----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Condiţii ca rugăciunea noastră să fie ascultată [continuare]

Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că nu este cu putinţă să nu primim virtuţile atunci când ne rugăm pentru ele, nu vrea să spună prin aceasta că Dumnezeu ni le va da de-a gata, fără ca noi să ne străduim să le dobândim, fără să dezrădăcinăm din noi patimile care se opun lor. El arată limpede în cuvintele sale că dumnezeiescul ajutor nu aduce folos fără propria stăruinţă a omului. Potrivit învăţăturii sale, două lucruri sunt necesare pentru dobândirea virtuţilor: să te osteneşti tu însuţi şi să te rogi lui Dumnezeu pentru ajutor.

,,Nu este îndeajuns – spune el – propria stăruinţă a omului, dacă el nu primeşte ajutor de Sus şi, pe de altă parte, noi nu vom primi nici un folos din ajutorul de Sus dacă nu există întru noi stăruinţa proprie. Virtutea se înfăptuieşte din aceste două lucruri. Dumnezeu nu vrea să fim delăsători şi pentru aceasta nu săvârşeşte El Însuşi totul; tot astfel, nu Îi este plăcut să nădăjduim doar în noi înşine”.

Dacă Dumnezeu nu dă cele mai iubite daruri ale Lui – virtuţile – aceluia care doar se roagă pentru ele, fără să se ostenească să le dobândească cu fapta, cu atât mai puţin va da fiilor Săi neînţelepţi cele vătămătoare mântuirii şi bunurile cele de prisos sufletului.

Sfântul Grigorie Dialogul se exprimă foarte limpede în privinţa celor care cer de la Dumnezeu slavă, bogăţie, satisfacţii pământeşti şi alte lucruri nefolositoare, deşarte şi nemântuitoare, că ei ,,cu propriile lor rugăciuni se luptă împotriva Ziditorului”. O asemenea rugăciune se preface pentru ei în păcat, rugându-se pentru lucruri neîncuviinţate ori chiar oprite de Acela căruia se roagă.

Ca să explice cum poate fi ascultată rugăciunea noastră, Sfântul Grigorie Dialogul aduce aminte de cuvintele Domnului spuse apostolilor: Până acum nu aţi cerut nimic întru numele meu; cereţi şi veţi lua (Ioan 16, 24). Sfântul subliniază că pentru a primi cele cerute trebuie să ne rugăm în numele lui Iisus. Ce înseamnă să te rogi în numele lui Iisus ? Iisus înseamnă Mântuitor – ,,În numele Mântuitorului se roagă acela care cere ceva ce ţine cu adevărat de mântuire”, şi nu acela care cere lucruri care nu sunt încuviinţate de Mântuitorul.

Apostolii au fost până la Cincizecime oameni slabi, pământeşti şi rătăcitori. În timpul Cinei celei de Taină, ei încă nu crescuseră îndeajuns cu duhul ca să ceară veşnica mântuire pentru sufletele lor. Încă aşteptau bunătăţi pământeşti deşarte: împărăţie, întâietate. Pentru aceasta au fost mustraţi atunci de Hristos: Nu ştiţi ce cereţi (Matei 20, 22). Anume pentru aceasta Mântuitorul îi învaţă să ceară în numele Lui mântuire. De aici se vede că doar acela ştie ceea ce cere – prin faptul că cere de la Mântuitorul mântuire.

Dumnezeu refuză să împlinească rugăciunile deşarte. Dacă uneori împlineşte şi dorinţele cele neînţelepte, aceasta o face fie ca să atragă la Sine pe cei neîntăriţi în credinţă, fie ca să arate pe rugătorii cei nesăbuiţi.

 

5. Cea de-a cincea condiţie este să ne rugăm neapărat cu smerenie, cu dispoziţie de pocăinţă şi cu conştiinţa împăcată. Potrivit Sfinţilor Părinţi, şi drepţii au nevoie ca în fiecare zi să se pocăiască, dacă nu pentru păcatele lor de acum, atunci pentru păcatele trecute. Ei înşişi simt aceasta şi se roagă uneori cu pocăinţă şi smerenie. Cu atât mai mult noi, care umplem zi de zi inima noastră cu păcate, trebuie să stăm la rugăciune cu adâncă frângere a inimii şi cu sinceră pocăinţă, ca să primim pace în conştiinţa noastră.

Doar sincera pocăinţă împacă sufletele noastre păcătoase cu Dumnezeu şi asigură părtăşia de rugăciune cu El. Fără pacea cu Dumnezeu, nu există adevărată rugăciune. Cum se dobândeşte această pace cu Dumnezeu ? Sfântul Teofan Zăvorâtul explică: ,,Nu poţi să te afli în pace cu Dumnezeu fără pocăinţă neîncetată. Sfântul Ioan Teologul impune o astfel de condiţie de pace cu Dumnezeu: inima noastră să nu ne osândească cu ceva (potrivit I Ioan 3, 21). Dacă nu ai ceva (care te îngreunează) în conştiinţa ta, poţi să ai îndrăzneală şi trecere la Dumnezeu cu o simţire plină de pace; iar în situaţia inversă pacea se surpă. Omul are conştiinţa liniştită prin conştientizarea păcatelor sale, dar iată că, după acelaşi apostol, noi nicicând nu suntem fără păcat şi acesta este un fapt atât de neîndoielnic, încât acela care gândeşte şi simte altceva se amăgeşte pe sine (potrivit I Ioan 1, 8). Prin urmare, nu există nici o clipă în care omul să nu aibă ceva pe conştiinţa sa – cu voie sau fără voie – şi astfel nu există nici o clipă în care să nu fie încălcată pacea lui cu Dumnezeu. De aceea, omul are absolută nevoie să-şi curăţească conştiinţa ca să se afle în pace cu Dumnezeu.

Conştiinţa se curăţeşte însă prin pocăinţă. Prin urmare, trebuie ca neîncetat să ne pocăim, căci pocăinţa curăţeşte orice necurăţie din suflet şi-l face pe om curat. De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept ca să ne ierte nouă păcatele, şi să ne curăţească pre noi de toată nedreptatea (I Ioan 1, 9). O astfel de pocăinţă constă nu doar în cuvinte – Doamne, iartă-mă ! Doamne, miluieşte-mă ! Aici este nevoie de toate lucrările care conduc la iertarea păcatelor – ci de conştientizarea faptului că suntem necuraţi în gând, privire, cuvânt, aplecare rea sau altceva rău: conştiinţa că suntem vinovaţi şi fără de răspuns şi că nu avem nici o îndreptăţire; şi apoi de rugăciunea pentru a primi iertare de la Domnul, până ce vom avea pace în duhurile noastre. În privinţa marilor păcate, acestea trebuie să le spovedim îndată înaintea părintelui duhovnic şi să primim iertare, căci fără iertare nu se împacă duhul nostru doar cu o pocăinţă obişnuită de fiecare zi. În acest chip, datoria pocăinţei neîncetate nu este nimic altceva în afară de datoria de a menţine conştiinţa curată şi fără să ne reproşeze ceva”.

Permanenta pocăinţă creează o atitudine de pace duhului. Ea ajută să ne rugăm în chip plăcut şi smerit lui Dumnezeu. Mândra aşezare la rugăciune este potrivnică lui Dumnezeu, doar cererea smerită Îl face îndurător. Aceasta o învăţăm din pilda lui Hristos despre vameş şi fariseu. Urmările mântuitoare ale rugăciunii atârnă exclusiv de smerenie, căci acesta este un minunat magnet, care atrage harul lui Dumnezeu. La Sfântul Isaac Sirul întâlnim următoarea cugetare: ,,Nu este primită la Domnul rugăciunea aceluia care nu se socoteşte pe sine păcătos”.

Am văzut în capitolul trecut cum se dobândesc smerenia, silirea de sine spre smerenie şi cum trebuie să chemăm cu osârdie ajutorul lui Dumnezeu. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nimeni nu poate să ajungă la smerenia cea plină de har.

Mitropolitul Inochentie al Moscovei lămureşte în chip minunat această chestiune: ,,Sfântul Duh dă adevărata smerenie. Chiar cel mai înţelept om, dacă nu are întru sine Sfântul Duh, nu poate să se cunoască aşa cum trebuie, căci fără ajutorul lui Dumnezeu el nu poate să vadă starea lăuntrică a sufletului său. Iar Sfântul Duh, sălăşluindu-Se în inima omului, îi arată orice sărăcie şi slăbiciune lăuntrică a lui, păcătoşenia sufletului şi inimii sale şi îndepărtarea sa de Dumnezeu. Îi arată toate păcatele sale, lenea, neprivegherea în privinţa mântuirii altora, lăcomia întru cele mai nelacome chipuri ale virtuţilor, iubirea de sine, acolo unde chiar el nu a zărit-o. Pe scurt, Sfântul Duh arată totul în adevărata lumină. Atunci omul începe să se smerească cu o smerenie autentică, începe să-şi piardă nădejdea în propriile puteri şi virtuţi şi se socoteşte pe sine cel mai rău dintre oameni. Sfântul Duh îl învaţă pe om adevărata rugăciune, care este plăcută lui Dumnezeu. Aceasta a avut-o în vedere Sfântul Apostol Pavel, atunci când a scris: Duhul împreună ajutorează nouă întru slăbiciunile noastre, pentru că de ce ne vom ruga, precum se cade nu ştim; ci singur Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26).

,,Izbânda în viaţa duhovnicească se arată într-o tot mai mare conştientizare a netrebniciei noastre – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul. Dacă cineva începe să acorde importanţă în legătură cu ceva anume, lucrul lui a pornit strâmb ... Sufletul care şi-a însuşit ceva valoros este precum corbul care a scăpat brânza”. Pentru aceasta, după Sfântul Teofan, omul trebuie ,,să se desăvârşească întru neluarea aminte la faptele lui bune şi la nevoinţele lui”. Dacă uităm faptele noastre bune, Dumnezeu ne va aminti de ele la Înfricoşata Judecată şi, spre bucuria noastră, ni le va arăta aievea. Însă, dacă noi le scoatem în evidenţă înaintea altora în această viaţă, Dumnezeu le va lepăda ca netrebnice de mântuirea noastră, pentru că ele se arată pătrunse de slavă deşartă şi mândrie.

Creştinul înţelept este smerit şi cel smerit se arată înţelept, căci ascunde faptele bune pe care le are sau, altfel spus, le uită pe deplin, socotind pe de-a întregul că nu le are. Însă tocmai în acest chip le păzeşte pe ele de jaf şi de surparea cea lăuntrică. Cel mândru însă, plin de o falsă conştiinţă a vredniciei sale, uită păcatele lui, pentru care nu se pocăieşte, ci scoate în evidenţă calităţile sale, pe care le pierde astfel.

 

6. Cea de-a şasea condiţie este nu doar de a vorbi lui Dumnezeu, ci şi de a asculta ceea ce ne spune Dumnezeu. Cererile noastre personale suferă adeseori din pricina faptului că noi nu le înfăţişăm cu dumnezeieşti cuvinte, cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu. Înainte de orice altceva, noi trebuie să ne rugăm pentru următoarele: să ne dea Dumnezeu putere să împlinim acelea pe care El ni le-a dat ca datorie şi să ne facă ascultători de sfânta Lui voie. 081. Cuvant duhovnicesc. Mestesugul rugaciunii XIIDacă ajungem până acolo ca cel care se roagă nu doar să vorbească lui Dumnezeu, ci totodată să-L asculte pe El, nu vor mai fi piedici la împlinirea rugăciunii noastre. Căci cel ce ascultă se cuvine ca întotdeauna să fie ascultat.

Pentru ce şi cum trebuie să ne rugăm, ne învaţă cel mai bine Domnul Iisus Hristos în rugăciunea ,,Tatăl nostru”. El aşază pe primul loc cererile: să se sfinţească numele lui Dumnezeu, să vină Împărăţia lui Dumnezeu, să se facă voia lui Dumnezeu. Ce arată aceste cereri ? Pe scurt, dorinţa lui Dumnezeu de a conlucra cu rugăciunea şi cu fapta noastră pentru înfăptuirea planurilor Lui. Iar acestea sunt: preaslăvirea numelui Său, lucru care nu-I este de trebuinţă, ci este spre folosul nostru; venirea Împărăţiei Lui, apropiere care pe noi ne face fericiţi; înfăptuirea voii Lui, prin care noi ajungem la mântuire.

În rugăciunile noastre, noi suntem înclinaţi doar să cerem de la Dumnezeu, să căutăm bunătăţi pentru noi înşine, să cerem ca El să împlinească dorinţele noastre, fără să ne socotim datori să împlinim şi noi pe ale Lui. În acest caz se petrece o despărţire între noi şi Dumnezeu. Mântuitorul ne învaţă că nu trebuie să se întâmple una ca aceasta. Noi trebuie să fim, prin harul lui Dumnezeu, una cu Dumnezeu. Atunci, orice vom cere de la El vom primi, căci aceasta va fi în conformitate cu planurile lui Dumnezeu, în armonie cu poruncile lui Dumnezeu şi pe deplin mântuitor pentru noi. De vom cere ceva după voia lui, ne aude pre noi (I Ioan 5, 14), scrie Sfântul Ioan Teologul.

Când noi cerem în mod conştient şi cu înţelegere un asemenea lucru de la Dumnezeu, după voia Lui, atunci devenim aliaţi ai lui Dumnezeu în împlinirea înaltelor şi mântuitoarelui Lui scopuri pentru noi. Atunci noi suntem ostaşi credincioşi ai Lui, luptători ai planului Lui mântuitor împotriva planurilor distrugătoare ale potrivnicului diavol. Astfel, dacă omul ascultă de Dumnezeu, şi Dumnezeu îl ascultă pe om.

Binecuvântarea unei asemenea armonii depline cu Dumnezeu, ca urmare a unei ascultări neîngrădite, este de nedescris în minunatele sale urmări.

Când nu cauţi folosul tău egoist, atunci totul se întoarce în folosul tău. Când asculţi ceea ce Dumnezeu îţi inspiră şi te rogi după cum voieşte El, atunci vei primi acelea care sunt cele mai bune pentru tine şi ceea ce tu însuţi ţi-ai fi dorit să se petreacă cu tine. Iată şi dovada în acest sens. Dacă numele lui Dumnezeu se proslăveşte prin faptele, nevoinţele şi ostenelile tale, numele tău se va proslăvi prin aceasta, căci Dumnezeu Însuşi a făgăduit: Pre cei ce mă vor mări pre mine îi voiu mări (I Împăraţi 2, 31).

Dacă te rogi şi te osteneşti pentru venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, vei deveni un cetăţean fericit al acestei Împărăţii a bucuriei încă din mijlocul scârbelor acestei lumi. Dumnezeu este împăratul celor credincioşi Lui. Ei I se supun, iar El le dă împărăţia pentru aceasta (potrivit Luca 12, 32) care, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, nu este mâncare şi băutură; ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Ei trăiesc în mijlocul nedreptăţilor, dar sunt drepţi; ei trăiesc cu cei ce urau pacea (Psalmi 119, 6), dar poartă în inima lor pacea de neluat, pacea adâncă a lui Hristos (potrivit Ioan 14, 27). Ei trăiesc în mijlocul necazurilor (potrivit Ioan 16, 33), dar sunt întotdeauna plini de bucurie (potrivit II Corinteni 6, 10); ei trăiesc în lumea păcatului adânc, dar Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul lor (potrivit Luca 17, 21).

Dacă împlineşti voia lui Dumnezeu, prin păzirea poruncilor celor dumnezeieşti, vei ajunge până la dragostea lui Dumnezeu, aşa cum a spus Hristos ucenicului Său preaiubit: Aceasta este dragostea lui Dumnezeu, ca poruncile lui să păzim (I Ioan 5, 3). Dragostea lui Dumnezeu te va face fericit încă din această lume şi vei pregusta bucuria cea de nedescris care te aşteaptă în veacul viitor.

Fiii credincioşi ai lui Dumnezeu, care din tot sufletul se roagă să se facă voia lui Dumnezeu, spun întotdeauna: ,,Doamne, învaţă-ne să Te ascultăm întru toate, şi în acelea care ne sunt plăcute, şi în acelea care ne sunt neplăcute. Învaţă-ne să urmăm rânduielile Tale, care ni se potrivesc cu adevărat şi care sunt potrivnice intereselor noastre egoiste pământeşti. Învaţă-ne să ne supunem voia, care este păcătoasă şi nedesăvârşită, voii Tale celei sfinte, care este întru totul desăvârşită şi înţeleaptă şi care doreşte nu moartea păcătosului, ci mântuirea lui”.

Doar acela care se roagă, fiind gata să asculte pe Dumnezeu, va fi ascultat. El îşi afirmă credincioşia faţă de Dumnezeu prin faptele sale; pentru aceasta încearcă cu fapta mila lui Dumnezeu, care îl izbăveşte de vicleniile satanei, după cum este spus: Credincios este Domnul, care va întări pre voi, şi vă va păzi de cel viclean (II Tesalonicheni 3, 3). Un astfel de om se va mântui. Însă cel care se roagă, dar nu ascultă de Dumnezeu şi nu împlineşte voia Lui, nu va fi ascultat, nici mântuit. Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri (Matei 7, 21). Ascultă pe Dumnezeu, ca să te asculte Dumnezeu. Dacă te rogi doar în cuvinte, dar trăieşti în nedreptate, nu vei gusta iubirea Celui Preadrept. Ieşi din nedreptatea ta şi cheamă pe Dumnezeu în ajutor. Despre aceasta vorbesc cuvintele apostolilor: Să se depărteze de la nedreptate tot cel ce numeşte numele lui Hristos (II Timotei 2, 19).

Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu şi cel care nu o împlineşte se vădesc mai cu seamă în vreme de ispită. Aşa cum în vremea unui examen devine limpede cine a învăţat şi cine nu, tot aşa în vremea examenului celui duhovnicesc se arată cine iubeşte pe Dumnezeu şi cine nu. Cel ce rabdă cercetările duhovniceşti iese din ele mult îmbogăţit, înţelepţit de har şi întărit în rugăciune. El are îndrăzneala de a sta înaintea lui Dumnezeu şi se roagă cu încredinţare Lui. ,,În afară de ispită – spune Sfântul Isaac Sirul – nu se poate primi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu ... Înainte de cercare, omul se roagă lui Dumnezeu ca un străin, iar când este cercat şi arată dragoste de Dumnezeu, fără să îngăduie întru sine o schimbare, atunci el se socoteşte de Dumnezeu ca prieten sincer, care chiar Îl are pe El datornic, căci pentru împlinirea voii lui Dumnezeu a dus război cu vrăjmaşul Lui şi l-a biruit”. Numai cel care ascultă de Dumnezeu se poate ruga Lui cu îndrăzneală: Doamne auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea (Psalmi 142, 2).