----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic (VI)
 
Regimul sovietic a pregătit minuţios ani în şir organizarea unui Sinod Ecumenic
la Moscova urmărind să proclame că Biserica Rusă este noua Patriarhie Ecumenică,
cea de-a Treia Romă, dar în final ceea ce a reieşit nu s-a putut numi decât
Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948
 

Arhiepiscopul Alexandru (Nemolovski) de Bruxelles (1876/1880-1960) a fost hirotonit în 1909 ca primul episcop vicar al Arhiepiscopiei Americii de Nord a Bisericii Ortodoxe Ruse, purtând titlul de episcop de Sitka, Alaska. În anii 1914-1915, el a fost administratorul temporar al arhiepiscopiei, iar apoi în 1917 a fost numit arhiepiscop, în perioada 1917-1922 confruntându-se cu probleme financiare cumplite pe care nu le-a putut ţine în frâu. În 1921 ia parte la Primul Sobor a toată diaspora rusă la Sremski-Karlovtsy. În 1922, el va părăsi definitiv America, lăsându-l pe mitropolitul Platon Rojdestvenski să conducă comunitatea de acolo.

 

 

Pagini 76 4

În timpul vizitei din 1921 în SUA, Meletie Metaxakis s-a întâlnit cu diferiţi episcopi ortodocşi în New York. De la stânga la dreapta: viitorul mitropolit Ghermano Polyzoides; Episcopul Alexandru [Demoglou] de Rodostolon, împreună cu care Meletie venise în SUA pentru a organiza diaspora greacă într-o arhiepiscopie unificată; mitropolitul Platon [Rojdestvenski] care preluase conducerea Arhiepiscopiei ruse a Americii de Nord; arhiepiscopul Meletie Metaxakis, care fusese depus din scaunul de arhiepiscop al Atenei, iar pe 9 decembrie 1921 avea să fie ales patriarh al Constantinopolului; arhiepiscopul Alexandru [Nemolovski], predecesorul mitropolitului Platon la conducerea Arhiepiscopiei ruse; episcopul Eftimie Ofiesh, conducătorul eparhiei ruso-siriene şi arhidiaconul Vsevolod Andronov, diacon la catedrala mitropolitului Platon

 

În anii imediat următori îl regăsim în Constantinopol şi în Muntele Athos. În 1923 ia parte împreună cu arhiepiscopul Anastasie Gribanovski (1873-1965, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1936-1964)la Congresul pan-ortodox de la Constantinopol convocat de patriarhul Meletie al IV-lea. Congresul va marca începutul înrăutăţirii relaţiilor dintre Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora; arhiepiscopul Anastasie va fi purtătorul de cuvânt al opoziţiei faţă de propunerile de reformă ale patriarhului Meletie. De asemenea, mitropolitul Antonie Hrapoviţki (1863-1936, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1920-1936) va ridica glasul împotriva lui Meletie Metaxakis, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă îi va recunoaşte pe renovaţionişti şi va ridica pretenţii jurisdicţionale în Polonia, Finlanda şi Estonia[1].

În fine, Meletie Metaxakis le va cere atât arhiepiscopului Anastasie Gribanovski, cât şi arhiepiscopului Alexandru Nemovolski, care vieţuiau la acea vreme în Constantinopol, să-l recunoască drept conducător al lor jurisdicţional şi să-l pomenească pe el în locul patriarhului Tihon la slujbele bisericeşti. De asemenea, ambilor ierarhi li s-a cerut să-şi întrerupă relaţiile cu Sinodul din Sremski-Karlovtsy şi cu ,,orice altă putere rusă”. Le-a mai cerut ca în viitor să nu ia nici o poziţie anti-bolşevică sau să atingă vreo temă politică în predicile lor. Drept urmare, ambii episcopi au părăsit Constantinopolul: arhiepiscopul Anastasie va pleca la Ierusalim şi va vieţui la Misiunea Ecleziastică Rusă din Ierusalim, iar arhiepiscopul Alexandru se va retrage în Muntele Athos, unde va vieţui în Schitul Sfântul Andrei.

În Muntele Athos, arhiepiscopul Alexandru va trece în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului. Sinodul Bisericii din Diaspora i-a cerut să revină în America pentru a-şi relua funcţia de arhiepiscop, dar el a refuzat să se întoarcă. În 1928, el se va alătura Mitropolitului Evloghie [Gheorghievski] de Paris, care se desprinsese de diaspora rusă şi se afla în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, şi care îl va numi arhiepiscop de Bruxelles şi Belgia. În 1940, el va fi arestat de germani şi dus la Berlin, unde va fi ţinut sub arest la domiciliu. În 1945, după căderea Berlinului, el s-a alăturat Patriarhiei Moscovei.

 

Arhiepiscopul Serghie (Korolev) al Vienei, exarh al Europei Centrale (1881-1952) a fost hirotonit în 1921 episcop de Bely, iar la câteva luni după hirotonirea sa a fost arestat fiindcă s-a opus încercărilor Bisericii Ortodoxe Poloneze de a-şi dobândi autocefalia. În 1924, el este expulzat din Polonia, împreună cu alţi ierarhi care s-au opus autocefaliei, şi se îndreaptă către Praga; în acelaşi an, cu consimţământul Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, mitropolitul Evloghie [Gheorghievski] l-a numit episcop vicar de Praga şi rector al Bisericii Sfântul Nicolae de acolo. În 1926, când mitropolitul Evloghie se va rupe de Sinodul diasporei şi va intra în jurisdicţia Constantinopolului, episcopul Serghie îl va urma.

În timpul ocupaţiei germane, episcopul Serghie s-a bucurat de dreptul de a săvârşi liturghia, pe când episcopilor cehi li s-a interzis; acest drept îl dobândise ca urmare a faptului că aparţinea – pentru a doua oară – de jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. În timpul războiului, pentru teritoriile ocupate de germani, la cererea conducătorilor nazişti, se înfiinţase Mitropolitanatul European Central, sub conducerea mitropolitului Serafim Lade (un german nativ), aparţinând de diaspora rusă. Serghie Korolev va trece sub păstorirea mitropolitului Serafim, ceea ce Alexandru Nemolovski va refuza şi va fi ţinut sub arest la domiciliu. De asemenea, în octombrie 1943, episcopul Serghie va lua parte la Conferinţa de la Viena, convocată de Sinodul de la Karlovtsy, dar nu va semna verdictul ei împotriva patriarhului Serghie [Stragorodski].

După război, statutul său era neclar, din cauză că el nu avea nici cetăţenie cehoslovacă, nici sovietică. Mai mult, el nu avea relaţii bune cu cehii ortodocşi din cauza criticilor sale faţă de unele elemente protestante din slujbele lor bisericeşti. În octombrie 1945, Patriarhia Moscovei îl va trimite la Praga pe arhiepiscopul de Orlov, Fotie Tapiro. El va avea misiunea de a negocia reunirea parohiilor emigranţilor ruşi din Cehoslovacia cu Biserica mamă şi, în acest scop, va lua legătura cu administratorul lor, episcopul Serghie Korolev. Discuţia cu arhiepiscopul Fotie se va încheia cu cererea episcopului Serghie de a se reuni cu Patriarhia Moscovei.

Pe 2 aprilie 1946, Patriarhia Moscovei l-a numit pe Elefterie Voronţov, fost episcop de Rostov şi Taganrog, ca exarh al său şi arhiepiscop de Praga. Parohiile ruse din Cehoslovacia au fost de asemenea transferate sub păstorirea sa, iar Serghie Korolev va fi ridicat la rangul de vicar al Exarhatului European Occidental al Patriarhiei Moscovei şi mutat la Viena. În 1950, el va deveni arhiepiscop de Kazan şi Chistopol[2].

 

* * *

 

Aceste biografii succinte nu vorbesc îndeajuns de mult despre vremurile deosebit de tulburi pe care le-au traversat aceşti ierarhi, nici despre adversităţile cu care au avut de-a face în încercarea lor de a-şi îndeplini misiunea de arhipăstori. De asemenea, ele vorbesc prea puţin sau chiar deloc despre strădaniile neobosite ale Patriarhiei Moscovei de a convinge – prin orice mijloace – atât pe ierarhii şi clericii ruşi din diaspora, cât şi pe credincioşii ruşi să se întoarcă în sânul său. Interesul său nu era legat doar de prestigiul său în lume, ci şi de presiunea inimaginabilă şi neîncetată care se făcea asupra Bisericii Serghiene pentru a sluji scopurilor bolşevice. [Am vorbit pe scurt despre obiectivele politicii sovietice externe în episodul IV.]

La câteva săptămâni după ocuparea ţărilor est-europene de către Armata Roşie, emisarii Patriarhiei Moscovei au călătorit în aceste ţări pentru a inspecta parohiile emigranţilor ruşi de acolo. Episcopul Serghie (Larin) de Kirovgrad a vizitat Iugoslavia în aprilie 1945; tot în aprilie 1945, Arhiepiscopul Grigorie (Ciukov) de Pskov a vizitat parohiile ruse din Bulgaria; Arhiepiscopul Fotie (Tapiro) de Orlov a vizitat parohiile din Austria şi Cehoslovacia. Slovacii de est, care alcătuiau Eparhia de Mukacevo-Preşov – care se aflase în jurisdicţia Patriarhiei Serbiei – fuseseră deja primiţi în Patriarhia Moscovei în toamna anului 1944. ‘Reunificarea’ oficială a acestei eparhii a avut loc pe 22 octombrie 1945.

Rapoarte ale unor asemenea călătorii făcute de emisarii Patriarhiei Moscovei, aşa cum au fost publicate în Jurnalul Patriarhiei Moscovei, susţin că reunificarea a avut loc cu consimţământul necondiţionat al credincioşilor şi preoţilor lor, care au căutat în mod unanim să fie primiţi sub omoforul Patriarhiei Moscovei. Cu siguranţă, au existat preoţi şi laici care au fost de acord cu unirea, dar majoritatea s-a opus. Oriunde era percepută o opoziţie faţă de planurile Moscovei, acele grupuri de persoane erau arestate şi deportate în URSS. Această soartă au avut-o laicii şi clericii deopotrivă. Astfel, de exemplu, arhimandritul Isaac, asistentul episcopului Serghie Korolev, şi preotul M. Vazneţov au fost arestaţi în Praga şi condamnaţi la 10 ani muncă silnică. Motivul oficial pentru astfel de arestări era în cele mai multe cazuri ,,colaborarea cu germanii” în timpul războiului; motivul real era refuzul de a se alătura Patriarhiei Moscovei.

Această soartă îi ‘aştepta’ nu numai pe emigranţii ruşi. Încercările de a subordona parohii ortodoxe mai mici erau întâmpinate uneori cu o opoziţie înverşunată. Ortodocşii vorbitori de limba maghiară au refuzat să se supună Moscovei. Aceasta a condus la arestarea a numeroşi credincioşi şi preoţi, inclusiv a arhimandritului Janos Peterfalvi, care se afla în jurisdicţia Constantinopolului. Refuzul său de a se supune Moscovei şi loialitatea sa canonică faţă de Patriarhia Ecumenică i-au ‘câştigat’ 10 ani de muncă silnică în Siberia. Motivul oficial al arestării lui a fost că spiona împotriva autorităţilor sovietice în Ungaria.

Emisarii Patriarhiei Moscovei au ‘bătut’ întreaga lume – nu doar Europa de Est – pentru a-i aduna pe ‘fiii risipitori’. Să vedem itinerarele unui astfel de emisar, de exemplu ale arhiepiscopului de Pskov, ulterior mitropolit de Leningrad, Grigorie Ciukov: în martie 1941, el a mers la Tallinn pentru a soluţiona schisma estoniană; în aprilie 1945, pe când devenise deja mitropolit de Leningrad, a mers la Sofia. Invitat în semn de mulţumire faţă de Patriarhia Moscovei, care soluţionase – pe cale politică – schisma bulgară (1872-1945), el va inspecta parohiile ruse de aici, cărora le purtase de grijă până atunci diaspora rusă. În octombrie 1945 merge în Finlanda, unde a ‘primit’ cereri de intrare în jurisdicţia Patriarhiei Moscovei.

 

049. Catre un al VIII-lea Sinod Ecumenic VI

De la stânga la dreapta: Episcopul Grigorie [Ciukov] de Saratov, Arhiepiscopul Ştefan [Proţenko] de Ufa, Locum tenens patriarhal Mitropolitul Serghie [Stragoroski] al Moscovei şi Kolomnei, Arhiepiscopul Alexie [Paliţin] de Kubîşev, Arhiepiscopul Alexie [Sergheev] de Ryazan. Ulyanovsk, 14 octombrie 1942

 

Între 12 noiembrie - 16 decembrie 1946, o delegaţie rusă va călători în Orientul Mijlociu, în frunte cu mitropolitul Grigorie, care va purta discuţii nu numai cu liderii religioşi, ci şi cu cei politici; misiunea principală a acestei delegaţii va fi de a pregăti terenul pentru cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic programat pentru anul 1948. Pe 2 decembrie, mitropolitul Grigorie vorbea cu Patriarhul Hristofor al Alexandriei, apoi va merge în Siria şi Palestina, lăsând 25.000 dolari Patriarhului Alexandru al Antiohiei şi 35.000 dolari Patriarhului Timotei al Ierusalimului; aceste sume au fost justificate ca necesare pentru iniţiativa Patriarhiei Moscovei de a convoca o conferinţă pre-sinodală în 1947 spre a pregăti cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic plănuit a avea loc în 1948.

Fondurile au fost aprobate prin decretul nr. 1132-465 de Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (CABOR)[3], emis pe 29 mai 1946. În acest fel, Stalin restabilea tradiţia imperială rusă de subvenţii financiare pentru patriarhii răsăriteni. La rândul lor, beneficiarii au declarat că vor susţine Patriarhia Moscovei în afacerile ecleziastice internaţionale. Ei au promis de asemenea să întrerupă relaţiile cu Sinodul mitropolitului Anastasie şi să întreprindă paşi pentru a-i convinge pe credincioşii lui din Orientul Mijlociu să părăsească jurisdicţia sa şi să se alăture Moscovei. În caz de refuz, patriarhii aveau să impună o interdicţie asupra parohiilor care ţineau de Sinodul Karlovtsy, situate pe teritoriile lor canonice.

Altă sarcină la fel de importantă pentru trimişii Moscovei era de a reuni parohiile ruse din Orientul Mijlociu cu Biserica mamă; cu alte cuvinte, au fost vizitate comunităţile din Beirut, Iran, Ierusalim – la Ierusalim miza era enormă, proprietăţile ruse fiind deosebit de extinse –, Egipt etc.

Pe 30 mai 1947, mitropolitul Grigorie îl va însoţi pe patriarhul Alexie în România; scopul principal al acestei vizite era de a asigura participarea Bisericii Ortodoxe Române la o conferinţă pre-sinodală pan-ortodoxă la Moscova programată pentru toamna anului 1947 [despre care am scris în episodul III]. Între lunile iulie – octombrie 1947, mitropolitul Grigorie se va afla în Statele Unite ale Americii unde va negocia o reunire cu Mitropolia Americii de Nord condusă de Teofil Paşkovski, care nu-l va primi bine.

Iată un episcop rus care bătea lumea în lung şi-n lat în timpul lui Stalin, folosind banii bolşevicilor pentru a crea contacte ecleziastice şi a întări prestigiul Bisericii Ortodoxe Ruse în lume ! Şi el este doar un exemplu, alţi episcopi fiind însărcinaţi cu alte misiuni. De exemplu, Arhiepiscopul Fotie de Orlov[4] va străbate Europa Centrală, trecând prin Viena, Praga, Carlsbad, Marienbad, Pilsen şi alte locuri pentru a primi cereri scrise de la emigranţii ruşi de acolo. El va ‘pescui’ de pe unde trece feluriţi episcopi ruşi: fostul arhiepiscop de Kherson, Antonie Martsienko şi fostul arhiepiscop de Brest, Ioan Lavrinenko şi arhiepiscopul Daniil Yuzviuk se vor reuni cu Patriarhia Moscovei. Ei vor fi invitaţi să se întoarcă la Moscova ca mai apoi să fie numiţi potrivit condiţiilor din URSS. În această privinţă, patriarhul rus Alexie a făcut o remarcă interesantă: în opinia lui, întoarcerea clericilor emigraţi în patria mamă era o oportunitate nu numai pentru a-i reintegra în administraţia bisericească locală – care suferea de lipsuri cumplite după ce bolşevicii omorâseră cea mai mare parte din ierarhi – ci, mai important, de a-i ţine sub observaţie. Orice ,,abatere de la linia Patriarhiei Moscovei ar putea fi remarcată şi oprită încă de la început”. Dacă aceşti clerici ar fi rămas în străinătate, ei ar fi putut pricinui mai mult rău[5].

După întoarcerea lor în URSS, pe care o părăsiseră doar cu câteva săptămâni mai devreme, episcopii Antonie, Ioan şi Daniil vor scrie un articol în Jurnalul Patriarhiei Moscovei despre primele lor impresii privind viaţa bisericească în patria mamă, lăudând libertatea deplină a religiei şi a Bisericii. Articole asemănătoare aveau să apară în aceste luni în Jurnalul Patriarhiei Moscovei, scrise în cea mai mare parte de episcopi şi clerici din diaspora care fuseseră siliţi de evenimentele politice ale acestor ani să devină parte a Patriarhiei Moscovei.

 

Partenie Filipescu

 


[1] A se vedea Epistola circulară a Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii din Diaspora din 1927, în Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii.

[2] Informaţiile despre ierarhii ruşi au fost compilate dintr-o serie de cărţi şi articole. Informaţii generale se găsesc pe Wikipedia şi alte enciclopedii online; site-uri precum orthodoxhistory.org, biblicalstudies.org.uk, rocor.studies.org. William C. Fletcher, Religia şi politica sovietică externă 1945-1970 (Religion and Soviet Foreign Policy, 1945-1970), Oxford University Press, 1973; Tatiana Chumachenko, Biserică şi stat în Rusia sovietică. Ortodoxia rusă de la cel de-al doilea război mondial până în anii lui Hruşciov (Church and State in Soviet Russia: Russian Orthodoxy from World War II to the Khrushchev Years), M.E. Sharpe, Inc., 2002; Gernot Seide, Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei de la începuturile ei până în prezent (History of the Russian Orthodox Church Outside Russia from Its Beginning to the Present), traducere din limba germană de Jacqueline Xenia Endres-Nenchin, 1991; Daniela Kalkandjieva, Biserica Ortodoxă Rusă 1917-1948. De la declin la renaştere (The Russian Orthodox Church, 1917–1948.From decline to resurrection), Routledge, 2015; Vladimir Tsypin, Istoria Bisericii Ruse 1917-1997 (Istoriya Russkoy Tserkvi, 1917–1997), Moscova, 1997; J. Ellis, Biserica Ortodoxă Rusă: supunere şi disidenţă (The Russian Orthodox Church: Conformity and Dissent), Routledge, 1990; monah VeniaminGomarteli, O cronologie a evenimentelor bisericeşti în Biserica Ortodoxă începând din 1917 (Letopis’ Tsrekovnikh Sobitiy Pravoslavnoy Tserkvi, nachinaya s 1917 goda), Jordanville, New York, 2008-2009.

[3] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 125, d. 506, p. 1-6. Similară este informaţia din Arhiva politicii externe a Federaţiei Ruse, f. 7, op. 12, pap. 9, d. 111, 1. p. 8-10. Raportul vice-preşedintelui CABOR, Belişev, către Consiliul de Miniştri al URSS, 21 martie 1947. Publicat de O. Vasilieva, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ v Politike Sovetskogo Gosudarstva v 1943-1948, Moscova, 1999, p. 164-165.

[4] Un personaj controversat chiar din punct de vedere bisericesc: fost renovaţionist, el se întoarce în sânul Patriarhiei Moscovei pe 7 iulie 1943 [adică, spre sfârşitul existenţei Bisericii Vii, când devenise evidentă prăbuşirea ei] şi este primit ca simplu monah. Câteva zile mai târziu, el este hirotonit episcop de Kuban şi Krasnodar şi face progrese rapide în ierarhia bisericească.

[5] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 129, p. 3-4. Scrisoarea patriarhului Alexie I către Gheorghe Karpov, 26 decembrie 1945.