----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
 
Partea a II-a
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)
 
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)
 
§. 193. Teologia şi literatura religioasă la romano-catolici

În secolul XIX ştiinţa teologică a luat un avânt foarte satisfăcător în Biserica Romano-Catolică, mai ales în Germania. Chiar după jumătatea secolului XVIII ighemonia în ştiinţa şi literatura teologică trecuse la Germania, dar producţiile ei erau relativ încă neînsemnate şi teologia romano-catolică din Germania, cu toatărecunoaşterea cuvenită direcţiei liberale a ei de atunci, era parte sub influenţa teologiei protestante şi din când în când înclina la o anumită latitudine, adică la o elasticitate, ce putea adopta şi concepţii protestante, ba chiar raţionaliste.

Totuşi în secolul XIX teologia romano-catolică reveni la o direcţie strict bisericească, deşi nicidecum ,,ultramontană”. Dar precum Biserica Romano-Catolică în totalitatea acţiunii sale din secolul XIX şi din cel prezent ţinu o direcţie atât liberală cât şi reacţionară, astfel şi literatura bisericească s-a dezvoltat atât în o direcţie liberală, dar continuu bisericească, cât şi în o direcţie ,,ultramontană”, această din urmă mai ales sub conducerea iezuiţilor, care de la 1814 începură a se răspândi în toate ţările.

Cât priveşte filozofia, ce servea de bază teologiei romano-catolice în secolul XIX, dintre diversele sisteme de filozofie profană, ce s-a ivit de la sfârşitul secolului XVIII, câţiva teologi romani aplicară la teologie pe la jumătatea secolului XIX numai sistemul lui Schelling († 1854), iară la începutul secolului XIX unii s-au servit şi de filozofia lui Kant. Dar ajungând la convingerea că sistemele de filozofie profană prea puţin cadrau cu teologia romano-catolică, cultivatorii filozofiei dintre teologii romano-catolici s-au silit a construi o filozofie creştină, modernă şi pe aceasta a o lua ca baza ştiinţifică pentru teologie; unii au reuşit fără a veni în conflict cu Biserica, aşa mai ales teologii speculativi ai şcoalei romano-catolice din Tubingen, precum Staudenmaier († 1856), Dieringer († 1876), Denzinger († 1883), Kuhn († 1887); dar şi teologi speculativi ai altor şcoale, precum Deutingen († 1864), Oischinger († 1876), Carol Werner, foarte distins († 1888) ş.a..

Alţii din contră au fost mai puţin norocoşi cu sistemele lor de filozofie creştină, precum Hermes din Bonna († 1831), Baader din Munchen († 1841), Leopold Schmid din Giessen († 1869), Gunter din Viena († 1863), de la 1854 Frohschammer din Munchen († 1893), în timpul cel mai recent Schell din Wurzburg († 1906), precum şi tradiţionaliştii (1825-1855) şi ontologiştii (1830-1866) din Italia, Francia şi Belgia. Despre aceste direcţii am tratat în §. 191. I. Ele au atras condamnări contra sistemelor lor, proteste contra condamnărilor chiar după moartea căpeteniilor şcoalelor, din partea şcolarilor lor, în fine ieşirea celor condamnaţi din Biserica Romană.

În opoziţie cu sistemele moderne, pe care teologii romani le stabileau şi dintre care unele au fost respinse de Biserică, iezuiţii şi partizanii lor întemeiară şcoala zisă scolastica nouă. Aceasta reveni la scolastica evului mediu şi la filozofia şi teologia lui Toma de Acvino, combătând pe toate celelalte direcţii, pe care în sfârşit le-a respins din domeniul teologic chiar în faţa forului Bisericii. Una din direcţiile combătute de scolasticii noi fu şi şcoala zisă istorică; aceasta tindea a aplica la întreaga teologie o argumentare istorică solidă şi avu ca reprezentanţi autori eminenţi de istoria Bisericii şi de dogmatică în Germania. Şcoala istorică, ce începu de la Iohan Adam Mohler († 1838), avu următorii reprezentanţi principali: istoricii bisericeşti Dollinger († 1890), Hefele, episcop († 1893), Kraus († 1902), Funk († 1907), Knopfler († 1915), Ehrhard, apoi dogmaticii Klee († 1840), Kuhn († 1887) ş.a.; pe când reprezentanţii şcoalei scolastice nouă sunt: între dogmatişti, Clemens († 1863), Kleutgen († 1883), Scheeben († 1889), Schatzler († 1880), Heinrich († 1891) ş.a., apoi istoricii bisericeşti cardinalul Hergenrother († 1891) şi episcopul Bruck († 1903).

Seria de scriitori şi prelucrători romano-catolici mai însemnaţi în diversele ramuri ale teologiei din Germania începe cu Iohan Adam Mohler, profesor la Tubingen şi apoi la Munchen, decedat în 1838 la vârsta de 42 ani. El este şi cel întâi, care a tratat ştiinţific teologia în Biserica Romano-Catolică din Germania. Mai ales simbolica lui cu titlul ,,Symbolik oder Darstellung der dogmatischen Gegensatze der Katholiken und Protestanten, nach ihren offentlichen Bekenntnisschriften” este operă, ce face epocă în catolicismul din Germania; ea apăru la 1832 şi ridică puternic moralul catolicilor din Germania faţă de protestanţi. Dar Mohler a lucrat între coreligionarii săi şi în alte ramuri ale teologiei. Înşişi protestanţii au recunoscut în el un spirit mare, cu toate că l-au combătut, pentru că avea o atitudine severă faţă de ei.

Remarcabili sunt încă ca dogmatişti speculativi: Staudenmaier, Deutingen, Dieringer şi Denzinger, acest din urmă are puncte de contact cu scolastica nouă; apoi Kuhn, din şcoala istorică; ca apologeţi ai creştinismului: Drey († 1853), Hettinger († 1890), Schanz († 1905), Schell († 1906), Aloys Schmid († 1910). La începutul secolului XIX Sailer († 1832), a fost dogmatist şi moralist mai mult mistic; el s-a distins ca profesor încă şi în deceniile ultime ale secolului XVIII, dar atunci la 1794 fu concediat ca suspect şi reintegrat abia la 1799, deveni în sfârşit episcop; iară ca autori de morală ştiinţifică s-a distins mai cu seamă Hirscher († 1865), apoi Carol Werner († 1888), care este şi filozof eminent, pe aceştia i-a secondat între alţii Thalhofer († 1891), Linsenmann († 1898), Krieg († 1911).

Autor de valoare ca dogmatist şi moralist fu Simar, în urmă arhiepiscop († 1902), iară ca moralist şi scriitor popular Alban Stolz († 1883)[1]. În istoria Bisericii s-a distins contele Friederic Leopold Stolberg († 1819), laic talentat şi pios, notabil şi ca poet, el a făcut început literaturii germane de istoria Bisericii, în direcţie strict catolică bisericească, cu opera lui ,,Geschichte der Religion Iesu Christi” (Istoria religiunii creştine), operă scrisă în un ton de caldă pietate şi după un plan vast, însă ea ajunge în 15 volume numai până la anul 430; după Stolberg cei mai de frunte autori sunt: Dollinger (în urmă catolic vechi † 1890), Hefele (în urmă episcop † 1893) mai ales prin istoria sinoadelor (Konciliengeschichte) şi Hergenrother, în urmă cardinal († 1891), acest din urmă a scris în direcţia ultramontană mai ales ,,Photius, Patriarch von Konstantinopole”, 3 tomuri. În aceeaşi direcţie a scris şi Janssen († 1891), istoriograf german din lumea ecleziastică; el a prelucrat istoria nouă a Germaniei cu digresii continue asupra istoriei bisericeşti în sens antiprotestant extrem, spre bucuria coreligionarilor săi şi indignarea protestanţilor.

Ca autori de drept canonic sunt celebri mai ales Walter († 1879), Philipps († 1812), Manssen († 1900) şi Schulte, jurisconsulţi; acest din urmă de la 1870 a trecut la vechii catolici. Pentru dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe sunt încă merituoşi Zhishmann († după 1900), care a compus tratate solide despre câteva chestiuni canonice ortodoxe şi anume despre dreptul matrimonial (1864), despre sinoade şi oficiile episcopale (1867) şi despre dreptul ctitoresc (1888), Vering († 1896), care în expunerea dreptului canonic al Bisericii Romano-Catolice (ed. II 1881) se referă diligent la dreptul canonic ortodox. În ramura studiului biblic, după Iahn din Viena († 1816), sunt însemnaţi prin scrieri de valoare Hug († 1847), Reithmayr († 1872) şi Haneberg (în urmă episcop † 1876), mai târziu Reusch († 1900), Langen († 1901), ambii în urmă catolici vechi, Kaulen din Bonna ş.a..

Ca mistic foarte apreciat în direcţia ,,ultramontană” s-a distins în prima jumătate a secolului XIX Gorres († 1848), publicist talentat; în juneţea lui el fu pasionat pentru ideile Revoluţiei Franceze din 1789, cu care a fost contemporan; la 1876 când s-au împlinit 100 ani de la naşterea lui s-au înfiinţat în onoarea lui o societate pe numele lui pentru cultivarea ştiinţei între catolicii din Germania ,,Gorresgesellschaft zur pflege der Wissenschaft im katholischen Deutschland”, pe când Sailer († 1832), cel amintit mai sus, este reprezentant al misticii romano-catolice în direcţia liberală.

După Germania s-au făcut remarcabile în secolul XIX Francia şi Italia prin câţiva scriitori bisericeşti de valoare, chiar şi prin câţiva laici, care şi-au făcut renume pe terenul literaturii religioase. În Revoluţia Franceză Sorbona (La Sorbonne), celebra facultate teologică din Paris a apus şi drept că s-au restaurat apoi de repetite ori din nou, dară în urmă s-au desfiinţat definitiv la 1885 şi Sorbona a devenit acum sediul Facultăţii istorice filozofice ,,des lettres” şi al Facultăţii de ştiinţele fizico-matematice ,,des sciences”; apoi în ţările romanice din Apus teologia catolică, spre dauna ei, s-a retras de la universităţi în seminare, iar în ţările protestante afară de Germania nu mai era admisă la universităţi, o daună ce s-a remediat parţial în Italia prin aşa zisa universitate gregoriană, sau Colegiul Roman, continuu înfinţă, iar în Belgia, Irlanda, Englitera, Francia, în Statele Unite, în Elveţia, la urmă şi în Spania, prin înfiinţarea de universităţi catolice libere; cu toate acestea în Francia s-au distins prin scrieri religioase şi între laici: contele de Maistre († 1821), poetul Chateaubriand († 1848), contele Montalembert († 1870), catolic zelos însă liberal şi partizanul său de idei ducele Albert de Broglie († 1901).

Dintre teologii din Francia cel mai celebru a fost în prima jumătate a secolului XIX abatele Lamennais († 1854), acelaşi care la 1834 s-a dezbinat de Biserica Romei, pentru că era radical, însă până atunci, adică de la 1817-1830 el avea aşa de mare consideraţie, că era numit Părinte al Bisericii din secolul XIX.

Biserica Franceză s-a mai distins în secolul XIX în particular şi prin elocvenţa sacră. Ca predicatori eminenţi se privesc la francezi în prima jumătate a secolului XIX Boulogne, episcop († 1825), Lacordaire, abate, mai apoi dominican († 1861), Ravignan, iezuit († 1858), iară după jumătatea secolului XIX, Dupanloup, episcop († 1878), Felix, iezuit, şi Hyacinthe Loyson, carmelit, acest din urmă la 1870 trecu la vechii catolici († 1911)[2]. În ramura istoriei bisericeşti şi a arheologiei este foarte distins astăzi abatele Duchesne, dar n-a scăpat de cenzura bisericească[3]; în ramura exegezei au scris abatele Albert Houtin şi abatele Alfred Loisy, amândoi scriitori liberali foarte înaintaţi, scrierile lor au fost puse la index în 1905[4], iar abatele Loisy în critica biblică a lui n-a ezitat de a abandona şi divinitatea lui Hristos, de aceea în 1908 a fost excomunicat.

Din contră Gury, iezuit († 1866) cu morala lui cazuistă, pe cât este de iubit între partizanii ordinului său, pe atât este dispreţuit între adversari. De la 1843, Migne, un abate, şi-a câştigat mult merit prin editarea unei colecţii voluminoase de scrieri ale Părinţilor şi scriitorilor Bisericii greceşti şi latine; colecţia lui se distinge negreşit mai mult prin conţinut complet decât prin critică diligentă. Pitra, cardinal francez († 1889), este un cercetător solid şi foarte merituos de documente istorice ale Bisericii latine şi greceşti, după jumătatea secolului XIX, pe când în prima jumătate a aceluiaşi secol Angelo Mai, cardinal în Roma († 1854), s-a distins prin editarea multor monumente religioase, latine şi greceşti din bibliotecile Romei, până atunci inedite; merite mari şi-a câştigat în Roma prin editarea de documente din arhivele Romei şi Augustin Theiner, un german († 1874); după o activitate teologică foarte liberală, ce a desfăşurat în Germania cu fratele său Anton, cu care a editat 2 tomuri despre celibatul silit al clerului, el de la 1833 s-a schimbat şi s-a strămutat în Roma, unde funcţiona ca prefect al arhivei papale, dar la 1870 cu ocazia Sinodului din Vatican căzu în disgraţie, fiindcă a favorizat ca arhivar pe adversarii infailibilităţii papale.

Rossi († 1894), un laic italian, care şi-a făcut studiul în Colegiul Roman, a ajuns o celebritate pe terenul arheologiei religioase, descoperind în catacombele Romei monumente vechi religioase şi stabilind valoarea lor. Perone († 1876), un alt italian, iezuit, este celebru ca autor stereotip de dogmatică romană şi ca căpetenia şcoalei scolastice nouă. Mezzofanti, cardinal († 1849), a fost filolog celebru, ajungând a vorbi 58 limbi, cu a căror cunoştinţă el, în prima jumătate a secolului XIX, s-a pus în serviciul teoretic şi practic al Bisericii la Bologna şi la Roma.

În Englitera s-au distins ca teologi erudiţi şi talentaţi Wiseman (pron. Waismen), arhiepiscop şi cardinal († 1865) şi Newman (pron. Niumen), cardinal, convertit de la protestantism († 1890)[5].

Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) parte a înfiinţat şi parte a încurajat în Roma diverse asociaţii savante şi comisii literare teologice, aşa la 1902 o comisie liturgică şi una pentru exegeza biblică. Iară Pius al X-lea, succesorul său a dat în 1907 un nou Syllabus şi o enciclică nouă contra ,,modernismului” în teologie.

De la secolul XIX mai ales în Germania şi în Francia au luat mare avânt revistele şi enciclopediile de teologie romano-catolică[6].

 

În episodul următor:
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)

 


[1] N.tr.: O scriere populară a lui este şi Vieţile sfinţilor, traduse din nemţeşte în limba franceză cu titlul Vies des Saints, ilustrate cu o sută de gravuri. Fribourg en Brisgau (Bade), B. Herder editeur, 1869. Un volum 978 pagini.

[2] N.tr.: În timpul cel mai recent s-au distins ca predicatori şi conferenţiari la Catedrala Notre Dame din Paris abatele Didon, dominican († 1900) şi Mgr. D’Hulst, însă ambii au avut să sufere cenzura Bisericii.

[3] N.tr.: Importanta sa operă, Histoire ancienne de l’Eglise, Paris 1908, prin o circulară a Curiei Romane din septembrie 1911 a fost interzisă în seminarii.

[4] N.tr.: Una din scrierile însemnate ale lui Houtin este şi La Question Biblique chez les catholiques de France au XIX-e Siecle, a doua ediţie Paris 1902. Un volum de 378 pagini.

[5] N.tr.: Spre a se justifica pentru convertirea lui, Newman a scris o carte, în care susţine că religiunea creştină s-a dezvoltat în mod logic numai în Biserica Romano-Catolică. Cartea lui a fost tradusă în limba franceză de Jules Gondon şi este dată cu titlul Histoire du developpement de la doctrine chretienne, Paris 1844. O critică în treacăt dar suficientă a teoriei lui Newman a făcut Khomiakoff, filozof rus. Comp. scrierile sale publicate sub titlul L’Eglise latine et le protestantisme au point de vue de l’Eglise orthodoxe, Lausanne 1872, p. 64 şi 290.

[6] N.tr.: Despre reviste, pe lângă cele pomenite în vol. I, p. 53, vom aminti mai departe, paralel cu cele protestante.