din faptele mai însemnate din cei 6 ani cât Ioachim al III-lea a fost patriarh.

În anul 1878 îndată ce s-a suit pe scaunul patriarhal Ioachim al III-lea, s-a grăbit a convoca o mare adunare naţională, cu delegaţii din toate mitropoliile pendinte de Patriarhia Ecumenică, spre a revizui regulamentele naţionale pentru conducerea afacerilor patriarhiceşti şi, către această adunare, Ioachim a făcut un lung memoriu, arătând părţile defectuoase ale acestor regulamente şi propunând reformarea lor. Prin acest memoriu, Ioachim arată cât de mult se interesa de bunul mers al afacerilor bisericeşti şi naţionale, priceperea sa şi câtă bunăvoinţă avea de a îndrepta multe din relele trecutului; se poate zice că acel memoriu era programul ce cuprindea vederile sale şi modul cum înţelege a conduce şi păstori Biserica.

El s-a interesat cu dinadinsul de toate ce putea contribui la bunul mers al afacerilor bisericeşti şi naţionale. A stăruit şi şi-a dat toate silinţele pentru stingerea datoriei Patriarhiei, pe de o parte moderând cheltuielile, iar pe de alta mijlocind la fruntaşii neamului şi la bogătaşi ca să vină în ajutorul tezaurului patriarhal care nu putea face faţă cheltuielilor şi nevoilor Bisericii celei mari, şi astfel s-au putut plăti funcţionarii Patriarhiei care aveau de luat pe mult timp deja servit. A făcut multe prefaceri şi îmbunătăţiri la Patriarhie. A reedificat seminarul din Insula Halki şi a înfiinţat şi un azil pentru preoţii bătrâni şi invalizi. A zidit un anume edificiu pentru biblioteca patriarhală şi este primul patriarh care s-a gândit la un organ de publicitate al Patriarhiei şi astfel în zilele sale s-a înfiinţat revista săptămânală Adevărul Bisericesc [Ekklesiastiki Alithia]. Tot lui i se cuvine şi meritul ridicării măreţului edificiu pentru marea şcoală naţională din Fanar.

El purta mult interes şi se îngrijea îndeosebi de aşezămintele de binefaceri şi de dezvoltarea culturală a creştinilor. Spre acest sfârşit căuta a îmbunătăţi mersul acelor aşezăminte prin procurarea şi asigurarea mijloacelor materiale. Nu s-a mărginit a înfiinţa şcoli, dar pentru a le asigura bunul mers a instituit un comitet care să îngrijească de întreţinerea acestor şcoli şi un inspectorat care să supravegheze regulata lor funcţionare.

Cu privire la cler, a făcut un regulament pentru întreţinerea clerului parohial şi îngrijindu-se de bunul mers şi întreţinerea sfintelor servicii divine, a instituit o comisiune care să revizuiască tipicul, şi a înfiinţat şi o şcoală pentru cântările bisericeşti.

Prin mijlocirea şi stăruinţele sale s-au cedat Patriarhiei un metoc în Moscova, cu multe proprietăţi şi venituri; şi tot graţie stăruinţelor lui s-au trimis mulţime de tineri care să studieze în străinătate literele, filozofia, dreptul, medicina şi teologia, spre a se forma o pleiadă de fruntaşi ai neamului impuşi prin cultură şi instrucţiune spre a fi de folos Bisericii şi conaţionalilor lor.

Nu ne-am propus a enumera toate faptele mari şi de folos Bisericii şi naţiunii pe care le-au săvârşit Ioachim al III-lea în timpul primului său patriarhat; dorim însă ca revenirea sa de-a doua oară pe scaun să fie mai fecundă în fapte folositoare tuturor fiilor săi sufleteşti; mai ales că nu-i lipseşte nici voinţa, nici priceperea şi are mult dor pentru prosperitatea Bisericii şi înflorirea instituţiunilor de cultură şi binefacere ale naţiunii elenice”.

 

Dar pe când în Constantinopol se efectua alegerea, Sanctitatea Sa Ioachim al III-lea se afla precum am arătat la sihăstria Milopotamului din Muntele Athos.

Astfel, îndată după alegerea Sanctităţii Sale Ioachim al III-lea, cele două corpuri, Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt împreună cu arhiereii aflaţi în Constantinopol au trimis sanctităţii sale noului ales, următoarea telegramă:

,,Plini de bucurie sufletească, anunţăm alegerea în unanimitate a sanctităţii voastre, felicitându-vă respectuos vă rugăm a ne împărtăşi de rugăciunile şi binecuvântările voastre”.

De asemenea telegrame de felicitare a trimis sanctităţii sale şi marele protosinghel, împreună cu ceilalţi funcţionari ai Patriarhiei.

La telegrama Sinodului patriarhal prin care se anunţa sanctităţii sale în mod oficial alegerea sa, noul ales a răspuns de la Milopotam prin următoarea telegramă:

,,Adânc mişcat despre cele întâmplate şi lipsindu-mi cuvintele potrivite spre a-mi exprima umila mea recunoştinţă, către toţi P.P. S.S. arhierei membri ai Sinodului şi către cei aflaţi acolo împreună cu membrii Consiliului Mixt şi ai adunării elective, către clerul întreg şi către popor, ridic mâinile mele rugându-mă pentru toţi ca Dumnezeu să mântuiască pe poporul Său şi Biserica Sa”.

După ce alegerea a fost confirmată de Înalta Poartă, cele două adunări administrative, Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt s-au întrunit în şedinţă comună sub preşedinţia Î.P.S. Natanail locţiitorul spre a regula cele privitoare pentru primirea Sanctităţii Sale noului ales. Aici s-a hotărât ca o anume comisiune compusă din Î.Î. P.P. S.S. S.S. Mitropoliţii Ştefan al Metimnei, Constantin al Hiului, Ghervasie al Caritzei şi Dorotei al Grevenelor, împreună cu membrii Consiliului Mixt: domnii Zisu Th. Zisu, Al. Gangu, Ip. Zaganiari, cu primul secretar al Sfântului Sinod, Fotie, cu marele arhidiacon Laurenţiu şi cu al doilea diacon Partenie, împreună cu alţi binevoitori funcţionari ai naţiunii să meargă la Sfântul Munte cu un anume vapor spre a lua pe Înalta Sa Sanctitate şi a-l însoţi de acolo şi până la Constantinopol.

Locţiitorul a încunoştiinţat telegrafic pe Înalta Sa Sanctitate despre această hotărâre, rugând-o să aştepte sosirea comisiunii; căci Sanctitatea Sa era hotărât a pleca deja din Sfântul Munte duminică seara sau cel mult luni 28 mai, după ce slujise sfânta liturghie, sâmbătă 26 mai în mica bisericuţă a sihăstriei Milopotamului; iar duminică în Mânăstirea Ivirului.

Comisiunea în cestiune închiriind vaporul Creta al companiei Courgi a plecat din Constantinopol pentru Sfântul Munte în ziua de 31 mai.

Comisiunea sosită aici a mers mai întâi la Mânăstirea Ivirului şi de aici la Careea unde Înalta Sa Sanctitate Ioachim se afla de câteva zile.

Aici primirea şi comunicarea oficială s-a făcut în Biserica Adormirii Maicii Domnului pronumită Protatu.

La intrarea în biserică comisiunea în frunte cu Î.P.S. Mitropolit al Metimnei D.D. Ştefan, cel vechi în ierarhie, a fost primită de clerul bisericii şi reprezentanţii mânăstirilor din Muntele Athos.

Mitropolitul Ştefan a fost îmbrăcat în mantie după ceremonialul în uz la Muntele Athos şi condus până în mijlocul bisericii, unde s-a început rugăciunile obişnuite. Terminându-se Te-Deumul de mulţumire Î.S. Sanctitate Ioachim al III-lea a ieşit din altar prin uşile împărăteşti şi luând loc în scaunul arhieresc, Î.P.S. Sa Mitropolitul Ştefan i-a comunicat îmbucurătoarea veste că este ales patriarh ecumenic pentru a doua oară, rostind o mică cuvântare în care îl felicită. Înalta Sa Sanctitate a răspuns foarte emoţionat şi după aceea s-au făcut cuvenitele îmbrăţişări arhiereşti.

Din biserică primirea şi felicitările s-au făcut în localul şcolii pronumită a Athonului din Careea, unde Înalta Sa Sanctitate a primit felicitările reprezentanţilor diferitelor mânăstiri ale Muntelui Athos, reprezentanţilor presei, ale autorităţilor, ale diferiţilor arhierei ce veniseră anume spre a-l felicita şi ale altor fruntaşi conaţionali.

Pentru a doua zi, 3 iunie, duminică s-au luat măsurile cuvenite ca Înalta Sa Sanctitate să servească sfânta liturghie în aceeaşi biserică a Adormirii din Careea. Înaltul ierarh a servit asistat de Î.P.P.S.S. Mitropoliţi, membri ai Sfântului Sinod patriarhicesc.

La sfârşitul liturghiei Înalta Sa Sanctitate patriarhul a binecuvântat poporul şi a dat el însuşi anafora credincioşilor.

După amiază, Sanctitatea Sa s-a dus din nou la biserica Protatu, unde îl aşteptau mulţime de credincioşi şi monahi veniţi înadins de la diferitele mânăstiri ale Athonului. Aici Sanctitatea Sa îmbrăcat în mantie şi omofor a binecuvântat pe cei de faţă, a făcut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu cel Atotputernic pentru a ocroti Sfântul Munte, leagănul vieţii mânăstirii pentru creştinii ortodocşi, şi prin o scurtă cuvântare a mulţumit tuturor pentru ospitalitatea ce i s-a dat în timpul cât a stat aici. La cuvântarea înaltului ierarh a răspuns în numele mânăstirilor Sfântului Munte, reprezentantul Mânăstirii pronumită Lavra, făcând panegiricul ilustrului ierarh şi rugând pe Dumnezeu să-l păzească întru mulţi ani pentru întărirea şi ocrotirea Bisericii şi a Ortodoxiei.

În seara zilei de 3 iunie vaporul Creta despre care am amintit a pornit din Careea având pe bordul său pe noul patriarh şi pe toţi cei ce veniseră a-l însoţi. Prin tot parcursul i s-au făcut ovaţiuni; iar la Constantinopol, unde a sosit luni la orele 5 p.m.. Aici entuziasmul a fost la culme. Întregul Bosfor şi toată partea până spre Sfântul Ştefan era ticsită de lume, pe luntre, vapoare şi vaporaşe. Aici Înalta Sa Sanctitate a fost întâmpinată şi primită de Î.P.S. Sa Mitropolitul Natanail al Brusei, locţiitorul de patriarh, de membrii Sinodului Patriarhal, de membrii Consiliului Mixt, de fruntaşii poporului elenic din Constantinopol şi de autorităţile administrative.

Cel întâi care l-a felicitat de bună venire a fost mitropolitul Natanail care a rostit şi o mică cuvântare şi în urmă cei ce ieşiseră întru întâmpinarea sa.

De aici vaporul ce purta pe înaltul ierarh s-a îndreptat către Vafeohor, locul său natal şi unde îşi are şi o casă a sa. Aici înaltul ierarh a stat până la 11 iunie ziua în care s-a făcut investitura şi instalarea sa pe scaunul patriarhal.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 124/ianuarie-februarie 2020

 

 

 

Biserica Ortodoxă Română şi recunoaşterea hirotoniilor anglicane în anii ‘1920

 
 
Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova, 8-18 iulie 1948
 
Episcopul Rafail Hawaweeny despre anglicani şi botezul ortodox
 
Bătălia pentru Constantinopol

 

* * *

 

Extrase din procesele verbale ale

şedinţelor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

 

Sumarul şedinţei din ziua de 28 noiembrie 1924

Şedinţa se deschide la orele 15 ½ sub preşedinţia Î.P.S. Mitropolit Primat. Secretar de şedinţă P.S. Ep. Ghenadie al Buzăului. [...]

 

Î.P.S. Mitropolit Primat aduce la cunoştinţa Sfântului Sinod că avem la ordine o chestiune de studiat, care a fost dată Î.P.S. Mitropolit al Ardealului Nicolae şi anume: hirotoniile anglicane. Această chestiune este la ordinea zilei şi prin aceea că de multe ori au venit diferite misiuni anglicane. Toate au avut mai mult sau mai puţin caracter platonic; dar acum de curând a fost şi un canonic, Bate, cu scrisori de recomandaţie de la Arhiepiscopul de Canterbury, care era perfect informat în toată teologia noastră ortodoxă.

Cu aceasta s-a ajuns să se privească lucrurile pe o faţă mult mai precisă. Teologii noştri i-au formulat şi prezentat o serie din vreo 50 întrebări, relativ la punctele de credinţă anglicană în raport cu învăţătura ortodoxă. Canonicul a dat răspunsuri complete şi suficiente şi în acelaşi timp şi acceptibile la toate întrebările, afară de una: ,,transsubstanţiunea”[32]. Faţă cu acest răspuns neconvenabil, ne-am zis: totul este de prisos dacă în privinţa sfintei euharistii anglicanii nu sunt de perfect acord cu noi. Mai pe urmă însă, chestiunea ni s-a lămurit şi o parte din temerile noastre s-au risipit: anglicanii au oroare de cuvântul transsubstanţiune, mai ales că acestei expresiuni scolasticii i-au dat un înţeles exagerat. Dar ca formulă de prefacere a sfintelor elemente, ei admit fără restricţiune formula ortodoxă.

Aşadar, precum se pare, o înţelegere cu anglicanii n-ar fi exclusă. Însă, când ajungem să punem şi în practică ceea ce discutăm în teorie, se pare iarăşi că ne lovim de o dificultate, privitor la care trebuie să ne clarificăm: care este valabilitatea hirotoniilor anglicane ? Au continuitatea apostolică, sau au întrerupt-o odată cu reforma ? Acest moment trebuie clarificat. Şi sfetnicii mei mi-au dat ideea să dau această chestiune în studiu Pr. Nicolae Popescu profesor la Facultatea de Teologie, care să ne arate dacă nu cumva anglicanii mai au sau nu mai au continuitatea apostolică, în ceea ce priveşte hirotoniile. Deci vă propun să dăm chestia lui să o studieze şi să ne facă un referat.

Se aprobă şi se dă însărcinarea pr. N. Popescu să facă un studiu asupra acestei chestiuni. S-au întrerupt la reformă sau nu şirul apostolic al hirotoniilor anglicane ? [...]

 

Sumarul şedinţei din ziua de 1 decembrie 1924

Şedinţa se deschide la orele 10 dimineaţa sub prezidenţa Î.P.S. Mitropolit Primat D. Dr. Miron. Secretar: P.S. Ep. Ghenadie al Buzăului. [...]

Sumarul şedinţei precedente nu se citeşte, rămânând a se citi în altă şedinţă şi se intră direct în dezbateri, dându-se cuvântul Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului.

 

Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului face referat în privinţa chestiunii hirotoniilor anglicane. Rămâne să vedem la sfârşitul vorbirii noastre dacă putem lua o hotărâre definitivă de recunoaştere sau nu. Înainte însă voiu ceti scrisoarea S. Sale Patriarhului de Constantinopole, prin care ni se comunică recunoaşterea de către sinodul său a hirotoniilor anglicane (citeşte scrisoarea).

Prin această scrisoare, Patriarhul din Constantinopol a pus chestiunea: putem noi, ori nu putem cunoaşte ce validitate au hirotoniile din Biserica Anglicană ? Au, prin continuitate succesivă, sacerdoţiul de la Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, sau nu ? Acesta este fondul chestiunii. Din informaţiile culese din publicistică, Patriarhia din Constantinopole nu numai că le-a recunoscut, dar încă prin aceasta face cunoscut tuturor Bisericilor Ortodoxe recunoaşterea sa, prin urmare le-a recunoscut, în mod formal. Una dintre cele două Patriarhii, nu ştiu care, a Alexandriei sau a Antiohiei, în tot cazul una dintre ele, de asemenea le-au recunoscut. Asemenea le-au recunoscut Patriarhia Ierusalimului, Arhiepiscopia autonomă a Chiprului şi Biserica de pe Muntele Sinai.

Prin urmare un număr însemnat dintre Bisericile Ortodoxe au recunoscut validitatea acestor hirotonii, însă tocmai şi numai acelea care se găsesc sub directa influenţă a politicii engleze; şi recunoaşterea s-a produs, cum la Constantinopole, în timpurile foarte critice de după război. Nu s-a pronunţat până acum Biserica autocefală a Greciei, unul dintre cele două Patriarhate, al Alexandriei ori al Antiohiei, Biserica autocefală a Serbiei, rusească – deşi aceasta a întreţinut de multă vreme legături strânse cu englezii – şi noi. În ceea ce ne priveşte, acum, când se pune şi la noi chestiunea şi noi negăsindu-ne în situaţia critică în care s-au găsit Bisericile răsăritene care le-au recunoscut deja, ne putem pronunţa în deplină libertate şi independent de orice alte consideraţiuni de natură străină, care nu trebuie să intre în preocupaţii de asemenea natură.

Ţin să constat că şi noi suntem influenţaţi de aceleaşi sentimente de a vedea împlinindu-se cuvintele Mântuitorului spuse înainte de moartea Sa: ,,Ca toţi să fie una” şi cu această dragoste de a vedea strânse într-un mănunchi toate ramurile creştinismului, privim şi această chestiune. Dacă am putea să ajungem să recunoaştem validitatea hirotoniilor anglicane, vedem cât de mult s-ar strânge legăturile noastre cu creştinismul apusean şi am avea un folos neasemănat de mare dacă, având putinţa să recunoaştem validitatea lor, am lega relaţii strânse cu anglicanismul.

Cu aceasta s-ar putea să ieşim din izolarea universală în care Biserica noastră se află pusă. Prin poziţia lor geografică, Bisericile Ortodoxe mediteraneene au fost puse în situaţia să fie scoase din izolare, numai Biserica noastră stă cu totul izolată de marea mişcare de unire, ivită acum după război, şi de am putea ajunge să închegăm legături cu Biserica Anglicană, am ieşi din această izolare generală în care ne aflăm.

Sârbii, în marea lor nenorocire, din timpul războiului când au fost nevoiţi să se evacueze, pe lângă multele rele şi necazuri, au ajuns să aibă şi un mare folos. Siliţi să plece din ţara lor, pentru o vreme s-au aşezat la Paris, ca de acolo îndată să se mute în Anglia. Aci s-au aşezat cu un seminar întreg de aproape 300 de elevi, cu profesori şi chiar cu un episcop şi în timp de trei ani de zile cât au stat aci, au învăţat englezeşte, s-au înfruptat de la teologia engleză şi, în sfârşit, au învăţat tot ceea ce se putea învăţa în timp de trei ani de zile. Eu cred că în multe privinţe Biserica Sârbească a revenit întărită acasă prin aceasta şi efectele nu vor întârzia să se arate cât de curând. Numai noi am rămas izolaţi, nu numai faţă de Apusul creştin, ba încă faţă de Ortodoxia noastră.

Ruşii răspândiţi în toată lumea, din pricina evenimentelor de la ei de acasă, au legat relaţiuni trainice şi cu Apusul, dar mai presus cu Bisericile Ortodoxe răsăritene. Este pagubă că teologii vestiţi ruşi care s-au răspândit pretutindeni nu s-au stabilit şi la noi în ţară. Noi nu numai că nu avem contactul acesta cu Bisericile Ortodoxe şi cu lumea creştină apuseană, dar se pare că şi în acele manifestări unde Biserica noastră este chemată să ia parte, ca conferinţa de la Sinaia de o pildă, suntem expulzaţi ca ierarhie şi înlocuiţi cu mireni din Ministerul Cultelor, care vorbesc în numele nostru şi angajează Biserica noastră. Deci dar, dacă se poate ajunge să se recunoască validitatea hirotoniilor anglicane va rezulta pentru Biserica noastră un real folos.

Chestiunea hirotoniilor anglicane poate fi tratată din două puncte de vedere: 1). istoric şi 2). teologic.

 

1). Din punct de vedere istoric, trebuiesc constatate şi precizate faptele care s-au petrecut: dacă actul hirotoniei episcopului Parker Mathew a întrunit ori nu toate elementele unei hirotonii valide ? Dacă le-a avut, el a putut să transmită validitatea hirotoniilor, dacă nu, nu a putut s-o transmită. Romano-catolicii, aproape în toate voturile lor (sunt şi unii dintre romano-catolici dar foarte puţini care le-o admite) contestă validitatea hirotoniilor anglicane. Biserica Ortodoxă, până în timpul de faţă, nu s-a pronunţat. Dintre teologii ruşilor, unii înclină pentru recunoaştere, alţii, mai intransigenţi din punctul de vedere ortodox, înclină pentru partea contrarie.

Chestia, din punct de vedere ortodox, se stabileşte aşa: că la hirotonia lui Parker au participat patru episcopi. Doi dintre ei: Barlow şi Hodjkius au participat după pontificalul roman. Ei au avut deci şi au putut transmite hirotonia în mod valabil. Şi ordinatul reformat conţine în formula hirotoniei din cartea de rugăciuni formula inspirată după vechea rânduială. Aparenţele sunt foarte favorabile, dar în privinţa aceasta sunt o mulţime de discuţiuni în legătură cu multe chestiuni din Biserica Anglicană. Din acest punct de vedere istoric, fără a ceda nimic din punctul de vedere ortodox, eu cred că nu s-ar putea întâmpina nici o rezistenţă din partea ortodocşilor. În hirotonia lui Parker vedem întrunindu-se toate elementele indispensabile pentru validitatea unei hirotonii.

 

2). Din punct de vedere teologic însă se iveşte o mare dificultate; dificultate pe care singuri anglicanii şi-o pun în cale. Ca ortodox, pe mine mă priveşte nu numai faptul istoric dacă Parker a primit ori nu o hirotonie validă, ci mă priveşte doctrina pe care anglicanii o au despre taina hirotoniei. Ei au o carte a lor de rugăciuni, unde se cuprinde şi catehismul şi cele 39 de puncte – aci este tradiţiunea lor în acest catehism şi 39 puncte pe care fiecare preot şi episcop la instalarea lui în slujbă trebuie să declare, mi se pare sub jurământ, că le recunoaşte. De unde putem noi găsi doctrina Bisericii anglicane ? Nu este alt izvor decât această carte de rugăciuni.

În cele 39 puncte, în al 25-lea, este formulată rugăciunea despre taina hirotoniei în acest chip:

,,Tainele pe care le-a instituit Iisus Hristos nu sunt numai Simboale şi semne ale mărturisirii creştinilor, ci sunt mai curând dovezi sigure şi asigurate şi semne eficace ale graţiei şi ale bunei voinţe ale lui Dumnezeu faţă de noi, prin care El îndeplineşte în mod văzut înlăuntrul nostru şi prin care El nu numai dă viaţă, ci şi întăreşte şi confirmă credinţa, pe care o avem într-însa.

Există două taine pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a instituit în Evanghelie, anume: Botezul şi Cina Domnului.

Celelalte cinci taine, după cum se numesc îndecomun, anume: Confirmaţia, Pocăinţa, Preoţia, Nunta şi Extrema-Ungere, nu trebuiesc a fi ţinute ca taine ale Evangheliei, unele fiind născute dintr-o imitare stricată a apostolilor, altele fiind stări de viaţă, aprobate în Scriptură, însă care nu au totuşi natura tainelor, precum o au Botezul şi Cina Domnului. Ele nu au nici un semn vizibil, nici ceremonia pe care s-o fi rânduit Dumnezeu.

Iisus Hristos nu a instituit nicidecum tainele pentru a fi privite şi pentru ai noştri ochi, nici pentru a fi purtate încoace şi încolo, ci pentru ca noi să ne împărtăşim şi noi cu ele în mod legitim. Şi numai în aceia care le primesc cu vrednicie au ele eficacitate şi o lucrare mântuitoare, însă, cât priveşte pe cei ce le primesc cu nevrednicie, ei îşi atrag asupra lor osândă după cum spune Sfântul Pavel”.

Ca taine ale Evangheliei, deci, ei recunosc numai două: Botezul şi Cina Domnului, iar între tainele care zic că sunt stări de viaţă, numără preoţia şi nunta, deci ca taine secundare. Totuşi afirmă că prin aceste taine şi rânduieli sfinte se împărtăşeşte graţia, harul lui Dumnezeu. Prin hirotonie, se zice la art. 36, se împărtăşeşte preoţia şi de aceea au preoţie, au ierarhia întreagă, cu diacon, preot şi episcop şi ţin cu îndărătnicie la ea; şi din această ţinere doresc atât de mult să se apropie de noi. Hirotoniile se fac prin punerea mâinilor şi prin rugăciuni. Dar, în detrimentul caracterului sacramental al hirotoniei, ei au o nouă doctrină, care zice că hirotonia este pentru ei o ceremonie bisericească. Nu este de mirare că găsim preoţi anglicani, ai bisericii aşa-zise populare, ,,Broad Church”, considerându-se confraţi cu pastorii protestanţi şi participând cu ei la aceeaşi viaţă bisericească.

Vedeţi, situaţia neclară, în aceeaşi Biserică a mai multor categorii de preoţi, dându-se posibilitatea să stea în sânul aceleiaşi Biserici curente cu totul deosebite, este datorită faptului că nu au o doctrină clar precizată în această privinţă şi nu îndrăznesc să o clarifice din pricina temerii că ar pierde pe mulţi dintre preoţii lor, care ar trece la protestanţi; şi ei, nefiind siguri de o unire cu noi, nu riscă să facă această spărtură. Poate că, dacă s-ar uni cu noi ortodocşii, ar face-o. Între teologii Bisericii Înalte – High Church – este o sete neînvinsă de a ajunge pe terenul ecumenic.

Părerea mea este că, atâta vreme cât ei nu-şi vor preciza doctrina lor dogmatică, noi nu ne putem pronunţa asupra validităţii hirotoniilor anglicane.

Biserica noastră are toate cele 7 taine identice, cu foarte mici deosebiri, nu numai cu Biserica Romano-Catolică, dar şi cu acele Biserici care s-au desfăcut de ecumenicitate în veacurile primitive ale creştinismului: ca armenii, nestorienii etc. Chiar dacă Mathew Parker ar fi primit hirotonia, nu după ritualul după care a primit-o, ci după ritualul ortodox chiar, atât timp cât Biserica Anglicană nu recunoaşte între tainele sale sacerdoţiul, indiferent de validitatea sau nevaliditatea hirotoniei lui Parker, putem noi să le-o recunoaştem ca taină ?

Deci nu partea istorică, ci cea teologică ne interesează. Latura istorică, chiar pe romano-catolici nu i-ar încurca. Dacă anglicanii recunosc dogma papalităţii cu toate consecinţele, romano-catolicii i-ar recunoaşte fără întârziere. Noi punem chestiunea din punct de vedere teologic. Nu crezi în taina hirotoniei, cum vii să-ţi recunosc validitatea unei hirotonii făcută acum 3-400 de ani ?

Dacă nu ai avut taină atunci când ai săvârşit hirotonia, ai putut da ceea ce nu ai avut în intenţia ta ?

În rezumat deci: ce atitudine să luăm ? Cred că Biserica Patriarhiei din Constantinopol, cea din Ierusalim, Cipru, Sinai, cum şi unul din cele două Patriarhate ale Antiohiei sau Ierusalimului[33], care toate stau sub directa influenţă politică a Angliei, s-au grăbit; şi regret această grabă, că ar fi trebuit ca Biserica Ortodoxă întreagă unită să se prezinte pe această chestie faţă de Biserica Anglicană şi să-i ceară să-şi precizeze mai întâi doctrina. Biserica Ortodoxă, prezentându-se cu această putere de unitate, nu numai că ar fi putut pretinde Bisericii Anglicane, dar i-ar fi uşurat mult sarcina de a-şi preciza doctrina. Văzând Biserica Ortodoxă întreagă gata de a înlesni unirea, după ce Biserica Anglicană şi-ar fi precizat doctrina, aceasta ar fi avut curajul s-o facă.

Ca urmare deci, propunerea mea este aceasta:

 

I. Să se răspundă Patriarhului din Constantinopole că, privind chestia faptului hirotoniei lui Parker n-am avea piedică de a recunoaşte validitatea hirotoniilor anglicane;

II. Că şi noi credem că s-ar înlătura o piedică din calea unirii Bisericii Anglicane cu cea Ortodoxă;

III. Că noi dorim din inimă această unire şi suntem gata să înlăturăm piedicile;

IV. Dar, pentru a ne pronunţa definitiv, cerem ca Biserica Anglicană, ea însăşi, să-şi precizeze doctrina despre sfintele taine, îndeosebi despre cea a hirotoniei. O consideră taină au ba ?

V. Prin urmare cheia este în mâna însăşi a Bisericii Anglicane, iar noi vom fi fericiţi, dacă i-am da ocazie şi îndemnul pentru precizarea doctrinelor sale.

 

Î.P.S. Mitropolit Primat dă lămurire asupra convorbirilor pe care le-a avut cu diferiţi trimişi ai Arhiepiscopului de Canterbury şi îndeosebi cea a canonicului Bate; şi impresiunile rămase sunt că nu ar fi prea departe din punct de vedere doctrinal de noi.

Se primesc propunerile Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, cu adăugirea a se comunica această hotărâre tuturor Bisericilor surori Ortodoxe.

 

Sumarele şedinţelor Sfântului Sinod au fost publicate în periodicul Biserica Ortodoxă Română, septembrie 1925, p. 551, 553-555.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 125/martie-aprilie 2020

 

 

 

Patriarhul Constantinopolului Meletie IV

 
A se vedea
Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh
Unul dintre cei mai mari reformatori ai Bisericii lasă în urma lui o situaţie dureroasă, instabilă şi alarmantă, ale cărei consecinţe se vor face simţite vreme de decenii, probabil chiar secole. În ciuda imaginii şi a acţiunilor sale, se ridică o întrebare: care a fost contribuţia sa personală la nenorocirile, preocupările şi provocările prezente şi viitoare cu care se confruntă Biserica Ortodoxă ?
 
Mason – Inovator – Ecumenist
În 1929, Mitropolitul Irineu de Cassandreia a înaintat ,,Sfântului Sinod al ierarhilor Greciei, întrunit la data de 14 iunie 1929”, un Memorandum foarte important în care, printre multe alte probleme, aborda cazul lui Meletie Metaxakis în cuvinte uluitor de aspre. Ceea ce scrie vrednicul de pomenire mitropolit Irineu este de netăgăduit, deoarece este confirmat de o mulţime de alte mărturii
 
Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930
 
- Grecia şi Occidentul - Venizelos şi occidentalizarea Greciei - Naşterea chestiunii calendarului - Esenţa conflictului: ,,Erezia ecumenismului” - Meletie Metaxakis, simbol al trădării Ortodoxiei: ,,francmason, inovator şi ecumenist” - Schisma: Formarea Bisericii de stil vechi - Ortodocşii de stil vechi, victime ale Războiului Rece - Căderea comunismului şi renaşterea Ortodoxiei - Marea îngrijorare a occidentalizanţilor greci -
 

După ce citim acest articol, realizăm că tot ce ştim astăzi se ştia şi în acea vreme, ba chiar mai mult: amestecul politicului în alegerea patriarhului, interese naţionale care primează faţă de cele bisericeşti, ierarhi ortodocşi favorabil anglicanismului – deşi Meletie nu a fost nici primul, nici ultimul, dar s-a numărat printre cei mai îndrăzneţi în această privinţă; el a iniţiat recunoaşterea hirotoniilor anglicane –; Poarta Otomană care vroia să izgonească cu totul Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, vehiculându-se la acea vreme mai multe variante: să fie mutată la Thessalonic sau în Sfântul Munte etc.

Şi tot nu putem să nu ne întrebăm cum a urcat un astfel de om pe scaunul Constantinopolului. Cel mai probabil, fiindcă toţi şi toate cele din jur cântau aceeaşi melodie ...

 

* * *

 

Patriarhul Constantinopolului Meletie IV

Revista Teologică, aprilie-iunie 1922

 

După multe frământări, uneori foarte înteţite, în jurul alegerii şi recunoaşterii noului patriarh situaţia s-a clarificat tot mai mult în favorul nou alesului, fost mitropolit al Atenei Meletie Metaxachis, unul din cei mai aprigi aderenţi ai lui Venizelos. Tocmai pentru aceasta, când acesta trebui să părăsească cârma politicii elene, Meletie fu nevoit şi el să se refugieze în America. Prin personalitatea lui izbuti să câştige simpatii în toate părţile şi faptul că trecea de ierarh ortodox favorabil unei apropieri cu Biserica Anglicană îi mări şi mai mult prestigiul.

Aici în America îl găseşte alegerea de patriarh. Scaunul era vacant mai bine de 3 ani. S-a tot amânat alegerea în aşteptarea că evenimentele vor înlătura cu totul pretenţiile Porţii Otomane în raport cu patriarhia. Acum cercurile bisericeşti din Constantinopol socoteau că nu se mai poate tărăgăna lucrul fără să se producă mari neajunsuri înlăuntrul Bisericii Greceşti, cum şi în afară, mai ales în ce priveşte Biserica Sârbească care se organizase ca patriarhie şi avea nevoie de investitura patriarhului ecumenic. De aceea Sfântul Sinod din Constantinopol ia iniţiativa alegerii.

Acţiunea trezeşte însă împotrivire energică la guvernul grecesc şi la ierarhii partizani ai guvernului şi regelui Constantin, care ştiau că o alegere îndeplinită în împrejurările date va aşeza pe scaunul patriarhal din Constantinopol pe unul potrivnic politicii ce se făcea la Atena. Politica, această meteahnă primejdioasă, nu lasă neatinsă nici o latură a vieţii din întreaga lume.

Temerea potrivnicilor lui Venizelos se adeveri. Alegerea se făcu şi ridică pe scaunul patriarhal pe Meletie. Potrivnicii voiau să zădărnicească actul cu orice mijloace. Pe Meletie îl judecă de trădător al Ortodoxiei, fiindcă ar fi uneltit pe sub ascuns cu Biserica Anglicană şi îl osândiră la exil într-o mânăstire. Întâi se strâng episcopii din Grecia la Salonic şi vor să-l depună şi să aleagă alt patriarh. Guvernul elen da tot concursul său acţiunii de răzvrătire bisericească.

În acest timp nou alesul patriarh pleacă spre ţara sa. În Anglia ca şi în Franţa este foarte bine primit şi simpatizat de înaltele cercuri politice, în vreme ce Guranis, şeful guvernului grecesc este sfătuit să fie circumspect în ce priveşte chestiunea alegerii de patriarh.

Simpatia de care se bucură patriarhul Meletie în cercurile Antantei de o parte şi teama guvernului de a nu produce o învrăjbire în poporul supus credincios oblăduirii bisericeşti, îl făcu să bată în retragere. La fel îşi potoli antagonismul Sfântul Sinod din Atena şi astfel noul patriarh ajunge stăpân al situaţiei cu toată împotrivirea de până aici a contrarilor politici.

Ceea ce a determinat situaţia cu desăvârşire în favorul I.P.Sale Patriarhului Meletie a fost mai presus de toată personalitatea sa impunătoare. ,,A îngrijit Dumnezeu ca greutatea timpului să aibă şi omul potrivit pentru a face faţă cerinţelor lui – scrie părintele arhimandrit Scriban în Biserica Ortodoxă Română – şi vine tocmai la timp ca un bun cârmaci în vreme când grele întrebări stau nedezlegate în jurul Patriarhiei de Constantinopol. Fără îndoială că veneraţiunea de care se bucură în cercurile aliaţilor va face ca interesele Ortodoxiei să fie bine apărate şi ocrotite şi orice hotărâri politice se vor lua în acele ţinuturi supuse la mari contestări şi nesiguranţe, la mari încrucişări de interese, ele să nu fie împotriva intereselor Bisericii Ortodoxe din Răsăritul Apropiat”.

Străinii care s-au ocupat de personalitatea noului patriarh îl descriu ca pe ierarhul înzestrat cu inteligenţă foarte vie, vestit în toată lumea ortodoxă prin ştiinţa sa canonică, şi cunoscut în lumea apuseană prin silinţa sa stăruitoare pentru o apropiere între anglicanism şi ortodoxism ... Prelat energic şi combativ, însufleţit de credinţă vie în menirea elenismului, patriarhul Meletie ,,apare ca singurul om în stare de a restabili norocul elenismului, dacă lucrul este cu putinţă. De aceea corpul patriarhal a socotit că în împrejurările de faţă scaunul ecumenic avea trebuinţă de un atlet riguros, pe care nimic să nu-l poată înfricoşa. Şi în adevăr, numele său singur şi caracterul care i se cunoaşte au fost destul pentru ca să se sfărâme coaliţiunea care se încercase a se încheia împotriva lui”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 126/mai-iunie 2020

 

 

 

Regulamentul Sfântului Sinod al României din 1881

privind relaţiile ortodocşilor cu ereticii

 

În Boldurile Sfintei noastre Bisericii Ortodoxe de Răsărit, partea a II-a, capitolul II, ni se vorbeşte despre Chestia Regulamentului Sfântului Sinod al României din 1881, cu privire la relaţiile ortodocşilor cu ereticii. Trăind în epocă şi simţind mersul lucrurilor – pe care noi, astăzi, cu greu îl simţim şi îl înţelegem, după mai bine de un veac –, părintele Arsenie Cotea a atras atenţia asupra ‘politeţurilor’ şi ‘simpatiei’ faţă de heterodocşi.

 

* * *

 

Proiect de regulament

pentru relaţiunile bisericeşti ale clerului ortodox român cu creştinii heterodocşi

sau de alt rit, şi cu necredincioşi care trăiesc în Regatul român

Biserica Ortodoxă Română, iulie 1881

 

1) Când un creştin heterodox doreşte a deveni fiu spiritual al Bisericii Ortodoxe, unirea lui cu Biserica se face numai prin cathechisare în punctele dogmatice deosebitoare şi prin mirungere, precedând autorizarea episcopului eparhiot, conform art. 22, cap. II din Regulamentul pentru disciplina bisericească. Actul unirii cu Biserica Ortodoxă, se va constata prin un certificat episcopal dat la mâna celui unit cu Biserica noastră.

2) Creştinii heterodocşi sau de alt rit sunt admişi a participa la rugăciunile Bisericii Ortodoxe, ca şi ortodocşii. De asemenea preoţii ortodocşi, când vor fi invitaţi, vor face prin casele lor rugăciuni de acele obişnuite a se săvârşi prin casele ortodocşilor.

3) Când creştinii heterodocşi sau de alt rit, bărbat şi femeie, vor cere de la Biserica Ortodoxă a se binecuvânta căsătoriile lor civile prin cununia bisericească după ritul ortodox, preoţii ortodocşi vor satisface această dorinţă a lor, vor cere însă obligaţie în scris de la dânşii, că copiii ce se vor naşte din această căsătorie binecuvântată de Biserica Ortodoxă vor deveni prin botez membri şi fii ai Bisericii Ortodoxe. De asemenea, când părinţii heterodocşi din vreo cauză lor cunoscută, ar cere ca copiii lor să fie botezaţi după ritul ortodox, preoţii vor satisface această dorinţă a lor, cu aceeaşi obligaţiune însă, ca copiii acei botezaţi în ritul ortodox să fie educaţi în religiunea ortodoxă.

4) Căsătoriile mixte între persoane ortodoxe cu persoanele heterodoxe sau de alt rit creştinesc se binecuvântează de Biserica Ortodoxă. Trebuie însă a se lua precauţiuni ca copiii din asemenea căsătorii să devină membri ai Bisericii Ortodoxe.

5) Când creştinii heterodocşi sau de alt rit, la caz de boală ar cere ajutorul spiritual al Bisericii Ortodoxe, precum: rugăciuni şi consolaţiuni sufleteşti, preoţii ortodocşi să nu le refuze asemenea ajutor duhovnicesc.

6) Când vreun creştin heterodox, sau de alt rit ar aduce vreun prinos la biserică după exemplul ortodocşilor, prinosul lui să fie primit.

7) Când vreun creştin heterodox sau de alt rit, în lipsă de preot al confesiunii şi ritului său, n-ar putea fi înmormântat creştineşte după ritul său, şi s-ar cere ca să fie înmormântat de preot ortodox, şi după ritul ortodox, să i se facă în casa unde este răposatul sau în casa cimitirului, rânduiala panichizei (parastasului), apoi să se transporte şi să se depună în mormânt cu rânduiala cu care se îngroapă şi ortodocşii.

8) Când vreun creştin heterodox sau de alt rit ar răposa, şi casnicii lui, din iubire şi stimă pentru memoria lui, ar cere ca la bisericile ortodoxe să se tragă clopotele, să nu li se refuze cererea aceasta, ci mai vârtos să se respecte sentimentul lor de iubire către cel răposat, şi consideraţia lor către Biserica Ortodoxă.

9) Preoţii ortodocşi sunt datori a se purta cu politeţă şi cu simpatie către creştinii heterodocşi sau de alte rituri, a nu insulta nici a derâde uzanţele lor religioase.

10) Necredincioşii în Iisus Hristos nu au drept a pretinde de la Biserica Ortodoxă nici un serviciu religios, atât în viaţă cât şi după moarte. Înmormântarea lor, la caz de nevoie, se va face fără nici o participare a Bisericii Ortodoxe, ci numai prin dispoziţiuni ale autorităţilor comunale, fără a se pretinde asistenţa sau participarea vreunui preot ortodox.

11) Când o persoană necreştină ar voi a intra în căsătorie cu o persoană creştină ortodoxă, Biserica, urmând uzului de până acum, numai atunci va celebra cununia lor, când persoana necreştină se va fi convertit mai întâi la creştinism şi se va fi botezat în Biserica Ortodoxă.

12) În fine avându-se în vedere, că toleranţa religioasă ca şi ospitalitatea sunt nişte calităţi caracteristice şi tradiţionale la români, existând în practică de secole, şi considerând că libertatea cultelor şi a conştiinţei este garantată chiar prin legea fundamentală a ţării – Constituţiunea –, Sfântul Sinod nu voieşte ca prin dispoziţiunile expuse în mai sus arătatele 11 articole să creeze un drept străinilor heterodocşi, puind religiunea dominantă a ţării la dispoziţiunea intereselor materiale lumeşti a unor oameni poate indiferenţi în materie religioasă de orice cult, şi totodată puind practica serviciilor religioase ortodoxe la dispoziţiunea autorităţilor comunale, din care unele, se poate întâmpla ca să fie puţin scrupuloase în privinţa chestiunilor şi a practicii serviciilor bisericeşti şi, să impuie preoţilor aceste servicii ca din datorie; ci doreşte [Sfântul Sinod] ca aceste servicii religioase şi mângâieri sufleteşti să se facă de către clerul român numai după cererea heterodocşilor exprimată în scris cu declaraţiunea condiţiunilor, conform dispoziţiunilor prevăzute în mai sus arătatele 11 articole, neavând Sfântul Sinod în vedere alte interese materiale lumeşti decât acel mare interes religios, moral şi naţional, prevăzut şi în legea organică a Bisericii noastre Ortodoxe Române la art. 8 aliniatul din urmă, la a căruia strictă urmare suntem datori să îngrijim chiar în temeiul sfintelor canoane bisericeşti. Căci este necontestat, că podoaba şi fericirea unui neam provine din respectul şi paza legilor strămoşeşti. Aceste opiniuni comisiunea cu respect le supune la deliberarea şi deciziunea Sfântului Sinod.

 
Raportor episcopul Melchisedek
 
 
 
Iată regulamentul cum s-a votat de Sfântul Sinod

 

REGULAMENT

pentru

relaţiunile bisericeşti ale clerului ortodox român cu creştinii heterodocşi

sau de alt rit şi cu necredincioşii, care trăiesc în Regatul României

 

[Diferenţele dintre proiectul în sine şi regulamentul adoptat sunt subliniate cu italic]

1) Când un creştin heterodox doreşte a deveni fiu spiritual al Bisericii Ortodoxe, unirea lui cu Biserica se face numai prin cathechisare în punctele dogmatice deosebitoare şi prin mirungere, precedând autorizarea episcopului eparhiot, conform art. 22, cap. II din Regulamentul pentru disciplina bisericească. Actul unirii cu Biserica Ortodoxă, se va constata prin un certificat episcopal dat la mâna celui unit cu Biserica noastră.

2) Creştinii heterodocşi sau de alt rit sunt admişi a participa la rugăciunile Bisericii Ortodoxe, ca şi ortodocşii. De asemenea preoţii ortodocşi, când vor fi invitaţi, vor face prin casele lor rugăciuni de acele obişnuite a se săvârşi prin casele ortodocşilor.

3) Când creştinii heterodocşi sau de alt rit, bărbat şi femeie, vor cere de la Biserica Ortodoxă a se binecuvânta căsătoriile lor civile prin cununia bisericească după ritul ortodox, preoţii ortodocşi vor satisface această dorinţă a lor, vor cere însă obligaţie în scris de la dânşii, că copiii ce se vor naşte din această căsătorie binecuvântată de Biserica Ortodoxă vor deveni prin botez membri şi fii ai Bisericii Ortodoxe. De asemenea, când părinţii heterodocşi din vreo cauză lor cunoscută, ar cere ca copiii lor să fie botezaţi după ritul ortodox, preoţii vor satisface această dorinţă a lor, cu aceeaşi obligaţiune însă, ca copiii acei botezaţi în ritul ortodox să fie educaţi în religiunea ortodoxă.

4) Căsătoriile mixte între persoane ortodoxe cu persoanele heterodoxe sau de alt rit creştinesc se binecuvântează de Biserica Ortodoxă, păzindu-se uzul de până acum, ca copiii ce se vor naşte din asemenea căsătorii să devină membri ai Bisericii Ortodoxe.

5) Când creştinii heterodocşi sau de alt rit, la caz de boală ar cere ajutorul spiritual al Bisericii Ortodoxe, precum: rugăciuni şi consolaţiuni sufleteşti, preoţii ortodocşi să nu le refuze asemenea ajutor duhovnicesc.

6) Când vreun creştin heterodox, sau de alt rit ar aduce vreun prinos la biserică după exemplul ortodocşilor, prinosul lui să fie primit.

7) Când vreun creştin heterodox sau de alt rit, în lipsă de preot al confesiunii şi ritului său, n-ar putea fi înmormântat creştineşte după ritul său, şi s-ar cere ca să fie înmormântat de preot ortodox, şi după ritul ortodox, să i se facă în casa unde este răposatul sau în casa cimitirului, rânduiala panichizei (parastasului), apoi să se transporte şi să se depună în mormânt cu rânduiala cu care se îngroapă şi ortodocşii.

8) Când vreun creştin heterodox sau de alt rit ar răposa, şi casnicii lui, din iubire şi stimă pentru memoria lui, ar cere ca la bisericile ortodoxe să se tragă clopotele, să nu li se refuze cererea aceasta, ci mai vârtos să se respecte sentimentul lor de iubire către cel răposat, şi consideraţia lor către Biserica Ortodoxă.

9) Preoţii ortodocşi sunt datori a se purta cu politeţă şi cu simpatie către creştinii heterodocşi sau de alte rituri, a nu insulta nici a derâde uzanţele lor religioase.

10) Necredincioşii în Iisus Hristos nu au drept a pretinde de la Biserica Ortodoxă nici un serviciu religios, atât în viaţă cât şi după moarte. Înmormântarea lor, la caz de nevoie, se va face fără nici o participare a Bisericii Ortodoxe, ci numai prin dispoziţiuni ale autorităţilor comunale, fără a se pretinde asistenţa sau participarea vreunui preot ortodox.

11) Când o persoană necreştină ar voi a intra în căsătorie cu o persoană creştină ortodoxă, Biserica, urmând uzului de până acum, numai atunci va celebra cununia lor, când persoana necreştină se va fi convertit mai întâi la creştinism şi se va fi botezat în Biserica Ortodoxă.

[Punctul 12 nu există]

Acest regulament s-a votat în şedinţa din 12 iunie 1881.

 
Semnat
Preşedintele Sfântului Sinod, mitropolit primat † Calinic
 
Semnaţi (membri)
Iosif mitropolitul Moldovei
Iosif Romnicul
Melchisedek episcopul Romanului
Calinic episcopul Huşilor
Ghenadie al Argeşului
Calist Stratonichias
Arhiereul Ieremia Gălăţeanul
Silvestru Piteşteanul
Inocent Ploieşteanul
Valerian Romniceanul
Calistrat Bârlădeanul arhiereu

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 127/iulie-august 2020

 

 

 

Amânarea ridicării schismei bulgare

 

Schisma bulgară – iată un subiect despre care am fi vrut să scriem pe larg, având în vedere importanţa ei ca fenomen în sânul Bisericii Ortodoxe în secolul XIX, dar pe care, dintr-o lipsă de timp cronică, ne vedem nevoiţi să-l tratăm pe ici, pe colo. Abordat în parte în serialul Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârsitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, unde discutăm rolul Rusiei în schisma bulgară, încercăm să completăm imaginea de ansamblu cu un articol plin de informaţie.

 

* * *

 

Amânarea ridicării schismei bulgare

Biserica Ortodoxă Română, martie-aprilie 1935

 

Comisiunea inter-ortodoxă care s-a adunat la Sfântul Munte Athos în vara anului 1930[34] pentru a pregăti lucrările Prosinodului ortodox, la propunerea P.S. Nicolae, episcopul Ahridei[35] şi reprezentantul Bisericii Sârbe, găsise cu cale că este oportun să se facă demersurile necesare pentru ridicarea schismei bulgare şi deci pentru curmarea acestei grave anomalii din sânul Bisericii Ortodoxe, chiar înainte de adunarea Prosinodului. P.S. Nicolae al Ahridei în şedinţa din 10 iunie 1930 glăsuise în felul următor:

,,Schismele trebuie să se împuţineze. În Balcani având mai puţin sânge rece dorim să cerem ajutorul Răsăritului şi rugăm Patriarhia Ecumenică să aranjeze chestiunea aceasta mai înainte de Prosinod. Dacă este nevoie de intervenirea vreunei alte Biserici, Biserica noastră se oferă bucuros cu toată puterea ei şi cu toată voia cea bună. Este foarte greu pentru noi să ne găsim laolaltă în Prosinod fără Biserica Bulgară şi nici nu ar fi bine să se adune un Prosinod fără toate Bisericile balcane” (A se vedea Πρακτικα ..., Vatopedi, 8-23 iunie 1930, p. 71-73).

Comisiunea inter-ortodoxă a aprobat întru totul cuvintele acestea ale P.S. Nicolae al Ahridei, de aceea alcătuind tabloul chestiunilor ce urmează să formeze subiectul discuţiunilor Prosinodului a trecut cu vederea chestiunea schismei bulgare, fiind în unanimitate de părere, ca să se trimită Bisericii Ierusalimului prin Patriarhia Ecumenică hotărârea, rugămintea şi dorinţa Comisiunii inter-ortodoxe ca Biserica Ierusalimului să ia asupra sa sarcina de a interveni pentru aranjarea chestiunii schismei bulgare în înţelegere cu Patriarhia Ecumenică, lăsând la aprecierea ei să hotărască dacă crede de cuviinţă să desemneze şi alte Biserici, care să conlucreze dimpreună cu ea la opera aceasta (Ibid., p. 133). Numai în cazul când o asemenea acţiune nu ar reuşi Patriarhia Ecumenică era rugată să pună chestiunea schismei bulgare în Prosinod.

Schisma bulgară datează din anul 1872 şi a luat naştere datorită lipsei de tact a bulgarilor în lupta lor de emancipare politică. Într-adevăr Sublima Poartă publicase încă din anul 1856 (16 fevr.) un hattihumayum prin care acorda libertăţi religioase tuturor creştinilor din raialele turceşti. Bulgarii, care începuseră de mai mult timp lupta de emancipare politică, au găsit cu ocazia aceasta pretext ca să nu mai plătească dările cuvenite şefilor lor religioşi. De aici s-au ivit o mulţime de neînţelegeri.

Un sinod ţinut la Constantinopol la 16 fevr. 1860 respinsese fără discuţie revendicările bulgarilor, dar bulgarii nu s-au lăsat nicidecum învinşi ci au început o luptă dârză împotriva episcopilor greci de pe teritoriul lor, pe care i-au exilat şi înlocuit cu nişte administratori provizorii. În timp ce în ţinutul de la sudul Dunării aceasta era situaţiunea, la Constantinopol bulgarii câştigau din ce în ce mai mult teren. Sublima Poartă le cedă spre folosinţă Biserica Sfântul Ştefan din Galata şi le încuviinţă să săvârşească aici slujbe şi ceremonii în limba slavă. În biserica aceasta episcopul bulgar Ilarion titular al Macariopolei refuză să mai pomenească pe patriarh la liturghia pe care a săvârşit-o în ziua de Paşte a anului 1860. Exemplul lui a găsit în scurt timp foarte mulţi imitatori, căci Ilarion acesta era şeful mişcării naţionaliste bulgare.

 

Biserica bulgară Sfântul Ştefan din Constantinopol. Vedere poştală

 

La 4 octombrie 1860 Chiril al VII-lea patriarhul Constantinopolului demisionează. În locul lui se alege Ioachim al II-lea, pe care bulgarii refuză să-l recunoască. O enciclică publicată de Ioachim al II-lea la sfârşitul anului 1860 nu izbuteşte decât să încordeze şi mai mult raporturile greco-bulgare. În enciclica aceasta Ioachim al II-lea făcea direct răspunzători de mişcarea insurecţională pe episcopii bulgari Ilarion al Macariopolei şi Auxentie de la Durazzo. Bulgarii au răspuns foarte detaliat blamând pe patriarh şi lăudându-se că au scuturat jugul ierarhilor greci şi că au rupt toată legătura cu ei. Tot în acest răspuns bulgarii făceau cunoscut că şi-au ales de şef spiritual al lor pe episcopul Ilarion, pe care l-au şi instalat în biserica lor naţională din Constantinopol.

Ce revendicau bulgarii acum ? Ei revendicau constituirea unei ierarhii naţionale independente de Constantinopol. Drept răspuns însă patriarhul excomunică pe Ilarion şi Auxentie, depunându-i din treaptă atât pe ei cât şi pe cei ce fuseseră între timp hirotonisiţi de ei (4 fevr. 1861). Cu această măsură patriarhul Ioachim al II-lea nu ajunse la nici un rezultat. Între timp Sublima Poartă văzând că Balcanii sunt ameninţaţi de pericolul unei revoluţii religioase a cerut patriarhului să pună sfârşit acestei stări de lucruri. De aceea patriarhul Ioachim al II-lea a făcut la 9 martie 1861 un aranjament de 11 articole în care căuta să împace lucrurile dând bulgarilor toate satisfacţiunile cu putinţă.

Printre drepturile mai de seamă ce se dădeau bulgarilor, prin acest aranjament, erau următoarele: în mitropoliile şi episcopiile pur bulgare aveau să fie aleşi şi sfinţiţi numai mitropoliţi şi episcopi bulgari. Se înfiinţa o şcoală teologică pentru naţiunea bulgară. În şcoalele bulgare învăţătura limbii bulgare avea să precedeze tuturor celorlalte studii. Doi mitropoliţi bulgari aveau să fie membri ai Sfântului Sinod. Toate slujbele şi ceremoniile religioase aveau să fie săvârşite în slavoneşte acolo unde era populaţiune pur bulgară.

Bulgarii însă nu s-au mulţumit cu acest aranjament. În martie 1861 ei au supus ministerului turc un nou regulament compus din 8 articole. Prin acestea ei cereau ca în circumscripţiile exclusiv bulgare să fie episcopi bulgari, ca în circumscripţiile mixte episcopii să fie aleşi de majoritatea credincioşilor, ca raporturile cu Patriarhia Ecumenică să nu aibă loc decât în chestiuni pur religioase, ca sinodul să fie compus în număr egal de bulgari şi greci, ca la Constantinopol să-şi aibă reşedinţa un arhiepiscop bulgar, care să servească de intermediu între clerul bulgar şi Patriarhie, ca în capitală să se creeze un consiliu bulgar format jumătate din preoţi şi jumătate din laici şi acestui consiliu să-i fie încredinţată gestiunea intereselor bulgare. Acest consiliu avea să funcţioneze sub preşedinţia unui funcţionar turc. Tot prin acest regulament de 8 articole patriarhul era desărcinat de calitatea de cap al credincioşilor de naţionalitate bulgară căci un membru al consiliului de mai sus avea să fie recunoscut ca şef civil al naţiunii bulgare în raporturile cu guvernul turc.

Regulamentul acesta mergea prea departe. Ca urmare episcopii bulgari Ilarion, Auxentie şi Paisie de la Filipopol sunt deportaţi în Asia Mică (11 mai 1861). La 30 iulie 1863 se numeşte o comisiune mixtă pentru studierea acestor 8 articole, dar fără folos. Ioachim al II-lea este depus la 21 iulie 1863 şi la 20 octombrie acelaşi an înlocuit cu Sofronie al II-lea. Sub acesta se adună un congres dintre greci şi bulgari, care iarăşi nu ajunge la nici un rezultat (5 mai 1864).

Bulgarii nu mai recunosc pe episcopii şi clericii aleşi de patriarhie, nu mai achită taxele bisericeşti, ba ceva mai mult, expulzează chiar pe ierarhii greci din Vidin, Rusciuc, Târnovo şi Monastir.

Rusia sprijinea şi ea mişcarea slavă din Balcani. De aceea turcii văzând sprijinul pe care Rusia îl dădea bulgarilor au refuzat să ofere episcopilor greci exilaţi sprijinul forţei armate pentru a-şi redobândi tronurile.

Patriarhul Sofronie al II-lea este depus la 16 decembrie 1866 iar la 22 februarie 1867 este ridicat pe tronul Constantinopolului Grigorie al VI-lea pentru a doua oară. Plin de grijă pentru pacea şi liniştea religioasă a credincioşilor, patriarhul Grigorie al VI-lea supune în 1867 un nou proiect de împăcare marelui vizir. Prin acest proiect patriarhul consimţea să se înfiinţeze o mitropolie cu titlul de exarhat al întregii Bulgarii, care să aibă jurisdicţiune asupra Vilahetului Dunării, adică asupra părţii dintre Dunăre şi Balcani, Serbia şi Marea Neagră. Bulgarii refuzară să primească şi acest proiect.

În octombrie 1866 Sublima Poartă supunea din nou Patriarhiei Ecumenice două proiecte. Patriarhia găsindu-le contrare dogmelor, evangheliei şi dreptului canonic le respinse. (A se vedea Reponse du Patriarchat Oecumenique a la recente communication de la Sublime-Porte concernant la question bulgare, Constantinopole, Novembre 1868). La sfârşitul Răspunsului prin care patriarhul Grigorie al VI-lea dimpreună cu sinodul din jurul său respingea aceste două proiecte se elabora ideea unui Sinod Ecumenic compus din toate Bisericile independente din Ortodoxie şi se cerea sprijinul Sublimei Porţi pentru adunarea lui. Ideea aceasta a unui Sinod Ecumenic, singurul în stare, după părerea Patriarhiei Constantinopolului să decidă asupra revendicărilor bulgarilor a fost cât se poate de frumos salutată de Ierusalim, Antiohia, Cipru, Grecia şi România. Mitropolitul Belgradului se declară de la început în favoarea bulgarilor iar Rusia respinse de-a dreptul ideea Sinodului Ecumenic.

Sublima Poartă, în anul 1869, încearcă din nou un aranjament dar nici acesta nu fu acceptat de patriarhie, căci patriarhia nu putea renunţa uşor la următoarele 4 puncte: 1) reprezentarea credincioşilor de naţionalitate bulgară pe lângă guvernul turc de patriarh; 2) numirea mitropoliţilor şi episcopilor bulgari de patriarhie; 3) menţinerea numelui patriarhului în diptice şi 4) cedarea mai multor eparhii bulgarilor.

La 28 februarie 1870 Ali Paşa dă un firman prin care se înfiinţează exarhatul bulgar. Dacă în firmanul acesta se îndepărta intervenţia patriarhului în alegerea episcopilor şi exarhului bulgar cum şi în chestiunea mânăstirilor, totuşi se specifica prerogativa de a acorda scrisori de confirmare ierarhilor bulgari şi menţinerea numelui patriarhului în diptice şi pomenirea lui în liturghie. Patriarhul Grigorie al VI-lea declară acest act anticanonic. Urmează un schimb de scrisori de protest ale patriarhului către Ali Paşa şi invers. Patriarhul solicită din nou adunarea unui Sinod Ecumenic dar Sublima Poartă nu ţine socoteală de această cerere. Grigorie al VI-lea demisionează la 22 iunie 1870. Urmează ca patriarh Antim al VI-lea la 17 septembrie 1870. Situaţia s-ar fi putut menţine încă multă vreme aşa dacă bulgarii nu căutau să o înrăutăţească.

 

Firmanul prin care se înfiinţează exarhatul bulgar

 

Într-adevăr, în ziua de Bobotează a anului 1872, trei ierarhi bulgari, deşi opriţi, celebrară sfânta liturghie în Biserica Sfântul Ştefan din Constantinopol. Ei fură exilaţi dar nu pentru multă vreme. Sublima Poartă ceru lui Antim al VI-lea să ţină seama de firmanul din 1870 şi să-l pună în aplicare. Între timp adunarea naţională bulgară alese exarh al Bulgariei pe Ilarion (23 februarie 1872), care deoarece era excomunicat demisionă. În locul lui fu ales exarh Episcopul Antim al Vidinului (28 februarie 1872). Poarta îl confirmă. Antim vine la Constantinopol, este primit în audienţă de sultan, dar nu şi de patriarh. Solicită patriarhului autorizaţia să celebreze sfânta liturghie în ziua Paştelui, dar nu capătă nici un răspuns. Exarhul Antim se abţine şi nu slujeşte până la 24 mai 1872, sărbătoarea Sfântului Meftodie şi Chiril. Cu ocazia aceasta el săvârşeşte sfânta liturghie iar la sfârşitul ei dă cetire şi actului prin care se proclamă autonomia religioasă a bulgarilor.

Un sinod ţinut la Constantinopol în anul 1872 sub preşedinţia patriarhului ecumenic şi compus din 3 predecesori ai săi, Sofronie patriarhul Alexandriei, Ierotei al Antiohiei, Sofronie arhiepiscopul Ciprului şi alţi 25 de mitropoliţi şi episcopi din Patriarhia Constantinopolului excomunică pe bulgari, declarându-i schismatici. Anul 1872 este dar data fatală când ia naştere schisma bulgară, care de atunci şi până astăzi creează o situaţie cu totul dificilă în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

S-a adus învinuirea Sinodului acestuia că a fost numai un pretins Sinod Ecumenic şi că deci hotărârea pe care a luat-o nu ar fi valabilă. Pe de altă parte Bisericile Ortodoxe independente care nu au putut lua parte la Sinodul acesta, recunoscând valabilă hotărârea lui şi socotind pe bulgari încă din 1872 schismatici, le-au arătat totuşi întotdeauna foarte multă dragoste, nerupând întru totul legăturile cu ei şi procurându-le Sfântul Mir de care aveau nevoie. Blândeţea aceasta arătată bulgarilor de Bisericile Ortodoxe independente care nu au putut lua parte la Sinodul din 1872 de la Constantinopol, motivată de ideea că bulgarii au ajuns aici numai datorită lipsei lor de tact în lupta de emancipare politică, a făcut pe bulgari să nu prea simtă consecinţele stării lor de schismatici şi de excomunicaţi, ci dimpotrivă să se complacă în situaţia aceasta ca într-o situaţie cu totul normală. Cel puţin la ideea aceasta ajungem când ne gândim la toate sforţările care s-au depus din 1930 şi până astăzi pentru ridicarea schismei bulgare, văzând că bulgarii sunt dispuşi să aştepte zile mai prielnice pentru lichidarea pacinică a unei chestiuni atât de însemnate. Dar să vedem mai amănunţit cum stau lucrurile.

La 23 iunie 1930, preşedintele comisiunii pregătitoare de la Sfântul Munte Athos, I.P.S. Filaret al Iracleei trimise Patriarhiei Ecumenice copie după hotărârea Comisiunii inter-ortodoxe prin care Patriarhia Ecumenică era rugată să încredinţeze Patriarhiei Ierusalimului mijlocirea pe lângă Biserica Bulgariei pentru reîntoarcerea acesteia în matca Ortodoxiei şi deci pentru ridicarea schismei.

La 9 august 1930 I.P.S. Patriarh ecumenic Fotios trimise Patriarhiei Ierusalimului copie de pe hotărârea Comisiunii inter-ortodoxe de la Sfântul Munte şi de pe scrisoarea preşedintelui acelei comisiuni I.P.S. Filaret al Iracleei. Totodată făcu cunoscut că Patriarhia Ecumenică acceptă mijlocirea Patriarhiei Ierusalimului şi-i arată că Patriarhia Ecumenică este gata oricând la cerere să-i trimită Patriarhiei Ierusalimului condiţiunile pentru aranjarea chestiunii acesteia dureroase din trupul Bisericii Ortodoxe ,,condiţiuni insuflate întotdeauna de iubire sinceră din partea noastră şi de dispoziţie sufletească vădită pentru restabilirea păcii şi raporturilor frăţeşti canonice prin orice mijloc posibil”.

Pe atunci patriarh al Ierusalimului era înţeleptul Damianos (foto). El acceptă să servească de mijlocitor (scrisoarea de la 19 august 1930) dar observă că sarcina aceasta este foarte dificilă: 1) datorită discreţiunii discuţiunilor referitoare la schisma bulgară care au avut loc la Sfântul Munte şi 2) datorită unor declaraţii făcute de un fruntaş al unei Biserici Ortodoxe care au provocat o declaraţie oficială din partea Bisericii Bulgariei, prin care se stabilesc punctele ei de vedere şi care sunt cu totul opuse punctelor de vedere ale Preasfintei Biserici Ortodoxe, referitor la condiţiile sub care ar fi cu putinţă aranjarea canonică a acestei chestiuni.

De aceea patriarhul Damianos propune ca mai înainte de a se face demersuri oficiale să preceadă discuţiuni neoficiale şi negocieri cu scopul unei apropieri a acestor puncte de vedere atât de diferite şi pentru stabilirea modalităţii după care ar putea să se realizeze înlăturarea acestei anomalii care dăinuieşte în sânul Bisericii Ortodoxe, spre paguba ei, de 60 de ani.

Patriarhul Fotios printr-o scrisoare din 18 septembrie 1930, acceptă întru totul propunerea făcută de înţeleptul Damianos şi cu toate că acesta specificase că ar fi bine ca discuţiunile şi negocierile neoficiale să fie făcute de un cleric din altă Biserică şi de unul din Bulgaria, patriarhul Fotios însărcinează şi cu misiunea aceasta tot pe Biserica Ierusalimului. În consecinţă patriarhul Damianos scrise Mitropolitului Ştefan al Sofiei să trimită, cu ocazia sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului din 1930, un delegat la Ierusalim, dotat cu procura cuvenită ca să poată începe discuţiunile asupra condiţiunilor ridicării schismei. Scrisoarea aceasta este trimisă la 16 octomvrie 1930. Totodată patriarhul Damianos solicita Patriarhiei Ecumenice să-i trimită condiţiunile după care găseşte cu cale aceasta că se poate aranja chestiunea intrării Bisericii Bulgariei din nou în comuniunea ortodoxă.

Patriarhul Fotios trimite aceste condiţiuni la 20 decemvrie 1930 dimpreună cu copii de pe un schimb de scrisori care avusese loc între timp între Biserica Bulgariei şi Patriarhia Ecumenică. Condiţiunile trimise la Ierusalim de la Constantinopol erau opera Sinodului de aici şi erau în număr de două: 1) Biserica Bulgariei prin Sinodul mitropoliţilor ei din Sofia să declare printr-o scrisoare adresată patriarhului ecumenic cum că îndurerată din cauza despărţirii care există în ceea ce privesc raporturile canonice ale Bisericii Bulgariei cu Patriarhia Ecumenică şi dorind restabilirea acestor raporturi roagă ca Biserica Bulgariei să fie numărată printre Bisericile Ortodoxe autocefale care au raporturi canonice cu Patriarhia Ecumenică şi toate celelalte Biserici Ortodoxe şi 2) În cât priveşte dependenţa canonică a clerului bulgar din Constantinopol sau din altă latură a Patriarhiei Ecumenice sau a clerului grec din Bulgaria atât timp cât va exista şi pomenirea de fiecare parte a autorităţii bisericeşti proprii să se păstreze normele canonice respective.

Patriarhul Damianos moare. Locţiitorul tronului patriarhal al Ierusalimului, mitropolitul Ptolemaidei Keladion, ia asupra sa continuarea mijlocirii între Constantinopol şi Sofia. Printr-o scrisoare din 23 fevruarie 1932 mitropolitul Keladion face cunoscut Patriarhiei Ecumenice că Sinodul Bisericii Bulgariei acceptă invitaţiunea ce i s-a făcut pentru restabilirea raporturilor canonice, şi că s-a rezervat să desemneze pe delegatul său pentru începerea discuţiunilor şi negocierilor oficiale după Duminica Ortodoxiei a anului 1932.

Într-adevăr Sinodul Bisericii Bulgariei desemnează ca delegat al său pe P.S. Episcop al Stobelor Boris care vine la Ierusalim la 6/19 aprilie 1932. Biserica Ierusalimului deleagă din partea sa pentru lucrările acestea pregătitoare pe arhiepiscopul Iordanului, I.P.S. Timotei, pe primul secretar, arhim. Epifanios şi pe arhimandritul Calistos. Discuţiunile încep la 9/22 aprilie 1932, pe baza condiţiunilor stabilite de Patriarhia Ecumenică. Cu ocazia aceasta reprezentantul Bisericii Bulgariei prezintă 12 articole pe baza cărora, după părerea sa, putea să se aranjeze chestiunea urmărită. Ce cuprindeau aceste articole ?

 

Art. I. Sfântul Sinod al Bisericii Bulgariei printr-o scrisoare a sa către Patriarhia Ecumenică să-şi exprime durerea că între Biserica Bulgariei şi cea a Constantinopolului cum şi celelalte Biserici Ortodoxe nu există raporturi canonice.

Art. II. Patriarhul ecumenic să răspundă Bisericii Bulgariei la fel şi să-şi manifeste dorinţa pentru restabilirea păcii şi a raporturilor canonice între Biserica Bulgariei şi celelalte Biserici Ortodoxe. Tot în această scrisoare Patriarhia Ecumenică să declare că recunoaşte oficial de autocefală Biserica Ortodoxă a Bulgariei, care de fapt este autocefală.

Art. III. Aceste două scrisori să arate şi real şi oficial restabilirea raporturilor canonice între Biserica Constantinopolului şi a Bulgariei şi recunoaşterea Bisericii Bulgariei în numărul Bisericilor autocefale.

Art. IV. Patriarhia Ecumenică şi Biserica Bulgariei să facă cunoscute aceste scrisori tuturor celorlalte Biserici autocefale Ortodoxe.

Art. V. Poziţiunea exarhatului bulgar de la Constantinopol, care este o reprezentanţă continuă a Bisericii Bulgariei pe lângă Patriarhia Ecumenică şi care cu binecuvântarea patriarhului ecumenic va îngriji de nevoile religioase ale bulgarilor ortodocşi din Turcia să se aranjeze conform cu canoanele Bisericii Ortodoxe.

Art. VI. Poziţiunea clerului grec din Bulgaria să se orânduiască la fel – pe cât timp va mai exista – conform cu canoanele Bisericii Ortodoxe.

Art. VII. Biserica autocefală a Bulgariei să încredinţeze pe bulgarii ortodocşi din statele limitrofe din Peninsula Balcanică care înainte de război ţineau de Biserica Bulgariei şi care după război depind de alte state, Bisericilor Ortodoxe din aceste state, recunoscându-se bulgarilor de aici dreptul să aibă comunităţile lor religioase şi să se roage în biserici şi să înveţe în şcoale în limba lor proprie.

Art. VIII. Patriarhul ecumenic să invite Biserica Bulgariei să-şi trimită delegaţi în Prosinod.

Art. IX. Delegaţii Patriarhiei Ecumenice şi ai Bisericii Bulgariei să discute în prosinodul de la Athos unele amănunte care sunt necesare pentru raporturile desăvârşite şi canonice între cele două Biserici.

Art. X. Delegaţii Bisericii Bulgariei şi ai Bisericilor Ortodoxe limitrofe Bulgariei să lămurească la Athos poziţiunea canonică a preoţilor ortodocşi bulgari din statele acestea care au fost hirotonisiţi şi numiţi de autoritatea bisericească bulgară şi care au aparţinut clerului Bulgariei.

Art. XI. Reprezentanţii Bisericii Constantinopolului şi Bulgariei să săvârşească împreună la Athos sfânta liturghie şi parastas pentru patriarhii şi arhiereii Bisericii Constantinopolului, pentru Chiril al Ierusalimului şi pentru toţi ierarhii şi arhiereii Bulgariei de la 1872 şi până astăzi cum şi doxologie pentru patriarhul Fotios al II-lea şi tot clerul Bisericii Constantinopolului cum şi pentru Sfântul Sinod şi clerul Bisericii Bulgariei, în fine

Art. XII. Reprezentanţii Bisericii Bulgariei şi reprezentanţii tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe să săvârşească împreună la Athos sfânta liturghie.

 

Articolele acestea propuse de reprezentantul Bisericii Bulgariei P.S. Boris al Stobelor au fost discutate timp îndelungat în mai multe şedinţe. Unele din ele au fost modificate după spiritul vederilor greceşti. Art. VII şi X au fost de-a dreptul respinse ca unele ce nu privesc chestiuni de natură bisericească ci de natură politică şi deci cad în competinţă Societăţii Naţiunilor.

Astfel comisiunea aceasta de la Ierusalim în urma discuţiunilor şi negocierilor care s-au făcut în condiţiuni cât se poate de bune datorită spiritului conciliant al membrilor, ajunge să formuleze o serie de nouă articole, pe baza cărora se putea aranja definitiv chestiunea reîntronării liniştii şi armoniei în raporturile canonice ale Bisericilor Ortodoxe. Mitropolitul Keladion încunoştiinţează Patriarhia Ecumenică de rezultatul acestor negocieri trimiţându-i în copie toate actele sale. Ca răspuns I.P.S. Patriarh Fotios trimite la 11 aprilie 1934 Bisericii Ierusalimului o scrisoare la care ataşează condiţiunile Patriarhiei Ecumenice pentru o înţelegere definitivă. Condiţiunile acestea sunt în număr de şase şi anume:

 

a) Biserica Bulgariei să declare în scris că mâhnită de despărţirea care există în ceea ce priveşte legătura canonică dintre ea şi Patriarhia Ecumenică doreşte:

  1. să se restabilească legătura frăţească de pace dintre sine, Patriarhia Ecumenică şi toate celelalte Biserici autocefale surori;
  2. să se recunoască şi să se socotească şi Biserica Bulgariei printre celelalte Biserici, care au legături canonice cu Patriarhia Ecumenică;
  3. să se ridice condamnarea făcută asupra Bisericii Bulgariei în trecut pentru motivele cunoscute.

 

b) După luarea acestei declaraţii patriarhul ecumenic să răspundă Bisericii Bulgariei arătând bucuria sa, recunoscând oficial Biserica Bulgariei de autocefală şi declarând clerul şi poporul bulgar fii credincioşi ai Unei Sfinte Biserici Ortodoxe.

c) Amândouă aceste scrisori să însemneze şi real şi oficial restabilirea raporturilor canonice între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Bulgariei, recunoaşterea acesteia din urmă ca autocefală şi numărarea ei printre celelalte Biserici Ortodoxe autocefale.

d) Patriarhia Ecumenică şi Biserica Bulgariei să facă cunoscute aceste scrisori tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale.

e) Comunităţii bulgare din Constantinopol cum şi altor comunităţi bulgare din graniţele Republicii Turciei, după restabilirea raporturilor canonice cu Biserica Bulgariei şi conform condiţiunilor din acordul de faţă, după retragerea autorităţilor bulgare bisericeşti din Constantinopol să li se dea conducere bisericească lăuntrică de sine stătătoare tot mereu în cadrul sfintelor canoane. Comunităţile bulgare vor putea să indice Patriarhiei pe clerul lor de mir (pe înaintestătătorii religioşi, pe preoţi şi diaconi) pentru ca aceasta să-i aprobe şi să-i numească sau să-i hirotonisească întrucât bineînţeles cei indicaţi vor îndeplini calităţile canonice respective. Aceleaşi măsuri vor fi valabile şi pentru comunităţile greceşti din Bulgaria şi clerul lor, atât timp cât vor mai exista. În fine

f) Spre pecetluirea unirii restabilite să se săvârşească în biserica patriarhală o sfântă liturghie cu patriarh şi sobor la care să participe şi reprezentanţii Bisericii Bulgariei. La sfârşitul sfintei liturghii o slujbă pentru toţi cei decedaţi de la schismă şi până astăzi.

 

Mitropolitul Keladion trimite o copie după condiţiunile acestea ale Patriarhiei Ecumenice Bisericii Bulgare, care la 26 iunie 1934 îi răspunde arătându-i ,,o mulţumire sinceră pentru silinţele înţelepte şi pentru purtările de grijă foarte pline de căldură pe care I.P.S. voastră le depune pentru crearea unei păci complete şi asemănări desăvârşite întru Una Biserică Ortodoxă”. Tot în scrisoarea aceasta vice-preşedintele Sinodului Bulgariei P.S. Neofit al Vidinului, arată că după ce Sinodul permanent al Bulgariei, va fi studiat îndeajuns condiţiunile acestea şi după ce le va supune şi Sinodului tuturor arhiereilor va încunoştiinţa Biserica Ierusalimului de măsura luată.

Până acum lucrurile merseseră destul de bine şi totul făcea să se creadă că silinţele acestea atât de sincere ale Bisericii Ierusalimului alimentate de intenţiunile superioare din punct de vedere al fiinţei Bisericii Ortodoxe, pe care le avea Patriarhia Ecumenică, vor fi încununate de succesul dorit, adică de ridicarea schismei şi de restabilirea armoniei şi păcii, în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Din nefericire însă şi spre surprinderea tuturor, acum la sfârşitul tuturor negocierilor care decurseseră atât de pacinic şi de frumos, Sinodul ierarhilor Bulgariei găseşte că nu este nici o nevoie ca să se grăbească pentru a ieşi odată din situaţiunea de condamnare în care se găseşte astăzi Biserica Bulgariei şi probabil bazat pe simpatia şi pe solicitudinea pe care celelalte Biserici Ortodoxe, cum sunt Biserica Serbiei şi mai ales a României, i-au arătat-o în timpul din urmă, amână lămurirea chestiunii acesteia, declarând că aşteaptă alte împrejurări mai favorabile. Răspunsul Bisericii Bulgariei din 31 decemvrie 1934, semnat de vicepreşedintele Sfântului Sinod, P.S. Neofit al Vidinului, acelaşi care semnase şi răspunsul de la 26 iunie 1934, este un colosal semn de întrebare şi poate cea mai de seamă enigmă care se pune actualmente pentru un om cu mintea sănătoasă.

La care împrejurări mai favorabile, se va fi gândind acum Sfântul Sinod al Bisericii Bulgariei ? La cele formulate de P.S. Episcop Boris al Stobelor, în art. VII şi X ale expunerii făcute în primăvara anului 1933 la Ierusalim ?

În orice caz este dureros faptul că acum când atâtea şi atâtea chestiuni de seamă bat la poarta Ortodoxiei, cerând să fie cât mai urgent rezolvate pentru bunul mers general al Bisericii, Biserica Bulgariei găseşte cu cale să nu se grăbească în rezolvarea şi lămurirea situaţiei sale care este o adevărată pată asupra Ortodoxiei. Când lucrurile merg spre bine, a te aşeza de-a curmezişul în mersul lor şi a le opri înaintarea, este a te aşeza intenţionat în calea progresului şi a binelui. O astfel de operă săvârşeşte acum Biserica Bulgariei, spre paguba Ortodoxiei şi spre satisfacţia tuturor celor din afară de Biserica Ortodoxă de Răsărit.

 
Bibliografie
Ορθοδοξια II, 1935, p. 51-81
Εκκλησια XVI-XVII, 1935, p. 125-128
Echos d’Orient 176, 1934, p. 465-478
Dictionnaire de Theol. Cathol., A. Vacant et E. Maugenot, art Bulgarie

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 128/septembrie-octombrie 2020

 

 

 

Patriarhul Miron şi Biserica Bulgară

 
A se vedea
 

* * *

 

Patriarhul Miron şi Biserica Bulgară[36]

Biserica Ortodoxă Română, noiembrie-decembrie 1938

 

Istoria din ultimul veac a Bisericii Ortodoxe Bulgare se desfăşoară în jurul a două mari fapte, legate unul de altul: înfiinţarea Exarhiei bulgare (la 20 fevruarie 1870) şi declararea schismei de către Sinodul Patriarhiei din Constantinopol (16 septemvrie 1872). Ele împart istoria acestui timp în două: până la 1870 s-a dus o luptă eroică pentru independenţa bisericească a poporului bulgar, care s-a încununat prin înfiinţarea Exarhatului; iar după anul 1872 şi până în zilele noastre se duce o luptă pentru justificarea canonică a acestei independenţe şi normalizarea raporturilor între Biserica Bulgară şi celelalte Biserici Ortodoxe.

Mult timp a trecut de la declararea schismei. Patimile s-au potolit. S-au făcut cercetări obiective. S-a scos la iveală că actul schismei este nedrept faţă de scopul pe care îl urmărea, că are baza ideologică greşită, că are o formă de procedură falsă şi că este condamnabil din punct de vedere al intereselor Bisericii Ortodoxe[37]. Cu toate acestea schisma este proclamată şi formal rămâne în vigoare. Ţinutul bisericesc bulgar a fost sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Potrivit canoanelor şi tradiţiei Bisericii Ortodoxe el putea să primească autocefalie după încuviinţarea (binecuvântarea) Patriarhiei Ecumenice, aşa cum au primit autocefalia în veacul al XIX-lea Bisericile naţionale din Grecia, România şi Serbia. Împrejurările istorice de atunci însă au fost de aşa fel, încât Exarhatul bulgar n-a putut primi o astfel de independenţă.

Unele Biserici Ortodoxe, ca cea Rusă, Română şi Sârbă, împărtăşeau cauza dreaptă a Exarhiei bulgare. Întrucât întregul proces al certei şi actul schismei s-au desfăşurat în sânul Patriarhiei Ecumenice, ele nu puteau (din punct de vedere formal) să nu respecte actul acesta şi nu puteau, fără o intervenţie nelegală în afacerile unei alte Biserici, să dea o soluţie independentă şi definitivă a chestiunii (canonul 16 apostolic, canonul 15 al Sinodului I Ecumenic, canonul 1 al Sinodului din Laodiceea, canonul 105 al Sinodului din Cartagina). Prin urmare actul schismei încă de la început a împiedicat formarea Bisericii Bulgare şi a lăsat-o într-o situaţie de izolare în cercul Bisericilor Ortodoxe autocefale[38].

Patriarhia din Constantinopol, până în pragul războiului balcanic, a ţinut cu străşnicie poziţia sa negativă faţă de Biserica Bulgară[39], iar după războiul mondial pretutindeni, unde a putut (chiar şi la Conferinţele internaţionale creştine), n-a băgat în seamă Biserica Bulgară şi a stăruit, pe cât i-a stat în putinţă, s-o izoleze de celelalte Biserici Ortodoxe[40].

Biserica Rusă a avut un raport deosebit faţă de această stare de lucruri, ţinând o linie împăciuitoare şi abţinându-se totdeodată de a intra în comuniune deplină cu Biserica Bulgară. Arhiereii ruşi se abţin de la comuniunea euharistică cu arhierei bulgari. Din anul 1880 Biserica Ortodoxă Bulgară a luat Sfântul Mir de la Biserica Rusă, însă tot neoficial şi pe tăcute. Nu este cunoscut nici un act de comuniune oficială între Biserica Rusă şi Biserica Bulgară[41]. Totuşi, nu lipseau străduinţele pentru ridicarea schismei din partea diplomaţilor ruşi din Constantinopol şi Sofia (Novikov, Zinoviev, Ciarikov), sprijiniţi de unii ierarhi ruşi şi de oameni de stat din Bulgaria (Iv. Gheşev)[42]. Aproape aceeaşi linie de conduită ţineau până la războiul mondial şi celelalte Biserici Ortodoxe Sârbă şi Română.

Războiul mondial aduce unele schimbări în viaţa politică şi bisericească a popoarelor ortodoxe. În special ceea ce deosebeşte noua epocă este spiritul de emancipare, de unire şi de regenerare, care îşi deschide drumul în conştiinţa întregii Ortodoxii. Ideile de apropiere şi de unire între Bisericile Ortodoxe se afirmă în vederea misiunii Ortodoxiei în legătură cu mişcările ecumenice din întreaga lume creştină[43]. În cadrul acestor condiţiuni istorice şi în lumina acestei orientări duhovniceşti de după război, se produce o schimbare hotărâtoare şi în raporturile Bisericilor Ortodoxe faţă de Biserica Bulgară.

Cea dintâi a fost Biserica Ortodoxă Română care intră în comuniune oficială şi deplină cu Biserica Bulgară. Trebuie arătat faptul că după războiul mondial, românii şi-au înfăptuit visurile istorice ale unirii naţionale, creând România Mare. Prin aceasta s-a întărit şi Biserica Ortodoxă Română, căci a readus la sânul ei şi pe fraţii din ţinuturile alipite la statul român. În acelaşi timp Patriarhia Ecumenică pierde din puterea sa, întrucât jurisdicţia ei se restrânge asupra unei eparhii bisericeşti neînsemnate. Biserica Rusă îndură cele mai cumplite chinuri din pricina revoluţiei bolşevice. Astfel că Biserica Ortodoxă Română rămâne acum pe primul plan, ceea ce a mărit şi răspunderea ei istorică faţă de întreaga Ortodoxie[44].

După o înfrângere atât de mare pentru Ortodoxie, cum era decăderea celor două Patriarhate (Rus şi Constantinopolitan), celelalte Biserici Ortodoxe au simţit nevoia unei apropieri tot mai strânse, ceea ce a pus la ordinea zilei şi legăturile cu Biserica Bulgară. Având în vedere rolul de seamă pe care îl avea Biserica Română, era de aşteptat ca cea dintâi încercare de a rezolva schisma bulgară să vină din partea ei. Era nevoie însă de ierarhi cu îndrăzneală ,,profeţească” pentru ca dragostea să biruiască asupra literei moarte. Şi istoria a înscris pentru totdeauna un nume mare prin semnificaţia lui şi prin opera de pace pe care o aduce în sânul Ortodoxiei, iar acest nume este al Înalt Prea Sfinţitului Patriarh Miron.

Trebuie amintit şi faptul că Biserica Ortodoxă Română a intrat în comuniune oficială şi deplină cu Biserica Bulgară după ce în anul 1922 Mitropolitul Primat Miron Cristea rugase Patriarhia din Constantinopol să ridice singură, cu de la sine îndemn, aşa numita ,,schismă bulgară”, întrucât la temelia ei nu prea stau pricini bisericeşti şi fiindcă de mult această despărţire a devenit fără nici un rost. Totodată Patriarhia Ecumenică a fost prevenită că în caz contrariu, Biserica Română nu se va conforma cu această schismă[45].

Iată, aşadar, cum au început legăturile oficiale între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă Bulgară. Până la războiul mondial Biserica Bulgară primea tacit Sfântul Mir de la Biserica Rusă. După revoluţia din Rusia, Biserica Bulgară, nemaiavând Sfântul Mir şi întrucât nu se hotărâse încă (din pricina situaţiei sale interbisericeşti nelămurite) ca să-şi sfinţească singură Sfântul Mir, s-a hotărât în anul 1921 să se adreseze în acest scop Bisericii Române. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, după o studiere a chestiunii (mai ales în privinţa schismei) şi cu sprijinul deosebit al Mitropolitului Primat Miron (ajutat de bătrânul profesor al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Dragomir Demetrescu, care se bucura de mare trecere în România şi în întregul Răsărit grecesc), a luat o hotărâre favorabilă pentru intervenţia bulgară. Pe temeiul acestei hotărâri Mitropolitul Primat Miron trimite Bisericii Bulgare Sfântul Mir şi chiar anunţă deschis, cu acest prilej, printr-o scrisoare (nr. 32 din 3 ianuarie 1922), că trimite Bisericii Bulgare Sfântul Mir ca ,,să nu rămână nici o clipă vreo ramură din Biserica Ortodoxă lipsită de Sfântul Mir, întrucât un asemenea lucru va fi în paguba credinţei şi a întregii Biserici Ortodoxe”[46].

Actul acesta al Bisericii Ortodoxe Române, act de o însemnătate deosebită şi excepţională pentru legăturile Bisericii Bulgare cu Biserica Română, iar ca început o pildă pentru celelalte Biserici Ortodoxe, a fost foarte preţuit şi de autorităţile superioare ale Bisericii Bulgare (Sinodul şi Soborul arhieresc). Sinodul Bisericii Bulgare a înfăţişat printr-o scrisoare (nr. 1193 din 1 martie 1923) călduroasa şi frăţeasca sa mulţumire Mitropolitului Primat Miron, atât pentru Sfântul Mir, cât şi ,,pentru că cu acest prilej s-au încheiat doritele şi sincerele legături ale unei comuniuni directe între cele două Biserici Ortodoxe surori”, arătându-şi totdeodată dorinţa ,,pentru o întărire mai cordială a legăturilor de dragoste şi ajutor reciproc, create între cele două Biserici şi ţări ortodoxe”.

Pe lângă acestea Soborul arhieresc ţinut la Sofia spre sfârşitul anului 1922 a hotărât în vederea acestei ,,legături atât de preţioase şi de mare însemnătate”, să se comunice printr-o adresă (nr. 12262 din 31 dechemvrie 1922) Bisericii Ortodoxe Române ,,mulţumirea cordială pentru sentimentele de iubire exprimate în scris şi pentru frăţescul Dar sfinţit ce a fost trimis pentru nevoile Bisericii Bulgare”. Iar ca să arate cât de mult preţuieşte aceste sentimente dovedite în chip aşa de călduros, precum spre a strânge legăturile frăţeşti încheiate între cele două Biserici Ortodoxe surori, Sinodul a trimis pe secretarul său, protopresviterul St. Ţancov, în Bucureşti la Mitropolitul Primat al Bisericii Ortodoxe Române Miron, ca să-i aducă aceste scrisori de mulţumire şi să-i exprime prin viu grai şi amănunţit satisfacţia şi recunoştinţa Sfântului Sinod al Bisericii Bulgare şi să aducă Bisericii Româneşti, pentru nevoile ei la pregătirea Sfântului Mir, un modest dar, şi anume un vas cu esenţă de trandafiri.

Cu acest prilej Mitropolitul Miron a arătat într-o cuvântare că personal a stăruit, iar Sfântul Sinod al Bisericii Române într-o unire de glasuri a hotărât să se trimită Bisericii Bulgare Sfântul Mir, şi că se bucură din tot sufletul pentru restabilirea legăturilor vechi de comuniune apropiată între cele două Biserici Ortodoxe surori şi vecine. Din partea sa va face totul şi va fi fericit ca aceste legături reînnoite pentru slava lui Hristos să se întărească în viitor şi mai mult. ,,Pentru mine, a spus Înalt Prea Sfinţia Sa, vecinul este mai apropiat decât ruda depărtată”. Cauze politice şi neînţelegerile din ultimul timp au întunecat într-adevăr, oarecum, bunele sentimente şi raporturi între cele două popoare vecine. Dar scopul Bisericii este anume să împrăştie norii şi să sădească credinţă şi dragoste atât între oameni, cât şi între popoare şi mai ales între cele cu aceeaşi credinţă. De aceea crede că legăturile între cele două Biserici Ortodoxe surori vor deveni tot mai strânse şi că prin comuniunea şi unirea lor se va ajunge şi la o comuniune strânsă religioasă-culturală între cele două neamuri[47].

Acestea sunt cele dintâi acte oficiale prin care Exarhatul bulgar a intrat în legături oficiale cu o Biserică Ortodoxă. Am arătat rolul personal al Înalt Prea Sfinţitului Patriarh Miron şi rosturile de înaltă pricepere şi răspundere pentru unirea în dragoste a întregii lumi ortodoxe.

Dar pentru ca această comuniune între cele două Biserici să fie deplină, trebuia să se petreacă şi un act de unire sacramentală între arhiereii români şi cei bulgari. Aceasta s-a înfăptuit prin sfinţirea Bisericii Legaţiunii Regale a României din Sofia. Sfinţirea bisericii a avut loc la 19 august 1923 şi a fost săvârşită de Prea Sfinţitul Episcop Visarion al Hotinului (azi Mitropolit al Bucovinei) delegatul Bisericii Române şi de Mitropolitul Ştefan al Sofiei, ajutaţi de o mulţime de clerici români şi bulgari.

Acestea sunt date istorice de mare însemnătate pentru Biserica Ortodoxă Bulgară, iar actul Înalt Prea Sfinţitului Patriarh Miron va rămâne unic în istoria contemporană a Bisericii Bulgare. Dragostea pentru cauza Exarhatului bulgar au purtat-o mulţi ierarhi dinainte şi de după război, dar totuşi n-au intrat într-o comuniune oficială şi deplină cu Biserica Bulgară. Gestul Bisericii Române a avut însemnătatea unui început şi rostul unei pilde pentru celelalte Biserici Ortodoxe. Afirmarea lui înaintea întregii lumi ortodoxe s-a înfăptuit în anul 1925 cu prilejul ridicării Bisericii Ortodoxe Române la treapta de Patriarhat. Acest mare act din viaţa Bisericii Româneşti a fost anunţat de către Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron printr-o lungă epistolă (nr. 128 din 19 martie 1925) şi Sinodului Bisericii Bulgare, care răspunde îndată (nr. 4006 din 1925), exprimându-şi bucuria sa sinceră pentru acest mare eveniment. Prin alte adrese (nr. 416 din 6 octomvrie 1925 şi nr. 2519 din 16 octomvrie 1925), Sfântul Sinod al Bisericii Române şi Patriarhul Miron au poftit Biserica Bulgară să trimită un reprezentant la învestirea celui dintâi Patriarh al României. Într-adevăr, Sfântul Sinod al Bisericii Bulgare a trimis pe unul din membrii săi – şi anume pe Mitropolitul Neofit al Vidinului – spre a ,,mărturisi personal cât de mare este dragostea pe care o nutreşte Biserica Bulgară pentru sora ei cea iubită întru Hristos, Biserica Ortodoxă Română şi ce mare bucurie duhovnicească simte întregul popor bulgar ortodox pentru aceste mari sărbători care au loc în vecina şi frăţeasca Românie, întru cinste şi mărire pentru renumitul ei Prim-Ierarh”[48].

 

 

Participarea delegaţiei bulgare la serbările din Bucureşti este descrisă de Mitropolitul Neofit într-un raport amănunţit către Sfântul Sinod al Bisericii Bulgare şi care apoi a fost publicat[49]. Delegaţia bulgară a fost înconjurată de o deosebită atenţie şi dragoste. Se scoate în lumină mai ales următorul gest al Înalt Prea Sfinţitului Patriarh Miron faţă de Biserica Bulgară: la 1 noiembrie, ziua investituirii, s-a oficiat sfânta liturghie numai de arhierei şi clerici români. Patriarhul Miron n-a luat parte, ci numai a stat pe tron. Reprezentantului Bisericii Bulgare i s-a spus că atât patriarhul, cât şi delegaţii celorlalte Biserici n-au luat parte în săvârşirea sfintei liturghii, întrucât ierarhii greci n-au vrut să slujească la un loc cu clerul bulgar. Atunci şi Înalt Prea Sfinţitul Patriarh s-a abţinut de a sluji, pentru a nu rămâne izolată delegaţia bulgară, ceea ce Înalt Prea Sfinţia Sa socotea că este nedrept[50].

Din întreaga istorie a raporturilor între cele două Biserici vor rămâne unice clipele de o cordială dragoste creştină, când reprezentantul Bisericii Bulgare – Mitropolitul Neofit – a prezentat scrisoarea încredinţată de Sfântul Sinod al Bisericii Bulgare, în care sunt exprimate cele mai sincere sentimente de bucurie ale poporului ortodox bulgar pentru evenimentul fericit al proclamării celui dintâi Patriarh al României. Şi în semn de unire în rugăciune, a dăruit Patriarhului Miron icoana Sfintei Muceniţe Filofteia, dar modest, însă mare prin semnificaţia lui, întrucât sfânta este ,,pururea rugătoare pentru popoarele ortodoxe român şi bulgar”[51], precum şi un vas cu esenţă de trandafiri, ca ,,materia aceasta de bună mireasmă să fie semn de pecetea darului iubirii creştine care pentru totdeauna şi nedespărţit să lege cele două Biserici surori”[52].

Cât de mare a fost impresia celorlalţi reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe şi ce schimbare s-a produs în mentalitatea unor ierarhi ortodocşi – aceasta ne-o poate spune numai istoria din urmă a Bisericii Bulgare. Este interesantă o scurtă convorbire între Mitropolitul Neofit şi Mitropolitul Antonie, reprezentantul Bisericii Ruse din exil. Cu o zi înainte de învestitura Patriarhului Miron, Mitropolitul Antonie, întâlnindu-se cu Mitropolitul Neofit, îl întreabă dacă ,,Biserica Bulgară doreşte să se unească cu cea ortodoxă”[53]. Aceste câteva cuvinte arată părerea unor ierarhi ortodocşi faţă de Biserica Bulgară. Şi cu atât mai mare însemnătate are opera Înalt Prea Sfinţitului Patriarh Miron Cristea pentru readucerea Bisericii Bulgare în raporturi fireşti cu Biserica Ortodoxă Română. Era începutul de lămurire a Bisericilor Ortodoxe faţă de părerea de până acum, cu privire la schisma bulgară. Dar interesele Ortodoxiei şi dragostea creştină au fost ridicate deasupra unei formalităţi moarte.

Actul acesta al Patriarhiei Române a fost imitat în urmă şi de celelalte Biserici Ortodoxe naţionale, care s-au grăbit să intre în comuniune oficială şi sacramentală cu Biserica Bulgară. Astfel Biserica Sârbă a intrat în comuniune oficială cu Biserica Bulgară în anul 1930 cu prilejul alegerii Patriarhului Varnava, iar în unire sacramentală în anul 1933, când arhiereii sârbi au slujit împreună cu arhierei bulgari în Catedrala Alexandru Newsky din Sofia. Biserica Ortodoxă din Polonia intră şi ea în legături oficiale în anul 1925, iar sacramentale în anul 1927. Arhiereii ruşi slujesc de mai multe ori cu arhierei bulgari, iar Sinodul de la Karlovitz este în legături oficiale foarte strânse cu Biserica Bulgară. Legături oficiale (scrise) are Biserica Bulgară şi cu celelalte Biserici moştenitoare ale Patriarhatului Rusesc, adică Ucraina, Georgia, Caucazia, ş.a.[54].

Nelămurite rămân încă raporturile între Biserica Bulgară şi Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. Totuşi, s-au făcut stăruinţe şi în această privinţă, iar iniţiatorul nu este altul decât tot Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron Cristea. Am arătat cum, încă în 1922, Înalt Prea Sfinţia Sa a intervenit pentru ridicarea schismei bulgare. De aceea Sfântul Sinod al Bisericii Bulgare având în vedere atenţia de dragoste frăţească a Bisericii Române – şi îndeosebi a Patriarhului Miron – faţă de Biserica Bulgară, s-a adresat din nou, în 1925, Înalt Prea Sfinţiei Sale, cu rugămintea să continue opera de pace, iar cu prilejul convocării Sinodului pan-ortodox de la Vatoped să se lămurească şi raporturile între Biserica Bulgară şi Patriarhia Ecumenică[55]. Voci insistente s-au ridicat în ultimul timp pentru ridicarea schismei[56]. La rezultate precise încă nu s-a ajuns. Profesorul St. Ţancov însă, care s-a ocupat îndeaproape cu această chestiune, cercetând anumite declaraţii ale patriarhilor din ultimul timp, ca şi atitudinea unor scriitori greci contemporani (Alivizatos), arată cât de mult s-a progresat în această privinţă[57]. Şi primul loc în sforţările pentru stabilirea păcii în sânul Bisericii Ortodoxe se cuvine Înalt Prea Sfinţitului Patriarh Miron.

Iată cum caracterizează această operă a Înalt Prea Sfinţiei Sale profesorul Ţancov: ,,Din studierea noastră personală la locurile şi persoanele respective, ajungem la concluziunea că pentru restabilirea comuniunii oficiale şi depline a Bisericii Române cu Biserica Bulgară şi în stăruinţa Bisericii Bulgare de a intra în aceeaşi comuniune cu toate celelalte Biserici Ortodoxe, meritul de seamă îl are personal Patriarhul României Miron, bineînţeles, fiind sprijinit în aceasta şi de alţi factori cu răspundere ai Bisericii Române. Motivele pentru aceste sentimente şi pentru acest raport al Patriarhului Miron faţă de Biserica Bulgară sunt de ordin personal şi mai ales de ordin idealistic ... Între aceste motive ne este greu a stabili şi motive de ordin politic, deşi, în principiu, ele nu pot fi considerate ca excluse. Sigur este însă faptul că Patriarhia Română în frunte cu Patriarhul Miron principial şi energic susţine în politica ortodoxă interbisericească ideea unei reale uniri şi apropieri spirituale şi administrative, iar în acest sens ea este cea mai activă părtaşă pentru pregătirea şi convocarea unui Sinod pan-ortodox; şi de aceea Patriarhul Miron a avut şi are una dintre cele dintâi griji ale sale interbisericeşti – să fie mijlocitorul, făcătorul de pace, în cazurile de neînţelegeri şi certuri între Bisericile Ortodoxe ... Conştiincios de răspunderea pentru împlinirea acestui scop Patriarhul Miron a intervenit atât înaintea Bisericii sale pentru intrarea ei în comuniune deplină cu Biserica Bulgară, cât şi înaintea Bisericii din Constantinopol pentru restabilirea păcii între ele”[58].

Cu conştiinţa datoriei împlinite, Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron a rezumat marea sa operă într-un discurs la o conferinţă pan-ortodoxă din Bucureşti prin următoarele cuvinte: ,,Am fost cel dintâi care am întins o mână frăţească Bisericii vecine ortodoxă-bulgară, trimiţând un delegat din partea Sfântului Sinod al nostru la Sofia, pentru a oficia sfânta liturghie împreună cu arhiereii bulgari şi a deschide astfel poarta care să îngăduie acestora să reintre în concertul Ortodoxiei, unde trebuie să fie primiţi cu frăţeşti îmbrăţişări. În ce mă priveşte, am făcut personal demersuri pe lângă Constantinopol şi celelalte Patriarhate şi Biserici, pentru ridicarea schismei bulgare. În acest scop, am trimis chiar în mai multe rânduri delegaţi la Sofia şi Constantinopol şi voiu continua încă sprijinit de întreaga Biserică Română să folosesc orice prilej pentru a face să înceteze neînţelegerile”[59].

În această mare operă de apropiere între Bisericile Ortodoxe se cuprinde şi grija Înalt Prea Sfinţiei Sale de a da posibilitate unor tineri ortodocşi din alte ţări să studieze la Facultăţile de Teologie din România. Studentul străin are aici perspective largi de a dobândi o cultură teologică, iar aceasta depinde de însuşi caracterul specific al Ortodoxiei, unde teologia are afinităţi cu însăşi viaţa bisericească (mistica, monahismul, liturgica, organizaţia externă, raporturile Bisericii cu viaţa socială şi cu statul etc). Dezlegarea unor probleme actuale în Biserica Ortodoxă se înfăptuieşte prin adâncirea principiilor creştine în lumina tradiţiei patristice. Iată de ce, dacă este condamnabil ca un ortodox făcându-şi studiile la universităţile apusene să adere la spiritul protestant sau romano-catolic, cu atât mai mult poate fi mândru un ortodox dacă a putut să-şi însuşească pe deplin ,,teologhisirea” unei Biserici Ortodoxe, aşa cum o înţelege în mod intuitiv din însăşi viaţa ei.

De multe ori se vorbeşte şi scrie de caracterul apocaliptic al veacului nostru care cere de la toţi un idealism şi o activitate hotărâtoare. Se scoate în lumină nevoia unei îndrăzneli ,,profeţeşti” a conducătorilor bisericeşti de azi. Realitatea creştină contemporană decurge însă sub semnul unei orientări spirituale fără precedente în istoria creştinătăţii, care este mişcare ecumenică. În faţa acestei realităţi se arată în chip strălucit rolul de seamă pe care îl are Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron Cristea pentru pacificarea şi unitatea Bisericii Ortodoxe şi mai ales pentru normalizarea situaţiei interbisericeşti a Bisericii Ortodoxe Bulgare. ,,Şi tocmai un astfel de arhiereu ne-a trebuit” (Evrei 7, 26) nouă în zilele naostre, un înfăptuitor al unirii în dragoste a întregii creştinătăţi ortodoxe, un slujitor al Duhului, căci destăinuirea noastră vine de la Dumnezeu care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă (II Corinteni 3, 5-6).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 129/noiembrie-decembrie 2020

 

 

[1] A se vedea PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh, PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist şi Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930. O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923).

[2] Autorul articolului este arhimandritul Iuliu Scriban (1878-1949), care a luat parte la Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923.

[3] Există însă adevăr în aceste acuzaţii. Începând de la patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923), căruia i-a urmat Grigorie al VII-lea (1923-1924) şi apoi Constantin al VI-lea, ales pe 17 decembrie 1924, scaunul ecumenic a întreţinut relaţii cu renovaţioniştii, aceşti agenţi ai regimului sovietic infiltraţi în Biserica Ortodoxă Rusă pentru a o dărâma din interior. A se vedea relaţia existentă între Patriarhia Constantinopolului şi renovaţionişti în Ecumenismul – calea către pierzare, de Ludmilla Perepiolkina, episodul 12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii.

[4] N.tr.: Autorul, deşi catolic, nu scrie cu patimă, ca mulţi alţii împotriva ortodocşilor. Cuvintele sale sunt de simpatie, cum se cuvine unui creştin pentru alţi creştini. Dar în locul acesta, şi el vede lucrurile catoliceşte. Cum adică ? dacă ne-am uni cu Roma, scaunele noastre şi-ar pierde strălucirea lor, pentru a rămâne Roma singură să strălucească peste toate ? O asemenea unire însă nu se va face niciodată.

[5] N.r.: Se referă la Antantă.

[6] N.tr.: Aşa este în text, dar, fără îndoială, este o scăpare din vedere. Turcii au spânzurat, nu grecii.

[7] N.r.: Capitala Turciei. În 1930, numele de Angora, dat de selgiucizi în secolul al XIV-lea, a fost schimbat în Ankara.

[8] N.r.: Iată o nouă confirmare a relaţiilor Patriarhiei Ecumenice cu bolşevicii.

[9] N.tr.: Părintele arhimandrit Filaret Jocu a arătat în această revistă că altele au fost pricinile pentru care patriarhul din Constantinopol a luat măsuri împotriva episcopilor ruşi din Constantinopol. Ei lucrau în eparhie străină ca Biserică de sine stătătoare, şi, se înţelege, nu se putea ca chiriarhul locului să nu ia măsuri. Acest Anastasie este cel fost al Chişinăului.

N.r.: Istoria ne spune altceva. În noiembrie 1920, peste 150.000 de ruşi, împreună cu conducerea Armatei Ruse Albe în frunte cu generalul Wrangel, au sosit în Constantinopol pe mai mult de 125 de nave. Ei se refugiau din Crimeea în Constantinopol, având pe urme armata bolşevică. Cu o lună înainte, în octombrie, arhiepiscopul Anastasie fusese numit conducătorul comunităţii ruse din Constantinopol şi reprezentant al Administraţiei Ecleziastice Supreme pe lângă Patriarhia Ecumenică.

Pe 22 decembrie 1920, Patriarhia Ecumenică a emis decretul nr. 9084, în care acorda episcopilor ruşi autoritate deplină pentru a rândui problemele ecleziastice şi religioase ale refugiaţilor ruşi aflaţi în jurisdicţia sa.

Ruşii din diaspora nu au zăbovit vreme îndelungată pe teritoriul Patriarhiei Ecumenice. În februarie 1921, ei au primit o invitaţie din partea patriarhului Serbiei de a se muta în regatul sârb, astfel că între anii 1921-1944 centrul administrativ al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora se va afla în Serbia, la Sremski-Karlovtsy. În Constantinopol a rămas o mică parte din turma ortodoxă rusă şi doi arhiepiscopi, Anastasie Gribanovski şi Alexandru Nemolovski, care vor fi de altfel invitaţi să ia parte la Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 de însuşi patriarhul Meletie al IV-lea.

Aşadar, relaţiile dintre episcopii ruşi şi patriarhii ecumenici au fost cordiale până în clipa în care Patriarhia Ecumenică a făcut ‘casă bună’ cu renovaţioniştii şi a început prigonirea celor doi arhiepiscopi ruşi, deoarece se aflau în dezacord … ideologic. A se vedea Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii.

Traducătorul acestui articol, care nu este nimeni altul decât arhimandritul Iuliu Scriban, ‘uită’ că s-a întâlnit cu cei doi arhiepiscopi ruşi la congresul din 1923, şi uită de asemenea că mitropolitul Antonie Hrapoviţki, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, a fost prezent la înscăunarea patriarhului Miron Cristea în 1925, aşadar până şi Patriarhia României privea cu simpatie spre ruşii din diaspora la acea vreme.

[10] N.tr.: Dar ce ? înainte de război am avut vreo supărare din partea Constantinopolului ? Am fost în bune legături cu el.

[11] N.tr.: Acest membru, care este cel mai tânăr, credem că este mitropolitul Ghermanos Atanasiade, care era arhimandrit şi întâiul secretar al patriarhiei pe vremea Conferinţei de la Constantinopol, pentru calendar, în mai şi iunie 1923. Locuia pe atunci cu mama sa în mahalaua Pera şi deci, fiind aşezat de mai multă vreme acolo, fiindcă nu era mitropolit ca să locuiască aiurea, ci era legat de slujbe mai mici la patriarhie, iată că acum este singurul care îndeplineşte condiţiunea de a nu fi supus schimbului de populaţiune şi deci singurul care, după socoteala turcilor, ar putea fi ales patriarh.

Se înţelege, turcii, ajunşi foarte îndrăzneţi, fiindcă Europa i-a lăsat să le crească unghiile, cutează acum să spună Bisericii pe cine să aleagă ! ...

[12] Pentru situaţia Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul regimului comunist, a se vedea: Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.

[13] De la braţ (brachium, braţ), propriu braţelor.

[14] A se vedea Raport către Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora şi Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora şi Patriarhia Moscovei: De ce şi cum ? pentru ce cred ruşii din diaspora despre ce s-a întâmplat în urma atacurilor susţinute ale regimului comunist asupra Bisericii Ortodoxe Ruse (unii istorici numără nu mai puţin de 9 valuri distincte de persecuţie, între anii 1918-1964). Opiniile exprimate după mai 2007 – când a avut loc unirea dintre Biserica Rusă din Diaspora şi Patriarhia Moscovei – au căzut sub influenţa Moscovei sovietice.

[15] Patriarhul Tihon al Moscovei a murit pe 25 martie/7 aprilie 1925, la vârsta de 60 ani. Există suspiciuni că a fost omorât de bolşevici.

[16] Închisori.

[17] Mitropolitului.

[18] A se vedea episoadele anterioare despre deportarea Patriarhului Constantin al VI-lea al Constantinopolului, enumerate la începutul articolului.

[19] A se vedea NENOROCIREA ASIEI. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri. Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna, de George Horton, vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat, subtitlul Sosesc turcii.

[20] Organul administrativ central al Bisericii Renovaţioniste, ca şi întreaga sa administraţie, a fost într-o continuă schimbare şi şi-a schimbat numele de mai multe ori în cei 24 ani de existenţă (1922-1946). Iniţial s-a numit Administraţia Supremă a Bisericii, apoi Consiliul Suprem al Bisericii (1922-1923). Apoi a adoptat un stil mai tradiţional: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din URSS (1923-1933), ş.a.m.d..

[21] Prea Sfinţitul Episcop Iosif al Taganrogului a aşternut în acest articol, pentru cititorii ortodocşi români, câteva consideraţiuni asupra fazelor prin care a trecut Ortodoxia rusească sub regimul bolşevic. Manuscrisul prea sfinţiei sale, redactat în limba rusă, a fost înmânat c. ieromonah Ştefan Lucaciu, actualmente preot militar pe front, care l-a trimis Episcopiei Aradului. P.S. Episcop Dr. Andreiu Magieru, prin adresa nr. 5466/1942, a binevoit a ni-l oferi spre publicare. Facem bucuros acest lucru şi exprimăm P.S. sale mulţumirile noastre respectuoase.

Odată cu manuscrisul acestui articol, P.S. Episcop Iosif al Taganrogului a trimis şi următoarele două autografe, ale căror originale se păstrează în arhiva Episcopiei Aradului:

  1. Mărire lui Dumnezeu pentru toate cele ce îndurăm în viaţa noastră pământească.
  2. Mare este recunoştinţa poporului rus faţă de vulturii germani şi români, care l-au eliberat de sub jugul înfricoşător al bolşevismului.

Autografele poartă data de 27 octombrie 1942 (n.r.).

[22] N.r.: Este discutabil modul în care este prezentată reînfiinţarea patriarhiei. Biserica Rusă vroia de multă vreme să reînfiinţeze patriarhia, atunci a fost momentul potrivit pentru acest act.

[23] N.r.: Unul din grupurile majore din sânul mişcării renovaţioniste. A se vedea episodul anterior.

[24] N.r.: CEKA, adică Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contra-revoluţiei şi Sabotajului; GPU, adică Administraţia Politică a Statului. În 1922, CEKA a fost desfiinţată doar pentru a se înfiinţa GPU.

[25] N.r.: Lordul Curzon (1859-1925), la acea vreme ministrul de externe britanic.

[26] N.r.: La sfârşitul anului 1925, mitropolitul Petru a fost exilat în Siberia, unde a murit în 1936. În decembrie 1925, când toţi conducătorii posibili ai Bisericii erau în închisoare, mitropolitul Serghie Stragorodski şi-a asumat îndatoririle de locţiitor de patriarh. Cu toate acestea, conducerea sa a fost respinsă de Arhiepiscopul Grigorie (Yaţkovski) de Ekaterinburg, care a convocat un Sinod la Mânăstirea Donskoy. Participanţii la acest Sinod au hotărât că noul conducător al Bisericii trebuia ales de un sobor şi nu doar de locţiitor. Arhiepiscopul Grigorie a înfiinţat Sinodul Bisericesc Suprem Provizoriu şi, odată cu acesta, a dat naştere unei noi schisme în sânul Bisericii Ruse, care va purta numele său – schisma grigoriană (1927-1943).

[27] N.r.: Mitropolitul Serghie de Nijni-Novgorod, fost renovaţionist, nu este nimeni altul decât patriarhul Serghie Stragorodski, căruia i s-a ridicat recent statuie. În 1942, când este scris articolul, el era încă patriarh. A se vedea:

» La începutul anului 2007, în unele eparhii ruseşti s-au aniversat 140 de ani de la naşterea patriarhului Serghie Stragorodski, intemeietorul curentului serghianist in Biserica Ortodoxa Rusa

» Declaraţia de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic, 16/29 iulie 1927

[28] N.r.: Paracliser.

[29] Printre mărturiile vremii o putem număra pe cea a lui Alexandru Lahovary, trimis de regele Carol I ca diplomat la Constantinopol între anii 1902-1906. El se ducea adeseori să-l viziteze pe patriarhul Ioachim al III-lea, căuta să aibă relaţii cordiale cu el, şi i-a cerut ajutorul în privinţa aromânilor din Macedonia. În timp ce i-a făgăduit diplomatului român că va susţine interesele aromânilor, el a cerut ajutor financiar regatului României. În final, nu numai că nu i-a ajutat în nici un fel pe aromâni, ci chiar după ce Poarta Otomană a dispus în favoarea lor, el a dat ordine mitropoliţilor să înceapă o nouă campanie de terorizare a acestora, făcând apel la bandele organizate şi plătite de guvernul elen (Alexandru Lahovary, Amintiri diplomatice: Constantinopol 1902-1906, p. 35, 63).

O altă mărturie aparţine ambasadorului rus la Constantinopol, I.A. Zinoviev, care spunea că ,,nici măcar una din chestiunile pur ortodoxe nu fusese soluţionată de el [patriarh], şi Biserica Constantinopolului în timpul domniei sale continuă să se concentreze pe alte lucruri, în primul rând pe cea a luptei împotriva credincioşilor de rând, sârbi, bulgari şi cuţo-valahi”. Adevăratele interese ale religiei sunt străine Fanarului, afirma rezoluţia Ministerului de Externe al Imperiului Rus din 28 august 1904.

[30] Tot despre alegerea pentru a doua oară pe scaunul ecumenic a lui Ioachim al III-lea, a se vedea Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (X) şi următoarele.

[31] Astfel se numea locul de la Sfântul Munte unde Ioachim al III-lea îşi petrecea viaţa sa ca un adevărat ermit.

[32] Prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului, în timpul sfintei liturghii.

[33] Alexandriei.

[34] Este vorba de conferinţa inter-ortodoxă de la Vatopedu din 1930.

[35] În acea vreme, episcop al Ahridei [Ohridului] era Nicolae Velimirovici (1880-1956).

[36] Articolul se află într-un număr închinat patriarhului Miron, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 ani.

[37] Pentru obiectivitate, a se vedea articolele citate sus.

[38] Ştefan Ţancov, Situaţia interbisericească a Bisericii Ortodoxe Bulgare după independenţa Bulgariei, Sofia, 1933, p. 1-3.

[39] Ibid., p. 3. Tot pentru obiectivitate, a se vedea articolele citate sus.

[40] Ibid., p. 7.

[41] Ibid., p. 8. În episodul XIV al serialului Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârsitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, subtitlul Patriarhia Ecumenică şi chestiunea bulgară, în timpul celei de-a doua domnii a lui Ioachim al III-lea (1901-1912), este prezentată sfinţirea Bisericii Memoriale Ruse din Shipka din 1902, când a avut loc o coliturghisire a clerului rus şi bulgar.

[42] Această chestiune este tratată mai pe larg de prof. Iv. Snegarov în studiul său Încercările ruseşti pentru prevenirea şi ridicarea schismei, Sofia, 1929.

[43] Ştefan Ţancov, op. cit., p. 9.

[44] Ideea că, în anii ‘1920, Biserica Ortodoxă Română era cea mai mare Biserică Ortodoxă locală şi, ca urmare, avea o răspundere istorică faţă de întreaga Ortodoxie este o temă recurentă în acea vreme. O regăsim adeseori în presa timpului atât laică, cât şi bisericească. Acesta este de altfel unul din motivele pentru care patriarhul Miron Cristea a luat anumite iniţiative, considerând că dă tonul. Iniţiativele lui vorbesc însă şi despre un oarecare simţ al său dincotro bate vântul, nu duhovniceşte vorbind, ci politiceşte.

[45] Ibid., p. 21.

[46] Ibid., p. 21-22.

[47] Ibid., p. 23-24.

[48] Ibid., p. 24

[49] Neofit al Vidinului, ,,Festivităţile din Bucureşti cu prilejul învestirii Patriarhului român dr. Miron Cristea”, în revista Duhovna Kultura, nr. 26-27 (1925), p. 161-195.

[50] Ibid., p. 163-164.

[51] Ibid., p. 169.

[52] Ibid., p. 171.

[53] Ibid., p. 163.

[54] St. Ţancov, op. cit., p. 32-51.

[55] Scrisorile nr. 8387 din 12 dechemvrie 1925 şi nr. 1989 din 1925; apud St. Ţancov, op. cit., p. 25-26.

[56] Pentru ştiri mai amănunţite în legătură cu ridicarea schismei bulgare, vezi darea de seamă publicată de preotul dr. Olimp N. Căciulă, în revista Biserica Ortodoxă Română, an LIII (1935), p. 179-188.

[57] Amintim aici şi de răsunetul pe care l-a avut anul trecut în presa grecească din Atena vizita unui grup de teologi bulgari la Bucureşti şi cuvântarea rostită de Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron cu prilejul primirii lor în audienţă. Ziarele greceşti au publicat în întregime această cuvântare şi nu s-au sfiit să afirme că hotărârea Bisericii Româneşti de a face să înceteze schisma bulgară este de mare însemnătate pentru viitorul Ortodoxiei. Printre altele Înalt Prea Sfinţitul Patriarh a spus: ,,Am început să lucrez la restabilirea legăturilor tradiţionale, luând contact cu Patriarhul din Constantinopol pentru ca Biserica Bulgară să poată reintra în cadrul sfintelor canoane. După aceea m-am dus personal la Constantinopol, unde am îmbunătăţit relaţiunile dintre cele două Biserici. Mă consider fericit azi de a putea să vă anunţ că drumul meu la Constantinopol a avut rezultate fericite pentru încetarea schismei care apăsa asupra Bisericii Bulgare şi voiu putea să comunic aceasta, în scris, în foarte puţină vreme şi Sfântului Sinod al Bisericii Bulgare”.

Tălmăcind aceste cuvinte ale Înalt Prea Sfinţitului Patriarh Miron, ziarul grecesc Πρωια scrie următoarele: ,,Cuvintele Patriarhului României arată cât suntem de aproape a vedea încetând schisma bulgară. Condiţiunile în care a avut loc această schismă sunt cunoscute din istoria secolului trecut. Marea Biserică trecea atunci printr-o perioadă turbure. Imperiul Otoman era stăpân pe ţările balcanice până la Dunăre, iar Bulgaria nu era încă un stat independent. Jurisdicţiunea spirituală a patriarhului ecumenic se întindea asupra tuturor ţărilor din Imperiul Otoman şi Mitropoliile bulgare îi erau supuse. Schisma a fost declarată de Constantinopol în urma îndelungatelor controverse dintre prelaţii slavi ai Patriarhatului şi superiorii lor spirituali. Aceste neînţelegeri nu erau lipsite de semnificaţie politică în acea vreme care preceda imediat războiul ruso-turc din 1877-78. Cauzele schismei nu mai există azi. Dacă schisma n-ar fi existat, Bulgaria ar fi avut probabil Biserica sa autocefală în momentul în care a devenit principat autonom, aşa cum s-a întâmplat pentru Grecia, România şi Serbia, adică printr-o lege patriarhală. Însă schisma exista înainte de crearea noului principat prin Tratatul de la Berlin şi situaţia a devenit şi mai critică după anexarea de către Bulgaria a Rumeliei Orientale aparţinând bisericeşte Patriarhatului din Constantinopol.

De atunci a trecut multă vreme. Timpul a schimbat condiţiunile generale din Balcani şi a făcut să dispară cauzele schismei. Din punct de vedere dogmatic Biserica Bulgară este curat ortodoxă. Schisma se baza pe chestiuni de administraţie interioară a Marei Biserici şi de alcătuire a Sinodului său, cauze care nu mai există de mult. Dăinuirea schismei se datoreşte dificultăţii de a împăca respectul datorat Marei Biserici cu susceptibilităţile Bisericii Bulgare. Pentru a ajunge la această înţelegere Bisericile Ortodoxe greceşti au lucrat paralel cu Patriarhul României. Acum chestiunea este coaptă şi schisma pare pe punctul de a fi revocată. Biserica autocefală bulgară va fi binecuvântată de patriarhul ecumenic, care cu bună dreptate a recunoscut acum câtva timp cu formele regulate Biserica Albaneză. Sfârşitul schismei va contribui la colaborarea bisericească ce este de dorit din toate punctele de vedere pentru stabilirea unor solide legături unitare între popoarele Peninsulei Balcanice” (Πρωια, 20 iulie 1937) (Cf. revista Biserica Ortodoxă Română, LV (1937), p. 598-599).

[58] St. Ţancov, op. cit., p. 29-30.

[59] Ibid., p. 31.