----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (VI)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV[1]
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
1
 

Episcopii care au participat la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic – Episcopii sciţilor – Biserica din Sciţia sau Goţia – Organizarea exterioară a Bisericii în Imperiul Răsăritean – Părinţii celui de-al II-lea Sinod reuniţi din nou la Constantinopol în 382 – Relaţiile dintre ei şi Apus – Sinodul din Achileea – Scrisoarea episcopilor italieni către Teodosie – Aprecierile lor false – Părinţii din Constantinopol invitaţi la Sinodul din Roma – Refuzul lor – Sinodul din Roma – Damas şi Ursin – Probleme răsăritene – Observaţiile episcopilor răsăriteni reuniţi din nou la Constantinopol în 383 – Starea morală a Bisericii Romei – Ieronim, începuturile sale; criticile sale faţă de clerul roman – Încercări de reformă sub influenţa sa – Scrierile şi criticile sale i-au atras ura clerului roman – El părăseşte Roma – Starea morală a clerului răsăritean – Criticile Sfântului Grigorie Teologul – Ultimii ani ai Sfântului Grigorie – Moartea Sfântului Grigorie Teologul – Geniul său

 

Anii 382-387

 

Partea I

Un mare şi erudit istoric francez[2], făcând prezentarea episcopilor care au participat la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, se exprimă astfel: ,,Se vede că poate nu a existat nici un alt Sinod în Biserică la care să se afle un număr mai mare de sfinţi şi mărturisitori”.

Într-adevăr, în afară de Sfântul Meletie al Antiohiei şi Sfântul Grigorie Teologul care au prezidat Sinodul înainte de Nectarie, îi remarcăm acolo pe Eladie, succesorul Sfântului Vasilie pe scaunul Cezareei Capadociei; Grigorie de Nyssa şi Petru de Sevasta, fraţi ai aceluiaşi Vasilie; Amfilohie al Iconiei, Optim al Antiohiei din Pisidia; Diodor de Tars; Pelaghie al Laodiceei; Evloghie al Edessei; Acachie de Bereea; Isidor de Cyr; Chiril al Ierusalimului; Ghelasie al Cezareei Palestinei; Dionisie de Diospolis care mărturisise credinţa; Vitus de Carrhes; mărturisitorul Avraam de Batnes, din Mesopotamia; mărturisitorul Antioh de Samosata.

Nu toţi episcopii erau deci dintre cei pe care Sfântul Grigorie Teologul îi reprezintă dezbătând ca gâştele şi cocorii; flecărind ca gaiţele, sau bâzâind ca viespile, şi sărind la ochii celor care vroiau să-i contrazică. Grigorie nu-i confunda cu episcopii pe care-i critică pe marii şi sfinţii ierarhi din care cea mai mare parte erau prietenii săi.

În toate sinoadele existau gâşte, cocori, gaiţe şi viespi; autoritatea adunărilor ecumenice nu depinde de calitatea persoanelor care luau parte la acestea, ci de mărturia sinceră pe care ele o aduceau dogmei de credinţă, întotdeauna crezută şi întotdeauna mărturisită. Biserica vorbea astfel prin ei, şi doar mărturia Bisericii trebuie s-o ascultăm şi s-o urmăm.

Printre semnatarii documentelor sinodului se remarcă trei episcopi sciţi: Terentie, Eterie şi Sevastin.

Scaunele lor erau situate pe Dunărea de jos, pe malul nordic al acestui fluviu. Romanii au dat numele de Sciţia meridională acestor regiuni care au primit ulterior numele de Basarabia, România, Transilvania şi Slavonia. Terentie era episcop de Tomis, capitala provinciei. El îi succedase fără îndoială lui Vetranion, acest episcop care s-a opus atât de energic împăratului arian Valens[3].

Încă din cel de-al II-lea secol al erei creştine, creştinismul fusese propovăduit sciţilor şi printre ei se aflau numeroşi creştini[4].

În cel de-al treilea secol, ei au făcut incursiuni în Imperiul Roman, până în Capadocia şi Galatia. Ei au adus în ţările lor un mare număr de prizonieri creştini care au contribuit la răspândirea Evangheliei printre ei[5]. Între aceşti prizonieri se aflau strămoşii vestitului Ulfila.

Popoarele meridionale pe care romanii le numeau sciţi aparţineau unui neam aparte, distinct de cel al sciţilor din nord; acestui neam i s-a dat numele de goţi sau geţi.

La începutul celui de-al IV-lea secol, sciţii din nord au invadat Sciţia meridională sau Goţia. O parte dintre locuitorii acestei ţări a trecut Dunărea şi s-a stabilit în provinciile Traciei şi Macedoniei[6], în special pe Dunăre la Muntele Hoemus[7]. Ei aveau atunci un episcop pe nume Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea[8].

În timpul celui de-al IV-lea secol, Biserica goţilor de pe cele două maluri ale Dunării a fost organizată în întregime; ea avea episcopii săi, clerul său, monahii săi, fecioarele sale. Ea a avut chiar pe atunci mucenici[9], deoarece mulţi dintre conducătorii săi erau păgâni şi manifestau multă ură faţă de creştinism. Ei au făcut numeroşi mucenici, dintre care cel mai renumit a fost Sfântul Sava, al cărui nume a rămas celebru în toată Sciţia meridională veche[10].

Această persecuţie a Bisericii sciţilor sau goţilor a avut mare răsunet în Răsărit şi în Apus[11]. Sfântul Vasilie al Cezareei, având ocazia de a-i scrie rudei sale Soran, duce al sciţilor, l-a rugat să-i trimită moaştele noilor mucenici în Cezareea, patria sa[12]. Soran s-a adresat lui Asholie, capadocian ca el, şi care devenise episcop de Thessalonic, capitala Macedoniei. Acest episcop a participat la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, deşi numele său nu figurează printre semnăturile care s-au păstrat. Acesta era un sfânt episcop, foarte ortodox şi care s-a arătat deschis susţinător al Marelui Atanasie.

Asholie i-a primit ca pe nişte fraţi pe creştinii pe care violenţele conducătorilor goţilor îi siliseră să treacă Dunărea. Printre ei erau cu siguranţă urmaşi ai vechilor săi compatrioţi duşi prizonieri în Goţia. Aceşti credincioşi au adunat cu grijă moaştele mucenicilor lor şi, atunci când Vasilie i le-a cerut lui Soran, ei au putut să-l însărcineze pe Asholie să le trimită pe cele ale Sfântului Sava. Asholie a adăugat la această expediere o epistolă, scrisă în numele Bisericii din Goţia[13].

Asholie îi scrisese deja lui Vasilie care îi ceruse informaţii despre uniunea care domnea în Bisericile ţinuturilor îndepărtate în care el trăia.

Vasilie, primind epistola Bisericii din Goţia şi moaştele Sfântului Sava, i-a scris episcopului de Thessalonic pentru a-i mulţumi[14].

„Oare nu se cuprindea în ea o minunată descriere despre mucenici, atunci când a expus atât de viu felul pătimirii lor, încât lucrurile păreau că s-ar petrece înaintea ochilor noştri ? [...] Din clipa în care am luat în mână scrisoarea şi am citit-o de mai multe ori, înţelegând bogăţia harului pe care Duhul Sfânt ni l-a dat, am avut impresia că ne-am afla în vremurile vechi, când înfloreau Bisericile lui Dumnezeu fiindcă erau înrădăcinate în credinţă, în unire şi în dragoste ca nişte mădulare diferite care se potrivesc atât de desăvârşit laolaltă încât parcă formează un singur trup. [...] Inimile noastre au revenit la fericirea de altădată, din clipa în care ne-a venit o scrisoare dintr-o ţară îndepărtată, înflorită de frumuseţea dragostei, ba ne-a sosit şi mucenicul însuşi din ţinuturile barbarilor, care locuiesc la nordul Dunării, vestind el însuşi cât de curată este credinţa care domneşte acolo”.

Prin urmare, goţii erau atunci ortodocşi. Ulterior, arianismul a făcut printre ei multe ravagii.

Introducerea arianismului printre goţi i se atribuie lui Ulfila. Această acuzaţie nu este cu totul fondată. Ulfila[15], capadocian de origine, a trecut Dunărea cu compatrioţii săi; el a încercat să-i civilizeze. Pentru aceasta, el a scris, cu caractere greceşti, în limba lor, care nu avea până atunci un alfabet, şi a tradus în această limbă o parte din Sfintele Scripturi. El era episcop în momentul în care compatrioţii săi au început să treacă Dunărea. Când au trecut acest fluviu în număr mai mare, înainte de invazia hunilor, Ulfila a fost delegat pe lângă Valens să obţină autorizaţia de a se stabili în Tracia şi provinciile învecinate. Valens a autorizat această emigrare cu condiţia ca goţii să accepte formula înşelătoare a Sinodului din Rimini. Ulfila nu a văzut în acest act decât o polemică care nu atingea câtuşi de puţin adevărata dogmă; el a acceptat formula; goţii s-au găsit astfel în relaţii cu arienii fără a mărturisi arianismul. Când Valens a murit, s-a vrut să se opună emigraţiei gote autorizate de acesta. Goţii erau ortodocşi, iată de ce episcopii lor, la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, s-au numărat printre ortodocşi[16].

Episcopii sciţilor au primit fără îndoială scrisoarea de convocare de la Teodosie, deoarece prinţii lor erau vasali ai împăratului din Constantinopol; în plus, ei erau legaţi de Biserica Răsăriteană de unde venise credinţa în Bisericile lor şi se interesau de problemele atât de grave care-i dezbinau pe creştini.

Prin urmare, nu este de mirare că, neaparţinând direct imperiului, Bisericile lor nu erau cuprinse în listele care fuseseră redactate la sinod. Bisericile goţilor erau şi au rămas acefale.

Cel de-al II-lea Sinod Ecumenic a constituit patriarhiile şi a introdus în Biserică împărţirile civile ale Imperiului Roman astfel încât jurisdicţia fiecărui episcop să fie clar determinată[17]. Până atunci, demarcaţiile erau stabilite după tradiţie; Sinodul Ecumenic de la Niceea a confirmat aceste tradiţii; dar cel de-al II-lea Sinod Ecumenic a făcut legală împărţirea în patriarhii, exarhate, provincii şi oraşe.

Episcopii oraşelor capitale au fost consideraţi patriarhi, după rangul lor. După întemeierea Constantinopolului, acest oraş era considerat capitala imperiului în Răsărit; Roma rămânea capitala imperiului în Apus. S-a lăsat acestui oraş, în geografia ecleziastică, primul rang pe care-l avea în imperiu; Constantinopolul a fost de rangul al doilea; Alexandria, capitala imperiului în Africa; Antiohia, capitala imperiului în Asia erau de rangul al treilea şi al patrulea.

Ierusalimul avea un rang excepţional, datorită evenimentelor sfinte de care amintea; episcopul său nu era nici măcar mitropolit al Palestinei, titlu care aparţinea episcopului Cezareei, capitala provinciei; însă el a fost considerat în mod excepţional patriarh.

Biserica întreagă a fost astfel grupată în jurul a cinci patriarhii care erau totodată centrele provinciilor. Episcopii capitalelor de provincii sau metropole au fost centre în jurul cărora s-au grupat episcopii micilor oraşe sau cetăţi.

Această organizare a Bisericii a supravieţuit Imperiului Roman şi s-a perpetuat până în zilele noastre.

În afară de marile capitale şi metropole, anumite oraşe aveau un rang intermediar şi erau considerate capitale de gradul al doilea. Episcopii lor purtau titlul de exarh sau întâistătător şi au fost consideraţi conducători ai Bisericilor autonome sau autocefale, adică independente de patriarhi.

Părinţii celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, după ce au întărit credinţa de la Niceea şi au pus bazele organizării exterioare a Bisericii, s-au întors la Bisericile lor; dar, în vara următoare[18], cea mai mare parte dintre ei, din raţiuni diverse, au revenit la Constantinopol şi s-au reunit din nou în sinod. Ei au găsit la Constantinopol o scrisoare care-i convoca la un sinod la Roma care se anunţa că va fi foarte important.

Pentru a înţelege acest demers, trebuie să relatăm evenimentele care au avut loc în Apus în acest an.

În timp ce la Constantinopol se desfăşura cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, episcopii apuseni se reuniseră la Achileea[19].

Scopul principal al sinodului era de a-i condamna pe cei doi episcopi arieni, Paladie şi Secondian, dacă ei nu vroiau să-şi retracteze erorile. Paladie şi Secondian ceruseră ca un Sinod Ecumenic al Răsăritului şi Apusului să judece cauza lor; dar Ambrozie al Milanului i-a convins pe împăraţii Graţian şi Valentinian al II-lea, care conduceau Apusul, şi pe Teodosie care conducea Răsăritul, că era inutil să deranjeze atâţia episcopi pentru o cauză care privea mai degrabă persoanele a doi episcopi eretici decât dogma deja definită de atâtea ori clar. Potrivit Sfântului Ambrozie, o reuniune a episcopilor din Italia şi a câtorva provincii vecine era suficientă pentru caz[20]. Împăraţii au fost de acord cu opinia lui. Cea mai mare parte a episcopilor sinodului aparţinea nordului Italiei; dar celelalte provincii, cu excepţia Spaniei, au trimis delegaţi. Valerian al Achileei prezida reuniunea; episcopul care a exercitat acolo cea mai mare influenţă a fost Ambrozie al Milanului[21].

Episcopii galezi din Viennoise şi doi narbonezi[22] trimiseseră la sinod, pentru a-i reprezenta, pe Constanţie de Orange şi Proculus de Marsilia. Sinodul le-a scris pentru a le mulţumi pentru concursul lor şi a-i informa că Paladie şi Secondian au fost condamnaţi după ce au fost încredinţaţi că ei susţin erezia lui Arie[23]. El a prezentat împăraţilor discuţiile care au avut loc în adunare şi i-a rugat să alunge din Milan pe Julian Valens, episcop arian de Pettau, care nu a binevoit a merge la sinod şi a împiedica reuniunile pe care fotinienii le ţineau la Sirmium.

Trebuie să observăm că mai ales din timpul domniei lui Graţian episcopii apuseni apelau la puterea vremelnică împotriva adversarilor Bisericii.

Sinodul din Achileea a scris o a doua epistolă către împăraţi pentru a-i ruga să-l îndepărteze din Milan pe Ursin, adversarul lui Damas al Romei. Se părea că prefectul Romei se declarase în favoarea sa, de aşa manieră că poporul roman era nedumerit de partea cui să se afle[24]. Părinţii l-au acuzat pe Ursin că face cauză comună cu Valens şi ceilalţi arieni.

Partizanii lui Ursin nu s-au descurajat deloc; violenţele lui Damas şi decretele de exil pe care le-a obţinut împotriva lor nu i-au făcut câtuşi de puţin să-l abandoneze pe acela pe care-l considerau episcop legitim al Romei. Damas căuta să-i facă să treacă drept eretici dându-le titlul de luchiferieni, cu scopul de a face să se creadă că ei constituiau o sectă eretică; dar ei au dovedit că erau soborniceşti şi că Luchifer de Cagliari învăţase dogma ortodoxă.

Într-adevăr, dacă acest episcop a avut vina de a se separa de alţi episcopi pentru chestiuni de disciplină, nu i se putea reproşa nici o erezie. Cei mai mari episcopi din Răsărit şi Apus aveau pentru el o mare stimă. Damas îşi dădea silinţa să facă să treacă drept eretic un episcop savant care s-a bucurat în toată Biserica de o influenţă legitimă şi ale cărui scrieri erau incontestabil superioare celor ale lui Damas. Scrierile teologice ale lui Luchifer sunt cu siguranţă mai serioase decât micile poezii cu care Damas le amuza pe matroanele romane.

Partizanii lui Ursin au continuat să fie persecutaţi cât timp a trăit Damas, dar împăratul Teodosie le-a dat apoi câştig de cauză şi a interzis să fie trataţi ca eretici[25].

În epistola lor, episcopii din Achileea socoteau că Ursin era cu atât mai vinovat de tulburarea Bisericii Romane cu cât ea păstrase sfânta credinţă a apostolilor şi de la ea proveneau drepturile comuniunii respectabile.

Într-adevăr, Biserica Romei era atunci ortodoxă; importanţa pe care ea o avea ca Biserică a primei capitale a imperiului şi singura apostolică din Apus o făcea să fie o intermediară obişnuită a comuniunii dintre Răsărit şi Apus. Faptul că această Biserică avea atunci doi episcopi era considerat de sinod un inconvenient grav pentru întreaga Biserică[26].

Sinodul a scris o a treia epistolă către împăraţi pentru a-i felicita pentru pacea adusă Bisericilor în Răsărit, ca şi în Apus[27]. Dar ei au adăugat că Răsăritul este tulburat în ce-l priveşte pe Paulin al Antiohiei, pe care Apusul îl privea ca pe un episcop legitim şi ei credeau că trebuia întrunit un sinod la Alexandria pentru a încheia această problemă.

Sinodul din Achileea odată terminat, episcopii italieni l-au urmat pe Ambrozie la Milan. Ei au auzit acolo vorbindu-se de ceea ce se făcuse la Sinodul din Constantinopol, care nu era considerat încă ecumenic. Ei nu aveau decât amănunte inexacte despre acest sinod şi, în general, despre chestiunile din Răsărit. Ei au socotit totuşi oportun să-i scrie împăratului Teodosie[28].

Ei au reamintit întâi că în Apus se hotărâse că dacă murea unul din cei doi episcopi ai Antiohiei, celălalt avea să fie recunoscut pretutindeni ca legitim. Sinodul din Constantinopol nu ţinuse cont de această decizie şi îl numise pe Flavian episcop al Antiohiei, în locul Sfântului Meletie.

Episcopii italieni au condamnat de asemenea înălţarea lui Nectarie pe scaunul Constantinopolului, şi pretindeau că episcopul legitim era Maxim Cinicul. Acest impostor colportase în Apus scrisori de comuniune pe care i le dăduse Petru al Alexandriei, de aşa manieră că, în Italia, era considerat episcop legitim al Constantinopolului şi nu se ţinea cont defel de ceea ce scrisese Sfântul Grigorie Teologul despre hirotonirea sacrilegă a acestui intrus.

Ambrozie ştia bine că râvnei Sfântului Grigorie Teologul i se datora reînvierea ortodoxiei în Constantinopol[29]; şi îl aşază pe acest mare episcop în rând cu Damas al Romei, Petru al Alexandriei şi el însuşi, Ambrozie al Milanului, printre apărătorii dogmei sănătoase împotriva arienilor. Drept urmare, este greu de înţeles cum au putut ignora episcopii italieni că Sfântul Grigorie fusese aşezat canonic pe scaunul Constantinopolului. Ei spun că Grigorie, conformându-se tradiţiei Părinţilor, nu se considerase deloc episcop al Constantinopolului[30]. Acest lucru era adevărat înainte de cel de-al II-lea Sinod Ecumenic; dar după sinod Grigorie s-a socotit cu adevărat episcop al Constantinopolului.

În aceeaşi epistolă, episcopii Sinodului din Milan au adus injurii Sinodului Ecumenic din Constantinopol, afirmând că Părinţii acestei adunări au preferat să judece singuri cauza lui Maxim decât de comun acord cu Apusul. Ei i-au dat prea multă cinste lui Maxim comparând conduita sa cu cea a Sfântului Atanasie şi a lui Petru al Alexandriei care solicitaseră judecata Bisericilor Romei, Italiei şi întregului Apus în neînţelegerile lor cu arienii.

Amintind aceste fapte, episcopii s-au grăbit să spună că ei nu au cerut, ca prerogativă, dreptul de a judeca în lucrurile care privesc Răsăritul, ci că ei au cerut doar să participe la deciziile comune[31].

Aceşti episcopi nu cunoşteau încă pretenţiile pe care unul dintre ei, cel al Romei, avea să şi le atribuie mult mai târziu ca judecător suprem în Biserică. Trebuie să remarcăm că episcopii apuseni nu credeau că recursurile Sfântului Atanasie şi Petru al Alexandriei la Bisericile apusene sunt un apel la aceste Biserici; cu atât mai puţin un apel la Biserica Romei ca Biserică mamă şi suverană.

Maxim nu putea, sub nici un titlu, să revendice scaunul Constantinopolului; el era prea bine cunoscut în Răsărit pentru a se putea lua în serios propunerea ca un Sinod Ecumenic să se ocupe de acest impostor infam.

Teodosie a răspuns episcopilor italieni[32] într-un mod atât de categoric, încât ei nu au putut decât să-şi ceară iertare şi să se limiteze la bunele intenţii pe care le-au avut când au redactat epistola[33]. Ei nu au considerat util să insiste nici asupra Sinodului din Alexandria, nici asupra Sinodului Ecumenic din Roma pe care îl propuseseră. Ei au adăugat că mai aveau un scop cerând un sinod apusean, acela de a elucida chestiunea atât de încurcată a apolinarismului.

Episcopul Romei se lăsase înşelat de apolinaristul Vitalie, din Antiohia, care spera să-i urmeze Sfântului Meletie. Văzând că Flavian fusese preferat, el a făcut schismă şi a mers la Roma unde a răspândit noi prejudecăţi privind problemele din Antiohia.

Apusul nu se pricepea prea bine să-şi aleagă prietenii. Vitalie vroia să fie în bune relaţii cu Paulin, pentru a înşela mai bine Apusul care-l considera episcopul legitim al Antiohiei. Prin urmare, l-au primit pe Vitalie ca ortodox după declaraţiile înşelătoare pe care le-a făcut.

El deosebea în Iisus Hristos sufletul de spirit şi, în timp ce afirma că Hristos era un om desăvârşit, susţinea că dumnezeirea a înlocuit în El ceea ce în oamenii obişnuiţi se numeşte spirit[34]. După Sfântul Epifanie, Vitalie era episcop; ceea ce ne face să credem că el a făcut să-i fie acordată hirotonirea pentru a-i succeda Sfântului Meletie, deşi el nu a fost ales.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] N.tr.: Vladimir Guettee a dedicat acest volum al Istoriei sale Bisericii României. Pe prima pagină a volumului, el a scris această dedicaţie: ,,Eu dedic acest volum al IV-lea al Istoriei Bisericii cinstitei Biserici a României, mădular slăvit al Trupului lui Hristos, care este Biserica Ortodoxă Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ca mărturie a profundului meu respect şi recunoştinţei mele vii”.

   [2] Tillemont, Memorii pentru a servi unei Istorii bisericeşti, tomul IX, p. 473, ed. Paris, 1703.

   [3] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 21.

   [4] Tertullian, Adv. Jud., c. 7.

   [5] Filostorg, Hist., II, 5.

   [6] Astăzi, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Herţegovina.

   [7] Jornand., De Reb. Getic.

   [8] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, c. 8.

   [9] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catech., 109; 111; 40.

   [10] N.tr.: Pomenit în Biserica Ortodoxă pe 18 aprilie.

   [11] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, 33; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 37; Fericitul Augustin, De Civit. Dei, XVIII, 52; Sfântul Ambrozie al Milanului, In Luc., II, 37.

   [12] Sfântul Vasilie cel Mare, Epist., 155.

   [13] D. Ruinart, Act. sinc. Martyr.; Menolog. 26 martie.

   [14] Sfântul Vasilie cel Mare, Epist., 154, 164 şi 165 către Asholie.N.tr.: A se vedea Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri III, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 12, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 355-356.

   [15] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, 33, 34, 38; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 33; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 39.

   [16] Sozomen (VI, 21) afirmă că sciţii sau goţii, în momentul convertirii lor la creştinism, nu aveau decât un episcop, cel din Tomis, oraş bogat situat pe malul stâng al Mării Negre. La sfârşitul secolului al IV-lea, ei aveau mai mulţi episcopi.

   [17] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8.

   [18] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8.

   [19] Gesta Concil. Aquileiens., inter. Ambros. op.; Sfântul Ambrozie, Epist., 4, 7, 8.

   [20] Decret. Imperial. inter Gesta Conc.; Conc. Epist. ad Imperat., inter Ambros., Epist. 10, class. 1, edit. Bened.

   [21] Gesta Conc. Aquileiens, inter Epist. Ambros., class. 1, ant. Epist. 9.

   [22] N.tr.: Viennoise sau Viennaise, în latină Viennensis sau Gallia Viennense este o provincie romană din antichitatea târzie din sud-estul Franţei. Oraşul principal era Vienne. Narbonezi, adică din regiunea Narbonnaise sau Galia Narbonnaise, provincie romană numită astfel din 118 î.Hr. după întemeierea coloniei romane Narbonne în regiunea Occitania.

   [23] Sfântul Ambrozie, Epist. 9, class. 1.

   [24] Int. Ambros., Epist.; class. 1, Epist. 11.

   [25] Împăratul Teodosie, Rescript. pro Marcellin. et Faustin. Presbyt.

   [26] Se intuieşte bine că susţinătorii papalităţii au abuzat de cuvintele Sinodului din Achileea în favoarea teoriei lor. Noi vom remarca că sinodul nu a constatat decât fapte fără a trage nici o consecinţă dogmatică în favoarea episcopilor Romei.

   [27] Int. Ambros., Epist.; class. 1, Epist. 12.

   [28] Ibid., Epist. 13.

   [29] Sfântul Ambrozie, De Spirit Sanct., cartea I, prolog. § 17, 18.

   [30] Sfântul Ambrozie, Epist., 13, § 4.

   [31] Ibid.

   [32] Sfântul Ambrozie, Epist., 14, § 4.

   [33] Ibid.

   [34] Sfântul Epifanie, Hæres., 77, § 20 şi urm.