----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC
 
Deportarea Patriarhului Constantin al VI-lea al Constantinopolului
Pe 17 decembrie 1924, a fost ales un nou patriarh al Constantinopolului, în persoana lui Constantin Araboglou, cu titlul de Constantin al VI-lea. Alegerea sa a provocat un conflict atât de puternic între Turcia şi Grecia, încât războiul părea iminent. Înainte de alegerea sa, presa turcă a avertizat în mod cuvenit că el nu era eligibil pentru scaunul patriarhal deoarece nu era născut în Constantinopol, aşa cum se preciza în articolul 2 al Convenţiei privind schimbul de populaţii greacă şi turcă semnat la Lausanne pe 30 ianuarie 1923 ...
 
[Cronică bisericească, februarie 1925; articol scris de arhimandrit Iuliu Scriban]
 
[articol apărut în revista italiană l’Europa Orientale, februarie 1925]
 
[articol apărut în Journal des Debats, 2 februarie 1925]
 
 
Prezentăm mai jos un articol tradus dintr-o revistă străină, care face o trecere în revistă a Bisericilor Răsăritului. Se vorbeşte despre reforme, principii democratice în Biserică, participarea laicilor în administraţia bisericească, reforma calendarului, căsătoria a doua a clericilor, revizuirea cultului divin, simplificarea limbajului liturgic etc.
O imagine destul de realistă, cu accentele existente în epocă, de modernizare şi reformare a Bisericii Ortodoxe, ‘petrificată’ în dogmele sale străvechi.
 
 
Renovaţionismul a constituit o schismă în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse între anii 1922-1946. În general, mişcarea renovaţionistă este cunoscută sub numele de Biserica Vie, cu toate că acesta a fost numele doar al unuia din grupurile care făceau parte din mişcarea renovaţionistă, mai largă ...
 
 
Îndată ce bolşevismul a pus mâinile pe frânele guvernării în fosta Rusie, sau – mai bine zis – pe nordul ei, atitudinea lui faţă de Biserică a devenit clară.
Mai întâi de toate au apărut o mulţime de afişe-caricaturi, fără să se ştie de unde provin, cu chipul ţarului, episcopului şi al bogătaşului. Afişele acestea aveau inscripţia: ţar, popă şi culac. Apoi au fost afişate alte caricaturi blasfemiatorii, îndreptate împotriva Maicii Domnului, cu inscripţiile hulitoare ale poetului Demian Bednâi. Totodată a început să circule cu perseverenţă zvonul că obiectele sfinte făcute din metal nobil, precum şi icoanele înfrumuseţate cu pietre preţioase, vor fi luate din biserici. Atunci clerul a început să ascundă lucrurile de preţ …
 
* * *

 

Deportarea Patriarhului Constantin al VI-lea al Constantinopolului

 

Pe 17 decembrie 1924, a fost ales un nou patriarh al Constantinopolului, în persoana lui Constantin Araboglou, cu titlul de Constantin al VI-lea. Alegerea sa a provocat un conflict atât de puternic între Turcia şi Grecia, încât războiul părea iminent. Înainte de alegerea sa, presa turcă a avertizat în mod cuvenit că el nu era eligibil pentru scaunul patriarhal deoarece nu era născut în Constantinopol, aşa cum se preciza în articolul 2 al Convenţiei privind schimbul de populaţii greacă şi turcă semnat la Lausanne pe 30 ianuarie 1923.

Legaţia Turcă din Atena, anticipând reacţia Greciei faţă de aceste proceduri, a emis un comunicat pe 30 decembrie 1924 în care asigura Grecia că Turcia va respecta Patriarhia, dar în care afirma că noul patriarh, Constantin al VI-lea, în virtutea faptului că era născut în afara oraşului Constantinopol, cu toate că în Turcia, era un grec care urma să fie schimbat în cadrul schimbului de populaţii. Comunicatul anunţa că guvernul turc deplângea impresiile exagerate din presa greacă că Patriarhia Ecumenică era în pericol, şi aştepta decizia Comisiei Mixte de Schimb de Populaţii înainte de a întreprinde orice acţiune împotriva patriarhului.

Pe 28 ianuarie 1925, Comisia Mixtă va da o declaraţie în care va afirma că este mai presus de competenţa sa să ia o decizie în privinţa lui Constantin Araboglou; cu alte cuvinte, ea nici nu-i dădea, nici nu refuza să-i dea paşaport de ieşire din Turcia noului patriarh.

Opinia publică greacă a ripostat puternic când, pe 30 ianuarie 1925, poliţia turcă l-a expulzat din ţară pe Constantin al VI-lea. În toată Grecia, au avut loc mari demonstraţii în semn de protest faţă de expulzarea patriarhului; grupurile de greci refugiaţi au fost îndeosebi active la aceste demonstraţii.

În Parlamentul grec, prim-ministrul Andreas Michalakopoulos a declarat că expulzarea patriarhului va împiedica considerabil dorinţa guvernului de a restabili relaţii normale cu Turcia. Cei mai mulţi membri ai Parlamentului au crezut că actul era o insultă gravă la adresa poporului grec şi a lumii civilizate. Pe 1 februarie, protestul grec împotriva expulzării patriarhului a fost comunicat guvernului turc împreună cu o notă că Grecia intenţiona să apeleze pentru cazul ei la Liga Naţiunilor, deoarece acţiunea turcă era o încălcare clară a Tratatului de la Lausanne şi ameninţa pacea.

Pe 4 februarie, prim-ministrul turc Fethi Bey a ţinut un discurs în Marea Adunare Naţională Turcă, ca răspuns la nota greacă privind expulzarea patriarhului. El a spus:  ,,Precum ştiţi din dezbaterile de la Lausanne, delegaţia turcă a cerut ca patriarhul să fie îndepărtat din Constantinopol şi chiar a vrut să expulzeze toţi grecii din Constantinopol. După ce marile puteri şi Grecia ne-au asigurat că Patriarhia nu se va amesteca în politică, liderul delegaţiei noastre, Ismet Paşa, a anunţat consimţământul său de a păstra Patriarhia în Turcia. Aceste declaraţii au fost inserate în procesele verbale cuvânt cu cuvânt – ele nu se găsesc în nici un articol al tratatului. Nu ar putea fi altfel, deoarece Turcia nu va accepta un document sau un angajament internaţional cu privire la o chestiune de natură pur domestică”.

Totodată, Fethi Bey a spus foarte limpede că expulzarea lui Constantin Araboglou nu însemna că guvernul turc nu va onora angajamentul său luat la Lausanne de a păstra Patriarhia Ecumenică în Constantinopol. Însă, el a insistat ca membrii alegători ai Sfântului Sinod şi patriarhul ales să fie cetăţeni turci aşa cum era precizat în articolul 2 al Convenţiei privind Schimbul de Populaţii Greacă şi Turcă.

Adevărata miză însă nu era Constantin al VI-lea, ci faptul că pe baza abordării turce toţi în afară de trei dintre mitropoliţii care alcătuiau Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, sosind în Constantinopol după octombrie 1918, erau cetăţeni care puteau fi supuşi schimbului de populaţii ... Deportarea lor echivala cu dizolvarea Sfântului Sinod.

Negocierile dintre cele două părţi vor fi foarte strânse. Constantin al VI-lea nu va ocupa nicicând scaunul ecumenic şi va fi silit să demisioneze pentru a fi ales un nou patriarh, dar ceilalţi membri ai Sfântului Sinod vor fi salvaţi. Unii istorici contemporani au găsit o explicaţie plauzibilă pentru gestul Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, de a alege ca patriarh un mitropolit care putea fi supus schimbului de populaţii: el a încercat să atragă atenţia asupra situaţiei ambigue în care se aflau mitropoliţii greci. Forţând o reacţie din partea Turciei în ce-l priveşte pe patriarh, ei au limpezit situaţia pentru ceilalţi membri ai Sinodului.

Notele de subsol aparţin redacţiei Catacombele Ortodoxiei.

 

* * *

 

Izgonirea patriarhului ecumenic din Constantinopol

[Cronică bisericească, februarie 1925]

 

I.

 

Abia ales pe scaunul patriarhilor ecumenici, la sfârşitul lui decembrie trecut, înalt prea sfinţia sa patriarhul Constantin al VI-lea, a trebuit să sufere soarta dureroasă de a se vedea izgonit din Constantinopol, de către puterea vrăjmaşă şi ucigaşă a turcilor, printr-un simplu decret administrativ, ca pentru orice muritor de rând.

Spre sfârşitul lunii ianuarie şi în toată luna februarie, toată presa lumii a răsunat de fapta aceasta a Turciei, săvârşită cu neomenie, asupra celui mai înalt slujitor al Bisericii noastre Ortodoxe. A fost firesc, deci, ca un asemenea tratament să mânie sufletele creştineşti şi ele să privească drept o jignire o asemenea faptă, săvârşită asupra unui arhiereu care, în ochii tuturor ortodocşilor şi chiar al altor creştini cu inimă dragă către Biserica Ortodoxă, este urmaşul Sfântului Ioan Gură de Aur pe scaunul vestit al Constantinopolului.

 

Constantin al VI-lea, episcop, în 1906

 

Turcii şi-au apărat măsura lor ca un simplu act administrativ. În urma războiului, s-a ajuns la o înţelegere între turci şi greci: să se facă un schimb de populaţiune. În anumite ţinuturi, unde sunt greci, să fie aduşi turci, iar unde sunt turci, să fie aduşi greci. Ca să nu mai fie certuri şi ciocniri, să trăiască fiecare în ţara lui: grecii la ei, turcii la ei. De aceea să fie luaţi grecii din Turcia şi duşi în Grecia, iar turcii din Grecia în Turcia.

Foarte uşor şi foarte simplu.

De aici încolo, s-a început întocmire de liste pentru persoanele care trebuiesc mutate. Pe una din aceste liste a căzut şi persoana nou alesului patriarh al Constantinopolului Constantin al VI-lea.

Deci, după raţionamentul turcesc, nu a fost o măsură împotriva patriarhului, nici împotriva aşezământului patriarhatului, ci a fost o simplă nimereală. S-a întâmplat ca nou alesul patriarh să cadă în seama acelora care trebuiau schimbaţi.

Este cu adevărat un raţionament de şef de birou, dar nu de oameni de stat, dar nu de oameni de stat, de diplomaţi. Căci chiar dacă este întocmai aşa cum spun turcii, oare un guvern lucrează în chip atât de îngust ca să nu socotească un caz special şi să trateze altfel pe acel care, supus schimbului, ajunge totuşi a se sui pe scaunul de patriarh al Constantinopolului ! Oare s-ar găsi guvern pe lume care să judece un asemenea caz după o atât de scurtă concepţiune de regulament poliţienesc ! Când de acel bărbat se leagă sentimentele a milioane de creştini, oare un asemenea fapt nu contează ca nimic pentru un guvern cuminte, cu simţ diplomatic şi care ştie judeca ceva mai departe decât până la articolele unui regulament !

Nici nu ne trece prin cap a crede că guvernul turcesc a făcut aceasta numai pentru că se simţea legat de regulamentul expulzării, ca Irod, care, dacă a jurat că va împlini dorinţa Irodiadei, musai trebuia să taie capul lui Ioan Botezătorul. Parcă nu era regulamentul lui şi nu ieşea chestiunea aceasta din cadrul unei simple socotinţe de chestiune lăuntrică a statului turcesc ! Dimpotrivă, ea avea o puternică latură internaţională, prin locul pe care îl ocupă patriarhul ecumenic în ierarhia Bisericii Ortodoxe, şi prin sentimentele ortodoxe şi creştineşti care se leagă de străvechiul scaun al Constantinopolului.

Nu era lucru înţelept pentru un guvern să aibă în vedere şi să ţină seamă de toate acestea ? Nu au toate guvernele astfel de consideraţiuni pentru cazuri cu mult mai mici ca acesta ? Nu am avut noi, românii, cazul învăţatului ungur Apaty, care s-a făcut vinovat de fapte împotriva statului românesc, acum vreo 4 ani, şi nu a fost dat în judecată şi osândit ? Şi cu toate acestea guvernul României a băgat bine de seamă că, afară de realitatea unei vinovăţii împotriva statului, mai era şi altceva, de care trebuia să ţină seamă: mai era reputaţiunea de om învăţat, cu nume cunoscut în Europa, a celui învinuit, şi uşor s-ar fi putut exploata lucrul în străinătate împotriva noastră, în cazul când omul, odată osândit, urma să-şi facă osânda. Ce câştiga statul românesc dacă ţinea pe ungur la puşcărie ?

Însă dacă a fost cazul special, a lucrat cu o procedură specială. A făcut aşa că, îndată după osândă, M.S. Regele l-a graţiat.

Ce procedură cuminte ! Nu am înlăturat prin aceasta atâtea atacuri care s-ar fi putut duce împotriva noastră ? Vezi bine !

Iată ce nu au avut în vedere turcii. Ei nu au putut fi atât de lipsiţi de simţ diplomatic ca să nu înţeleagă aceasta, dar i-a orbit ura. De fapt, nu era că patriarhul se găsea pe lista celor de expulzat, ci că voiau anume să izbească în patriarh şi să continue cu loviturile care trebuiau să ducă la izgonirea acestui aşezământ din Constantinopol. Este o măsură între altele care au mai fost, precum prigonirea împotriva patriarhului Meletie al IV-lea[1], la care a fost martor şi scriitorul acestor rânduri[2] în iunie 1923 în Constantinopol, cum şi alte măsuri împotriva înalt prea sfinţiei sale, care au fost luate după aceea şi au dus la demisiunea sa grabnică. Turcii şi-au mai arătat apoi reaua voinţă şi cu prilejul înmormântării fostului patriarh, pe care l-a urmat acesta care a fost izgonit.

Deci motivarea tuturor legaţiunilor turceşti că s-a aplicat numai un articol de regulament nu face nici două parale. Turcii cu atât mai bucuroşi şi-au aplicat măsura lor, când au văzut că este vorba de patriarh, pentru ca să izbească în persoană şi în aşezământ. De nu era aceasta, făceau ei excepţiune, cum ar fi făcut orice guvern cuminte şi civilizat.

 

II.

 

Imputările care s-au mai adus patriarhului, că ar fi avut legături cu bolşevicii[3], nu au mai fost ţinute până la capăt. De la o vreme au amuţit. Nici nu au fost făcute cu prea multă îndrăzneală. Dovadă că erau mincinoase, şi că chiar cei care le împrăştiau ştiau că împrăştie neadevăruri.

Chestiunea nu putea fi adevărată nici ca logică, nici ca fapt. O asemenea ponegrire o puteau primi uşor numai cei setoşi de ocări asupra ortodocşilor, cum sunt fraţii noştri uniaţi de peste munţi, care au şi semnalat în ziarul lor Unirea împotriva Telegrafului Român de la Sibiu, care le imputa că papa are legături cu Sovietele, au şi semnalat, zic, că patriarhul de Constantinopol are legături cu Sovietele şi că de asta îl expulzează turcii.

De fapt, legături prieteneşti cu Sovietele nu poate avea nici un creştin, pentru că acelea sunt un regim anti-creştin. Prin urmare, ca idee, nu se poate ca patriarhul din Constantinopol să aibă aşa legături cu Sovietele, care să însemne o tratare cu ei dincolo de graniţa nevoilor actuale.

Dar ca fapt ? Nu cumva ceea ce noi socotim cu neputinţă ca idee s-a împlinit totuşi în fapt ?

Iată adevărul: Patriarhia din Constantinopol are proprietăţi în Rusia, are un metoc la Moscova, prin care ea îşi administrează proprietăţile ei de acolo. Apoi dacă, din nevoia aceasta, ea a avut simple chestiuni de rezolvat cu Sovietele pentru proprietăţile ei din Rusia, înseamnă că, de acum înainte, ea stă în relaţiuni amicale cu Rusia sovietică ? Sunt simple chestiuni de ordin material, pe care orice guvern caută să le dezlege într-un fel oarecare. Oare guvernul francez nu a refuzat predarea flotei lui Wranghel din pricină că Sovietele nu vor să-şi recunoască datoriile către Franţa ? Nu este aceasta tratare pe chestiune materială ?

Deci nu se poate vorbi de un raport de prietenie între patriarh şi Soviete. Este simplă grijă de averea patriarhiei, pe care este dator să o aibă.

Dar ia să vedem, aşa a fost cu papa ? Pe vremea conferinţei de la Genova, ce manifestări prietenoase se arătau între delegaţii papei şi reprezentanţii Sovietelor ! Şi ce planuri îşi făceau agenţii Vaticanului că, de acum înainte, li se deschide Rusia şi o vor putea cotropi şi pe aceasta pentru papa ! Se făceau fraţi şi cu sovietiştii doar-doar de-or mai prinde ceva în undiţa papei.

Şi dovadă că este aşa, ce osanale mai trăgea pe atunci răposata Albina de la Bucureşti, ziarul catolicilor la noi, pentru priceputa diplomaţie a sovietiştilor ! Cum li s-a dat ceva nădejdi că au să poată pătrunde în Rusia, îndată au început să ridice în slăvi pe sovietişti !

Să se citească însă, nu rândurile noastre, care pot fi bănuite de antipatie împotriva catolicismului, ci înseşi rândurile din Italia, pe care le vom tipări în număr, după revista Bilychnis din Roma. Se vor găsi acolo arătări limpezi despre prietenia agenţilor Vaticanului la Genova cu reprezentanţii Sovietelor şi despre scârba pe care faptul aceasta a trezit-o în inima ruşilor. Este un bun document pe care îl căpătăm acum împotriva catolicismului pe această temă, aşa că să facă pe uniaţii noştri să se mai mărginească cu învinuirile de acest fel asupra patriarhului nostru din Constantinopol.

Deci acesta este adevărul cu asemenea ponegriri aduse patriarhului nostru ecumenic, care îşi apără şi el cum poate starea materială a patriarhiei sale atât de greu lovite în urma războiului. Nu este nimic de ocărât, ci numai de compătimit şi de ajutat.

 

III.

 

A fost foarte firesc ca izgonirea patriarhului să aibă un dureros răsunet în toate inimile creştineşti ortodoxe şi încă şi la alţii. Fireşte, fapta aceasta a avut mai mare răsunet în Grecia, în care nemulţumirea obştii s-a arătat în forme foarte vii, fiindcă lovitura turcilor a fost mai mult împotriva grecilor. Dar ea nu a lipsit de a jigni şi toate celelalte inimi ortodoxe, care nu pot să nu se simtă alături de toate durerile Ortodoxiei şi de toate loviturile care i se aduc. Patriarhul din Constantinopol poate fi el grec de neam, dar este patriarhul de scaunul căruia se leagă toate amintirile noastre istorice bisericeşti, este leagănul legăturilor noastre ierarhice cu Răsăritul şi este fruntaşul arhiereilor noştri ortodocşi.

Aceste sentimente s-au arătat şi dincolo de graniţele Greciei. S-au putut citi în ziarele noastre şi tot în acestea s-au văzut crâmpeie din ziarele sârbeşti care se arătau scârbite de fapta turcilor. Ba chiar şi mai mult decât aceasta, avem un însemnat articol al unui ziarist francez Gauvain în Journal des Debats. Noi nu vom lipsi de a traduce acest articol.

Personal, noi am pus această chestiune în faţa adunării preoţilor de la societatea ,,Ajutorul” din Bucureşti la începutul lunii februarie. Am împărtăşit preoţilor că am vorbit în chestiunea aceasta şi cu ministrul Serbiei la Bucureşti, din prilejul norocos de a-l fi întâlnit în casa principesei Alexandrina Cantacuzino, prezidenta Societăţii Ortodoxe. I-am spus că şi românii şi sârbii trebuie să aibă un gest în favoarea patriarhului din Constantinopol, pentru că este o chestiune de onoare pentru toţi ortodocşii liberi ca să nu lase Ortodoxia fără apărare în faţa păgânilor înverşunaţi. Excelenţa sa a fost în totul de părerea mea şi mi-a mărturisit că a şi avut un schimb de vederi în această privinţă cu ministrul nostru de externe, dl. I.G. Duca, şi va mai avea.

Preoţii au primit cu plăcere comunicarea mea şi şi-au arătat şi ei sentimente de amărăciune pentru cele făptuite la Constantinopol.

Din partea Societăţii Ortodoxe, s-a trimis o telegramă primatului Bisericii Engleze, rugându-l să-şi spună cuvântul său în această chestiune şi să mijlocească pentru apărarea patriarhului faţă de lovitura turcilor. Dată fiind situaţiunea primatului englez, se înţelege că el era în poziţiune de a spune cuvinte cu urmări însemnate în astfel de chestiuni.

Faptul s-a şi produs. Înalt prea sfinţia sa a ridicat cuvântul în Camera Lorzilor, cerând guvernului englez să nu lase să se aducă Bisericii Ortodoxe în Răsărit o asemenea lovitură. Înalt prea sfinţia sa a răspuns şi principesei Alexandrina Cantacuzino, faţă cu intervenirea sa prin telegrama pomenită. Dăm ceva mai la vale cuprinsul acestei telegrame.

Dar la noi, cel mai în măsură a grăi cu autoritate şi a se mişca în această privinţă era Sfântul Sinod, care îşi şi avea atunci sesiunea deschisă. Sfântul Sinod nu a lipsit de a-şi face datoria sa şi a protesta pentru lovitura adusă patriarhului ecumenic. A fost un frumos gest al Sinodului nostru, prin care se mărturiseşte solidaritatea noastră ortodoxă şi unitatea credinţei şi întocmirii noastre ierarhice. Iată cuprinsul acelui protest:

 

 

Protestul Sfântului Sinod al României

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Regatul României a luat cu adânc regret cunoştinţă, în şedinţa sa de la 5 februarie 1925, despre ştirbirea ce s-a adus prestigiului Sfintei Patriarhii Ortodoxe Ecumenice a Constantinopolului, prin expulzarea sanctităţii sale noului patriarh Constantin.

Considerând că Patriarhia Constantinopolului reprezintă centrul spiritual al întregii Biserici Creştine Ortodoxe de pretutindenea şi că tronul patriarhal ecumenic are merite nepieritoare pentru întreg creştinismul, Biserica Ortodoxă Română şi milioanele ei de credincioşi au simţit o mare consternaţie în sufletul lor, de pe urma celor întâmplate cu înalt prea sfinţitul titular al tronului patriarhal.

De aceea, în numele milioanelor de credincioşi români, Sfântul Sinod român protestează în contra unei asemenea intoleranţe, care nu se poate admite în veacul al XX-lea, şi roagă înaltul nostru guvern, ca, în baza relaţiunilor de prietenie cu guvernul Republicii Turceşti, să intervină pentru găsirea mijloacelor paşnice şi umanitare pentru a se da satisfacţie conştiinţei jignite, nu numai a patriarhului expulzat, ci şi a credincioşilor ortodocşi din România, care sunt sufleteşte legaţi de centrul spiritual al ortodoxismului de la Constantinopol.

 

 

Telegrama Sfântului Sinod către sanctitatea sa

Patriarhul Constantin al Constantinopolului

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Regatul României a luat cu adânc regret cunoştinţă, în şedinţa sa de la 5 februarie 1925, despre ştirbirea ce s-a adus prestigiului Sfintei Patriarhii Ecumenice a Constantinopolului, prin expulzarea neumană a sanctităţii voastre de la reşedinţa care atâtea veacuri a strălucit ca un far de lumină a întregului creştinism.

Milioanele de credincioşi români, care se simt strâns legaţi sufleteşte cu tronul patriarhal al Constantinopolului, ca centru spiritual al întregii Ortodoxii, au fost adânc consternaţi de cele ce vi s-au întâmplat. De aceea a ridicat protest la înaltul guvern al României, rugându-l a interveni, pentru a se da patriarhului şi dreptcredincioşilor săi români cuvenita satisfacţie, şi a se aplana paşnic conflictul ivit.

Iar pe sanctitatea voastră, Sfântul Sinod român şi întreaga ţară vă asigură de frăţeasca sa dragoste şi simpatie, de respectul şi iubirea milioanelor săi de români, rugând pe Dumnezeu a vă mângâia şi întări în suferinţele ce le aveţi.

 

Iată acum şi răspunsul primatului Angliei:

 

Palatul Lambeth
16 februarie 1925

Doamnă,

Arhiepiscopul de Canterbury mă însărcinează să vă mulţumesc, dvs. şi Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, pentru scrisoarea dvs. din 6 februarie, cu privire la sanctitatea sa patriarhul Constantin. După cum poate dvs. aţi şi aflat, arhiepiscopul a ridicat marţea trecută în Camera Lorzilor chestiunea chipului cum a fost tratat patriarhul.

Dări de seamă despre aceasta au şi apărut în ziare. Înalt prea sfinţia sa este în strâns contact cu guvernul britanic cu privire la întreaga chestiune şi puteţi fi asigurată că chestiunea este privită cu cea mai emoţionată consideraţiune.

Sunt al dvs. cu toată stima,
M.G. Haigh
Capelan

 

Doamnei Alexandrina Cantacuzino

 

Ne pare bine că chestiunea nu a trecut în mijlocul nepăsării celorlalţi ortodocşi deşi puteau face şi mai mult decât au făcut.

Patriarhul Constantin se află acum la Salonic, de unde cârmuieşte afacerile patriarhiei. Salonicul, deşi în Grecia, bisericeşte stă tot sub patriarh.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 117/ianuarie-februarie 2019

 

 

 

 

Criza Ortodoxiei greceşti

[Cronică bisericească, iunie 1925]

 

Sub acest titlu, citim date de seamă în revista italiană din Roma l’Europa Orientale (februarie 1925) despre starea Bisericii din Grecia şi de la Patriarhia Constantinopolului. Le traducem în toată întinderea lor în cele ce urmează:

 

* * *

 

Există o criză în sânul Ortodoxiei. Mai mult decât orice, ea izvorăşte din împrejurări politice. Ateismul Sovietelor a răsturnat din adâncuri temeliile Bisericii ruseşti; laicismul şi naţionalismul turcesc caută să smulgă din pământul grecesc al Asiei Mici populaţiunea creştinească şi, de asemenea, s-o scoată şi din locaşul său de veacuri, din Roma cea Nouă, cetatea Ortodoxiei, steagul naţionalităţii greceşti. Înfrângerile suferite de greci în Asia Mică au mărit urmările lor. Nu ştim dacă Anglia lui Lloyd George, care a împins Grecia nepregătită la o luptă inegală cu turcii, va şti să se arate energică în faţa unui act care, izbind în creştinismul grecesc, izbeşte în acelaşi timp şi în creştinismul universal. Dar în orice caz, starea din Turcia a ajuns aşa, că nu mai poate rămâne cum este. Alungarea creştinilor ortodocşi din Turcia înseamnă plecarea civilizaţiunii creştineşti şi europeneşti din Răsăritul vecin.

S-ar zice că numai Turcia a fost biruitoare în războiul cel mare, pentru că îndrăzneala ei a ajuns până acolo, încât să izgonească din vechea sa capitală cea mai înaltă autoritate religioasă a Răsăritului. Nici Mahomed cel Mare nu îndrăznise atâta !

La 24 decembrie 1924, Constantin al VI-lea, noul patriarh al Constantinopolului, ales canoniceşte, trimitea arhiepiscopului Atenei, Hrisostom Papadopoulos, o scrisoare irenică pentru a-i face cunoscută alegerea sa la scaunul patriarhal. Scrisoarea nu cuprindea nici o frază compromiţătoare, nici o aluziune la evenimente sau la aspiraţiuni politice. Ea cerea rugăciunile Bisericilor autocefale şi arăta dorinţa ca să se întărească între ele legăturile dragostei ale uneia către alta. Respectuoase către tradiţiunea canonică, numitele Biserici cinstesc pe patriarh ca pe prelatul cel mai înalt în demnitate şi care exercită asupra tuturor Bisericilor un drept de sfătuire şi de inspiraţiune. Mai cu seamă grecii nu uită binefacerile dăruite lor de patriarhul ecumenic, ei îl socotesc ca ,,o corabie care, în timpurile cele mai grele, a scăpat moştenirea preţioasă a credinţei şi a naţionalităţii greceşti. Lumea ortodoxă, care a fost mai de aproape martora nenorocirilor nespuse ale educatorului său, amărâtă adânc în sufletul ei, urmărind fazele furtunii spăimântătoare, în care şi-a trecut iarna cel dintâi scaun al Ortodoxiei şi neuitând luptele biruitoare ale lui, care au umplut un lung răstimp de cinci veacuri de suferinţe, ca în agonie, – cercetează zările, în nădejdea de a descoperi o rază luminoasă de seninătate” (Εκκλησια, 27 decembrie 1924, p. 234).

Ortodoxia grecească este de părere că greutăţile de azi ale Patriarhiei Ecumenice au să fie trecătoare. Într-însa este acea scânteie de veşnicie, care este elementul esenţial al papatului, cel puţin istoriceşte. Patriarhia Ecumenică personifică toate Bisericile Ortodoxe Răsăritene care s-au despărţit de Roma, şi de aceea, câtă vreme acestea au să fie despărţite de Biserica Romană[4], ea va dăinui ca centru simbolic de unire ortodoxă. Revista din Atena numită mai sus scrie astfel: ,,Fără îndoială, mare este încercarea de azi a prea sfintei Biserici din Constantinopol şi arzătoare amărăciunea acelora care-şi muncesc gândul cu soarta ei şi urmează peripeţiile ei. Dar toţi acei care ştiu de câte ori corabia patriarhiei a trecut nevătămată şi că rănile sale au ajutat mai degrabă să întărească organismul ei şi că nu i s-a dat nici o lovitură de moarte, sunt încredinţaţi că această scuturătură a pânzelor ei este numai vremelnică. Răbdarea care suferă fără a se tângui îi va turna nou duh de viaţă, în aşteptarea unor zile mai bune”.

Izgonirea patriarhului Constantin al VI-lea a deschis din nou în toată asprimea lui, conflictul dintre Turcia şi Grecia. Din punct de vedere strict juridic, poate că turcii ar avea chipul să aducă îndreptăţire pentru fapta ei, şi, de fapt, a şi încercat s-o facă, sub pretextul că persoana lui Constantin cădea sub legea schimbului de populaţiuni. Turcia doreşte ca patriarhul ecumenic să fie un supus turc, un rajah, aşa zicând, un localnic din Constantinopol, şi fiindcă Constantin al VI-lea nu îndeplineşte aceste condiţiuni, ea îl izgoneşte. Dar sunt socotinţe morale care îndeamnă să nu se aplice astfel de prevederi ale dreptului riguros. Dacă în timpul războiului celui mare scaunul Sfântului Petru ar fi fost ocupat de un german, nici una din puterile Înţelegerii[5] nu s-ar fi gândit să aplice faţă de papă decretul de expulzare care lovea pe germanii din Italia. Patriarhia este centrul Ortodoxiei şi de aceea izgonirea unui prelat chemat să cârmuiască destinele ei este o grea jignire pentru toate popoarele ortodoxe care recunosc autoritatea sa religioasă.

Chestiunea juridică a rămânerii patriarhiei greceşti la Constantinopol este tratată împrăştiat în presa grecească. De însemnat, mai înainte ca ea să se fi împlinit, este un articol al lui Ελευθερος Τυπος din Atena de la 10 ianuarie. Autorul lui, K. Spanudis, aminteşte că, în 1821, grecii[6] au spânzurat de o fereastră din Fanar pe Grigorie al V-lea. Acest păcat a însemnat începutul împărţirii împărăţiei turceşti. Purtarea nemernică a lui Mahmud Şefket Paşa faţă de patriarhul Ioachim al III-lea a avut ca urmare alianţa popoarelor balcanice şi alungarea lor din Turcia în Europa. De asemenea, alungarea lui Constantin al VI-lea ar putea fi începutul unei noi mişcări de prăbuşire pentru turci.

 

Delegaţia turcă prezentă la Conferinţa de la Lausanne, 1923

 

Statutele privitoare la Patriarhia Ecumenică au fost întărite nu numai de convenţiuni particulare între turci şi greci, ci chiar şi de Tratatul de la Lausanne, adică au tărie de documente internaţionale. De aceea neînţelegerea turco-grecească priveşte un punct de drept internaţional care trebuie supus Ligii Naţiunilor. ,,Turcii vor avea a face cu toată lumea creştinească sau cel puţin cu acea lume care pune principiile şi dogmele creştinătăţii mai presus de interesele de rând, şi mai cu seamă cu lumea ortodoxă. Şi, în sfârşit, vor trebui să se socotească cu grecii şi cu elenismul, care nu va îngădui insultarea şi terfelirea capului celui mai înalt al Bisericii; a acelei Biserici care este cetatea şi temelia existenţei naţionale greceşti. Relaţiunile dintre Patriarhia Ecumenică şi poporul grecesc se sprijină pe legături excepţionale şi de veacuri, care îşi au obârşia în comunitatea de credinţă şi de tulpină şi afară de aceasta, în părtăşia Greciei la un acord internaţional, care recunoaşte starea de faţă a Patriarhiei Ecumenice. De aceea Grecia vrea ca Patriarhia Ecumenică să rămână la locul ei. Ortodoxia şi tulpina grecească nu vor putea suferi niciodată ca însuşi capul Bisericii să fie socotit la rând cu oricare şi nici ca rămânerea lui la Constantinopol să atârne de judecata unei comisiuni care, aşa zicând, îşi rosteşte hotărârea ei de la mână până la gură. Chiar şi în hiperbole sunt graniţe care nu trebuiesc trecute. Turcii niciodată nu au ţinut socoteală de ele, dar Comisiunea pentru schimbul de populaţiuni nu trebuie să scape din vedere probleme atât de însemnate. Dacă ea se dovedeşte sfioasă în îndeplinirea misiunii ei, ruşinea va cădea asupra membrilor ei. Grecia se va feri de a lua parte la o predare atât de ruşinoasă. Reprezentantul său din Comisiune va trebui să-şi părăsească slujba sa”.

Astfel scria unul din cele mai mari ziare din Atena. Turcii însă nu s-au lăsat impresionaţi de un astfel de grai. În cercetările lor de a-şi laiciza ţara, ei ajunseseră până la a desfiinţa demnitatea de veacuri a califului, izgonindu-l din Turcia, stârnind o adâncă nemulţumire printre cei 60 de milioane de mahomedani din India, lăsând câmp slobod ambiţiunilor feluriţilor pretendenţi mahomedani, care ar vrea să culeagă ei moştenirea deposedaţilor califi din Constantinopol. Dacă o asemenea măsură s-a aplicat, cu toate primejdiile care erau de temut pentru noul regim din Angora[7], era vădit că kemaliştii, împotriva părerii tuturor Comisiunilor europeneşti, nu ar fi şovăit să demonstreze cu fapte că Turcia vrea să lucreze ca stat esenţialmente turcesc şi că nu primeşte amestec străin în viaţa politică a ei.

Este cu adevărat dureros ca Constantin al VI-lea, patriarh ales liber, să fie izgonit din scaunul său şi silit să caute un adăpost în Grecia. Dar izgonirea sa va însemna poate sfârşitul unui aşezământ care a avut clipele lui de podoabă şi mărire şi care în Evul Mediu era rivalul papatului ? Cu toate nenorocirile elenismului, Patriarhia Ecumenică stătea agăţată de Constantinopol. Se putea spune că, sub robia islamului, ea era mărginită uneori să vegheze să-şi prelungească existenţa. Dar în orice caz, viaţa nu pierea din organismul ei. Astăzi însă nu mai este cu putinţă nici această viaţă vegetativă. Prea mult sânge s-a luat din vinele ei. Un milion şi mai mulţi de greci au fost goniţi din satele lor înfloritoare, din oraşele lor îmbelşugate din Asia Mică. Nu mai sunt biserici creştineşti în acel ţinut nemăsurat, ale cărui oraşe erau stupi zgomotoşi şi harnici de lupte teologice, de pocăinţe aspre, de discuţiuni oratorice, teatre de apostolat, de sfinţenie, de mucenicie. Trebuie să citeşti actele Sinoadelor Ecumenice, mai cu seamă în istoria atât de dramatică pe care a scris-o despre ele strălucitul istoric rus Alexie Lebedev, pentru a înţelege deplin ce înseamnă Asia Mică în viaţa creştinătăţii răsăritene. Patriarhul ecumenic a ajuns o umbră a trecutului, marele război a micşorat simţitor hotarele jurisdicţiunii lui. Scaunele sale episcopale vor sfârşi a ajunge tot atât de puţine, ca şi acele ale patriarhiilor din Alexandria, Antiohia, Ierusalim. Aceasta din urmă se află încă în condiţiuni mai bune, pentru că nu gem sub tirania turcească. Şi turcii sunt hotărâţi să se răzbune pentru apostolatul venizelist al lui Meletie al IV-lea şi pentru legăturile cu bolşevismul ale urmaşului său Grigorie al VII-lea[8].

Cum se va dezlega criza patriarhului ecumenic ? Elenismul din Turcia a emigrat în republica grecească. Grecia a cules pe fiii ei izgoniţi şi populaţiunea ei s-a făcut mai omogenă. Islamizându-şi cu totul Turcia lor, turcii au elenizat deplin Grecia. Dar împreună cu aceşti foşti supuşi ai patriarhiei, care acuma sunt supuşi ai episcopilor greci, va emigra poate şi patriarhul însuşi ? Poate cumva arhiepiscopul ortodox din Atena va lua el asupra lui moştenirea morală şi prestigiul Patriarhiei Ecumenice ? ... Prevederile sunt riscate, Patriarhia Bizanţului este istoria creştinismului grecesc. Ea aminteşte atâtea veacuri de vitejie şi de intelectualism creştinesc, ea a fost cu adevărat ancora de mântuire a tulpinii greceşti în curgerea a patru veacuri de mucenicie suferită de la turci. Ea este simbolul, vedenia depărtată a unei renaşteri politice şi religioase care va aduce din nou pe Sfânta Sofia steagul luminos al crucii sale de aur. Nu ni se pare că grecii vor consimţi vreodată la o plecare a patriarhiei din Constantinopol, pentru că aceasta ar însemna acelaşi lucru ca şi cum ar sfărâma verigile unei tradiţiuni care este o parte esenţială din existenţa lor naţională. S-a spus uneori că era un antagonism între Atena şi Constantinopol. În veacul al XIX-lea, acest antagonism a ieşit la iveală în mai multe chipuri. Polemicile lui Farmakide şi ale lui Constantin Iconomos şi ciocnirile pentru jurisdicţiunea de exercitat peste grecii ortodocşi din Statele Unite, ne dovedesc că nu totdeauna capitala elenismului de răscumpărat a mers mână în mână cu capitala elenismului liberat. Dar grecii preţuiesc toată însemnătatea naţională a patriarhiei din Constantinopol. Chiar şi făcând abstracţiune de însemnătatea sa religioasă, Patriarhia Ecumenică este cea mai mare putere morală a elenismului şi nu li se poate cere grecilor să privească cu nepăsare decăderea ei sau desfiinţarea ei din partea turcilor.

Juriştii vor trebui să cerceteze cu luare aminte tăria motivelor care au împins pe turci a trimite doi agenţi de poliţie în Fanar ca să aresteze pe Constantin al VI-lea, să-l conducă la gara Sirkegi şi să-l pună în cel dintâi tren care pleacă în Grecia. Turcii obiectează că Constantin al VI-lea, al cărui nume de familie este Araboglou, s-a născut la Sighi, nu departe de Brusa, şi pentru aceasta el este supus legilor schimbului de locuitori. La rândul lor, grecii spun că în 1902, un berat împărătesc a întărit alegerea lui ca mitropolit. Prin aceasta a ajuns membru al Sinodului şi prin urmare a avut domiciliul legal la Constantinopol. El se bucură deci de privilegiul rămânerii în Turcia, privilegiu de care se bucură grecii aşezaţi acolo mai înainte de 30 octombrie 1918. Afară de asta, discutându-se la Lausanne problema Patriarhiei Ecumenice, turcii o înmuiaseră din îndârjirea lor de la început şi se declarară gata (la 10 ianuarie 1923) a îngădui prezenţa patriarhului la Constantinopol, numai că acesta să nu se mai amestece în chestiuni politice, mărginindu-şi grija lui în domeniul curat religios (Times, 2 februarie 1925, p. 11). Din nenorocire, după cum arată ziarul englez, Tratatul de la Lausanne nu cuprinde nici o prevedere care să chezăşuiască libertatea patriarhului, şi dimpotrivă, cuprinde pe aceea care dă Turciei dreptul de a izgoni pe grecii care nu locuiau în Constantinopol mai înainte de 30 octombrie 1918. În acea vreme, Constantin al VI-lea locuia la Cizic, în Asia Mică, şi a ajuns mitropolit al Derkos-ului, cu reşedinţa în Constantinopol, numai în 1924. Grecii îl înştiinţaseră că el cădea între cei cărora li se putea aplica prevederea izgonirii.

Cazul acesta este nou în istoria administraţiunii otomane. Apăsarea exercitată de turci asupra Patriarhiei Ecumenice a fost continuă. Sunt patriarhi, ca: Chiril Lucaris şi Grigorie al V-lea, care au fost măcelăriţi de turci. În răstimp de 472 de ani, 105 patriarhi au fost depuşi de Sublima Poartă şi 27 au fost siliţi să demisioneze. Aceasta însă, este singura dată când un patriarh, mai înainte de a fi depus, a fost izgonit ca un simplu burghez, printr-un simplu ordin de poliţie. S-a căutat anume să se umilească autoritatea patriarhului. Guvernul turcesc a ţinut poate să demonstreze că vremea prestigiului politic al patriarhiei s-a dus pe totdeauna şi că firmanele lui Mahomed cel Mare, care atribuiau patriarhiei prerogative civile, nu mai aveau tărie de lege.

Altă anomalie este că, în Grecia, patriarhul se află pe teritoriu, sau mai bine pe o parte de teritoriu, care este supus de-a dreptul jurisdicţiunii sale. Arhiepiscopul sau sinodul din Atena nu-şi exercită autoritatea lor peste provinciile care din 1913 au ajuns să facă parte din Grecia. Mitropolitul Salonicului, de pildă, atârnă de scaunul patriarhal al Constantinopolului. Constantin al VI-lea este capul său nemijlocit. Dar dacă turcii vor sili mâine Sinodul patriarhal din Constantinopol să aleagă un patriarh nou şi dacă Constantin al VI-lea nu-şi dă demisiunea, cum se va dezlega această problemă a jurisdicţiunii ? ... Ea s-a mai înfăţişat o dată, la 10 iulie 1923, când Meletie al IV-lea s-a retras la Muntele Athos şi şi-a găsit dezlegarea prin demisiunea înfăţişată Sinodului patriarhal, la 10 noiembrie 1923. Guvernul grecesc nu se învoise atunci ca Patriarhia Ecumenică să-şi strămute scaunul la Salonic. Totuşi o asemenea posibilitate nu este înlăturată. În 1204, după luarea Constantinopolului de către latini, Patriarhia bizantină s-a strămutat la Niceea şi a rămas acolo mai multe zeci de ani, până la 1261.

Fapta Turciei a trezit vii protestări în Grecia, atât în latura politică, cât şi în cea religioasă. Arhiepiscopul Atenei, învăţatul istoric şi teolog Hrisostom Papadopoulos, a trimis înştiinţări Bisericilor Anglicane pentru a cere sprijinul lor. Unui redactor al lui Morning Post (2 februarie 1925, p. 7) el i-a declarat că izgonirea lui Constantin al VI-lea este o insultă mai grea decât spânzurarea lui Grigorie al V-lea, în 1821. Turcii îşi propun să stârpească creştinismul din pământul pe care se află. ,,Biserica Anglicană ar trebui să-şi desfăşoare înrâurirea sa, mai cu seamă pentru a ţine pe turci în frâu, pentru că patriarhia este o punte între Biserica Ortodoxă şi anglicani. Izgonirea lui Constantin oferă Bisericii Anglicane un rar prilej de a-şi arăta interesul ei pentru Ortodoxie”.

Apelul arhiepiscopului Atenei este declarat ca sentimental în Westminster Gazette din 2 februarie. Presa engleză osândeşte provocarea turcească, refuzul său de a se supune arbitrajului, faţă de o dublă interpretare a unei prevederi dintr-un tratat internaţional. După cum este cunoscut, Comisiunea mixtă pentru schimbul de populaţiuni se compune dintr-un delegat grec, unul turc şi din trei delegaţi neutri, aleşi de Liga Naţiunilor. Delegatul grec Exindaris şi-a dat demisiunea şi a cerut ca şedinţele Comisiunii să fie întrerupte. Delegatul turc s-a opus, argumentând că, la urma urmei, faţă de patriarh s-au întrebuinţat mai multe forme de respect decât către fostul calif. Vina celor petrecute trebuie să cadă asupra grecilor, care au ales drept cap al lor un prelat supus prevederilor de expulzare.

O acţiune mai eficace ar fi fost cu putinţă dacă Ortodoxia s-ar fi înfăţişat ca un front unic. Din nefericire, sunt umbre. Înaintaşul lui Constantin al VI-lea, Grigorie al VII-lea, a fost învinuit pe drept sau pe nedrept de nemăsurată bunăvoinţă faţă de bolşevici. El suspendase din exercitarea slujbelor arhiereşti pe Anastasie, episcop al ruşilor, care locuia în Constantinopol[9], şi intrase în legături cu Biserica Vie. În urma îndemnurilor lui Grigorie al VII-lea, cârmuitorul aşezământului Matochion al Sfântului Mormânt la Moscova, arhimandritul Vasilie, luase parte la dezbaterile clerului rusesc, care ascultă de stăpânirea Sovietelor. Mari plângeri s-au ridicat atunci din latura ierarhiei ruseşti, fugite din Rusia, împotriva politicii Fanarului, care intră în alianţă cu vrăjmaşii cerului.

Filo-sovietismul patriarhului ecumenic fusese ocărât cu cuvinte vii în Novoie Vremia din Belgrad, şi ruşii stabiliţi în străinătate sfârşiseră rupând legăturile lor cu patriarhul ecumenic. Biserica românească şi Biserica sârbească, crescute nemăsurat după război, nu s-au mai lăsat orbite de strălucirile Constantinopolului[10]. Cea dintâi doreşte să-şi întemeieze o patriarhie independentă, iar cea de-a doua a restabilit-o pe cea veche. Patriarhia din Belgrad, cu prilejul aniversării a 16-a, a Sinodului de la Niceea (325), îşi propusese să convoace un sinod ecumenic ortodox la Niş, oraşul de naştere al lui Constantin cel Mare. Nu a fost ascultată. Patriarhul Ierusalimului, care s-a păstrat multe veacuri, prin sprijinul şi dărnicia împăraţilor Rusiei, cuprins de nevoile zilei de azi, s-a îndreptat către regii României şi Iugoslaviei, poftindu-i să-şi ia titlul, cum şi sarcinile de ocrotitori ai Locurilor Sfinte.

În împrejurări atât de nenorocite, s-a născut părerea despre un sinod ecumenic care să se ţină la Ierusalim. Patriarhia Ecumenică întocmise o programă despre chestiunile care să fie supuse consensului solemn al Ortodoxiei: reforma şi codificarea dreptului canonic; unirea şi inter-comuniunea tuturor Bisericilor creştine; teologumenele; cărţile simbolice; mărturisirea oficială a credinţei ortodoxe; botezul ereticilor; însemnătatea sinodului ecumenic; sinoadele particulare; acordul doctrinal între Biserici; chestiuni liturgice; chestiuni disciplinare; formarea clerului; căsătoria preoţilor; chestiuni morale. Dar va fi cu putinţă de convocat un sinod cu adevărat ecumenic în Bisericile Ortodoxe ?

Problema a fost atinsă de un teolog grec în Εκκλησια de la 3 ianuarie 1925 (Οικουμενικη η τοπικη; p. 3-5). Un sinod ecumenic cere prezidenţa unui cap bisericesc recunoscut şi participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe. Pare greu acum, ca să poată lua parte patriarhul ecumenic, iar Biserica rusească, cea care cuprinde în sânul său cel mai mare număr de credincioşi, nu poate lua parte. Sovietele nu ar da patriarhului Tihon libertatea de a ieşi din întinsa lor închisoare; Biserica Vie este infectată de rătăciri, şi de acestea nu este scutită nici însăşi Biserica ruşilor emigraţi în Europa. De aceea, nu este nici putinţa şi nici trebuinţa de a convoca un sinod ecumenic, pentru că marile probleme dogmatice au fost dezlegate. Ar trebui mai bine ca în feluritele state ortodoxe să se adune sinoade particulare pentru a discuta problemele enumerate în programa patriarhală şi numai pe urmă a gândi la un sinod ecumenic.

De aceea, în împrejurările de faţă, noi nu zărim putinţa unei soluţiuni a crizei Ortodoxiei greceşti. Clerul anglican ar vedea cu ochi buni şi ar favoriza un sinod general al Bisericilor Ortodoxe la Ierusalim. Dar împrejurări nouă ar putea să se ridice în timpul pregătirii sinodului, aşa ca să împiedice convocarea lui. Trebuie să ne resemnăm înaintea faptului împlinit. Turcia, care fusese ştearsă din numărul naţiunilor, s-a ridicat iar, mulţumită certurilor şi urilor aliaţilor şi foarte relei politici a lui Lloyd George. Ea a ajuns o mare laicizatoare, ca Francia. Frumoasele zile ale capitulaţiunilor, ale tratamentelor de favoare, faţă de clerici, au apus. Dacă imputăm turcilor izgonirea patriarhului, ei vor putea răspunde: ,,De ce vă plângeţi ? Dacă avem dreptul să izgonim pe califul nostru, de ce aţi voi să ne tăgăduiţi dreptul de a izgoni pe capul unei, de acum înainte, mici comunităţi religioase pe care o îngăduim în casa noastră ?”

Situaţiunea este presărată cu greutăţi. Răspunderea ei nu apasă nici asupra Turciei, nici asupra Greciei, ci asupra acelor puteri care nu au ştiut să lucreze, nici la Constantinopol, nici la Lausanne şi care cu tărăgănările şi cu slăbiciunile lor nu au făcut alta, în Răsăritul apropiat, decât să osândească civilizaţiunea creştinească la o retragere ruşinoasă şi să întărească islamul războinic şi potrivnic Europei.

 

* * *

 

Acestea sunt amănuntele cronicii din l’Europa Orientale. Noi preţuim tonul obiectiv cu care este scrisă, dar tot avem de făcut câte o cârteală, pe ici, pe colo, cum s-a şi văzut în note. Aici, la urmă, trebuie să facem observarea că greşit turcii ar putea răspunde, cum crede autorul, că ei ar putea-o face cu dreptate: ,,Dacă am alungat pe califul nostru, de ce nu am putea alunga şi pe al vostru ? Are al vostru mai mult drept ?”

Răspundem: ,,Turcii pot face ce vor cu religiunea lor, dar nu pot aduce vătămare religiunii altora. Căci, dacă dumnealor laicizează, trebuie să nu se atingă de religiunea celor care vor s-o practice. În forma vieţii religioase a ortodocşilor din Turcia, există şi aşezământul Patriarhiei Ecumenice. Deci, trebuie să-l lase la locul lui, ca fapt al unei religiuni de care nu se pot atinge, iar cu a lor facă ce-or vrea”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 118/martie-aprilie 2019

 

 

 

 

Izgonirea patriarhului ecumenic

[Cronică bisericească, iunie 1925]

 

În numărul din februarie a.c., al revistei noastre, am scris despre articolul ziaristului francez Auguste Gauvain, care a ridicat glasul său în favoarea patriarhului ecumenic, în Journal des Debats, din 2 februarie 1925. În cele ce urmează, ne apucăm să traducem articolul în chestiune, fiind un însemnat glas de apărare pentru Biserica Ortodoxă împotriva turcilor. Locul lui, şi este foarte potrivit aici, după cronica dată înaintea lui din revista italiană. Deci îl lăsăm să urmeze:

 

* * *

 

Guvernul din Angora a luat de curând o măsură care stârneşte adâncă mişcare în toată lumea grecească, măsură care nelinişteşte pe diplomaţii care au iscălit Tratatul de la Lausanne şi jigneşte pe toată lumea creştină. Joi dimineaţa, el a păşit la izgonirea grosolană a Î.P.S. Constantin, de curând ales patriarh ecumenic. El nu formula nici o învinuire împotriva acestui înalt prelat, care nu săvârşise nici un act vrednic de pedeapsă, ci îl aşeza în categoria grecilor, zişi, puşi pentru schimb şi cerea ca el să părăsească pământul turcesc. Pusă în mişcare prin această chestiune, Comisiunea mixtă de schimb, prezidată de generalul spaniol de Lara şi compusă în parte de delegaţii neutri, numiţi de Societatea Naţiunilor, hotărâse ca el să fie păsuit provizoriu în ceea ce priveşte izgonirea, şi a hotărât că patriarhul, în orice caz, va primi un paşaport eliberat de la acea comisiune. Dar, în urma poruncilor de la Angora, Î.P.S. Constantin a fost înhăţat joi dimineaţa, în palatul său din Fanar, condus la gară de un comisar de poliţie şi expediat peste graniţă. De teamă ca nu cumva populaţiunea creştină să se dea la manifestaţiuni în stradă, poliţia a tăiat firele telefonice. Patriarhul ecumenic, reprezentantul venerabil al celui mai vechi aşezământ creştinesc din Răsărit, a fost ridicat, ca un simplu bagaj, de pe scaunul în care, de la obârşia sa, capul Bisericii Ortodoxe primea omagiile credincioşilor.

La această ştire, indignarea a tulburat populaţiunea Greciei. Dacă ne amintim că Atena şi alte multe oraşe greceşti sunt locuite azi de o mulţime de pribegi, care formează un sfert din populaţiunea statului, se poate ghici năvala de sentimente ale unor oameni, deprinşi după tradiţiune, să socotească pe patriarhul ecumenic drept capul lor adevărat. Fiecare simte izgonirea înalt prea sfinţitului Constantin ca o jignire personală. La Camera din Atena s-au ridicat protestări aprinse. Generalul Pangalos a cerut să se recurgă la arme. Alţi deputaţi cer ruperea, numaidecât, a legăturilor diplomatice. Guvernul este expus să fie covârşit. Fiind din esenţa sa plecat spre pace, el este potrivnic oricărei măsuri pripite. Dar el trebuie să facă ceva care să dea satisfacţiune unei opiniuni publice foarte aprinse. Fără îndoială, el va protesta pe lângă puterile care au iscălit Tratatul de la Lausanne şi va pune în mişcare Consiliul Societăţii Naţiunilor. Se trage nădejdea că el va găsi sprijinul moral al cabinetelor din Apus, pentru a-l ajuta să dezlege pe cale paşnică o neînţelegere care, dintr-o clipă în alta, ar putea lua proporţiuni primejdioase pentru păstrarea păcii.

La observaţiunile care îi vor fi aduse, guvernul turcesc va răspunde, fără îndoială, că el nu a adus o vătămare patriarhiei şi nu a călcat legămintele luate în această privinţă de dânsul, în vremea tratărilor de la Lausanne. ,,Î.P.S. Constantin, va spune el, este un grec supus schimbului. L-am izgonit fără a mă gândi la calitatea sa, pentru că el nu voia să plece. Sfântul Sinod nu are decât să numească un nou patriarh, care să nu fie un ortodox expus a fi schimbat”. În adevăr, Î.P.S. Constantin nu locuia la Constantinopol înainte de 1918. Dar potrivit rânduielilor patriarhiei el îşi avea acolo (în Constantinopol) domiciliul său religios. Un guvern cu grijă de a nu stârni drepte susceptibilităţi, întemeiate pe tradiţiuni străvechi, ar fi putut socoti acest domiciliu special ca îndestulător în cazul de faţă. Dar miniştrii din Angora umblă, dimpotrivă, de a stârpi aceste tradiţiuni. Teoreticieni ai unei cârmuiri laice, într-o ţară unde numai legile religioase sunt în putere, ei au proclamat chiar după Tratatul de la Lausanne că vor suprima patriarhiile şi marele rabinat. Se ştie că ei au suprimat califatul. Deci sunt logici. Dar laicitatea lor nu este decât pe deasupra. Măsurile pe care le-au decretat în acest sens au nemulţumit populaţiunile musulmane şi un strigăt aproape general se ridică pentru a statornici califatul din nou. S-a zis chiar că Mustafa Kemal ar avea de gând să se întroneze drept calif. Întreprinderea de laicizare a Turciei ajunge la o încâlceală care poate da în prăbuşire. Izgonirea creştinilor a ruinat ţara. Constantinopolul deşertat, lâncezeşte acum. Lovitura care i s-a dat în Fanar va desăvârşi ruina lui, dacă nu se va ajunge la o dezlegare împăciuitoare.

 

Delegaţia greacă prezentă la Conferinţa de la Lausanne, 1923

 

Această dezlegare se poate găsi, dacă guvernul din Angora binevoieşte să se plece la o învoire. Din toţi prelaţii care pot fi aleşi la patriarhie, unul singur, cel mai tânăr, locuia la Constantinopol înainte de 1918 şi prin urmare nu este supus schimbului[11]. Ar fi greu de cerut Sfântului Sinod ca să-l aleagă pe acela. Puterile care au iscălit Tratatul de la Lausanne, au dreptul de a cere ca să se ţină seamă de legământul luat de Ismet Paşa, de a păstra patriarhia. În acest punct, procesele verbale de la Lausanne sunt formale. Deci, cabinetele apusene trebuie să mijlocească pe lângă guvernul turcesc şi să-i ceară de a căuta cu ele o orânduire dreaptă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 119/mai-iunie 2019

 

 

 

Situaţia Bisericilor Ortodoxe la începutul anilor ‘1920

 

Prezentăm mai jos un articol tradus dintr-o revistă străină, care face o trecere în revistă a Bisericilor Răsăritului. Se vorbeşte despre reforme, principii democratice în Biserică, participarea laicilor în administraţia bisericească, reforma calendarului, căsătoria a doua a clericilor, revizuirea cultului divin, simplificarea limbajului liturgic etc.

O imagine destul de realistă, cu accentele existente în epocă, de modernizare şi reformare a Bisericii Ortodoxe, ‘petrificată’ în dogmele sale străvechi.

Subtitlurile, sublinierile din text şi notele de subsol aparţin redacţiei Catacombele Ortodoxiei.

 

* * *

 

Situaţia actuală a Bisericilor Ortodoxe de Răsărit

Revista Teologică, octombrie-noiembrie 1925

 

Apusenii aveau obiceiul să trateze Bisericile Ortodoxe ale Orientului ca pe nişte formaţiuni ajunse în petrificaţie dogmatică, care ca nişte minuni din primele veacuri ale creştinismului au rămas departe înapoia Bisericii Apusene. Acele Biserici au fost considerate chiar ca ţări păgâne, şi ca atare, din punct de vedere misionar, potrivite pentru propovăduirea Evangheliei în mijlocul lor. Pentru creştinul ortodox nimic nu este mai nesimpatic ca prozelitismul. Această acţiune a înmulţit prejudiţiile vechi ale Orientului faţă de tot ce este francez, aşa încât Biserica Orientului şi a Occidentului până în timpul din urmă au fost una faţă de alta mai străine ca orişicând. Încercări de a învinge această stare nu au lipsit niciodată. Dollinger deveni îndrumător. Această încercare însă nu a trecut pragul începutului şi s-a restrâns la cercul unor învăţaţi. Această stare nu a putut-o altera nici faptul că academicieni tineri din Orient an de an îşi întregesc studiile lor la universităţile din Apus.

Abia evenimentele mari din ultimul deceniu au putut apropia puţin popoarele. Fraternitatea de arme le-a legat, dar legături şi mai strânse a creat iubirea milostivă care s-a manifestat atunci când deveni cunoscut de ce mizerie îngrozitoare este cercetat Orientul, în vreme ce Occidentul începu a se recrea de loviturile războiului. Revoluţie şi război civil, epidemie (ciumă) şi foamete, masacru şi deportare: călăreţii apocaliptici au străbătut aceste ţări cu o iuţeală nemaipomenită în istoria popoarelor. Iubirea de oameni nu a creat înţelegere numai pentru mizeria acestor popoare, ci şi pentru firea lor atât de străină nouă. O lume nouă ni se descoperi tot mai mult. Refugiaţii care au căutat ocrotire în Apus au ajutat la învingerea prejudiţiilor, poeţii mari ai Orientului au pregătit terenul de mult. În reviste este foarte vast numărul tratatelor care se ocupă cu aceste popoare, cu fiinţa lor, cu religia lor, cu Bisericile lor; cărţile ne oferă de asemenea o literatură întinsă asupra acestei probleme.

Trei evenimente par a anunţa sosirea vremurilor noi pentru Bisericile Ortodoxe: căderea ţarismului rusesc, dărâmarea Imperiului Otoman şi dizolvarea monarhiei austro-ungare. Numai singuri aceia care au pus nădejdi prea îndrăzneţe în aceste evenimente, numai aceştia au fost siliţi să-şi spună că istoria curge în valuri încetinele – întrerupte de cele precipitate; de acestea din urmă au fost răpite popoarele şi Bisericile Orientului. Astfel situaţia acestor Biserici în prezent nu este îmbucurătoare. Dacă privim însă cu mai mare băgare de seamă, totuşi vom putea observa o năzuinţă de a se ridica din situaţia rea la una mai bună.

 

I. Biserica Rusească[12]

Îndată ce revoluţia din martie 1917 a măturat stăpânirea ţaristă, Biserica Rusească s-a eliberat din ghearele statului, în care a suferit atât de greu, a intrat viaţă în organismul greoi.

Sinodul rusesc s-a întrunit pentru a trage concluzii din situaţia nouă. Aceasta fu posibil numai fiindcă problema de reformare bisericească a fost deja de demult clarificată. În anul 1905 Sfântul Sinod a cerut de la ţar să întrunească episcopii diecezani ai Bisericii Ruseşti, pentru a dezbate problemele reformei care trebuie introdusă în administrarea bisericească. S-a format o comisie. Aceasta a fost de părere unanimă să restabilească patriarhatul pe care Petru cel Mare în 1721 l-a înlocuit prin Sfântul Sinod, o autoritate constătătoare din 7 episcopi, supusă principelui şi reprezentantului de stat, procurorului.

S-au născut diferenţe de păreri asupra întrebării dacă la sinod să ia parte numai episcopii sau şi reprezentanţii clerului şi poporului. La această întrebare s-a răspuns în 1917 de sine înţeles, că în sinod să ia parte considerabilă reprezentanţii clerului şi ai poporului. Sinodul care s-a întrunit în august 1917 la Moscova a ales peste 20 de comisii. Cel mai însemnat decis a fost restabilirea patriarhatului şi acceptarea unei noi constituţii bisericeşti; aceasta este clădită pe principii democratice, care se extind asupra parohiilor şi asigură participarea laicilor în administraţia bisericească. Pentru scaunul patriarhal au fost trei candidaţi. Tragerea de sorţi a trebuit să aleagă. În momentul când soartea căzu pe Tihon, lupte înverşunate au străbătut străzile Moscovei. Acestea s-au terminat în favorul bolşevicilor, care au ajuns astfel la putere. Timpuri grele s-au început pentru Biserică, constituţia nouă a trebuit să sufere o grea încercare.

Libertatea religioasă fu garantată şi de noul regim, dar totodată şi libertatea de a ataca fără nici o considerare Biserica şi religia. Mai întâi s-a încercat să se dea Bisericii lovitura de moarte pe calea legii. Averile bisericeşti şi mânăstireşti deveniră ,,proprietatea poporului”; Bisericii i s-a luat dreptul de proprietate, ajutoarele de la stat au fost sistate, bisericile au fost cedate gratuit comunităţilor bisericeşti, învăţământul religios în şcoală a fost oprit, în locale religioase este voie a fi împărtăşit numai persoanelor care au ajuns la vârsta de 18 ani, icoanele sfinte au fost scoase din clădirile statului, sfintele moaşte au fost transportate în muzee ,,pentru a lumina poporul asupra acestei amăgiri”, mormintele sfinţilor au fost profanate, localurile bisericeşti de învăţământ au fost închise, iar predica, după plăcerea autorităţilor locale, oprită. Ordinele de executare ale acestor decisuri sunt atât de arbitrare, încât fiecare episcop sau preot este expus volniciei autorităţilor bolşevice. Dacă în zilele prime mulţi preoţi şi episcopi au căzut jertfă teroarei bolşevice, nenumăraţi ajung acum în conflict cu legea nouă.

În 25 octombrie 1918, patriarhul publică un protest înflăcărat împotriva teroarei sovietice: ,,Voi aţi promis libertate. Libertatea voastră constă în a da curs liber instinctelor josnice ale massei, a lăsa nepedepsiţi pe ucigaşi şi tâlhari. Poţi vorbi de libertate atunci când nimeni nu are voie să-şi spună părerea sa, fără a risca să fie acuzat ca contrarevoluţionar ? Unde este libertatea cuvântului, a presei, unde libertatea predicatorilor ?” Mulţi predicatori au plătit cu sânge cuvântul lor, cu sânge de martir. Sovietele nu au cutezat să întreprindă nimic în contra lui Tihon. El era foarte popular şi chiar şi în această criză a luat un avânt viaţa religioasă.

Ca pretext pentru noi dispoziţii de oprimare a Bisericii, s-a folosit regimul sovietic de foametea care a izbucnit în iarna anului 1921/1922 în Rusia. El a decis în ianuarie ca toată averea bisericească să fie sechestrată pentru combaterea foametei. Patriarhul a acceptat aceasta în principiu, a emis un decret ca toate obiectele bisericeşti să se elibereze, cu excepţia acelora care sunt sfinţite pentru slujbele bisericeşti. Sovietele însă nu au ţinut seamă nici de această restrângere. Unde s-a opus cineva, se întrebuinţa forţă brachială[13]. S-a ajuns la scene sângeroase, deţineri de episcopi, preoţi şi mireni, la întemniţare şi osândă la moarte. În aceste două persecuţii şi-au pierdut viaţa vreo 30 mitropoliţi, vreo câteva mii de preoţi şi călugări şi foarte mulţi mireni. S-au ivit cazuri care ne amintesc primele persecuţii creştine. Aşa, se povesteşte că o femeie, când i s-a comunicat condamnarea la moarte, a strigat judecătorilor: ,,Voi îmi puteţi lua viaţa, însă nu pacea care sălăşluieşte în sufletul meu. Eu m-am împărtăşit azi dimineaţă cu sfintele taine”. Şi patriarhul fu deţinut, el nu a voit să demisioneze, a predat însă administrarea bisericească deocamdată unui colaborator al său. De viaţa lui însă nu au îndrăznit să se atingă cei de la putere.

Şi acestei furtuni i-a rezistat Biserica. Acum însă s-a încercat un al treilea drum de a o nimici. Ea trebuia zdrobită din înlăuntrul ei, prin organizarea unei Biserici bolşevice. Noua ,,Biserică Vie” a şi câştigat putere. S-a întrunit un Sinod nou la care numai acei delegaţi au fost admişi care s-au supus unei examinări neplăcute asupra părerii lor politice. Patriarhul fu depus şi conducerea bisericească s-a dat unui colegiu de preoţi şi mireni. S-au adus reforme radicale. Încurcătura deveni înspăimântătoare. Au răsărit o mulţime de biserici noi, care resping pe cea existentă. Majoritatea poporului rămâne însă credincios Bisericii Ortodoxe vechi. Aderenţii ,,Bisericii Vii” s-au înspăimântat ei înşişi de ceea ce au săvârşit. Ei au cerut intervenţia patriarhului din Constantinopol, ca să împace Biserica.

Fără îndoială trebuiau să înţeleagă de mult cei de la putere că cu toate aceste mijloace nu pot smulge religia din inima poporului. Pentru aceasta s-a organizat sistematic o agitaţie antireligioasă, care a produs deja fructe admirabile în ateismul fanatist. În Moscova s-a înfiinţat un seminar pentru pregătirea agitatorilor care nu numai să opereze după principiile ,,ştiinţei bolşevice” împotriva Bisericii, dar să poarte un război de nimicire a religiunii. S-au organizat cursuri şi prelegeri, s-au răspândit scrisori, s-au introdus serbări şi ceremonii bolşevice pentru a suprima pe cele creştine. Această propagandă, care se începu încă în şcoală, trebuia introdusă şi în popor.

Situaţia actuală a Bisericii este fără îndoială de disperare. I s-au răpit cei mai buni conducători ai ei, fu despuiată de toate mijloacele materiale şi spirituale, expusă unui duşman fără nici o conştiinţă, care combate nu numai Biserica, dar chiar şi întreaga cultură, pentru a o suplini pe aceasta cu una pur ateistă şi materialistă.

Care sunt acum perspectivele ei în această luptă gigantică ? Ruşii înşişi judecă diferit. Sunt între ei optimişti şi pesimişti. Pesimiştilor aparţine mitropolitul Antonie, conducătorul ruşilor pribegi. După el Ortodoxia va dispărea cu desăvârşire în Rusia[14], ea se va ţine numai la ruşii din exil. Aceştia numără 3 milioane, între ei 3 mitropoliţi şi un număr considerabil de profesori şi preoţi. Pesimiştii susţin că bolşevismul nu se îndestuleşte cu unele măsuri duşmane Bisericii, el ruinează sistematic rasa întreagă, şi creşte un om nou materialist bolşevic. La cei optimişti se numără patriarhul Tihon. Scurt înaintea morţii lui i-a scris patriarhului din Constantinopol: Poporul rusesc nu merge împreună cu schismaticii, ci rămâne credincios patriarhului său ortodox. În 24 iulie 1924, episcopatul într-o adunare a sa a condamnat pe schismatici, şi a rugat pe patriarh să rămână în fruntea Bisericii. La înmormântarea patriarhului[15] au luat parte 5 mitropoliţi şi 63 episcopi.

Optimiştii amintesc: Toate culmile culturii ruseşti sunt întreţesute cu momente religioase. Rusia înseamnă Ortodoxie. Dostoievski a spus: Chipul lui Hristos s-a păstrat în Rusia în întreagă curăţenia sa. Poporul rusesc crede că află mântuirea sufletească în împreunarea tuturor popoarelor în numele lui Hristos. Pentru aceasta poporul va suferi orice, numai să rămână ,,Rusia sfântă”. Un semn al puterii de rezistenţă a poporului rusesc este că a împiedicat prin rezistenţă pasivă introducerea calendarului nou. Profesorul dr. Ostschinnikov, care a ţinut în Berlin un curs asupra acestor lucruri, a spus: ,,Credinţa nestrămutată în puterea Ortodoxiei nu se teme să-şi arate rănile sale. Plin de credinţă se roagă rusul: ‘Fă Doamne aşa cum Tu vrei, nu cum noi voim. Însă dacă este voia Ta, lasă să treacă de la noi şi paharul acesta’”. Iar episcopul Tihon din Berlin crede: ,,Eu susţin că Biserica Rusească numai mulţumită păturilor inferioare a rezistat furtunii îngrozitoare. Poporul însă îşi cunoaşte religia numai din cult. Este mai uşor a combate idei, decât a nimici o formă de viaţă. Pentru aceasta vor bolşevicii să nimicească creştinismul prin o nouă formă de viaţă”.

Căderea ţarismului şi declararea de independenţă a ţării o a folosit poporul georgian pentru a se desface şi bisericeşte de Moscova, şi a restabili în mai 1918 patriarhatul vechi. Însă în februarie 1921, când au năvălit trupele sovietice în ţară şi s-a început regimul lor îngrozitor şi Biserica autocefală a ţării a trebuit să sufere. Patriarhul şi sfetnicul său au fost aruncaţi în temniţă pe mai mulţi ani, pentru că au ascuns tezaurul Bisericii.

Înfrângere a suferit şi Biserica Rusească din Ucraina. În această provincie cu cca 35 milioane de locuitori s-a declarat republica. Directoriul a proclamat în anul 1919 Biserica autocefală a Ucrainei. În fruntea ei s-a ridicat un preot cu demnitate de arhiepiscop şi mitropolit. Deoarece însă el nu a putut fi sfinţit, a ordonat ceremonie corespunzătoare, săvârşită numai de preoţi şi mireni. A patra parte a parohiilor din ţară s-a alăturat la Biserica nouă. Biserica aceasta este contra ruşilor şi a catolicilor şi este sprijinită de America. Însă şi aici au ajuns la putere bolşevicii, au introdus Biserica Vie, şi au aruncat în prisoneri[16] pe conducătorii Bisericii naţionale. Majoritatea poporului pare a fi rămas credincioasă ortodoxismului.

În statele mărginaşe care s-au dezlipit de Rusia veche şi-au format o constituţie bisericească, proprie ortodoxismului, cu tendinţa de a deveni independenţi şi bisericeşte de Moscova. Aceasta a convenit guvernelor în ţările respective, nicidecum însă patriarhului din Moscova. Astfel a voit el, pentru Biserica din Polonia, care numără 3 milioane de suflete, să-i dea un fel de autonomie, nu însă autocefalie. O partidă tare a vrut să rămână în legătură cu Moscova. În urmă însă a învins partida independentă şi a exoperat independenţa dorită de la patriarhul din Constantinopol. În Varşovia, unde se află reşedinţa metropolitană, s-a înfiinţat pe lângă universitate o facultate ortodoxă. Sub jurisdicţia patriarhului din Constantinopol stau cei 50.000 ortodocşi în Finlanda cu mitropolitul lor în Viborg şi doi episcopi, precum şi 140.000 ortodocşi în Estlanda cu mitropolitul lor în Reval şi doi episcopi. În semnul legăturii cu patriarhul din Constantinopol, sunt obligate ambele Biserici a-l pomeni pe acesta la liturghie.

În exil trăiesc 2 până la 3 milioane de ruşi. În anul 1921, patriarhul Tihon a predat patriarhului[17] Evloghie din Volhinia mandatul asupra tuturor bisericilor ruseşti din Europa Occidentală. Centrul conducerii bisericeşti se află în Carloviţi (Iugoslavia) unde se află sinodul conducător. Un sinod al Bisericilor emigrante ţinut în acest oraş a decis în anul 1923 să instaleze în toate capitalele europene episcop rusesc. Evloghie a fost împuternicit a sfinţi întru episcop pentru Berlin pe arhimandritul Tihon. Şi la Paris s-a înfiinţat un scaun episcopesc. Ruşii din America stau sub mitropolitul Platon din New York.

 

II. Biserica Constantinopolului

Critică este situaţia Patriarhatului Ecumenic din Constantinopol. Nădejdea pusă în căderea Constantinopolului nu s-a îndeplinit. Marea adunare poporală ţinută de credincioşii americani şi englezi, cu scopul de a pretinde redarea Bisericii Sfintei Sofia, a fost prea devreme. Nu peste mult au trebuit întrunite adunări care să ceară ajutor pentru creştinii din Orient. S-au ivit astfel de regrese, încât s-a sărbătorit ca rezultat intervenţia engleză în urma căreia pacea de la Lausanne din anul 1923 nu a sistat Patriarhatul din Constantinopol. Că situaţia lui încă nu este sigură ne-au arătat-o evenimentele din ultimul timp, când patriarhul nou ales a fost expulzat de guvernul din Constantinopol[18].

Patriarhatul Ecumenic din Bisericile Orientului, care nu formează o unitate, nu posedă nici o jurisdicţie, ci este numai un post de onoare. Numai la cererea unei Biserici se poate amesteca în agendele ei. Singurul semn exterior de comunitate a fost sfinţirea de mir care se distribuie Bisericilor. Însă şi aceasta a încetat de când mai multe Biserici îşi sfinţesc ele mirul. Jurisdicţia patriarhului se extinde numai asupra creştinilor greci din Turcia. Numărul lor s-a redus în mod considerabil de la începutul veacului al XIX-lea încoace. Înainte cu 100 de ani existau 138 episcopii, la începutul războiului balcanic au mai fost 87 cu 3 milioane de suflete. Prin războiul balcanic Patriarhatul a suferit noi pierderi în statele din Balcani, iar după ce prin contractul de la Lausanne din cauze ,,umanitare” s-a dispus schimbul de populaţie în Tracia şi Asia Mică – din care cauză au suferit grozav un milion de oameni – a pierdut în Thracia 11 şi în Asia Mică 37 episcopii. Între acestea se află scaunele episcopale cunoscute, care din timpul apostolilor au fost centre creştineşti ca Efes, Smirna, Trapezunt, Niceea, Nicomedia etc.

Prin gruparea nouă şi înfiinţare de noi dieceze – ce deveni necesar din cauza refugiaţilor şi evacuaţilor – s-au înfiinţat 10 cercuri mitropolitane, astfel că numărul lor actual este 57 cu 7 episcopii sufragane. În numărul acesta se cuprind şi diecezele din Grecia nouă, care stau încă sub jurisdicţia Constantinopolului. Fără acestea s-ar reduce numărul sufletelor la vreo câteva sute de mii care trăiesc în Constantinopol şi în jur, precum şi pe insulele greceşti.

Istoria internă a Patriarhatului în timpurile din urmă a fost foarte frământată şi complicată, încât ea este greu de judecat de un străin. Turcii au voit să desfiinţeze Patriarhatul, acesta fiind un pericol pentru ţara lor. Popoarele supuse şi oprimate se consideră totdeauna ca pericol intern de stăpânitori. Nimeni nu va putea face reproş grecilor dacă în anii din urmă au aşteptat să bată şi pentru ei ceasul liberării de sub jugul turcesc. Turcii au făcut responsabili totdeauna pe conducătorii sufleteşti pentru atitudinea politică a creştinilor. În anul 1821, când elinii din Grecia s-au ridicat la luptă pentru libertate, pe Grigorie al V-lea l-au spânzurat turcii de stâlpul porţii sale. Iar kemaliştii, la intrarea lor în Smirna, în septembrie 1922, au ucis în mod bestial pe mitropolitul de acolo[19].

Putem deci înţelege că patriarhul Ghermano al V-lea, care ocupa scaunul din Constantinopol din 1912, a simpatizat cu turcii de astăzi. Aceştia au dat îndreptăţire egală pe baza constituţiei, precum şi toleranţă deplină populaţiei creştine. Acest eveniment a fost serbat printr-un mare festival de înfrăţire în Constantinopol, între turci şi greci, între creştini şi mahomedani. Beţia serbării a fost însă urmată în curând de o trezire amară. În războiul mondial turcii şi-au trădat simţul lor adevărat faţă de creştini. Nici turcul, fie tânăr sau bătrân, nu-şi poate nega fiinţa sa. Îndată ce s-a schimbat spiritul şi între greci, Ghermano al V-lea a fost silit să se retragă. Scaunul patriarhal a rămas câţiva ani neocupat. Grecii din Constantinopol au fost răpiţi în vârtejul politicii regelui Constantin – Venizelos. Alegerea între astfel de împrejurări s-a tot amânat. În urmă nu s-a ales un partizan al regelui învingător, ci Meletie, fostul mitropolit al Atenei, pământean şi prieten al lui Venizelos, în noiembrie 1921.

Într-aceea turcii au încercat să submineze Patriarhatul în interior, protejând pornirea preotului Eftimie de a întemeia o Biserică naţională turcească. Sprijinul lui l-au format grecii care vorbeau turceşte, în jurul Trapezuntului. Această pornire răutăcioasă a durat până în trecutul recent. Acest preot a dispărut abia după ce l-au dezarmat sprijinitorii lui de odinioară. Tendinţa patriarhului Meletie de a se pune într-un raport de prietenie cu guvernul turcesc fu nimicită prin zdrobirea armatei greceşti în Asia Mică. El a fost silit să părăsească Constantinopolul, ca jertfă a intrigilor greceşti şi turceşti şi în scurt timp să-şi dea şi demisia.

Patriarhatul nu a încetat nici în situaţia aceasta nesigură de a apăra interesele Bisericii. Pentru pierderile suferite şi-a căutat compensaţie în lărgirea jurisdicţiunii sale. Astfel a încercat să întemeieze un episcopat ortodox în Budapesta. Însă precum se vede a rămas la încercare, scaunul episcopesc de acolo din partea sârbilor fiind pretins deja de sute de ani, de ce îşi aduce acum din nou aminte Patriarhatul sârbesc.

În Praga încă s-a organizat o episcopie ortodoxă. Şi aici ne întâlnim cu interese sârbeşti. Episcopului Dositei din Niş i-a reuşit în Carpaţi să câştige până acum 60 parohii unite pentru ortodoxie. Afară de aceasta Biserica naţională cehă părea la început că înclină spre ortodoxie. Goratz din Olmutz, unul dintre episcopii lor aleşi, primi sfinţirea sa întru episcop din partea arhiereului sârbesc. Acesta s-a desfăcut de Biserica naţională, ajunse pe panta religiunii libere şi împreună cu vreo câteva parohii în Moravia formează o comunitate ortodoxă cu confesiune ortodoxă, cu rit occidental în limba cehă.

Patriarhul a delegat la Londra ca reprezentant permanent un exarh cu gradul de mitropolit căruia îi sunt supuse parohiile din Europa Occidentală şi care să ţină legătură cu Bisericile din Apus. Pentru a face posibilă o înţelegere cu aceasta, Meletie a recunoscut valabilitatea sfinţirilor anglicane. Mai departe patriarhul reuşi să aducă în sfera influenţei sale Bisericile Ortodoxe din statele mărginaşe, precum şi Biserica Grecească din Statele Unite. Aceasta fu încredinţată prin o convenţie a superiorităţii Bisericii Eline care, în vara anului 1924, după lungi dezbateri, a renunţat la drepturile sale. Prin învoirea şi aprobarea Patriarhatului, s-au înfiinţat în Statele Unite o arhiepiscopie şi 3 episcopii pentru cei 200.000 greci de acolo, iar Bisericii i s-a dat o constituţie independentă, cu un institut teologic propriu în Astoria, New York.

Albanezii ortodocşi – vreo câteva sute de mii de suflete – au început din 1922 să se rupă de Constantinopol pentru a forma o Biserică proprie, independentă. Episcopii greci fură alungaţi, iar cultul divin se ţine în limba albaneză. În fruntea Bisericii, care are 4 episcopii, stă Sinodul. Tratativele cu Constantinopolul au să pregătească o soluţie paşnică a conflictului.

Şi patriarhul Meletie s-a năzuit a crea un organ unitar de sfătuire pentru Bisericile Ortodoxe. El a invitat toate Bisericile să-şi trimită reprezentanţi în iunie 1923 la o conferinţă în Constantinopol, pentru o dezbatere a problemelor care numai împreună se pot rezolva, ca reformarea calendarului, permiterea căsătoriei a doua şi altele. Cu excepţia unor Patriarhate s-au învoit toate Bisericile. În urmă se ivi ideea de a chema la un Sinod Ecumenic Bisericile Orientale. Asupra motivelor de amânare ne dă o lămurire epistola patriarhului din Belgrad către cel din Alexandria. În şedinţa din 10 decembrie 1924, Sinodul Bisericii Sârbeşti a constatat necesitatea unui astfel de sinod, însă a aflat că toate problemele să fie aduse în o conferinţă premergătoare. Bisericile Ortodoxe s-ar afla de prezent în o situaţie atât de nefavorabilă, încât unele din ele nici nu ar putea lua parte la un astfel de Sinod. Pentru aceea Biserica Sârbească propune o consfătuire în Niş sau pe Muntele Athos.

 

III. Patriarhatele Răsăritene

Evenimentele politice din Orient au îndreptat atenţiunea asupra Patriarhatelor din Ierusalim, Antiohia şi Alexandria. Apusul era de părerea că acestea ar fi numai nişte umbre şi trăiesc din gloria trecutului lor. Însă viaţa lor constă din lupte grele interne, provocate mai mult de divergenţe naţionale.

Patriarhatului din Ierusalim aparţin 45.000 creştini, cu excepţia câtorva greci, băştinaşi sirieni de limba arabă. Această Biserică în război a ajuns în situaţie financiară foarte grea. Ea primea din Rusia un mare ajutor financiar pentru îngrijirea locurilor sfinte din Palestina. Acest ajutor însă, împreună cu veniturile de la moşiile lor din Rusia şi Basarabia, a încetat. Patriarhul a căutat şi aflat sprijin în Statele Unite, Anglia şi în România. Institutul Teologic din Ierusalim, care fu închis din 1908, s-a putut din nou deschide. Aici este activ un învăţător al Bisericii Episcopale din Statele Unite. Sirienii băştinaşi răpiţi de spiritul democratic au ţinut în Iaffa un congres şi au pretins între altele şi o altă compunere a autorităţilor bisericeşti şi anume 2/3 sirieni şi 1/3 greci, iar pentru fiecare biserică un senat bisericesc. Până acum au fost aproape excluşi din ierarhie şi conducerea bisericească. Pe lângă Patriarhat ia parte la conducere Fraternitatea de la Mormântul Sfânt, care constă din cca 250 călugări.

Patriarhatul din Antiohia, al cărui titular locuieşte în Damasc, a primit viaţă nouă după eliberarea de sub stăpânirea turcească. Acesta are 300.000 aderenţi care sunt sirieni cu limba arabă, afară de cei 25.000 greci. Partida reformistă pretinde o legătură amicală cu celelalte Biserici, cărţi religioase pentru catehizarea şi luminarea poporului, înfiinţarea unui institut teologic şi o reformare a Bisericii întregi.

O activitate vie dezvoltă patriarhul din Alexandria. Lui îi sunt încredinţate 100.000 de suflete, dintre care 2/3 parte greci. Acesta s-a pus în legătură cu patriarhul din Ierusalim, pentru a ajuta şi el la lucrarea mare şi comună a creştinismului ortodox. În centrul acestor patriarhate apar reviste teologice.

 

IV. Biserica Greciei

La începutul secolului al XIX-lea, grecii au fost cei dintâi care după muntenegreni şi-au scuturat jugul turcesc. Obţinându-şi libertatea politică, s-a organizat şi Biserica lor ca naţională şi autonomă. Prin lărgirea graniţelor ţării în contul Turciei, ea deveni tot mai mare. Biserica însă nu s-a putut bucura de independenţa de stat, ceea ce i-ar fi fost necondiţionat necesar pentru o dezvoltare sănătoasă. Soarta ei a fost prea strâns legată de puterea statului şi de partidele politice. În ultimele decenii au dispărut foarte multe greutăţi, însă în trecutul recent a fost totuşi jucăria partidelor politice. Episcopi şi senatori superiori veneau şi plecau cu guvernul. Acum Biserica are o constituţie, ea a devenit independentă de stat şi îndeosebi de partidele politice. Mirenii iau parte considerabilă la administraţia bisericească. Un spirit puternic şi sănătos de reformă există în cercuri largi. Îndeosebi pregătirea preoţimii are nevoie de o reformă temeinică. Meletie, ca mitropolit în Atena, a constatat că din 4.195 de preoţi inferiori greceşti, a căror pregătire este cunoscută, 1.708 au numai pregătirea din şcoala poporală, 1.909 din şcoala medie, 323 din gimnazii şi numai 195 au cercetat institutul teologic, iar un număr mai mic universitatea. Influenţa unor astfel de preoţi nu poate fi mare asupra poporului. După ce părăsesc şcoala, sunt siliţi a se ocupa cu altceva, înainte de a se dedica carierei preoţeşti, căci ei abia cu 30 de ani se pot preoţi. În celelalte state din Balcani se pare că nu stă mai bine pregătirea clerului inferior. Acum se purcede însă pretutindenea foarte energic. Îndeosebi în Grecia dorinţa unei reforme este generală. O revizuire a cultului divin, o corectare şi simplificare a limbajului liturgic, îngrijirea predicii, independenţa economică a clerului sunt postulatele mai arzătoare.

 

V. Bisericile Serbiei, Bulgariei şi României

Dizolvarea monarhiei austro-ungare a dat o creştere considerabilă la două Biserici în Balcani: la cea sârbească şi la cea românească. În regatul sârbesc, Iugoslavia, toţi sârbii sunt laolaltă. Înainte de război au fost dezbinaţi bisericeşte. Muntenegru şi Serbia au avut Biserici naţionale independente, sârbii din Macedonia aparţineau patriarhului de Constantinopol, iar cei din monarhia habsburgă îşi aveau organizaţia lor bisericească. Toate aceste Biserici sunt unificate din 1920. Vechiul Patriarhat Sârbesc a fost reînnoit şi această demnitate fu încredinţată mitropolitului de Belgrad. Pe lângă Universitatea din Belgrad s-a înfiinţat o facultate teologică şi 5 seminarii preoţeşti stau în serviciul pregătirii de preoţi harnici. Şi aici răsună strigătul după reformă. Se pretinde permiterea căsătoriei a doua pentru preoţi, reforma portului preoţesc etc. Biserica Sârbească se află în înflorire, deşi nu lipsesc greutăţi mari interne. În decursul războiului mulţi tineri şi-au câştigat pregătirea lor teologică în Oxford şi la Facultatea Catolică din Berna. Aceştia iau parte activă la lucrările Bisericii şi sunt în posturi înalte.

Poporul bulgar sângerează din mii de răni. Natural că suferă şi Biserica. Patriarhul din Constantinopol nu a recunoscut până acum autocefalia Bisericii şi o consideră ca schismatică. Această osândă însă nu o recunosc celelalte Biserici Ortodoxe şi stau în comunitate bisericească cu ea. Şi Biserica Bulgară şi-a creat o constituţie nouă şi lucrează la o reformă internă. Şi-a regulat pregătirea preoţimii. Pentru acest scop s-a înfiinţat o facultate teologică pe lângă Universitatea din Sofia. Preoţimea superioară şi profesori de teologie şi-au făcut studiile lor mare parte în străinătate în Rusia, în Germania şi în Elveţia. Şi în Biserica Bulgară se năzuieşte după reforme ca în Grecia şi în Serbia.

Biserica ultimă, care şi-a creat o organizaţie solidă, după învingerea multor greutăţi, este cea românească. Românii ca şi sârbii înainte de război au aparţinut diferitelor organizaţii bisericeşti, conform dependenţei lor politice. Acum sunt toţi românii într-un regat, la care s-au alipit Ardealul, Bucovina, Basarabia cu o populaţie covârşitoare română. Singuraticele cercuri mitropolitane nu au renunţat uşor la independenţa ce o aveau până acum, însă în urmă tot a reuşit a le uni toate într-o organizaţie bisericească. Autoritatea superioară bisericească este Congresul Naţional Bisericesc. La acesta iau parte toţi episcopii, mirenii singuraticelor dieceze, precum diferite corporaţiuni.

Congresul alege pe episcopi, o autoritate deosebită administrează averea bisericească şi controlează întregul buget bisericesc. Pe lângă episcopi se află câte un consistoriu care se alege de către sinodul diecezan. După cea rusească, cea românească este acum cea mai tare la număr. Ea are ca 14 milioane de credincioşi. Aceasta a fost cauza că Sinodul în înţelegere cu Ministerul Cultelor a înfiinţat un Patriarhat. În această demnitate a fost aşezat mitropolitul din Bucureşti. La actul festiv al denumirii, ca cea mai apropiată datorinţă a Bisericii a accentuat noul patriarh înfiinţarea de burse pentru viitorii preoţi, reorganizarea Facultăţii Teologice din Bucureşti, înfiinţarea unei Academii pentru muzica orientală şi clădirea unei catedrale monumentale, care să fie un tezaur al artei din Europa Orientală. Printr-o delegaţie deosebită a adus la cunoştinţă denumirea sa patriarhului ecumenic din Constantinopol. Ea a accentuat că în constituţie şi învăţătură nici o schimbare nu s-a făcut. Această încunoştiinţare s-a făcut ca prin patriarhul ecumenic să se aducă la cunoştinţa tuturor patriarhulor şi Bisericilor autocefale. În forma aceasta se păstrează legătura şi unitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe de sub conducerea patriarhului ecumenic.

O activitate deosebită dezvoltă Biserica Românească pentru recâştigarea fiilor ei uniţi cu Roma. Pentru acest scop s-a înfiinţat o societate deosebită. Ca pretutindenea, aşa şi aici se observă o tendinţă reformatoare. Se mişcă îndeosebi preoţimea aranjând adunări în toată ţara. Între problemele tratate putem aminti: problema apostolatului din partea laicilor, introducerea lui la sate şi oraşe, ridicarea preoţimii printr-o pregătire deosebită, reformarea facultăţilor teologice din Cernăuţi şi Bucureşti. Chiar şi călugării s-au întrunit pentru stabilirea unui program de reforme. Şi ei pretind o pregătire mai bună prin întemeierea unui seminar special.

Călugărimea în Balcani se află în mare criză. Mânăstirile sunt foarte slab populate, ele au de regulă numai atâţia locuitori câţi se cer pentru administrarea lor; adevărata viaţă mânăstirească s-a restrâns la Muntele Athos, unde toate naţiunile îşi au mânăstirile lor.

 

* * *

 

Trecerea repede peste largul teren s-a încheiat. Că sub pătura la aparenţă petrificată a Ortodoxiei zace ascunsă o profundă evlavie, o năzuinţă morală serioasă, un spirit de jertfă şi o alipire credincioasă la Hristos şi Biserica Lui, aceasta au dovedit-o îndeajuns popoarele Orientului în anii din urmă. Această evlavie şi seriozitate se manifestă în constituţiile noi, create de aceste Biserici, precum şi în lucrările de reformă începute acum. Nu trebuie să trecem cu vederea părţile umbroase în viaţa acestor Biserici, însă nu avem nici un motiv a le scoate pe acelea prea mult la iveală. Ne bucură tendinţa acestei Biserici de a căuta o înţelegere cu surorile ei din Apus. De o unire deocamdată nici nu este nevoie să vorbim. Dezvoltarea istorică a acestor Biserici este atât de deosebită, contrastele naţionale, culturale, politice, lingvistice sunt atât de mari, încât la o unire deocamdată nici nu ne putem gândi. Însă nădejdile sunt justificate [pentru] o înţelegere, precum şi o atenţiune reciprocă se poate susţine.

În zilele acestea – la ziua de Sfântul Petru – se află la Londra patriarhul din Ierusalim şi Alexandria, reprezentanţii celui din Constantinopol, împreună cu delegaţii altor Biserici Ortodoxe, pentru a serba împreună cu arhiepiscopul din Canterbury, cu episcopi şi mireni ai Bisericii Engleze, aniversarea de 1.600 [ani] de la Sinodul Prim Ecumenic din Niceea. Dea Dumnezeu ca această serbare să devină un simbol al faptului că Bisericile Răsăritului şi Apusului înţeleg tot mai mult a se considera Biserici surori, egal îndreptăţite.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 120/iulie-august 2019

 

 

 

Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920

 

Renovaţionismul a constituit o schismă în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse între anii 1922-1946. În general, mişcarea renovaţionistă este cunoscută sub numele de Biserica Vie, cu toate că acesta a fost numele doar al unuia din grupurile care făceau parte din mişcarea renovaţionistă, mai largă.

La vremea ,,celui de-al doilea Sobor de la Moscova” din 1923, 3 grupuri majore se formaseră înăuntrul mişcării, care reprezentau tendinţe diferite în renovaţionismul rus: 1. Biserica Vie, condusă de părintele Vladimir Krasniţki (1880-1936), susţinea interesele clerului căsătorit; 2. Uniunea Comunităţilor Vechii Biserici Apostolice a părintelui Alexandru Vvedenski; şi 3. Uniunea pentru Renaşterea Bisericii, grupul episcopului Antonin Granovski, care urmărea reforma liturgică.

Mişcarea renovaţionistă îşi are obârşia în diferite facţiuni de clerici existente dinainte de Revoluţia comunistă care, contaminate de o mentalitate modernistă, urmăreau reformarea Bisericii Ortodoxe. În martie 1917, un grup de clerici din Sankt Petersburg a întemeiat Uniunea Clerului şi Laicatului Democrat, cu un program în esenţă socialist-creştin. După revoluţie, poziţia socialist-creştină i-a făcut pe mulţi clerici dornici de reformă să-şi proclame loialitatea deplină faţă de regimul sovietic de abia instaurat şi opoziţia faţă de patriarhul Tihon, care condamnase regimul sovietic pentru ateismul său.

În foarte scurt timp, prin intermediul serviciilor secrete, autorităţile sovietice au început să se folosească de grupările renovaţioniste văzând în ele posibilitatea de a dezbina şi slăbi Biserica Rusă. Astfel, în anii ’1920, ele au iniţiat o campanie pe scară largă de persecuţie şi represiune cruntă împotriva Bisericii şi slujitorilor ei, susţinând în acelaşi timp preluarea puterii în Biserică de către mişcarea renovaţionistă: patriarhul Tihon a fost arestat, cel căruia el i-a încredinţat împlinirea îndatoririlor patriarhale [Mitropolitul Agatanghel de Iaroslavl] a fost împiedicat de comunişti să o facă, iar un grup de clerici reformişti au ocupat birourile cancelariei patriarhale cu forţa şi s-au autoproclamat Administraţia Bisericească Supremă, autoritatea cea mai înaltă în Biserică. Primul preşedinte al Administraţiei a fost episcopul Antonin Granovski, ridicat la rang de mitropolit al Moscovei.

 

Episcopul Antonin Granovski (1865-1927), cleric erudit dar excentric, unul dintre conducătorii moderaţi ai renovaţioniştilor. De-a lungul timpului, el a avut o poziţie extremistă, fiind pensionat din acest motiv, la Revoluţia din 1905, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. După aceea, el a refuzat să pomenească numele ţarului la slujbe şi în 1907 a declarat chiar că regimul ţarist era satanic. În 1921, a fost pensionat din nou de patriarhul Tihon pentru introducerea de inovaţii în slujbele dumnezeieşti. În 1922, el a acceptat o invitaţie din partea autorităţilor sovietice de a deveni membru Pomgol şi în acelaşi an a apărut ca martor al guvernului în procesul a 54 de creştini din oraşul Shuye care se opuseseră confiscării obiectelor de valoare bisericeşti.

 

Renovaţioniştii au început să confişte lăcaşurile de cult ortodoxe şi proprietăţile Bisericii şi să introducă, fără nici o hotărâre sinodală prealabilă, reforme radicale printre care: permisiunea monahilor de a se căsători, cu păstrarea rangurilor de episcopi şi preoţi; permisiunea clerului de a se căsători după hirotonie sau a se recăsători după moartea soţiei; permisiunea ca preoţii căsătoriţi să fie hirotoniţi episcopi – ca urmare au fost hirotoniţi mulţi clerici căsătoriţi etc. Dintre cei 62 de episcopi prezenţi la ,,cel de-al doilea Sobor de la Moscova” din aprilie 1923, doar 20 erau hirotoniţi înainte de schismă.

Articolul prezintă informaţii despre aşa-numitul al doilea Sobor de la Moscova – socotit în mod abuziv cel de-al doilea Sobor, după cel dintâi din 1917-1918, sub pretenţia că cei care l-au întrunit pe cel de-al doilea sunt urmaşii legitimi ai ierarhilor care l-au întrunit pe cel dintâi –, care a confirmat măsurile radicale, a luat hotărârea de a-l caterisi şi exclude din monahism pe patriarhul Tihon pentru opoziţia lui faţă de comunism şi de a desfiinţa patriarhia. Măsurile extrem de radicale, ca şi poziţia faţă de patriarhul Tihon care era iubit de popor au condus la o rezistenţă pasivă faţă de renovaţionişti mai ales în zonele rurale, subminând continuu eforturile lor de a prelua Biserica Rusă. Eliberarea patriarhului Tihon din închisoare şi decizia lui de a proclama ierarhia renovaţionistă ca ,,nelegitimă şi fără har” a dus la întoarcerea multor renovaţionişti în Biserică.

Pe lângă aceasta, în perioada imediat următoare, autorităţile sovietice au găsit clerici ruşi dornici să colaboreze cu regimul şi, în cele din urmă, au renunţat la varianta înlocuirii Patriarhiei cu Biserica Vie. În 1927, locum tenens patriarhal mitropolitul Serghie Stragorodski, fost renovaţionist, un om inteligent şi extrem de abil, a dat Declaraţia de loialitate a Bisericii faţă de regimul sovietic şi interesele sale, iar din acest moment mişcarea renovaţionistă a intrat într-un declin rapid. Istoricii consideră că mişcarea s-a încheiat în 1946, odată cu moartea ultimului dintre conducătorii ei, Alexandru Vvedenski.

Este notabil faptul că programul urmărit de cel de-al doilea Sobor de la Moscova corespundea aproape întru totul cu cel al Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din mai-iunie 1923, care a avut loc cam în aceeaşi perioadă. Şi de asemenea este de remarcat că Patriarhia Constantinopolului a susţinut mişcarea renovaţionistă şi înlăturarea patriarhului Tihon, la un moment dat chiar intrând în comuniune euharistică cu această mişcare schismatică.

Notele de subsol aparţin redacţiei Catacombele Ortodoxiei.

 

* * *

 

Mişcarea religioasă în Rusia în cursul anului 1923

[Cronică bisericească externă, aprilie 1924]

 

I. Strâmtorările Bisericii Ortodoxe

La 20 aprilie 1923, în Biserica Mântuitorului din Moscova, a fost strâns un mare sobor bisericesc pan-rus; el s-a reunit sub prezidenţa mitropolitului Antonin. Este greu, după informaţiile cu totul opuse, pe care le dau cele două jurnale sovietice, de a şti numărul delegaţilor fiecărei grupări a Bisericii Ortodoxe. Pravda dă următorul rezultat: din 550 de delegaţi, 130 reprezentau Biserica Vie; 130 Vechea Biserică Apostolică; 6 grupul Renaşterii Bisericii, 3 al Uniunii Bisericii. Izvestia zice: adunarea numără 62 de episcopi, 32 delegaţi ai Jivaia Ţercov (Biserica Vie), 20 delegaţi ai grupei Vechea Biserică Apostolică, 12 ai grupei Renaşterea, 56 delegaţi eparhiali ai direcţiunii supreme a Bisericii, 287 delegaţi aleşi şi 6 membri ai direcţiunii supreme a Bisericii, în total 476 membri.

 

Vladimir Krasniţki, Petru Blinov şi episcopul Antonin Granovski

 

În numele direcţiunii supreme a Bisericii, preotul Vedenski adresează guvernului Sovietelor şi lui Lenin următoarea salutare:

,,Al doilea sobor pan-rus al Bisericii Ortodoxe, inaugurându-şi lucrările, mărturiseşte Comitetului Executiv Central al Rusiei întreaga recunoştinţă pentru îngăduirea ce a făcut-o fiilor aleşi ai Bisericii, de a se sfătui asupra chestiunilor ce-i interesează. Totdeodată soborul trimite un salut organului suprem al puterii muncitorilor şi ţăranilor şi căpeteniei obşteşti: Vladimir I. Lenin.

Marea revoluţiune din octombrie pune în practică principiile de egalitate şi de muncă cuprinse în doctrina creştină. În lumea întreagă, cei tari asupresc pe cei slabi, şi numai aici, în Rusia sovietistă, lupta împotriva minciunii sociale a fost deschisă. Soborul este convins că orice creştin cinstit trebuie să se găsească în rândurile celor ce se războiesc pentru adevărul omenesc şi care aplică marile principii ale revoluţiunii din octombrie.

Soborul hiritiseşte lui Vladimir Ilici (Lenin) o grabnică însănătoşire, pentru ca el să poată să-şi reia locul său în fruntea celor ce luptă pentru marele adevăr social”.

Soborul, mai departe, trimite salutul său episcopului metodist Blake care, în numele metodiştilor americani, îşi exprimă dorinţa de a sprijini Biserica Ortodoxă.

Protoiereul Vedenski, în raportul său asupra Bisericii Ortodoxe, spune: ,,Biserica Rusă trece printr-o dureroasă criză; este acoperită de răni.

Dar nu numai Biserica Rusă este atinsă de boală, ci chiar creştinătatea întreagă suferă. Criza îmbrăţişează creştinătatea întreagă. Creştinătatea noastră, credinţa noastră sunt cumpărate de bancheri. În locul închinării la Hristos, împărăţeşte închinarea universală a aurului. Dumnezeul actual al Bisericii nu este Hristos, ci Rockfeler”.

Vorbind de Biserica lui Tihon şi a politicii sale Vedenski o arată sub numele de Biserica Romanovilor, adică Biserica care a slujit ţarului, şi nu lui Hristos.

El se minunează de răbdarea puterii sovietiste şi strigă: ,,Trebuie sfârşit cu Tihon. Dacă, în afacerea Tihon, nu sunteţi laşi, aveţi curajul şi spuneţi pe şleau, nu umblaţi cu şoapta de colo până colo. Duceţi-vă acolo unde se găseşte Tihon, muriţi dacă este nevoie, dar nu împingeţi pe alţii la pierzanie (întreruperi, este drept !). Spuneţi că nu Tihon este căpetenia noastră (nu, Tihon nu este căpetenia noastră, răspunde soborul) şi după ce se va sfârşi cu Tihon, să azvârlim patriarhatul care nu-i decât instrumentul politic al vechii Biserici în luptă cu bolşevismul (diferite glasuri: este drept !)”.

Atunci soborul, luând act de hotărârea luată în ajunul soborului episcopilor, declară:

,,Soborul socoteşte pe Tihon sperjur al adevăratelor învăţături ale lui Hristos şi sperjur al Bisericii.

Întemeindu-se pe canoanele Bisericii, soborul declară pe Tihon decăzut din demnitatea sa şi din calitatea sa de călugăr şi îl restabileşte în situaţia sa primitivă de mirean. Din această zi, patriarhul ajunge iarăşi mireanul Vasile Bellavin. Această hotărâre a fost semnată de 344 membri ai soborului şi înmânată patriarhului Tihon în ziua de 4 mai 1923.

După ce au discutat asupra chestiunii sfintelor moaşte ale sfinţilor, declară căsătoria obligatorie pentru episcop şi permisiunea pentru preoţi de a se recăsători, hotărăşte adoptarea calendarului gregorian, soborul se ocupă de reorganizarea administraţiunii Bisericii. ,,Direcţiunea supremă a Bisericii” a fost suprimată şi înlocuită prin ,,Consiliul suprem al Bisericii Ortodoxe Ruse” alcătuit din 18 membri.

Soborul recunoaşte Bisericile autocefale Ucrainiană şi Siberiană, şi în fine la ,,Polihroniu” a fost adăugată noua formulă sacramentală instituită de către mitropolitul Antonin şi tot de el zisă întâia dată: ,,Viaţă lungă Ţării Ruseşti şi guvernului ei care îndreptează destinele poporului pe temeliile muncii, fiind însufleţiţi de binele obştesc” (Foi et Vie, nr. din 1 şi 16 august 1923).

Episcopul metodist episcopal, doctorul Blake, îşi rezumează astfel impresiunile sale asupra călătoriei ce a făcut în Rusia cu ocazia soborului de la Moscova şi asupra celor văzute de el acolo: ,,Am avut ocaziunea, zice el, să vorbim cu Cicerin, ministrul afacerilor străine, şi cu alţi lideri ai republicii sovietelor. Aceştia ne-au asigurat că constituţia sovietistă garantează în mod formal fiecăruia libertatea religioasă, că nici o piedică nu ar fi pusă exercitării cultelor, fiecare fiind liber de a sluji şi adora pe Dumnezeu, cum va crede de cuviinţă, atât timp cât religiunea nu serveşte drept paravan al aţâţărilor contra-revoluţionare.

Guvernul, sigur, este ateu. Această extremă reacţie împotriva autocratismului guvernului politic şi religios al ţarismului nu poate satisface sufletul rusesc, care posedă un fond adânc religios şi că excesele sale antireligioase nu fac decât să-l scoată şi mai mult la vădeală.

Această noapte de necredinţă apasă greu asupra multor suflete, se simt mulţimi de jinduiri către lumină. Cine ştie dacă în Rusia nu suntem în ajunul unei puternice deşteptări religioase ! În acest popor zac instincte generoase” (Rev. du Meth. episcop. fr. nr. din 1 iulie 1923).

 

II. Activitatea patriarhului Tihon după slobozirea din închisoare

Reprezentanţii Bisericii Metodiste Episcopale şi multe alte persoane au intervenit cu insistenţă, la locurile înalte, în favoarea patriarhului Tihon. Dar după cât urmează din jurnalul Novoe Vremia, se pare că slobozirea lui este datorită mai ales intervenţiei consulului englez de la Moscova. Îndată după ieşirea sa din închisoare, patriarhul a slujit în Piaţa Roşie la Moscova, un ,,moleben” (tedeum), la care a asistat şi consulul englez. Mulţimea de popor, care umplea piaţa, şi-a arătat simpatia şi recunoştinţa sa consulului; după slujbă, patriarhul Tihon s-a îmbrăţişat cu el şi au vorbit multă vreme împreună.

De când a fost lăsat slobod, patriarhul are mai multă autoritate decât înainte de închidere. Predicile îi sunt ascultate cu multă luare aminte, la bisericile unde slujeşte el vin mulţi muncitori, muncitoare şi soldaţi.

În predicile sale, patriarhul repetă neîncetat că Biserica nu trebuie să se amestece în politică. El opreşte pe preoţi să ia parte la viaţa politică a ţării, pentru motivul că orice preot, de vreme ce s-a rânduit în serviciul lui Dumnezeu, prin acest fapt chiar, a ieşit din viaţa lumească. Între altele, patriarhul se rosteşte hotărât împotriva tuturor înnoirilor bisericeşti care sunt potrivnice canoanelor şi aşezămintelor Bisericii. El nu recunoaşte cu nici un chip ,,Biserica Vie” şi nici celelalte asociaţiuni bisericeşti, care s-au ivit în Biserica Ortodoxă.

Ziarul rus Novoe Vremia, editat la Belgrad, publică textul pastoralei date la 15 iulie de către patriarhul Tihon. Această pastorală nu a fost tipărită în ziarele sovietice, dar este foarte răspândită în popor. Patriarhul spune în ea că, la 18 mai 1922, data când el a fost închis în ,,Curtea Troiţa”, foştii preoţi Vedenski, Belcoff şi Kalinovski i-au cerut să li se încredinţeze lor cancelaria, pentru a pune în ordine hârtiile ce ar sosi în lipsa sa. Patriarhul s-a învoit şi i-a însărcinat să transmită afacerile Sinodului mitropolitului de Jaroslavl, Agatanghel, care trebuia să înlocuiască pe patriarh. Mitropolitul fiind împiedicat de a veni la Moscova, aceşti trei preoţi se hotărâră să înlocuiască ei înşişi, cu episcopii Antonin şi Leonida, pe mitropolit şi să se pună în capul ,,Direcţiunii supreme a Bisericii”.

Patriarhul declară că niciodată nu i-a autorizat pentru această lucrare, tocmai contrariu de ceea ce ei au vestit de mai multe ori.

Patriarhul declară că aceste afirmaţiuni nu sunt decât minciuni şi înşelăciuni şi că feţele sus numite s-au agăţat de puterea bisericească prin uzurpaţiune, din propriul lor îndemn, fără nici o plenitudine a puterilor legale instituite de către canoanele Bisericii noastre.

Toate ordonanţele sunt declarate nule şi neavenite; toate actele şi toate tainele ce au slujit sunt fără binecuvântare şi fără putere.

,,Acum, zice mai departe patriarhul, ieşind din zidurile închisorii şi luând cunoştinţă de afacerile bisericeşti în amănuntele lor, reluăm deplinele noastre puteri de întâiul stătător ce în mod vremelnic transmisesem înlocuitorilor noştri, Agatanghel, dar pe care, din pricini neatârnătoare de voinţa sa, nu le-a putut folosi, şi începem executarea datoriilor noastre pastorale”.

Patriarhul roagă pe Dumnezeu să restabilească pacea în Biserica sa, şi roagă ,,pe acei care, fie cu voie, fie fără voie, fie din neştiinţă, în veacul acesta de răutate, s-au clătinat şi, recunoscând puterea ilegală, au decăzut din unitatea bisericească şi de la binecuvântarea lui Dumnezeu, să-şi recunoască păcatele, să se curăţească prin pocăinţă şi să se întoarcă în sânul mântuitor al Bisericii una şi sobornicească”. Semnat: Moscova, Mânăstirea Donskoi, 15 iulie;

Tihon, smeritul patriarh al Moscovei şi a toată Rusia (Novoe Vremia nr. din 26 august 1923).

În fiecare zi, patriarhul primeşte din diverse localităţi ale Rusiei zeci de declaraţiuni de la preoţi cerându-i să-i ierte.

Credincioşii în mod categoric refuză să întreţină bisericile în care slujbele sunt făcute de ,,jiviţi” (preoţii Bisericii celei Vii). Din pricina aceasta, multe biserici sunt închise (N.V. din 2 august 1923).

Redactorul Gazetei Roşii Flerovski zice: mulţi din membrii ,,Bisericii Renaşterii” se întorc la patriarhul Tihon (N.V. din 10 august 1923).

 

III. Lupta între ,,Biserica Vie” şi ,,Biserica Veche”

Jurnalele sovietice anunţă că ,,jiviţii” sunt prigoniţi de către credincioşii ofensaţi în sentimentele lor religioase şi chiar asasinaţi. Într-un sat din gubernia Orel, un cunoscut membru al Bisericii Vii şi al Sinodului din Moscova, Venofontov, a fost atras într-o pădure şi ucis de către ţărani (N.V. din 16 august 1923).

Lupta între patriarh şi Biserica Vie continuă. La Moscova, în ,,Curtea Troiţa”, Biserica Vie convoacă un sobor de laici pentru a discuta chestiunea restabilirii principiului sinodal în Biserică şi al depunerii patriarhului.

Totuşi nici un membru al Bisericii Vii nu a suflat un cuvânt, pentru că toţi mirenii adunaţi s-au arătat partizani ai patriarhului, şi prin strigăte şi fluierături întrerupea pe ,,jiviţi” de a-şi dezvolta ideile. După această adunare, mirenii, cu toţii, in corpore, s-au dus la Mânăstirea Donskoi să ceară blagoslovenie patriarhului (N.V. din 12 august 1923).

Izvestia publică apelul Sinodului Bisericii Vii îndreptat în contra patriarhului Tihon. După ce batjocoresc pe patriarh, autorii apelului scriu: ,,Îndurând toate suferinţele voastre şi căutând pacea Bisericii, noi, cei mai bătrâni dintre preoţii şi protoiereii voştri, luăm asupra noastră, în acest moment solemn, sfânta sarcină de a scoate din Biserica lui Dumnezeu talazurile agitaţiunii şi ale patimilor omeneşti. Declarăm că în fruntea orânduielilor bisericeşti, în locul Consiliului suprem al Bisericii[20], să stea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Declarăm că nu este vorba de grupări, împărţiri ori partide de îndrumări bisericeşti cu numiri felurite, ci numai de una singură Biserică Rusă reînnoită, sfântă, sobornicească şi apostolească. Intrăm în legătură cu toţi sfinţiţii patriarhi ai Răsăritului. Noi stăm pe terenul recunoaşterii reformelor necesare în viaţa Bisericii, păstrăm cu tărie şi neclintiţi adevărata învăţătură a credinţei ortodoxe, tainele şi dogmele sale”.

Semnatarii acestui apel cer a nu da nici o încredere patriarhului Tihon. Urmează semnăturile a doisprezece episcopi şi al unui şir de protoierei şi a lui V. Lvoff (N.V. nr. din 23 august 1923).

Comitetele ,,Bisericii Vii” şi ale ,,Asociaţiunii obştilor Vechii Biserici apostolice” s-au învoit să facă front unic spre a lupta împotriva ,,Bisericii Vechi” şi a patriarhului Tihon şi de a înceta orice discuţiune publică între Biserici (N.V. din 3 august 1923).

Un corespondent din Riga scrie jurnalului Novoe Vremia: ,,Pierzând Biserica Vie, guvernul sovietic acum se gândeşte să organizeze o nouă Biserică, care va purta numele de ‘Biserica Rusă naţională’” (N.V. din 22 august 1923).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 121/septembrie-octombrie 2019

 

 

 

O scurtă privire asupra raporturilor dintre

Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor[21]

de † Iosif, Episcopul Taganrogului

Revista Teologică, ianuarie-februarie 1943

 

Îndată ce bolşevismul a pus mâinile pe frânele guvernării în fosta Rusie, sau – mai bine zis – pe nordul ei, atitudinea lui faţă de Biserică a devenit clară.

Mai întâi de toate au apărut o mulţime de afişe-caricaturi, fără să se ştie de unde provin, cu chipul ţarului, episcopului şi al bogătaşului. Afişele acestea aveau inscripţia: ţar, popă şi culac. Apoi au fost afişate alte caricaturi blasfemiatorii, îndreptate împotriva Maicii Domnului, cu inscripţiile hulitoare ale poetului Demian Bednâi. Totodată a început să circule cu perseverenţă zvonul că obiectele sfinte făcute din metal nobil, precum şi icoanele înfrumuseţate cu pietre preţioase, vor fi luate din biserici. Atunci clerul a început să ascundă lucrurile de preţ.

Au urmat persecuţiile provocate de denunţări şi la ordinele organelor superioare. Odată cu jaful tezaurului bisericilor, s-a început şi întemniţarea întregului cler. La instigaţia bolşevicilor, pretutindeni la oraşe, la sate şi în trenuri, au pornit persecuţiile şi uciderea clerului.

În anul 1920 a avut loc jaful sistematic al obiectelor bisericeşti. Atitudinea vrăjmaşă a bolşevicilor faţă de Biserică era mai mult decât evidentă. Aceeaşi situaţie era şi la Petrograd ca şi în restul ţării. Trei preoţi – Crasniţchi, Calinovschi şi Voscresenschi – s-au prezentat atunci Patriarhului Tihon al Moscovei şi în termeni ultimativi i-au pretins retragerea din scaunul patriarhal, iar conducerea Bisericii să fie încredinţată colectivităţii bisericeşti. Este necesar să ne amintim împrejurările în care mitropolitul Tihon a devenit patriarhul Bisericii Ruse.

Tocmai în zilele când bolşevicii atacau Moscova, acolo aveau loc şedinţele Sfântului Sinod, în care se discutau chestiunile reorganizării Bisericii Ortodoxe. Sub vuietul tunurilor şi ţăcănitul mitralierelor, au avut loc şedinţele acestui Sinod.

Când situaţia oraşului a devenit critică, membrii Sinodului şi-au dat seama că lucrările lor pot fi întrerupte din clipă în clipă şi că Biserica este ameninţată de anarhie. Pentru a preveni dezordinile, au socotit nimerit să concentreze conducerea Bisericii în mâinile unei singure persoane. Astfel s-a hotărât reînfiinţarea Patriarhiei[22], desfiinţată de Petru cel Mare. În ziua de 21 noiembrie 1917, Mitropolitul Tihon al Moscovei a fost ales patriarh.

Pentru patriarhul Tihon era evident că preoţii Crasniţchi, Calinovschi şi Voscresenschi acţionează cu învoirea şi la îndrumarea bolşevicilor. De aceea patriarhul nici nu a crezut necesar ca să i se arate că cererea şi atitudinea lor de preoţi faţă de dânsul nu are baze legale şi canonice.

De atunci a luat fiinţă o altă organizaţie bisericească, numită ,,Biserica Vie”[23], având de scop reînnoirea nu numai a vieţii bisericeşti, ci şi a dogmelor.

,,Biserica Vie” a câştigat de la început atenţiunea şi sprijinul bolşevicilor. Poporul văzând aceasta, a numit-o ,,Biserica Roşie”.

Poporul rus nu înţelegea ideea şi scopul pe care-l urmărea ,,Biserica Vie”. În publicaţiile sale oficiale, cu ton dulceag, ,,Biserica Vie” a căutat să se înfăţişeze ca luptătoare pentru Ortodoxia pură, cum a existat ea în veacurile primare.

În realitate, conducătorii ,,Bisericii Vii” au urmărit un plan diabolic. Cum ştim, formularea dogmelor Bisericii Ortodoxe s-a făcut după o frământare îndelungată. De pildă dogma dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos fusese rezultatul luptei aprige cu arienii, care au ştiut să câştige de partea lor puterea statului bizantin, încât ortodocşii au suferit persecuţii, exiluri şi chiar moarte. Finalul luptei a fost că adevărul a triumfat şi dogma referitoare la dumnezeirea Mântuitorului a fost formulată de întâiul Sinod Ecumenic din Niceea.

Conducătorii ,,Bisericii Vii” au cerut revizuirea dogmelor şi restabilirea liturghiei cum a fost ea în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar ei nu au ţinut seamă că oamenilor li s-a descoperit mai târziu că Maica Domnului este ,,mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită ...”. Deci, în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea ,,Cuvine-se ...” nu a figurat în textele liturghiei. Despre toate acestea, în ,,Biserica Vie” nu s-a vorbit direct şi deschis, ci conducătorii ei, cu viclenie, au căutat mai întâi baza istorică pentru reformele lor, prin care atrăgeau atenţiunea credincioşilor asupra pretinsei îndepărtări a credinţei ortodoxe a zilelor noastre, precum şi a cultului, de adevărul istoric.

Poporul şi o parte din clerul ortodox, care a ţinut la adevărul Ortodoxiei, acel adevăr mărturisit de Sfinţii Părinţi şi de martirii Bisericii Ortodoxe, s-a ţinut în rezervă faţă de ,,Biserica Vie”.

Aderenţii ,,Bisericii Vii” nu s-au liniştit, ci fiind sprijiniţi de bolşevici pe faţă, au pornit în propagandă pentru ideile lor. Ei au încercat să izgonească cu forţa clerul ortodox şi să-l înlocuiască cu aderenţii lor. Pe contrarii lor, mai ales pe cei mai convinşi şi mai activi, chiar şi pe laici, i-au acuzat de comploturi contra bolşevicilor, făcând să fie exilaţi. Atunci s-au format două tabere bine distincte: ortodocşii, cu patriarhul Tihon în frunte, care s-au opus reformelor proiectate; iar alt grup, care nu a fost mulţumit cu patriarhul, în frunte cu un soviet, lucra pentru reforme.

Cu scopul de a discredita şi a furniza materialul de acuze că patriarhul conspiră, ei au stăruit pentru convocarea unui sinod, la care urmau să fie dezbătute toate chestiunile de controversă dintre ei şi ortodocşi. Conducătorii ,,Bisericii Vii” au fost de convingerea că adevărul este de partea lor, iar în ceea ce priveşte pe patriarh, acela se încăpăţânează în devotamentul său orb faţă de regimul politic răsturnat, ca şi faţă de cel bisericesc actual, deci trebuie să fie convins. Astfel vedeau ei împăcarea lor cu aderenţii patriarhului. De fapt, sinodul proiectat ar fi fost un for judiciar în care Biserica diriguită de patriarh ar fi figurat ca acuzată pentru activitatea sa contra-revoluţionară, unde ea ar fi fost silită să dea socoteală despre spiritul său conservativ şi astfel demascată, ar fi fost trecută pe mâinile Cekei sau GPU-ului[24].

Patriarhul Tihon, înţelegând perfect de bine viclenia agenţilor bolşevici din ,,Biserica Vie”, nu numai că nu a luat parte la acest sinod, ci a oprit şi pe clericii săi să participe.

După ce s-a văzut că planul bolşevic de a-l amăgi pe patriarh a dat greş, ei au pornit pe faţă lupta împotriva patriarhului.

În Mânăstirea Donscoi, unde era stabilită reşedinţa patriarhului, preotul Crasniţchi a acuzat în public pe patriarh de activitate contrarevoluţionară, sucind şi pervertind toate atitudinile şi dispoziţiile patriarhului.

Rezultatul a fost că GPU-ul l-a tras la răspundere pe patriarh şi l-a judecat pentru că ar fi oprit clerul să dea de bunăvoie tezaurul bisericilor pentru ajutorarea regiunilor înfometate şi pentru alte motive de activitate contrarevoluţionară, toate înscenate de bolşevici şi de conducătorii ,,Bisericii Vii”.

Desigur s-ar fi născut un proces cu răsunet mondial. Sentinţa era gata, dar intervenţia energică a Lordului Cherson[25], care a înmânat guvernului sovietic o notă ultimativă cu 12 puncte, dintre care unul pretindea încetarea imediată a persecuţiilor contra patriarhului, nu a rămas fără efect.

În schimb, bolşevicii au pretins ca, la rândul său, patriarhul să dea o declaraţie, în care să exprime regretul pentru mentalitatea sa contra-revoluţionară. Declaraţia a fost dată publicităţii, ca să-l compromită pe patriarh.

În anul 1925, aprilie 7, patriarhul a decedat. Ca locţiitor al lui, a rămas mitropolitul Petru Crutiţchi. Bolşevicii au exploatat şi această împrejurare, aplicând sistemul machiavelic ,,dezbină şi guvernează”: au creat încă o grupare clericală, care nu a recunoscut pe mitropolitul Petru Crutiţchi ca locţiitor patriarhal şi au ajutat pe cei nemulţumiţi să improvizeze un nou organ de conducere numit ,,Conducerea Superioară Nouă a Bisericii”, sub preşedinţia Episcopului Grigorie din Orenburg[26]. Această grupare, deşi mai puţin numeroasă decât ,,Biserica Vie”, a contribuit totuşi şi ea nespus de mult la dezbinarea credincioşilor Bisericii Ortodoxe.

Totodată bolşevicii organizau conferinţe şi discuţii religioase, cu scopul să slăbească şi să clatine convingerile religioase ale poporului. Piaţa a fost invadată din nou de cărţi şi broşuri în care, în mod profanator, expuneau dogmele Bisericii Ortodoxe, sau le negau în articole aparent ştiinţifice.

După aceea, au început persecuţiile directe pentru convingerile religioase şi pentru manifestările acestor convingeri, deşi pretutindeni s-a trâmbiţat atunci – verbal şi în scris – despre libertatea şi toleranţa religioasă.

În acest timp, mitropolitul Petru Crutiţchi a fost arestat şi exilat şi orice legătură cu lumea dinafară i-a fost interzisă.

Cu astfel de măsuri, bolşevicii au vrut să îngreuneze şi conducerea şi viaţa Bisericii Ortodoxe.

După înlăturarea din scaun a mitropolitului Petru Crutiţchi, a preluat conducerea Bisericii Mitropolitul Serghie din Nijni-Novgorod[27]. Planurile şi aşteptările bolşevicilor şi aici au dat roade, pentru că şi pe mitropolitul Serghie nu toţi l-au recunoscut ca locţiitor al patriarhului. Astfel dezordinea în Biserica Ortodoxă a crescut şi situaţia ei internă s-a înrăutăţit şi mai mult.

Paralel cu aceasta, bolşevicii au continuat dărâmarea bisericilor şi persecutarea clerului şi a tuturor acelora care au avut vreo legătură cu viaţa bisericească.

Încetul cu încetul, au dispărut biserici şi cler. Chiar şi faptul de a adera la vreun cult era considerat ca o crimă contra statului, atrăgând după sine nenumărate represalii.

În acelaşi timp, bolşevicii şi-au îndreptat atenţiunea asupra tineretului, urmărind destrămarea lui sufletească şi năzuind să şteargă din inima lui orice urmă de religiozitate, prin literatură, prin conferinţe şi discuţii antireligioase.

S-a înfiinţat ,,Uniunea militantă a celor fără Dumnezeu”. Activitatea acestei organizaţii, totdeauna a fost mai intensă şi mai întinsă în preajma marilor sărbători, cum sunt Naşterea şi Învierea Domnului. În ajunul acestor sărbători, apăreau afişe-caricaturi, iar presa era plină de articole referitoare la aceste sărbători, cu intenţia să producă confuzii şi îndoieli cu privire la ideea şi adevărul istoric care stă la baza lor.

Când dovezile logice nu au fost suficiente, atunci au recurs la minciuni, defăimări şi batjocură.

Toate încercările credincioşilor de a protesta contra tratamentului barbar aplicat Bisericii şi clerului erau considerate ca o împotrivire faţă de ,,marea constituţie stalinistă”, prin care s-a admis propaganda celor ,,fără Dumnezeu”.

Sub puterea acestor presiuni, pe tot întinsul Rusiei au amuţit clopotele, au dispărut bisericile şi au încetat cu desăvârşire procesiunile religioase. Clerul întreg, începând cu episcopii şi până la ultimul crâsnic[28], a fost dus în exil şi în temniţe.

După aceea, bolşevicii au trâmbiţat la toate colţurile drumurilor şi la toate ocaziile că poporul rus, în sfârşit, conştient, s-a eliberat şi a lepădat de bunăvoie prejudecăţile sale religioase.

Iată, pe scurt, faţa adevărată a ţării, fostă cândva ortodoxă, până la venirea armatelor eliberatoare.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 122/noiembrie-decembrie 2019

 

 

[1] A se vedea PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh, PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist şi Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930. O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923).

[2] Autorul articolului este arhimandritul Iuliu Scriban (1878-1949), care a luat parte la Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923.

[3] Există însă adevăr în aceste acuzaţii. Începând de la patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923), căruia i-a urmat Grigorie al VII-lea (1923-1924) şi apoi Constantin al VI-lea, ales pe 17 decembrie 1924, scaunul ecumenic a întreţinut relaţii cu renovaţioniştii, aceşti agenţi ai regimului sovietic infiltraţi în Biserica Ortodoxă Rusă pentru a o dărâma din interior. A se vedea relaţia existentă între Patriarhia Constantinopolului şi renovaţionişti în Ecumenismul – calea către pierzare, de Ludmilla Perepiolkina, episodul 12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii.

[4] N.tr.: Autorul, deşi catolic, nu scrie cu patimă, ca mulţi alţii împotriva ortodocşilor. Cuvintele sale sunt de simpatie, cum se cuvine unui creştin pentru alţi creştini. Dar în locul acesta, şi el vede lucrurile catoliceşte. Cum adică ? dacă ne-am uni cu Roma, scaunele noastre şi-ar pierde strălucirea lor, pentru a rămâne Roma singură să strălucească peste toate ? O asemenea unire însă nu se va face niciodată.

[5] N.r.: Se referă la Antantă.

[6] N.tr.: Aşa este în text, dar, fără îndoială, este o scăpare din vedere. Turcii au spânzurat, nu grecii.

[7] N.r.: Capitala Turciei. În 1930, numele de Angora, dat de selgiucizi în secolul al XIV-lea, a fost schimbat în Ankara.

[8] N.r.: Iată o nouă confirmare a relaţiilor Patriarhiei Ecumenice cu bolşevicii.

[9] N.tr.: Părintele arhimandrit Filaret Jocu a arătat în această revistă că altele au fost pricinile pentru care patriarhul din Constantinopol a luat măsuri împotriva episcopilor ruşi din Constantinopol. Ei lucrau în eparhie străină ca Biserică de sine stătătoare, şi, se înţelege, nu se putea ca chiriarhul locului să nu ia măsuri. Acest Anastasie este cel fost al Chişinăului.

N.r.: Istoria ne spune altceva. În noiembrie 1920, peste 150.000 de ruşi, împreună cu conducerea Armatei Ruse Albe în frunte cu generalul Wrangel, au sosit în Constantinopol pe mai mult de 125 de nave. Ei se refugiau din Crimeea în Constantinopol, având pe urme armata bolşevică. Cu o lună înainte, în octombrie, arhiepiscopul Anastasie fusese numit conducătorul comunităţii ruse din Constantinopol şi reprezentant al Administraţiei Ecleziastice Supreme pe lângă Patriarhia Ecumenică.

Pe 22 decembrie 1920, Patriarhia Ecumenică a emis decretul nr. 9084, în care acorda episcopilor ruşi autoritate deplină pentru a rândui problemele ecleziastice şi religioase ale refugiaţilor ruşi aflaţi în jurisdicţia sa.

Ruşii din diaspora nu au zăbovit vreme îndelungată pe teritoriul Patriarhiei Ecumenice. În februarie 1921, ei au primit o invitaţie din partea patriarhului Serbiei de a se muta în regatul sârb, astfel că între anii 1921-1944 centrul administrativ al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora se va afla în Serbia, la Sremski-Karlovtsy. În Constantinopol a rămas o mică parte din turma ortodoxă rusă şi doi arhiepiscopi, Anastasie Gribanovski şi Alexandru Nemolovski, care vor fi de altfel invitaţi să ia parte la Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 de însuşi patriarhul Meletie al IV-lea.

Aşadar, relaţiile dintre episcopii ruşi şi patriarhii ecumenici au fost cordiale până în clipa în care Patriarhia Ecumenică a făcut ‘casă bună’ cu renovaţioniştii şi a început prigonirea celor doi arhiepiscopi ruşi, deoarece se aflau în dezacord … ideologic. A se vedea Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii.

Traducătorul acestui articol, care nu este nimeni altul decât arhimandritul Iuliu Scriban, ‘uită’ că s-a întâlnit cu cei doi arhiepiscopi ruşi la congresul din 1923, şi uită de asemenea că mitropolitul Antonie Hrapoviţki, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, a fost prezent la înscăunarea patriarhului Miron Cristea în 1925, aşadar până şi Patriarhia României privea cu simpatie spre ruşii din diaspora la acea vreme.

[10] N.tr.: Dar ce ? înainte de război am avut vreo supărare din partea Constantinopolului ? Am fost în bune legături cu el.

[11] N.tr.: Acest membru, care este cel mai tânăr, credem că este mitropolitul Ghermanos Atanasiade, care era arhimandrit şi întâiul secretar al patriarhiei pe vremea Conferinţei de la Constantinopol, pentru calendar, în mai şi iunie 1923. Locuia pe atunci cu mama sa în mahalaua Pera şi deci, fiind aşezat de mai multă vreme acolo, fiindcă nu era mitropolit ca să locuiască aiurea, ci era legat de slujbe mai mici la patriarhie, iată că acum este singurul care îndeplineşte condiţiunea de a nu fi supus schimbului de populaţiune şi deci singurul care, după socoteala turcilor, ar putea fi ales patriarh.

Se înţelege, turcii, ajunşi foarte îndrăzneţi, fiindcă Europa i-a lăsat să le crească unghiile, cutează acum să spună Bisericii pe cine să aleagă ! ...

[12] Pentru situaţia Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul regimului comunist, a se vedea: Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.

[13] De la braţ (brachium, braţ), propriu braţelor.

[14] A se vedea Raport către Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora şi Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora şi Patriarhia Moscovei: De ce şi cum ? pentru ce cred ruşii din diaspora despre ce s-a întâmplat în urma atacurilor susţinute ale regimului comunist asupra Bisericii Ortodoxe Ruse (unii istorici numără nu mai puţin de 9 valuri distincte de persecuţie, între anii 1918-1964). Opiniile exprimate după mai 2007 – când a avut loc unirea dintre Biserica Rusă din Diaspora şi Patriarhia Moscovei – au căzut sub influenţa Moscovei sovietice.

[15] Patriarhul Tihon al Moscovei a murit pe 25 martie/7 aprilie 1925, la vârsta de 60 ani. Există suspiciuni că a fost omorât de bolşevici.

[16] Închisori.

[17] Mitropolitului.

[18] A se vedea episoadele anterioare despre deportarea Patriarhului Constantin al VI-lea al Constantinopolului, enumerate la începutul articolului.

[19] A se vedea NENOROCIREA ASIEI. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri. Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna, de George Horton, vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat, subtitlul Sosesc turcii.

[20] Organul administrativ central al Bisericii Renovaţioniste, ca şi întreaga sa administraţie, a fost într-o continuă schimbare şi şi-a schimbat numele de mai multe ori în cei 24 ani de existenţă (1922-1946). Iniţial s-a numit Administraţia Supremă a Bisericii, apoi Consiliul Suprem al Bisericii (1922-1923). Apoi a adoptat un stil mai tradiţional: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din URSS (1923-1933), ş.a.m.d..

[21] Prea Sfinţitul Episcop Iosif al Taganrogului a aşternut în acest articol, pentru cititorii ortodocşi români, câteva consideraţiuni asupra fazelor prin care a trecut Ortodoxia rusească sub regimul bolşevic. Manuscrisul prea sfinţiei sale, redactat în limba rusă, a fost înmânat c. ieromonah Ştefan Lucaciu, actualmente preot militar pe front, care l-a trimis Episcopiei Aradului. P.S. Episcop Dr. Andreiu Magieru, prin adresa nr. 5466/1942, a binevoit a ni-l oferi spre publicare. Facem bucuros acest lucru şi exprimăm P.S. sale mulţumirile noastre respectuoase.

Odată cu manuscrisul acestui articol, P.S. Episcop Iosif al Taganrogului a trimis şi următoarele două autografe, ale căror originale se păstrează în arhiva Episcopiei Aradului:

  1. Mărire lui Dumnezeu pentru toate cele ce îndurăm în viaţa noastră pământească.
  2. Mare este recunoştinţa poporului rus faţă de vulturii germani şi români, care l-au eliberat de sub jugul înfricoşător al bolşevismului.

Autografele poartă data de 27 octombrie 1942 (n.r.).

[22] N.r.: Este discutabil modul în care este prezentată reînfiinţarea patriarhiei. Biserica Rusă vroia de multă vreme să reînfiinţeze patriarhia, atunci a fost momentul potrivit pentru acest act.

[23] N.r.: Unul din grupurile majore din sânul mişcării renovaţioniste. A se vedea episodul anterior.

[24] N.r.: CEKA, adică Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contra-revoluţiei şi Sabotajului; GPU, adică Administraţia Politică a Statului. În 1922, CEKA a fost desfiinţată doar pentru a se înfiinţa GPU.

[25] N.r.: Lordul Curzon (1859-1925), la acea vreme ministrul de externe britanic.

[26] N.r.: La sfârşitul anului 1925, mitropolitul Petru a fost exilat în Siberia, unde a murit în 1936. În decembrie 1925, când toţi conducătorii posibili ai Bisericii erau în închisoare, mitropolitul Serghie Stragorodski şi-a asumat îndatoririle de locţiitor de patriarh. Cu toate acestea, conducerea sa a fost respinsă de Arhiepiscopul Grigorie (Yaţkovski) de Ekaterinburg, care a convocat un Sinod la Mânăstirea Donskoy. Participanţii la acest Sinod au hotărât că noul conducător al Bisericii trebuia ales de un sobor şi nu doar de locţiitor. Arhiepiscopul Grigorie a înfiinţat Sinodul Bisericesc Suprem Provizoriu şi, odată cu acesta, a dat naştere unei noi schisme în sânul Bisericii Ruse, care va purta numele său – schisma grigoriană (1927-1943).

[27] N.r.: Mitropolitul Serghie de Nijni-Novgorod, fost renovaţionist, nu este nimeni altul decât patriarhul Serghie Stragorodski, căruia i s-a ridicat recent statuie. În 1942, când este scris articolul, el era încă patriarh. A se vedea:

» La începutul anului 2007, în unele eparhii ruseşti s-au aniversat 140 de ani de la naşterea patriarhului Serghie Stragorodski, intemeietorul curentului serghianist in Biserica Ortodoxa Rusa

» Declaraţia de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic, 16/29 iulie 1927

[28] N.r.: Paracliser.