----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CE SE întâmpla în Biserică în urmă cu un veac

Deportarea Patriarhului Constantin al VI-lea al Constantinopolului (II)

 

Partea I

 

Criza Ortodoxiei greceşti

[Cronică bisericească, iunie 1925]

 

Sub acest titlu, citim date de seamă în revista italiană din Roma l’Europa Orientale (februarie 1925) despre starea Bisericii din Grecia şi de la Patriarhia Constantinopolului. Le traducem în toată întinderea lor în cele ce urmează:

 

* * *

 

Există o criză în sânul Ortodoxiei. Mai mult decât orice, ea izvorăşte din împrejurări politice. Ateismul Sovietelor a răsturnat din adâncuri temeliile Bisericii ruseşti; laicismul şi naţionalismul turcesc caută să smulgă din pământul grecesc al Asiei Mici populaţiunea creştinească şi, de asemenea, s-o scoată şi din locaşul său de veacuri, din Roma cea Nouă, cetatea Ortodoxiei, steagul naţionalităţii greceşti. Înfrângerile suferite de greci în Asia Mică au mărit urmările lor. Nu ştim dacă Anglia lui Lloyd George, care a împins Grecia nepregătită la o luptă inegală cu turcii, va şti să se arate energică în faţa unui act care, izbind în creştinismul grecesc, izbeşte în acelaşi timp şi în creştinismul universal. Dar în orice caz, starea din Turcia a ajuns aşa, că nu mai poate rămâne cum este. Alungarea creştinilor ortodocşi din Turcia înseamnă plecarea civilizaţiunii creştineşti şi europeneşti din Răsăritul vecin.

S-ar zice că numai Turcia a fost biruitoare în războiul cel mare, pentru că îndrăzneala ei a ajuns până acolo, încât să izgonească din vechea sa capitală cea mai înaltă autoritate religioasă a Răsăritului. Nici Mahomed cel Mare nu îndrăznise atâta !

La 24 decembrie 1924, Constantin al VI-lea, noul patriarh al Constantinopolului, ales canoniceşte, trimitea arhiepiscopului Atenei, Hrisostom Papadopoulos, o scrisoare irenică pentru a-i face cunoscută alegerea sa la scaunul patriarhal. Scrisoarea nu cuprindea nici o frază compromiţătoare, nici o aluziune la evenimente sau la aspiraţiuni politice. Ea cerea rugăciunile Bisericilor autocefale şi arăta dorinţa ca să se întărească între ele legăturile dragostei ale uneia către alta. Respectuoase către tradiţiunea canonică, numitele Biserici cinstesc pe patriarh ca pe prelatul cel mai înalt în demnitate şi care exercită asupra tuturor Bisericilor un drept de sfătuire şi de inspiraţiune. Mai cu seamă grecii nu uită binefacerile dăruite lor de patriarhul ecumenic, ei îl socotesc ca ,,o corabie care, în timpurile cele mai grele, a scăpat moştenirea preţioasă a credinţei şi a naţionalităţii greceşti. Lumea ortodoxă, care a fost mai de aproape martora nenorocirilor nespuse ale educatorului său, amărâtă adânc în sufletul ei, urmărind fazele furtunii spăimântătoare, în care şi-a trecut iarna cel dintâi scaun al Ortodoxiei şi neuitând luptele biruitoare ale lui, care au umplut un lung răstimp de cinci veacuri de suferinţe, ca în agonie, – cercetează zările, în nădejdea de a descoperi o rază luminoasă de seninătate” (Εκκλησια, 27 decembrie 1924, p. 234).

Ortodoxia grecească este de părere că greutăţile de azi ale Patriarhiei Ecumenice au să fie trecătoare. Într-însa este acea scânteie de veşnicie, care este elementul esenţial al papatului, cel puţin istoriceşte. Patriarhia Ecumenică personifică toate Bisericile Ortodoxe Răsăritene care s-au despărţit de Roma, şi de aceea, câtă vreme acestea au să fie despărţite de Biserica Romană[1], ea va dăinui ca centru simbolic de unire ortodoxă. Revista din Atena numită mai sus scrie astfel: ,,Fără îndoială, mare este încercarea de azi a prea sfintei Biserici din Constantinopol şi arzătoare amărăciunea acelora care-şi muncesc gândul cu soarta ei şi urmează peripeţiile ei. Dar toţi acei care ştiu de câte ori corabia patriarhiei a trecut nevătămată şi că rănile sale au ajutat mai degrabă să întărească organismul ei şi că nu i s-a dat nici o lovitură de moarte, sunt încredinţaţi că această scuturătură a pânzelor ei este numai vremelnică. Răbdarea care suferă fără a se tângui îi va turna nou duh de viaţă, în aşteptarea unor zile mai bune”.

Izgonirea patriarhului Constantin al VI-lea a deschis din nou în toată asprimea lui, conflictul dintre Turcia şi Grecia. Din punct de vedere strict juridic, poate că turcii ar avea chipul să aducă îndreptăţire pentru fapta ei, şi, de fapt, a şi încercat s-o facă, sub pretextul că persoana lui Constantin cădea sub legea schimbului de populaţiuni. Turcia doreşte ca patriarhul ecumenic să fie un supus turc, un rajah, aşa zicând, un localnic din Constantinopol, şi fiindcă Constantin al VI-lea nu îndeplineşte aceste condiţiuni, ea îl izgoneşte. Dar sunt socotinţe morale care îndeamnă să nu se aplice astfel de prevederi ale dreptului riguros. Dacă în timpul războiului celui mare scaunul Sfântului Petru ar fi fost ocupat de un german, nici una din puterile Înţelegerii[2] nu s-ar fi gândit să aplice faţă de papă decretul de expulzare care lovea pe germanii din Italia. Patriarhia este centrul Ortodoxiei şi de aceea izgonirea unui prelat chemat să cârmuiască destinele ei este o grea jignire pentru toate popoarele ortodoxe care recunosc autoritatea sa religioasă.

Chestiunea juridică a rămânerii patriarhiei greceşti la Constantinopol este tratată împrăştiat în presa grecească. De însemnat, mai înainte ca ea să se fi împlinit, este un articol al lui Ελευθερος Τυπος din Atena de la 10 ianuarie. Autorul lui, K. Spanudis, aminteşte că, în 1821, grecii[3] au spânzurat de o fereastră din Fanar pe Grigorie al V-lea. Acest păcat a însemnat începutul împărţirii împărăţiei turceşti. Purtarea nemernică a lui Mahmud Şefket Paşa faţă de patriarhul Ioachim al III-lea a avut ca urmare alianţa popoarelor balcanice şi alungarea lor din Turcia în Europa. De asemenea, alungarea lui Constantin al VI-lea ar putea fi începutul unei noi mişcări de prăbuşire pentru turci.

 

058. Ce se intampla in Biserica in urma cu un veac II

Delegaţia turcă prezentă la Conferinţa de la Lausanne, 1923

 

Statutele privitoare la Patriarhia Ecumenică au fost întărite nu numai de convenţiuni particulare între turci şi greci, ci chiar şi de Tratatul de la Lausanne, adică au tărie de documente internaţionale. De aceea neînţelegerea turco-grecească priveşte un punct de drept internaţional care trebuie supus Ligii Naţiunilor. ,,Turcii vor avea a face cu toată lumea creştinească sau cel puţin cu acea lume care pune principiile şi dogmele creştinătăţii mai presus de interesele de rând, şi mai cu seamă cu lumea ortodoxă. Şi, în sfârşit, vor trebui să se socotească cu grecii şi cu elenismul, care nu va îngădui insultarea şi terfelirea capului celui mai înalt al Bisericii; a acelei Biserici care este cetatea şi temelia existenţei naţionale greceşti. Relaţiunile dintre Patriarhia Ecumenică şi poporul grecesc se sprijină pe legături excepţionale şi de veacuri, care îşi au obârşia în comunitatea de credinţă şi de tulpină şi afară de aceasta, în părtăşia Greciei la un acord internaţional, care recunoaşte starea de faţă a Patriarhiei Ecumenice. De aceea Grecia vrea ca Patriarhia Ecumenică să rămână la locul ei. Ortodoxia şi tulpina grecească nu vor putea suferi niciodată ca însuşi capul Bisericii să fie socotit la rând cu oricare şi nici ca rămânerea lui la Constantinopol să atârne de judecata unei comisiuni care, aşa zicând, îşi rosteşte hotărârea ei de la mână până la gură. Chiar şi în hiperbole sunt graniţe care nu trebuiesc trecute. Turcii niciodată nu au ţinut socoteală de ele, dar Comisiunea pentru schimbul de populaţiuni nu trebuie să scape din vedere probleme atât de însemnate. Dacă ea se dovedeşte sfioasă în îndeplinirea misiunii ei, ruşinea va cădea asupra membrilor ei. Grecia se va feri de a lua parte la o predare atât de ruşinoasă. Reprezentantul său din Comisiune va trebui să-şi părăsească slujba sa”.

Astfel scria unul din cele mai mari ziare din Atena. Turcii însă nu s-au lăsat impresionaţi de un astfel de grai. În cercetările lor de a-şi laiciza ţara, ei ajunseseră până la a desfiinţa demnitatea de veacuri a califului, izgonindu-l din Turcia, stârnind o adâncă nemulţumire printre cei 60 de milioane de mahomedani din India, lăsând câmp slobod ambiţiunilor feluriţilor pretendenţi mahomedani, care ar vrea să culeagă ei moştenirea deposedaţilor califi din Constantinopol. Dacă o asemenea măsură s-a aplicat, cu toate primejdiile care erau de temut pentru noul regim din Angora[4], era vădit că kemaliştii, împotriva părerii tuturor Comisiunilor europeneşti, nu ar fi şovăit să demonstreze cu fapte că Turcia vrea să lucreze ca stat esenţialmente turcesc şi că nu primeşte amestec străin în viaţa politică a ei.

Este cu adevărat dureros ca Constantin al VI-lea, patriarh ales liber, să fie izgonit din scaunul său şi silit să caute un adăpost în Grecia. Dar izgonirea sa va însemna poate sfârşitul unui aşezământ care a avut clipele lui de podoabă şi mărire şi care în Evul Mediu era rivalul papatului ? Cu toate nenorocirile elenismului, Patriarhia Ecumenică stătea agăţată de Constantinopol. Se putea spune că, sub robia islamului, ea era mărginită uneori să vegheze să-şi prelungească existenţa. Dar în orice caz, viaţa nu pierea din organismul ei. Astăzi însă nu mai este cu putinţă nici această viaţă vegetativă. Prea mult sânge s-a luat din vinele ei. Un milion şi mai mulţi de greci au fost goniţi din satele lor înfloritoare, din oraşele lor îmbelşugate din Asia Mică. Nu mai sunt biserici creştineşti în acel ţinut nemăsurat, ale cărui oraşe erau stupi zgomotoşi şi harnici de lupte teologice, de pocăinţe aspre, de discuţiuni oratorice, teatre de apostolat, de sfinţenie, de mucenicie. Trebuie să citeşti actele Sinoadelor Ecumenice, mai cu seamă în istoria atât de dramatică pe care a scris-o despre ele strălucitul istoric rus Alexie Lebedev, pentru a înţelege deplin ce înseamnă Asia Mică în viaţa creştinătăţii răsăritene. Patriarhul ecumenic a ajuns o umbră a trecutului, marele război a micşorat simţitor hotarele jurisdicţiunii lui. Scaunele sale episcopale vor sfârşi a ajunge tot atât de puţine, ca şi acele ale patriarhiilor din Alexandria, Antiohia, Ierusalim. Aceasta din urmă se află încă în condiţiuni mai bune, pentru că nu gem sub tirania turcească. Şi turcii sunt hotărâţi să se răzbune pentru apostolatul venizelist al lui Meletie al IV-lea şi pentru legăturile cu bolşevismul ale urmaşului său Grigorie al VII-lea[5].

Cum se va dezlega criza patriarhului ecumenic ? Elenismul din Turcia a emigrat în republica grecească. Grecia a cules pe fiii ei izgoniţi şi populaţiunea ei s-a făcut mai omogenă. Islamizându-şi cu totul Turcia lor, turcii au elenizat deplin Grecia. Dar împreună cu aceşti foşti supuşi ai patriarhiei, care acuma sunt supuşi ai episcopilor greci, va emigra poate şi patriarhul însuşi ? Poate cumva arhiepiscopul ortodox din Atena va lua el asupra lui moştenirea morală şi prestigiul Patriarhiei Ecumenice ? ... Prevederile sunt riscate, Patriarhia Bizanţului este istoria creştinismului grecesc. Ea aminteşte atâtea veacuri de vitejie şi de intelectualism creştinesc, ea a fost cu adevărat ancora de mântuire a tulpinii greceşti în curgerea a patru veacuri de mucenicie suferită de la turci. Ea este simbolul, vedenia depărtată a unei renaşteri politice şi religioase care va aduce din nou pe Sfânta Sofia steagul luminos al crucii sale de aur. Nu ni se pare că grecii vor consimţi vreodată la o plecare a patriarhiei din Constantinopol, pentru că aceasta ar însemna acelaşi lucru ca şi cum ar sfărâma verigile unei tradiţiuni care este o parte esenţială din existenţa lor naţională. S-a spus uneori că era un antagonism între Atena şi Constantinopol. În veacul al XIX-lea, acest antagonism a ieşit la iveală în mai multe chipuri. Polemicile lui Farmakide şi ale lui Constantin Iconomos şi ciocnirile pentru jurisdicţiunea de exercitat peste grecii ortodocşi din Statele Unite, ne dovedesc că nu totdeauna capitala elenismului de răscumpărat a mers mână în mână cu capitala elenismului liberat. Dar grecii preţuiesc toată însemnătatea naţională a patriarhiei din Constantinopol. Chiar şi făcând abstracţiune de însemnătatea sa religioasă, Patriarhia Ecumenică este cea mai mare putere morală a elenismului şi nu li se poate cere grecilor să privească cu nepăsare decăderea ei sau desfiinţarea ei din partea turcilor.

Juriştii vor trebui să cerceteze cu luare aminte tăria motivelor care au împins pe turci a trimite doi agenţi de poliţie în Fanar ca să aresteze pe Constantin al VI-lea, să-l conducă la gara Sirkegi şi să-l pună în cel dintâi tren care pleacă în Grecia. Turcii obiectează că Constantin al VI-lea, al cărui nume de familie este Araboglou, s-a născut la Sighi, nu departe de Brusa, şi pentru aceasta el este supus legilor schimbului de locuitori. La rândul lor, grecii spun că în 1902, un berat împărătesc a întărit alegerea lui ca mitropolit. Prin aceasta a ajuns membru al Sinodului şi prin urmare a avut domiciliul legal la Constantinopol. El se bucură deci de privilegiul rămânerii în Turcia, privilegiu de care se bucură grecii aşezaţi acolo mai înainte de 30 octombrie 1918. Afară de asta, discutându-se la Lausanne problema Patriarhiei Ecumenice, turcii o înmuiaseră din îndârjirea lor de la început şi se declarară gata (la 10 ianuarie 1923) a îngădui prezenţa patriarhului la Constantinopol, numai că acesta să nu se mai amestece în chestiuni politice, mărginindu-şi grija lui în domeniul curat religios (Times, 2 februarie 1925, p. 11). Din nenorocire, după cum arată ziarul englez, Tratatul de la Lausanne nu cuprinde nici o prevedere care să chezăşuiască libertatea patriarhului, şi dimpotrivă, cuprinde pe aceea care dă Turciei dreptul de a izgoni pe grecii care nu locuiau în Constantinopol mai înainte de 30 octombrie 1918. În acea vreme, Constantin al VI-lea locuia la Cizic, în Asia Mică, şi a ajuns mitropolit al Derkos-ului, cu reşedinţa în Constantinopol, numai în 1924. Grecii îl înştiinţaseră că el cădea între cei cărora li se putea aplica prevederea izgonirii.

Cazul acesta este nou în istoria administraţiunii otomane. Apăsarea exercitată de turci asupra Patriarhiei Ecumenice a fost continuă. Sunt patriarhi, ca: Chiril Lucaris şi Grigorie al V-lea, care au fost măcelăriţi de turci. În răstimp de 472 de ani, 105 patriarhi au fost depuşi de Sublima Poartă şi 27 au fost siliţi să demisioneze. Aceasta însă, este singura dată când un patriarh, mai înainte de a fi depus, a fost izgonit ca un simplu burghez, printr-un simplu ordin de poliţie. S-a căutat anume să se umilească autoritatea patriarhului. Guvernul turcesc a ţinut poate să demonstreze că vremea prestigiului politic al patriarhiei s-a dus pe totdeauna şi că firmanele lui Mahomed cel Mare, care atribuiau patriarhiei prerogative civile, nu mai aveau tărie de lege.

Altă anomalie este că, în Grecia, patriarhul se află pe teritoriu, sau mai bine pe o parte de teritoriu, care este supus de-a dreptul jurisdicţiunii sale. Arhiepiscopul sau sinodul din Atena nu-şi exercită autoritatea lor peste provinciile care din 1913 au ajuns să facă parte din Grecia. Mitropolitul Salonicului, de pildă, atârnă de scaunul patriarhal al Constantinopolului. Constantin al VI-lea este capul său nemijlocit. Dar dacă turcii vor sili mâine Sinodul patriarhal din Constantinopol să aleagă un patriarh nou şi dacă Constantin al VI-lea nu-şi dă demisiunea, cum se va dezlega această problemă a jurisdicţiunii ? ... Ea s-a mai înfăţişat o dată, la 10 iulie 1923, când Meletie al IV-lea s-a retras la Muntele Athos şi şi-a găsit dezlegarea prin demisiunea înfăţişată Sinodului patriarhal, la 10 noiembrie 1923. Guvernul grecesc nu se învoise atunci ca Patriarhia Ecumenică să-şi strămute scaunul la Salonic. Totuşi o asemenea posibilitate nu este înlăturată. În 1204, după luarea Constantinopolului de către latini, Patriarhia bizantină s-a strămutat la Niceea şi a rămas acolo mai multe zeci de ani, până la 1261.

Fapta Turciei a trezit vii protestări în Grecia, atât în latura politică, cât şi în cea religioasă. Arhiepiscopul Atenei, învăţatul istoric şi teolog Hrisostom Papadopoulos, a trimis înştiinţări Bisericilor Anglicane pentru a cere sprijinul lor. Unui redactor al lui Morning Post (2 februarie 1925, p. 7) el i-a declarat că izgonirea lui Constantin al VI-lea este o insultă mai grea decât spânzurarea lui Grigorie al V-lea, în 1821. Turcii îşi propun să stârpească creştinismul din pământul pe care se află. ,,Biserica Anglicană ar trebui să-şi desfăşoare înrâurirea sa, mai cu seamă pentru a ţine pe turci în frâu, pentru că patriarhia este o punte între Biserica Ortodoxă şi anglicani. Izgonirea lui Constantin oferă Bisericii Anglicane un rar prilej de a-şi arăta interesul ei pentru Ortodoxie”.

Apelul arhiepiscopului Atenei este declarat ca sentimental în Westminster Gazette din 2 februarie. Presa engleză osândeşte provocarea turcească, refuzul său de a se supune arbitrajului, faţă de o dublă interpretare a unei prevederi dintr-un tratat internaţional. După cum este cunoscut, Comisiunea mixtă pentru schimbul de populaţiuni se compune dintr-un delegat grec, unul turc şi din trei delegaţi neutri, aleşi de Liga Naţiunilor. Delegatul grec Exindaris şi-a dat demisiunea şi a cerut ca şedinţele Comisiunii să fie întrerupte. Delegatul turc s-a opus, argumentând că, la urma urmei, faţă de patriarh s-au întrebuinţat mai multe forme de respect decât către fostul calif. Vina celor petrecute trebuie să cadă asupra grecilor, care au ales drept cap al lor un prelat supus prevederilor de expulzare.

O acţiune mai eficace ar fi fost cu putinţă dacă Ortodoxia s-ar fi înfăţişat ca un front unic. Din nefericire, sunt umbre. Înaintaşul lui Constantin al VI-lea, Grigorie al VII-lea, a fost învinuit pe drept sau pe nedrept de nemăsurată bunăvoinţă faţă de bolşevici. El suspendase din exercitarea slujbelor arhiereşti pe Anastasie, episcop al ruşilor, care locuia în Constantinopol[6], şi intrase în legături cu Biserica Vie. În urma îndemnurilor lui Grigorie al VII-lea, cârmuitorul aşezământului Matochion al Sfântului Mormânt la Moscova, arhimandritul Vasilie, luase parte la dezbaterile clerului rusesc, care ascultă de stăpânirea Sovietelor. Mari plângeri s-au ridicat atunci din latura ierarhiei ruseşti, fugite din Rusia, împotriva politicii Fanarului, care intră în alianţă cu vrăjmaşii cerului.

Filo-sovietismul patriarhului ecumenic fusese ocărât cu cuvinte vii în Novoie Vremia din Belgrad, şi ruşii stabiliţi în străinătate sfârşiseră rupând legăturile lor cu patriarhul ecumenic. Biserica românească şi Biserica sârbească, crescute nemăsurat după război, nu s-au mai lăsat orbite de strălucirile Constantinopolului[7]. Cea dintâi doreşte să-şi întemeieze o patriarhie independentă, iar cea de-a doua a restabilit-o pe cea veche. Patriarhia din Belgrad, cu prilejul aniversării a 16-a, a Sinodului de la Niceea (325), îşi propusese să convoace un sinod ecumenic ortodox la Niş, oraşul de naştere al lui Constantin cel Mare. Nu a fost ascultată. Patriarhul Ierusalimului, care s-a păstrat multe veacuri, prin sprijinul şi dărnicia împăraţilor Rusiei, cuprins de nevoile zilei de azi, s-a îndreptat către regii României şi Iugoslaviei, poftindu-i să-şi ia titlul, cum şi sarcinile de ocrotitori ai Locurilor Sfinte.

În împrejurări atât de nenorocite, s-a născut părerea despre un sinod ecumenic care să se ţină la Ierusalim. Patriarhia Ecumenică întocmise o programă despre chestiunile care să fie supuse consensului solemn al Ortodoxiei: reforma şi codificarea dreptului canonic; unirea şi inter-comuniunea tuturor Bisericilor creştine; teologumenele; cărţile simbolice; mărturisirea oficială a credinţei ortodoxe; botezul ereticilor; însemnătatea sinodului ecumenic; sinoadele particulare; acordul doctrinal între Biserici; chestiuni liturgice; chestiuni disciplinare; formarea clerului; căsătoria preoţilor; chestiuni morale. Dar va fi cu putinţă de convocat un sinod cu adevărat ecumenic în Bisericile Ortodoxe ?

Problema a fost atinsă de un teolog grec în Εκκλησια de la 3 ianuarie 1925 (Οικουμενικη η τοπικη; p. 3-5). Un sinod ecumenic cere prezidenţa unui cap bisericesc recunoscut şi participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe. Pare greu acum, ca să poată lua parte patriarhul ecumenic, iar Biserica rusească, cea care cuprinde în sânul său cel mai mare număr de credincioşi, nu poate lua parte. Sovietele nu ar da patriarhului Tihon libertatea de a ieşi din întinsa lor închisoare; Biserica Vie este infectată de rătăciri, şi de acestea nu este scutită nici însăşi Biserica ruşilor emigraţi în Europa. De aceea, nu este nici putinţa şi nici trebuinţa de a convoca un sinod ecumenic, pentru că marile probleme dogmatice au fost dezlegate. Ar trebui mai bine ca în feluritele state ortodoxe să se adune sinoade particulare pentru a discuta problemele enumerate în programa patriarhală şi numai pe urmă a gândi la un sinod ecumenic.

De aceea, în împrejurările de faţă, noi nu zărim putinţa unei soluţiuni a crizei Ortodoxiei greceşti. Clerul anglican ar vedea cu ochi buni şi ar favoriza un sinod general al Bisericilor Ortodoxe la Ierusalim. Dar împrejurări nouă ar putea să se ridice în timpul pregătirii sinodului, aşa ca să împiedice convocarea lui. Trebuie să ne resemnăm înaintea faptului împlinit. Turcia, care fusese ştearsă din numărul naţiunilor, s-a ridicat iar, mulţumită certurilor şi urilor aliaţilor şi foarte relei politici a lui Lloyd George. Ea a ajuns o mare laicizatoare, ca Francia. Frumoasele zile ale capitulaţiunilor, ale tratamentelor de favoare, faţă de clerici, au apus. Dacă imputăm turcilor izgonirea patriarhului, ei vor putea răspunde: ,,De ce vă plângeţi ? Dacă avem dreptul să izgonim pe califul nostru, de ce aţi voi să ne tăgăduiţi dreptul de a izgoni pe capul unei, de acum înainte, mici comunităţi religioase pe care o îngăduim în casa noastră ?”

Situaţiunea este presărată cu greutăţi. Răspunderea ei nu apasă nici asupra Turciei, nici asupra Greciei, ci asupra acelor puteri care nu au ştiut să lucreze, nici la Constantinopol, nici la Lausanne şi care cu tărăgănările şi cu slăbiciunile lor nu au făcut alta, în Răsăritul apropiat, decât să osândească civilizaţiunea creştinească la o retragere ruşinoasă şi să întărească islamul războinic şi potrivnic Europei.

 

* * *

 

Acestea sunt amănuntele cronicii din l’Europa Orientale. Noi preţuim tonul obiectiv cu care este scrisă, dar tot avem de făcut câte o cârteală, pe ici, pe colo, cum s-a şi văzut în note. Aici, la urmă, trebuie să facem observarea că greşit turcii ar putea răspunde, cum crede autorul, că ei ar putea-o face cu dreptate: ,,Dacă am alungat pe califul nostru, de ce nu am putea alunga şi pe al vostru ? Are al vostru mai mult drept ?”

Răspundem: ,,Turcii pot face ce vor cu religiunea lor, dar nu pot aduce vătămare religiunii altora. Căci, dacă dumnealor laicizează, trebuie să nu se atingă de religiunea celor care vor s-o practice. În forma vieţii religioase a ortodocşilor din Turcia, există şi aşezământul Patriarhiei Ecumenice. Deci, trebuie să-l lase la locul lui, ca fapt al unei religiuni de care nu se pot atinge, iar cu a lor facă ce-or vrea”.

 


[1] N.tr.: Autorul, deşi catolic, nu scrie cu patimă, ca mulţi alţii împotriva ortodocşilor. Cuvintele sale sunt de simpatie, cum se cuvine unui creştin pentru alţi creştini. Dar în locul acesta, şi el vede lucrurile catoliceşte. Cum adică ? dacă ne-am uni cu Roma, scaunele noastre şi-ar pierde strălucirea lor, pentru a rămâne Roma singură să strălucească peste toate ? O asemenea unire însă nu se va face niciodată.

[2] N.r.: Se referă la Antantă.

[3] N.tr.: Aşa este în text, dar, fără îndoială, este o scăpare din vedere. Turcii au spânzurat, nu grecii.

[4] N.r.: Capitala Turciei. În 1930, numele de Angora, dat de selgiucizi în secolul al XIV-lea, a fost schimbat în Ankara.

[5] N.r.: Iată o nouă confirmare a relaţiilor Patriarhiei Ecumenice cu bolşevicii.

[6] N.tr.: Părintele arhimandrit Filaret Jocu a arătat în această revistă că altele au fost pricinile pentru care patriarhul din Constantinopol a luat măsuri împotriva episcopilor ruşi din Constantinopol. Ei lucrau în eparhie străină ca Biserică de sine stătătoare, şi, se înţelege, nu se putea ca chiriarhul locului să nu ia măsuri. Acest Anastasie este cel fost al Chişinăului.

N.r.: Istoria ne spune altceva. În noiembrie 1920, peste 150.000 de ruşi, împreună cu conducerea Armatei Ruse Albe în frunte cu generalul Wrangel, au sosit în Constantinopol pe mai mult de 125 de nave. Ei se refugiau din Crimeea în Constantinopol, având pe urme armata bolşevică. Cu o lună înainte, în octombrie, arhiepiscopul Anastasie fusese numit conducătorul comunităţii ruse din Constantinopol şi reprezentant al Administraţiei Ecleziastice Supreme pe lângă Patriarhia Ecumenică.

Pe 22 decembrie 1920, Patriarhia Ecumenică a emis decretul nr. 9084, în care acorda episcopilor ruşi autoritate deplină pentru a rândui problemele ecleziastice şi religioase ale refugiaţilor ruşi aflaţi în jurisdicţia sa.

Ruşii din diaspora nu au zăbovit vreme îndelungată pe teritoriul Patriarhiei Ecumenice. În februarie 1921, ei au primit o invitaţie din partea patriarhului Serbiei de a se muta în regatul sârb, astfel că între anii 1921-1944 centrul administrativ al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora se va afla în Serbia, la Sremski-Karlovtsy. În Constantinopol a rămas o mică parte din turma ortodoxă rusă şi doi arhiepiscopi, Anastasie Gribanovski şi Alexandru Nemolovski, care vor fi de altfel invitaţi să ia parte la Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 de însuşi patriarhul Meletie al IV-lea.

Aşadar, relaţiile dintre episcopii ruşi şi patriarhii ecumenici au fost cordiale până în clipa în care Patriarhia Ecumenică a făcut ‘casă bună’ cu renovaţioniştii şi a început prigonirea celor doi arhiepiscopi ruşi, deoarece se aflau în dezacord … ideologic. A se vedea Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii.

Traducătorul acestui articol, care nu este nimeni altul decât arhimandritul Iuliu Scriban, ‘uită’ că s-a întâlnit cu cei doi arhiepiscopi ruşi la congresul din 1923, şi uită de asemenea că mitropolitul Antonie Hrapoviţki, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, a fost prezent la înscăunarea patriarhului Miron Cristea în 1925, aşadar până şi Patriarhia României privea cu simpatie spre ruşii din diaspora la acea vreme.

[7] N.tr.: Dar ce ? înainte de război am avut vreo supărare din partea Constantinopolului ? Am fost în bune legături cu el.