----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXXI)

 

Episodul anterior

 

Omilia a VII-a (Iezechiil 40, 20-26)

1. Mare trebuie să fie discernământul cititorilor astfel încât ori de câte ori este grăit un cuvânt din Sfânta Scriptură, să nu se creadă că are întotdeauna acelaşi înţeles; aşa cum soarele este uneori tâlcuit într-un sens bun, dar alteori într-un sens rău. Căci uneori Însuşi Mântuitorul nostru este înţeles prin numele soarelui, dar alteori persecuţia. Precum mărturiseşte Cartea Înţelepciunii, nelegiuiţii în iad vor spune: ,,Rătăcit-am dar de la calea adevărului, şi lumina dreptăţii nu ne-a strălucit nouă” (Înţelepciunea lui Solomon 5, 6).

Şi Domnul spune despre seminţele semănate: ,,Şi răsărind soarele, s-au pălit” (Matei 13, 6), deoarece cu adevărat când vine persecuţia, cuvintele propovăduirii se usucă în inimile celor răi. Astfel leul Îl preînchipuie pe Domnul. De aceea este scris: ,,A biruit leul cel din seminţia lui Iuda” (Apocalipsis 5, 5). Asemănarea diavolului este exprimată prin numele leului aşa cum este spus prin întâiul păstor: ,,Potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pre cine să înghită” (I Petru 5, 8).

De asemenea, înţelepciunea este înţeleasă prin numele boului. De aceea este scris: ,,Să nu ari cu bou şi asin împreună” (A Doua Lege 22, 10), adică să nu uneşti pe omul înţelept cu cel nebun în propovăduire. Nebunul este reprezentat şi de bou, precum este spus despre 077. Scriptura. Talcuiri VT LXXIcel care este prins în ruşinea dragostei: ,,El a mers după ea degrabă, şi ca un bou la junghiere se aduce” (Pildele lui Solomon 7, 22), adică ca şi cum nebunul este târât la moartea lui.

 

Sfantul Prooroc Iezechiil

 

Dar am spus aceste lucruri ca nu cumva, fiindcă am tâlcuit poarta ca preînchipuind pe Domnul sau pe propovăduitori sau Sfânta Scriptură, să se creadă că ori de câte ori este citit cuvântul poartă la acest prooroc înseamnă ceva diferit. Când, însă, proorocul a vorbit în cele din urmă despre o singură poartă, (prin aceasta) s-a înţeles pe drept credinţa deoarece credinţa tuturor celor aleşi este una. Cu adevărat, când sunt menţionate alte porţi, (prin ele) pot fi înţelese gurile propovăduitorilor, prin care este recunoscută Adevărata Viaţă şi prin care trece urcuşul către cunoaşterea tainelor duhovniceşti. Deoarece trebuie să remarcăm că poarta care simbolizează credinţa este numită poarta de mai jos. Fiindcă cât suntem în această viaţă, suntem, ca să spunem aşa, ţinuţi mai jos în adâncimi. Şi credinţa este pe drept poarta de mai jos pentru că deschide cunoaşterea lui Dumnezeu pentru noi pe pământ.

Aşadar acum spune: ,,Şi m-a băgat spre miazănoapte, şi iată poarta, care caută spre miazănoapte către curtea cea mai dinafară, şi o a măsurat cât este de lungă şi de lată. Şi tinde (încăperi) trei de o parte şi trei de alta, şi fruntea şi foişorul şi finicii (săpături de finici) ei, şi s-a făcut după măsura porţii, care caută către răsărit, de cincizeci de coţi lungimea ei, şi de douăzeci şi cinci lărgimea. Şi ferestrele ei şi foişoarele şi finicii (săpături de finici) ei, ca şi poarta, care caută către răsărit, şi pre şapte trepte se suia la ea, şi foişor pre dinlăuntru” (Iezechiil 40, 21-23).

2. Referitor la poarta curţii celei mai dinafară care caută spre miazănoapte sunt înfăţişate aceleaşi trăsături precum s-a spus deja mai înainte despre cealaltă poartă, şi de asemenea sunt adăugate altele pe care proorocul nu le-a pomenit cu privire la poarta amintită mai sus. Apoi, pentru a expune mai departe chestiunile care nu au fost încă discutate trebuie să recapitulăm pe scurt ceea ce s-a spus deja.

Cu adevărat poarta caută spre miazănoapte când fiecare propovăduitor cercetează viaţa unui păcătos şi deschide înaintea lui viaţa lăuntrică prin cuvântul propovăduirii. Despre aceasta se spune că este poarta curţii din afară. Deci curtea din afară este viaţa actuală în care tot ceea ce este făcut trupeşte este de asemenea văzut trupeşte. Aceasta măsoară tot atât în lungime cât în lărgime deoarece atunci când un păcătos este condus la credinţă este necesar ca dascălul lui să socotească cât de mult poate el progresa din mustrarea lui atât în lungimea nădejdii, cât şi în lărgimea dragostei.

Căci cel care s-a convertit la Dumnezeu, dacă nădăjduieşte încă la lucrurile bune ale vieţii actuale, nu are lungime fiindcă viaţa în care el şi-a pus nădejdea este scurtă. Dacă el este constrâns încă de dorinţa aprinsă pentru lucrurile pământeşti şi ura faţă de aproapele, el nu are lărgime, deoarece nu ştie să dispreţuiască cele vremelnice sau să se lărgească pe sine în dragostea faţă de aproapele.

Într-adevăr când fiecare convertit nădăjduieşte cu răbdare la bucuriile vieţii veşnice, el îngăduie cu dragoste supărările pe care i le pricinuiesc semenii lui şi dispreţuieşte acele lucruri pe care nu doreşte să le aibă; poarta are lungime şi lărgime fiindcă slava propovăduitorului este progresul celui care îl ascultă. De aici cuvintele grăite anumitor fraţi printr-un mare propovăduitor: ,,Bucuria şi cununa mea” (Filippeni 4, 1). Şi din nou: ,,Acum noi vii suntem, dacă staţi voi întru Domnul” (I Tesalonicheni 3, 8). Şi din nou: ,,Căci care este nădejdea noastră, sau bucuria ... ? Au nu şi voi veţi fi înaintea Domnului nostru ?” (I Tesalonicheni 2, 19).

Deci poarta care caută spre miazănoapte are lungime şi lărgime fiindcă, atunci când propovăduitorul a convertit la credinţă un necredincios amorţit în răceala păcatului său, în măsura în care îl întinde în lungimea nădejdii şi îl lărgeşte în lărgimea dragostei, îl face să fie slava lui proprie. Şi întrucât în cunoaşterea Sfintei Treimi prin cuvântul propovăduitorului toţi ascultătorii săi progresează în dragostea aceleiaşi Treimi, această poartă are trei încăperi de o parte şi trei de alta, căci tot ce spune Ziditorul despre Treime prin Noul Testament El arată de asemenea înainte din Cel Vechi. Şi inimile ascultătorilor progresează în dragostea faţă de Împărăţia Cerească astfel încât sufletul, lipindu-se de Dumnezeu ca mireasa cu mirele ei, stă deja într-o tindă şi întoarce spatele dorinţelor pământeşti.

3. Cu adevărat, precum s-a spus mult mai înainte, fiindcă există trei cinuri ale celor care duc vieţi virtuoase, adică soţii buni, cei necăsătoriţi şi propovăduitorii, şi deoarece unii aşezaţi în căsătorie se străduiesc în dragoste pentru Împărăţia Cerească, iar alţii în nădejdea bucuriei veşnice îşi chinuie trupul, fug de toate lucrările pământeşti şi dispreţuiesc să fie implicaţi în grija pentru acest veac, şi alţii într-adevăr dispreţuiesc bunurile pământeşti şi vestesc bucuriile cereşti pe care ei le cunosc – ce sunt toţi aceştia dacă nu tindele din zidirea duhovnicească, în ale căror cugete şi contemplări sufletul se uneşte cu Mirele său ceresc ?

Fiindcă nu numai Biserica din păgâni are aceste trei cinuri ale celor buni, ci şi sinagoga le-a avut uneori când o mare mulţime de oameni duhovniceşti a aşteptat cu înflăcărare harul Mântuitorului, poarta zidirii cereşti are trei tinde de o parte şi trei de alta, deoarece fiecare propovăduitor, când îl invită pe ascultător la Împărăţia Cerească, arată că atât Părinţii din Vechea Lege cât şi cei din Noua Lege s-au străduit cu dorinţă cerească. Căci foarte adesea pildele îmboldesc mai mult decât cuvintele înţelepciunii, şi când propovăduitorul descrie cum unii din Noul Testament, sau alţii din Cel Vechi, s-au purtat ca soţi sau ca necăsătoriţi sau ca propovăduitori cu privire la dragostea faţă de Atotputernicul Dumnezeu, poarta care vorbeşte arată că are trei tinde de fiecare parte.

Această poartă are şi o frunte pentru că în viaţa propovăduitorului există lucrări deschise care sunt văzute. Mai mult, are un foişor în faţa frunţii deoarece înainte de a sfătui la fapte bune vesteşte credinţa prin care sufletul care se apropie cu umilinţă este ridicat la înălţimea îndemnurilor bune. Toate acestea corespund cu măsura porţii anterioare deoarece adaugă: ,,Măsura ... de cincizeci de coţi lungimea ei, şi de douăzeci şi cinci lărgimea”.

4. Vă amintiţi că am vorbit deja pe larg despre aceste lucruri înainte. Am spus atunci că numărul 50 înseamnă odihnă, deoarece fiecare al cincizecilea an era dat poporului din vechime pentru odihnă, era numit jubileu, şi numărul 7, prin care acest veac întreg este dezvăluit, când este înmulţit cu el însuşi, dă 49. La acesta se adaugă 1 fiindcă odihna veşnică se desăvârşeşte în contemplarea Unuia. Deci acelaşi număr 50 este pentru lungime pentru noi deoarece nimeni nu poate ajunge la acea odihnă decât cel care îşi poate întinde nădejdea către aceasta cu multă suferinţă.

De asemenea ne învaţă în mod explicit că suntem chemaţi la odihna veşnică de numărul 50, căci s-a poruncit să fie puse în cortul mărturiei 10 covoare (de fapt, cortul era alcătuit din 10 covoare), care trebuiau să aibă 50 de cheotori şi 50 de copci de aur pe o parte şi pe partea de sus. Deci covoarele cortului mărturiei sunt toţi sfinţii care contribuie cu felurite culori ale virtuţilor la împodobirea Sfintei Biserici. Aceştia învăluie cele dinlăuntru şi împodobesc în orice chip cele din afară pentru că viaţa lor, în măsura în care este văzută, este o podoabă şi înţelegerea lor lăuntrică este ascunsă în timp ce tainele cereşti pe care ei le păstrează în cuget şi nu le pot spune sunt cumva învăluite în ei. Dar pe drept sunt 10 covoare deoarece însele inimile sfinţilor au înaintat prin respectarea celor zece porunci.

Cu adevărat se porunceşte ca cheotorile vinete (adică, albastru închis) ale covoarelor să fie 50. Vânăt are aspectul cerului. Deci cheotorile covoarelor sunt învăţăturile cereşti prin care sufletele sunt legate astfel încât ele atârnă de sus, înălţate printre cei mai mici ca ele. În mod limpede, aceste cheotori au copci de aur, înţelegerea simplă strălucind cu adevărata înţelepciune. Pentru că trebuie păzită din toate părţile şi întărită cu veghea atenţiei precaute, această înţelegere este pe drept indicată prin copci.

5. Şi trebuie remarcat că se porunceşte ca cheotorile sau copcile covoarelor să fie pe o parte şi pe partea de sus, deoarece învăţăturile cereşti şi înţelegerea duhovnicească ar trebui nu numai să ne sprijine de sus în iubirea pentru Dumnezeu, ci şi să ne unească cu aproapele nostru în dragoste. Deci în măsura în care Îl iubim pe Ziditorul nostru noi atârnăm, ca să spunem aşa, în văzduh de cheotorile de deasupra noastră. Dar în măsura în care îi iubim pe semenii noştri ca pe noi înşine avem cheotori şi copci pe o parte, astfel încât covoarele cortului mărturiei, adică sufletele credincioşilor pot fi unite prin dragoste şi nu despărţite prin discordie.

Astfel, aici, chiar după lungimea de cincizeci de coţi, este adăugată de îndată lărgimea de douăzeci şi cinci de coţi, care cu siguranţă se referă la dragostea de aproapele. Deoarece dragostea se lărgeşte în iubirea de fraţi şi săvârşeşte pentru ei toate faptele bune de care este capabilă. Apoi toate faptele bune care sunt făcute trupeşte sunt manifestate prin cele cinci simţuri trupeşti, adică prin vedere, auz, pipăit, gust şi miros. Cu adevărat, numărul cinci înmulţit cu el însuşi dă douăzeci şi cinci pentru că faptele bune, odată începute, deşteaptă prin râvnă duhul să sporească şi sunt înmulţite prin ele însele.

În acest chip, ele creează de asemenea lărgime pentru minte astfel că ea nu este îngustată de indiferenţă, ci lărgită în fapte bune de dragoste. Fiindcă toată amorţeala indiferenţei este îngustime, dar toată bunăvoinţa dragostei este lărgime mare. Căci chiar dacă lipsesc bunurile care sunt probabil oferite unui seamăn sărac, mare este esenţa bunăvoinţei care este de ajuns pentru a fi răsplătit cu Împărăţia, precum este scris: ,,Pre pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14 – însă Sfântul Grigorie are alt citat: ,,Pe pământ pace oamenilor cu bunăvoire”).

Apoi urmează: ,,Şi ferestrele ei şi foişoarele şi finicii (săpături de finici) ei, ca şi poarta, care caută către răsărit” (Iezechiil 40, 23).

6. Toate aceste lucruri au fost deja spuse pe larg mai sus şi prin urmare discuţia nu ar trebui întârziată printr-o expunere prelungită. Însă este minunat de observat că se spune despre poarta care caută spre miazănoapte că are toate caracteristicile pe care le are poarta care caută spre răsărit, adică ferestrele contemplaţiei, un foişor al smereniei şi săpături de finici ale faptelor bune. Fiindcă toţi cei care au stăruit în nepăcătuire pentru că s-au născut în întoarcerea la Dumnezeu au poarta care caută spre răsărit de vreme ce intrarea în Împărăţia Cerească stă deschisă pentru ei din pricina luminii pe care au primit-o. Şi toţi cei care, căzând mai târziu în păcate, au fost împovăraţi de răceala amorţelii lor dar s-au întors prin pocăinţă, au poarta care caută către miazănoapte deoarece lor, chiar după răceala păcatului lor, intrarea în Împărăţie le stă deschisă prin milostivire.

Apoi se spune că poarta care caută spre miazănoapte are aceleaşi trăsături ca poarta care caută către răsărit deoarece până şi păcătoşii care se întorc sunt la fel de îmbogăţiţi prin virtuţi ca bogaţii care au evitat să cadă în păcat. De aceea este spus prin glasul psalmistului de Domnul: ,,Cenuşă ca pâinea am mâncat” (Psalmi 101, 10) fiindcă El primeşte pe cel care se pocăieşte ca pe cel drept. Într-adevăr este scris referitor la păcătoşi: ,,(Ei) de mult în sac şi în cenuşă s-ar fi pocăit” (Matei 11, 21). Aşadar cenuşa este mâncată precum pâinea când prin pocăinţă un păcătos este rechemat, ca un om care nu a păcătuit, la harul Ziditorului său.

Deci poarta care caută către miazănoapte are ferestre, are un foişor, are săpături de finici, deoarece atunci când un păcătos este condus înapoi la viaţă după păcate, adeseori el primeşte lumina contemplaţiei şi din însăşi amintirea răutăţii sale dobândeşte harul smereniei profunde şi folosul lucrării bune astfel că orice este poruncit să fie făcut este văzut ca săpat în viaţa lui.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei