----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Simţământul religios înnăscut în firea omului

de arhimandrit Galaction Cordun

 

Partea I

 

Bucureşti

Imprimeria Căilor Ferate Române

1923

 

Partea a II-a

Sentimentul religios este prima condiţiune de viaţă

Filozoful Scherer zice: ,,Necredinţa tinde să pustiască cerul şi să depopuleze pământul”, adevăr de netăgăduit.

De altfel şi istoria ne dovedeşte rolul mare ce l-a avut şi îl are sentimentul religios în viaţa popoarelor. Câtă vreme un popor a observat cu sfinţenie principiile religiunii sale, s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, a dus o viaţă sănătoasă, a fost un popor tare, de ordine, şi un factor de progres al omenirii. Şi dimpotrivă, când necredinţa a pătruns într-un popor, atunci s-a strecurat în el şi germenul putreziciunii şi al patimilor animalice de tot felul; acestea l-au ros şi i-au secat măduva de viaţă până ce l-au făcut să dispară din cartea vieţii.

Cine mai vorbeşte astăzi despre cartaginezi afară de istorie ? Şi aceasta pentru motivul că acest popor preţuia totul prin aur, şi a avut concepţiunea că pentru sume enorme din acest metal strălucitor ar fi putut insufla şi la un venetic iubirea de patrie sau şi un sentiment religios. Caracteristica lor deosebită a fost stricăciunea şi imoralităţile de tot felul. Şi ce a ajuns Cartagina ? Pe ruinele zidurilor ei măreţe s-a tras cu plugul !

Apoi de poporul grecesc cine nu ştie că ajunsese la o cultură mare şi sănătoasă numai prin religie şi morală. De îndată însă ce a început a se răsfăţa în bogăţiile câştigate, în mod treptat, şi-a pierdut şi credinţa religioasă. Şi decăderea a venit cu paşi repezi. Un cortegiu întreg de patimi, de intrigi, de crime şi de lupte civile de tot felul încep să ia locul unei vieţi rânduite, în toate instituţiile Atenei, astfel că la sosirea duşmanului, bogaţii stăteau pe acoperişurile caselor şi făceau prinsori asupra luptătorilor. De aici încolo, zilnic, mulţime de palavragii, sofişti, oratori ... îşi trec vremea adresând poporului cuvinte pompoase dar seci, rânduite în fraze meşteşugite, cu intenţiunea de a-l câştiga.

Epicur şi doctrina lui: ,,Ubi bene ibi patria”, fac ca aceştia să devină adoraţii cei mai favoriţi ai mulţimii. Astfel grecii, cu modul acesta de viaţă, ajunseseră un popor putred, neputincios, incapabil de orice mişcare din afară, şi cad sub stăpânirea romanilor. Aceeaşi soartă o are mai târziu şi poporul roman. Într-atât pătrunsese influenţa culturii decadente greceşti şi asiatice în toate actele vieţii acestui popor, încât Roma devine un centru de orgii, de certuri, de destrăbălare şi de vicii de tot felul. Sentimentele nobile de altădată dispar, pentru a lăsa locul patimilor josnice şi instinctelor animalice. Romanii îşi pierd mintea râzându-şi de zeii lor, iar augurii[1] îşi râd în faţă unii de alţii. Puterea le scade mereu până ce, în cele din urmă, îi robesc barbarii, şi tocmai aceia care altădată se îngrozeau de puternicele lor legiuni.

A.W. Schlegel spune că ,,religiunea este baza existenţei omeneşti”.

Iar Washington ne încredinţează că ,,un popor fără religie s-ar putea conduce numai cu tunurile”.

Poetul Goethe de asemenea ne încredinţează că ,,toate epocile, care au avut la bază credinţa, au fost cele mai strălucite”[2].

Naţiunea care exclude religiunea din sânul ei îşi sapă aşadar singură groapa, în care se va înmormânta. Pentru că în acest caz patimile scăpate din frâul sentimentului religios izbucnesc în deplină libertate, şi naţiunea devine astfel anarhică. Tendinţele dezordonate ar putea fi reprimate numai un foarte scurt timp, prin măsuri de forţă. Şi în orice caz aceasta nu le poate înlătura. Stricăciunea socială merge pe drumul apucat înainte şi pătrunzând din ce în ce mai adânc atacă chiar şi instituţiile care constituiau un sprijin pentru naţiune.

Ce ne-a dat în esenţă Revoluţiunea Franceză, dacă nu o dovadă elocventă a faptului că sentimentul religios este o condiţiune de viaţă ? Parlamentul a decretat că Dumnezeu nu există ! Atâta a trebuit pentru ca revoluţiunea să se prefacă într-o amestecătură nebună de crime, de imoralităţi din cele mai animalice şi mai josnice, de barbarii, care au degradat întreg neamul omenesc.

Această revoluţie este considerată şi până azi ca cea mai puternică dezlănţuire de patimi sociale, ce s-au putut vedea vreodată. Taine zice: ,,Oricum s-ar intitula Revoluţiunea Franceză cu egalitatea, fraternitatea şi libertatea ei, ea totuşi nu rămâne decât un jaf al proprietăţii sau un furt colosal !” Nu avem decât să citim scrierile acestui autor ca să ne îngrozim de barbariile revoluţionarilor francezi, consecinţele ,,minunatelor” scrieri ale lui Voltaire şi Rousseau, cu toată ştiinţa lor ,,filozofică”. Le putem pricepe şi din cuvintele lui Robespierre, unul din capii ei, care uluit de grozăviile văzute, exclamă: ,,Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat !” Şi atunci s-a decretat din nou că Dumnezeu există !

Oare Franţa de azi nu ne prezintă tabloul cel zugrăvit de noi mai sus ? Religiunea este exclusă din toate părţile. Clericii, persecutaţi în toate împrejurările. Liber-cugetătorii, îi întâlneşti pe toate cărările. Un amalgam de doctrine care de care mai ridicole se vântură în capetele acestor oameni zăpăciţi, dându-şi aere de salvatori ai omenirii ... ?! Toate sunt seci, fără nici un suflet. Fiecare poate observa viaţa stearpă şi plină de nevroză din Franţa, şi de asemenea se poate convinge şi de scăderea populaţiunii pe an ce trece. Şi toate acestea fiindcă religiunea care sancţionează căsătoria şi familia nu mai există, iar naşterea unui copil, consecinţă a căsătoriei, nu mai este privită ca un dar dumnezeiesc ca la adevăraţii creştini, ci ca o nenorocire. Adăugaţi acum că astăzi în această ţară, peste 30.000 de învăţători şi institutori fac o propagandă furioasă în contra a tot ce este sfânt şi patriotic: contra armatei, contra lui Dumnezeu, a oricărui avut personal, şi contra statului însuşi ! Toţi predau istoria ţării după manualul anti-patriotic Histoire de France al dlui Herve, iar revista lor pedagogică, care este cea mai răspândită, ,,Revue de l’enseignement primaire”, îşi bate joc în fiecare număr de tot ce este dragoste de ţară şi francez ! ,,Educatorii” tineretului ţipă în gura mare că le este totuna, dacă azi-mâine vor fi nemţi, francezi sau englezi, fiindcă ei sunt pentru ,,umanitate” şi pace ... universală !

Libertatea sfântă, cea atât de mult cântată în timpul revoluţiunii, este atât de compromisă azi în Franţa, încât mai nimeni din oamenii ei mari, din patrioţii cu judecata dreaptă, nu se mai încumetă a-şi spune gândul fără înconjur, de teama demagogiei din presă, din întruniri, din cercuri pretinse ,,intelectuale”, din toată viaţa publică, ameţită, orbită de cele mai dezastruoase promisiuni efemere.

Şi toate acestea numai din cauză că nu i se dă sentimentului religios partea ce i se cuvine.

Englezul Edmund Burke, raportându-se la revoluţiune, le zice francezilor: ,,Dacă nu aţi fi rupt continuitatea cu trecutul şi aţi fi pus statele generale pe o bază mai solidă înlăturând o revoluţiune atât de dăunătoare, din care nu avea să iasă decât o constituţiune abstractă, starea Franţei s-ar fi îmbunătăţit considerabil. Dacă aţi fi lucrat aşa, zice el, aţi fi impus tuturor naţiunilor o veneraţiune vrednică pentru cauza libertăţii lor.

În chipul acesta, aţi fi gonit despotismul de pe pământ, dovedind că libertatea este nu numai compatibilă, dar chiar că ajută la făurirea şi stabilitatea legilor, atunci când este măsurată. Aţi fi avut o constituţie liberă, o monarhie puternică, o armată disciplinată, un cler pios şi venerat, o nobilime potolită dar gata a face gesturi mari şi în stare de a conduce virtuţile voastre şi nu a le înăbuşi. Aţi fi avut o clasă de cetăţeni liberi, care să se impună, şi din care să vă fi recrutat elementele noi, pentru nobilime. Aţi fi avut după aceea un popor apărat, mulţumit, muncitor şi ascultător, un popor obişnuit să-şi caute şi să vadă fericirea în toate condiţiile de viaţă care poate fi găsită prin virtute”. Căci egalitatea în omenire poate fi înţeleasă numai prin virtute. Şi virtutea adevărată nu poate exista fără de religiune, după cum zice mai departe tot Burke când vorbeşte despre englezi: ,,Noi ne-am păstrat toate sentimentele naţionale curate şi întregi, numai prin credinţă”.

Avem inimi în adevăr, din carne şi din sânge, care bat în piepturile noastre. Suntem însă oameni cu frica lui Dumnezeu, arătăm respect religios către rege, dragoste către parlament, ascultare legilor ţării, dovedim veneraţiune către preoţi şi manifestăm osebită consideraţiune pentru nobilime.

Şi într-adevăr englezii întotdeauna au fost aşa şi au rămas până în ziua de astăzi ,,oameni cu frica lui Dumnezeu”, care se uită cu cel mai adânc respect la preoţi.

Afară de toate acestea, un spirit de bunătate a caracterizat în toate vremurile pe englezi. Aristocraţia, prin felul educaţiunii sale, urmăreşte cât mai mult lărgirea dragostei şi a milei către cei umili şi săraci. Şi doar se ştie că nici o ţară din lume nu se îngrijeşte de săracii săi atât de mult şi atât de aproape ca Anglia ... Englezul simte că nu poate nega existenţa Marelui Necunoscut şi că este o imposibilitate de a pătrunde cineva în misteriile lui. El simte şi tragicul acestei situaţiuni.

Noţiunea de liber-cugetător pentru el nu exclude pe aceea de religios; fiind convins că libera cugetare nu poate încălca domeniul sentimentului religios.

De asemenea crede nu numai că nu poate fi opoziţie între ştiinţă şi religie, ci dimpotrivă: cu cât sfera ştiinţei creşte, cu atât şi punctele ei de contact cu Necunoscutul se înmulţesc.

În Anglia, aşezămintele religioase sunt atât de respectate că nici nu se pot compara cu cele din Franţa. De asemenea şi în Germania poporul este religios şi cine îndrăzneşte să facă propagandă ateistă publică este pedepsit ca duşman al statului. Ca o consecinţă a religiozităţii lor, putem remarca o dezvoltare sănătoasă a tuturor facultăţilor intelectuale şi morale atât la germani cât şi la englezi. Şi, în timp ce poporul francez dă înapoi, cel englez şi german înaintează mereu, dezvoltându-se sub cele mai binefăcătoare auspicii ale religiunii.

Zilele în care trăim noi sunt zile de răceală şi de lipsă a simţământului religios în popor; şi cu ele avem trista ocaziune să ne lovim de toate relele ce decurg tocmai din lipsa lui tot mai mult dintre oameni.

Rembrandt als Erzieher ne afirmă că vremurile moderne vor fi o ,,barbarie la lumina electricităţii”, vremuri brutale şi totuşi ştiinţifice; caracteristici care se pot uni la un loc, ca împreună să colaboreze la degenerarea sufletească şi trupească.

De altfel şi experienţa ne-a dovedit până la evidenţă că ,,necredinţa” duce în mod sigur şi fatal la degenerare sufletească şi trupească.

Fiindcă din moment ce omul îşi mărgineşte viaţa numai în cadrul preocupărilor materiale, ca o consecinţă, va căuta ca ea să-i procure numai plăceri, şi prin orice mijloace, posibile sau imposibile.

Din fire fiind lacom, omul va abuza de aceste plăceri, al căror rob va deveni, şi atunci simţământul religios lipsind, singurul care este în stare să înfrâneze şi să dea fiecărui lucru din lumea aceasta adevăratul şi binemeritatul preţ, îşi va îngădui orice şi pe orice cale. Abuzul îl va duce la ruină şi fericirea, după care a alergat atâta cufundându-se în plăceri, se va depărta tot mai mult de el ... Va deveni egoist, răutăcios, câinos la inimă, sfădalnic, veşnic în ceartă cu vecinii şi semenii săi şi o nenorocire socială pentru cei în mijlocul cărora îi va fi dat să trăiască. Şi toate acestea din lipsa simţământului religios. Filozoful Platon, referindu-se la astfel de indivizi, zice că ,,cetăţeanul care nu cunoaşte pe Dumnezeu este ciuma cetăţii”.

În anul 1823, Robert Owen, fostul ministru al Statelor Unite, şi-a pus în gând să întemeieze o cetate fără religiune.

În acest scop, a adunat o ceată întreagă de derbedei, cu care în adevăr a fondat un orăşel, dându-i numele de New Harmony. Aici fiecărui cetăţean îi era permis orice, afară de ,,rugăciune” şi de recunoaşterea existenţei unei fiinţe supreme. Chiar numai pronunţarea numelui de ,,Dumnezeu” atrăgea pedeapsa cu moartea asupra călcătorului legilor cetăţii.

Fostul ministru nu cruţă nimic ca cetatea sa să poată prospera pe toate terenurile, ştiinţifice şi culturale.

Care nu fu însă dezamăgirea marelui donator când trebui să constate că orăşelul său cu tot gunoiul societăţii adunat de el, nu numai că nu se procopsi cu toate mijloacele puse la dispoziţie, dar în mai puţin de zece ani fu distrus completamente de înşişi cetăţenii lui, care, sătui de toate, după ce majoritatea îşi sfârşiseră viaţa în mod ticălos prin beţii şi crime, restul împunseră fuga luând cu ei şi ultima cărămidă a filantropului fondator. Şi acum, cetatea şi numele lui, Robert Owen, se mai amintesc doar ca fenomene istorice din viaţa omenirii.

Bine a zis Plutarh că ,,mai uşor este a clădi o cetate în aer decât să existe un popor fără religiune”.

Sau iarăşi Platon spune: ,,Oraşul la a cărui punere de piatră fundamentală nu a asistat Dumnezeu, ci s-a pus numai de oameni, este ameninţat cu cele mai mari dezastre şi nenorociri”.

M. Carriere ne spune că ,,masele, cărora li se propovăduieşte azi materialismul, nu vor putea fi oprite de la urmările influenţei lui”.

Pentru motivul că dacă s-a stăruit a se smulge din sufletele şi conştiinţa acestor mase credinţa în existenţa unei fiinţe supreme, urmează în mod fatal, dar firesc, ca odată cu simţământul religios să dispară şi orice ordine morală din lume, deosebirea între bun şi rău, conştiinţa, iar dreptatea şi nedreptatea să rămână numai ca nişte plăceri senzuale, efectele materialismului, fiind singurele puteri care în acest caz guvernează omenirea cu dreptul celui mai tare, ca, la sfârşit, să ne fie dat a vedea iarăşi tabloul stării primitive a omenirii, din care am fost ridicaţi, numai mulţumită recunoaşterii bunurilor ideale şi a principiilor morale, pe baza cărora omenirea şi-a sprijinit şi întemeiat tot trecutul ei istoric şi ştiinţific, de la început şi până în momentul de faţă.

Şi Friedrich von Helwald zice că ,,omul cinstit şi iubitor de adevăr este obligat a face mărturisirea că ateismul şi materialismul nu numai că nu fericesc pe nimeni, dar duc pe oameni la barbarie”.

Oare Revoluţiunea Franceză nu a fost o barbarie ? Şi omul care şi-a întipărit în minte ideea că Dumnezeu nu există, omul pentru care nu mai este altă viaţă decât aceasta de pe pământ, ce numire ar merita când împins de patimile ce izbucnesc, ucide, pradă, necinsteşte pe semenii săi, comite cele mai imorale fapte pentru a-şi mulţumi egoismul său animalic şi nu gândeşte decât la satisfacerea patimilor lui ? Nu este un barbar ? Şi atunci ce deosebire este între un om şi un animal ? Pe când în cazul nostru religiunea este aceea care face cea mai strictă deosebire. Fiindcă ea este semnul umanităţii, semnul celei mai mari inteligenţe, care a găsit mijlocul de a împăca cele două extreme realităţi ale vieţii.

Pentru mulţime – zice Schlosser –, ,,nici o filozofie şi nici o morală nu va putea înlocui religiunea”. Morala este strâns legată de religiune, şi nu se poate concepe fără aceasta. Ea este păzită de mulţime din frica sau din iubirea de Dumnezeu, care ne-a dat morala.

Francois Tournebize, în cartea sa ,,Du soute a la fois”, spune relativ la urmările ce decurg prin înlăturarea sentimentului religios din morală:

,,Într-adevăr, dacă nu există un legiuitor suprem care ordonă răsplata sau pedeapsa, atunci, principiile pe care se sprijină civilizaţiunea noastră îşi pierd stabilitatea lor morală. Ideile corelative de drept şi de datorie nu mai pot avea nimic absolut şi obligatoriu; ele devin inerte, ca un arc discordat. Pentru ce aş fi obligat să-ţi respect onoarea dumitale, averea şi viaţa ? Cine m-ar putea face să-mi respect propria mea viaţă ? Dumnezeu fiind suprimat, nu văd în ceea ce se cheamă datorie sau chiar virtute decât o afacere de convenţiune, de prudenţă, sau de ‘bon-ton’. În înţeles riguros, datoria nu mai există. Sunt fapte necuviincioase, oameni necuviincioşi şi grosolani, dar fapte criminale nu mai sunt. Păcatul a dispărut, căci păcatul presupune abaterea de la o lege stabilă, sancţionată de un legiuitor suprem”.

Vedem dar că numai morala religioasă poate impune oamenilor ascultare prin frica sau prin iubirea de Dumnezeu – autorul moralei – pe când o morală făurită de un X oarecare este o parodie a moralei adevărate, lipsită de un centru de îmboldire, deşartă, şi care niciodată nu va putea face ceea ce face morala religioasă. Este întocmai după cum spune Friedrich von Helwald că ,,cea mai înaltă unitate în domeniul intelectului şi al moralei este ideea de Dumnezeu”. Şi Lamartine zice foarte drept că ,,o conştiinţă fără Dumnezeu este un tribunal fără judecător. Lumina conştiinţei nu este altceva decât scânteierea ideii de Dumnezeu în sufletul omului, în sufletul neamului omenesc. Stingeţi pe Dumnezeu şi în om se va face noapte”. Şi să ştie că întunericul nu este prielnic vieţii. Ce vorbe înţelepte: ,,O conştiinţă fără Dumnezeu este un tribunal fără judecător” !

Iată de ce se impune cultivarea simţământului religios, iată pentru ce la baza oricărei culturi şi în special al întregului nostru învăţământ se cere în mod imperios: Religiunea.

 


[1] N.r.: Preoţi romani păgâni.

[2] Vezi Ce cred oamenii învăţaţi şi de stat ai lumii despre religiune şi existenţa lui Dumnezeu de arhimandrit Galaction D. Cordun.