----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ecumenismul – calea către pierzare (XI)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

„Ei vroiau cu toţii să fie rozicrucieni ...”

,,O predică eficace în Rusia înseamnă o predică înaintea lumii”, spunea V.A. Ternavţev în 1901, în lucrarea sa prezentată la întrunirea filozofico-religioasă din Sankt Petersburg.

Izvoarele a multe învăţături şi erezii false care au învăluit din zilele noastre cercurile bisericeşti din întreaga lume ar trebui căutate în atmosfera spiritual-intelectuală a secolului XX. Desigur, genealogia conştiinţei eretice este probabil tot atât de veche ca păcatul însuşi, dar noi nu o vom analiza.

Timp de mai mult de două veacuri, cea mai talentată parte a intelighenţiei ruse, înclinată în mod tradiţional spre învăţătură, a fost o susţinătoare a ideilor care au determinat în multe feluri duhul vremurilor noastre. În orice caz, problema este că elita gândirii creatoare ruse, cu câteva excepţii (A. Homiakov, N. Gogol, F. Dostoievski şi alţii), ademenită de umanismul apusean, a sfârşit într-o secularizare nestăpânită şi a rămas multă vreme în afara hotarelor Bisericii.

Conceptul de ,,intelighenţie rusă” a dobândit o conotaţie laudativă în Apus. Însă, aceasta este doar o apreciere omenească. Înzestraţi din belşug, dar neavând înţelepciunea smereniei, „sărăcia duhului”, cum va da ochii cu Înfricoşatul Judecător ? Intelighenţia rusă este cea care poartă, în primul rând, vina gravă de a-i ademeni pe ,,cei mici” –poporul rus ortodox care obişnuia să fie singurul păzitor al mărturisirii credinţei de toate zilele. Propovăduind „iluminarea” distrugătoare de suflet şi ateismul, această intelighenţie şi-a aruncat poporul într-un întuneric infernal unde timp de aproape 80 ani ,,a plâns şi a scrâşnit din dinţi” neîncetat.

Pierzându-şi echilibrul duhovnicesc, ruşii au devenit ,,o batjocură printre neamuri”, adeverind cuvintele teribile ale lui Dostoievski: „Unde nu este Dumnezeu, totul este permis”. Cronica curentă a Rusiei de astăzi, orice relatare a evenimentelor atestă adevărul acestor cuvinte.

,,Diavolii” au pus stăpânire pe Rusia treptat şi peste tot, în politică şi în cultură. Ideologia ,,raiului pe pământ” a ateilor şi un evoluţionism catastrofic al nihiliştilor au fost legate în mod firesc de ,,lirismul” distrugerii al artei autosuficiente. Necredinţa unora a încercat să înlocuiască „individualismul cu un instinct de turmă” (F. Dostoievski), şi vătămarea duhovnicească a altora a atras după sine o pasiune fără discernământ pentru tot ceea ce este ezoteric, dacă nu de-a dreptul ocult.

Exaltarea bolnăvicioasă, misticismul amestecat cu presimţirea unei catastrofe („Ne aflăm la periferia istoriei” – V.A. Ternavţev) s-au contopit într-un fel de atmosferă veninoasă, care a otrăvit mai mult de o generaţie a intelighenţiei ruse. Toţi aceşti adepţi nenumăraţi ai lui Nietzsche, Steiner, antropozofişti, ocultişti, rozicrucieni, satanişti, distrugători de toate soiurile au semănat fără odihnă „seminţele rozei misterioase”, aceste „flori ale răului”, care îşi aduc încă roadele monstruoase.

Atmosfera existentă în elita culturală a acelei epoci era străbătută de dispoziţii şi căutări oculte. După cum îşi aminteşte N. Berdiaev: „Era o mare cantitate de necredinţă inconştientă şi înşelare de sine în aer, şi puţină dragoste de adevăr. Mulţi îşi doreau să fie înşelaţi şi seduşi. Nimeni nu putea suporta critica. Toţi vroiau să fie rozicrucieni adevăraţi, aşa cum era la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, când francmasoneria stăpânea minţile şi inimile ruşilor. Dar era mai multă naivitate atunci. Oamenii aveau o dorinţă indestructibilă de a juca un rol în viaţă, de a lua parte la ceva extrem de important, la centrul care determina destinele omeneşti”[1]. Cosmetizarea răului, desfrâul înţelepciunii false şi blasfemiatoare şi demonismul ridicându-se la impulsul elementar de distrugere cosmică, toate acestea combinate cu un maximalism pur rusesc au dus Rusia la prăbuşirea catastrofală din 1917.

Pe fundalul picturilor lui Vrubel şi al „Simfoniei a noua” (liturghia neagră) a lui A. Skriabin, însoţite de ,,torţele întunecate” ale ,,Poemului satanic” al lui Skriabin, se auzeau incantaţiile lui A. Blok, V. Briusov, F. Sologub, A. Bely, Viach, Ivanov şi alţii, încercând să „împlinească taina, taina distrugerii şi ruinării universului”[2].

Mulţi au fost captivaţi de tratatele mistice ale Annei Schmidt, Al treilea Testament – testamentul unui duh al căror revelaţii erau aşteptate [a se împlini] în viitor.

Biografii lui Vladimir Soloviev au consemnat o întâlnire care a avut loc cu câteva luni înainte de moartea filozofului. Această întâlnire poate fi privită ca un semn cert, o ironie drăcească, având o legătură mistică sinistră cu pasiunea de o viaţă a lui Soloviev pentru ,,Sofia”, feminitatea veşnică. Noi vorbim de Anna Schmidt, pe care Andrei Bely o va numi mai târziu ,,ultrasensibila căruntă a lui Sologub”. Această profesoară ştearsă din Nijni Novgorod, o fată bătrână care îşi întreţinea mama dintr-un venit foarte mic, era în mod secret implicată în scrierea unor tratate mistice despre Biserică şi cel de-al Treilea Testament. Nebunia acestor tratate era combinată cu cele mai provocatoare contemplaţii mistice. Anna Schmidt îi va trimite manuscrisele ei lui Soloviev şi va insista ca ei să se întâlnească. Ea i-a mărturisit că se considera Sofia întrupată, şi pe Soloviev Hristos întrupat. Înspăimântat de această nebunie hulitoare a admiratoarei sale mistice, Soloviev a respins-o fără milă:

„Mărturisirea ta îmi provoacă cea mai mare milă şi mijloceşte în mod jalnic pentru tine înaintea Celui Preaînalt … Voi arde mărturisirea ta, în ambele ei versiuni, nu numai ca o măsură de prevedere, ci ca un semn că toate acestea nu sunt decât cenuşă ... Te rog să nu vorbeşti nimănui despre mine, mai degrabă foloseşte-ţi clipele libere pentru a te ruga lui Dumnezeu”[3]. Soloviev, care aşteptase întreaga sa viaţă o revelaţie a Sufletului lumii, a Afroditei cereşti, a întâlnit dublura sa înfricoşătoare – pe Anna Schmidt – în ajunul morţii sale. Aceasta avea să fie ,,ultima şi cea mai cumplită ispită a sa”.

,,Cel de-al Treilea Testament” al Annei Schmidt a fost publicat ulterior de S. Bulgakov.

În prefaţa cărţii Din manuscrisele A.N. Schmidt, S. Bulgakov se referă la lucrarea Annei Schmidt ca la un tratat mistic de ,,o însemnătate primordială care ar putea rezista cu uşurinţă comparaţiei cu scrierile misticilor europeni de primă clasă, precum J. Boehme, Poredge, Swedenborg şi alţii”[4].

În Amintiri despre Blok, Andrei Bely scria: ,,Citiţi Cel de-al Treilea Testament al A.N. Schmidt, şi acolo veţi găsi dezlegări la multe probleme care-l chinuiau pe Blok în acea vreme; nu oricine găseşte că aceste dezlegări sunt de neînţeles. Astfel, ele sunt înţelese de S.N. Bulgakov, V.I. Ivanov, N.A. Berdiaev, P.A. Florenski. Mulţi colegi scriitori ai lui A.A. (adică, Blok) rămân în ceaţă în ce le priveşte, de vreme ce, fireşte, el nu discuta subiecte gnostice cu aceştia”[5].

V.V. Rozanov a fost de asemenea o personalitate remarcabilă a acelor ani. Potrivit expresiei adecvate a lui N. Berdiaev, „gândirea sa nu era logică, ci fiziologică”[6]. Vorbind la întrunirile filozofico-religioase de la începutul secolului, el se va răzvrăti împotriva Crucii şi îşi va exprima ostilitatea faţă de creştinism, fiindcă el nu avea parte de plăcerile păgâne şi viaţa elementară în el [creştinism]. Articolul său despre ,,Adogmatismul creştinismului” (1902), ,,Despre Preadulcele Iisus şi fructele amare ale lumii” (1907) şi mai ales ,,Chipul Întunecat” (1911) vorbesc despre nişte interpretări înspăimântătoare ale creştinismului. De altfel, ,,numai trupul era convingător ontologic vorbind pentru el”[7]. Nu este surprinzător că în Scriptură el a găsit „doar relatări ale unor travalii şi naşteri, doar cântecul pasiunii şi al dragostei … retrăgându-se astfel din punct de vedere religios la cultele precreştine şi întorcându-se la venerarea stihiilor, la religia puterilor zămislitoare”[8].

Cu puţină vreme înainte de moartea sa, el i-a mărturisit lui N. Berdiaev: „Mă rog lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeului vostru, ci lui Osiris, lui Osiris !”[9]

Acelaşi duh vătămător a infestat multe „minţi” ruse. Potrivit lui G. Florovski, „căile individuale pe care membrii intelighenţiei ruse se întorceau, dacă nu la credinţă, atunci la subiecte religioase, se împleteau într-un mod foarte divers, formând, ca să spunem aşa, o pădure compactă”[10]. Caracterul compact al atmosferei se simţea mai ales în saloanele de pictură. De exemplu, în faimosul salon Merejkovski, unde se adunau cei mai străluciţi reprezentanţi ai elitei creatoare ruse. N. Berdiaev, cu înclinaţii anti-clericale, scria despre acesta astfel: „În salonul de pictură al lui Merejkovski, te simţeai absorbit de o atmosferă impersonală; te simţeai sub un soi de vrajă bolnăvicioasă, probabil asemănătoare cu cea care domnea în cercurile sectante, în sectele de tip neraţionalist şi neevanghelic; acelaşi soi de magie am simţit-o ulterior printre discipolii lui Steiner”[11].

Haideţi să remarcăm că Rudolf Steiner, antropozof şi rozicrucian, a avut mulţi discipoli şi adepţi în Rusia. Printre ei se numărau nu numai sinistra A.R. Minţlova, ci şi Andrei Bely, Vlach, Ivanov şi mulţi alţii. Renumiţii ,,teologi” – mai târziu eretici – P. Florenski şi S. Bulgakov nu erau străini de astfel de dispoziţii oculte. Berdiaev îşi aminteşte că Florenski era de asemenea implicat în ocultism şi, posibil, avea aptitudinea relevantă pentru acesta. El scria: „Oricine se simţea străin faţă de Florenski din pricina înclinaţiei sale către ocultism, a simţământului lui fundamental antagonist al lumii aflată sub blestem, de asemenea din cauza apatiei sale, a absenţei unui concept de libertate, a simţământului vag al lui Hristos, a stilizării şi decadenţei lui, pe care le-a introdus în filozofia rusă. Florenski m-a şocat cu indiferenţa sa morală, cu substituţia valorilor etice cu cele estetice ... El a fost un platonist neobişnuit în propria interpretare a lui Platon. Ideile lui Platon au dobândit de la el un caracter aproape sexual. Teologhisirea sa avea caracter erotic. Toate acestea erau o noutate pentru Rusia. În felul său, aştepta şi el noua eră a Duhului în creştinism (?!), dar el era legat şi încătuşat. El a fost de asemenea un iniţiator al sofiologiei, deşi el nu a elaborat-o şi nu a dezvoltat-o în măsura în care a făcut-o mai târziu S. Bulgakov[12]. Bulgakov era considerat figura centrală a ,,Renaşterii” ortodoxe la începutul secolului XX. Ulterior, el a devenit unul din fondatorii şi promotorii ,,Şcolii pariziene” de teologie.

Chiar atunci când intelighenţia rusă s-a aflat în gheara disperării şi a sentimentului că este părăsită de Dumnezeu şi tânjeşte tot mai mult după Biserică, din nefericire i-au lipsit smerenia şi înclinaţia către nevoinţă. Aşa era la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Aşa stau lucrurile şi acum. Ruperea elitei culturale de Biserică şi întoarcerea ei ulterioară în sânul ei nu a fost nicidecum umilă. Este ceea ce arhimandritul Constantin (Zaiţev) numea „însemnătatea sinistră a înfloririi gândirii noastre teologice seculare şi a strălucitului nostru jurnalism bisericesc”[13].

Înşelarea duhovnicească neîndoielnică (în limba rusă prelest, în sensul ascetic al cuvântului) a teologhisirii ruse s-a manifestat în preschimbarea ei în ezoterism şi misticism (gnosticii antici Vasilide, Valentin, de asemenea J. Boehme, Paracelsus, Swedenborg şi alţii). Această înşelare era legată de o respingere combativă a Tradiţiei patristice şi de o atitudine îngâmfată faţă de dogmele, canoanele şi disciplina liturgică a Bisericii. „Gândirea teologică s-a dezvoltat din obiceiul de a-şi pleca urechea la bătaia inimii Bisericii. Şi a pierdut accesul la această inimă”[14].

Acest lucru a pricinuit nu numai înlocuirea teologiei cu filozofia religioasă, ci şi înlocuirea, de acum curentă, a dogmelor Bisericii cu teologumene. Învălmăşeala de idei şi concepte din acele vremuri a determinat destinul ulterior al filozofiei religioase pseudo-ortodoxe. Ţelul a fost atins: erezia sofianismului şi alte forme ale modernismului teologic au fost introduse cu fermitate în viaţa „Ortodoxiei universale”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Nicolae Berdiaev, Cunoaşterea de sine (Samopoznanie). Opyt filosofskoy avtobiografii, YMCA-Press, 1949-1983, p. 222.

[2] Protoiereu Gheorghe Florovski, Căile teologiei ruse (Puti russkago bogosloviia), Paris, 1937, p. 487.

[3] Vladimir Soloviev, Epistole (Pis’ma), Sankt Petersburg, 1923, v. 4, p. 11-12.

[4] A se vedea Serghie Bulgakov, Vladimir Soloviev şi Anna Schmidt. Gânduri paşnice (Vladimir Solov’ev i Anna Schmidt. Tikhiya dumy), Moscova, 1918; YMCA-Press, Paris, 1976, p. 78.

[5] Andrei Bely, ,,Amintiri despre Blok” (Vospominaniia o Bloke), Epopeia, aprilie 1922, nr. 1, p. 167.

[6] Nicolae Berdiaev, ibid., p. 170.

[7] Protoiereu Gheorghe Florovski, ibid., p. 461.

[8] Ibid., p. 461.

[9] Nicolae Berdiaev, ibid. p. 169.

[10] Protoiereu Gheorghe Florovski, ibid., p. 462.

[11] Nicolae Berdiaev, ibid., p. 162.

[12] Ibid., p. 184-185.

[13] Arhimandrit Constantin, Miracolul istoriei ruse (Chudo Russkoi istorii), Jordanville, 1970, p. 257.

[14] Protoiereu Gheorghe Florovski, ibid., p. 503.

 

Episodul urmator