----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (V)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episodul anterior

 

O nouă eră: monarhismul naţionalist

În anii ‘1880-‘1890, istoria conştiinţei socio-politice ruse a intrat într-o nouă eră. Pan-slaviştilor le-au luat locul în cele din urmă monarhiştii orientaţi către naţionalism. Unul dintre principalii politicieni şi ideologi din timpul domniei ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894, ţar între anii 1881-1894)a fost Mihail Katkov (1818-1887). După reformele din 1861, el a început să se opună extremismului de stânga. În timpul revoltei poloneze din 1863-1864, el s-a împotrivit făţiş revoluţionarilor şi a scris articole patriotice pentru cotidianul Moskovskie Vedomosti. În martie-aprilie 1881, după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, Mihail Katkov şi Constantin Pobedonosţev[1] au condus opoziţia anti-liberală. În opinia lui Katkov, Rusia putea fi salvată doar prin întărirea absolutismului fiindcă nu existau modele de monarhie constituţională care să fie potrivite pentru Rusia[2].

Leontiev lua ideea monarhistă în mod romantic, iar Katkov în chip realist, astfel că în articolele lui Katkov găsim o reflecţie consistentă a puterii statului. El compara Rusia – unde încrederea şi dragostea ţarului, un monarh numit de Dumnezeu, motivau acţiunile poporului – cu Apusul. În Rusia, fiecare cetăţean trebuia să slujească ţarului 074. Rusia si Rasaritul ortodox V 1care-i unea pe toţi; fiecare slujbă era o slujbă adusă monarhului şi, prin extensie, statului. O astfel de ideologie conducea la formarea ţaratului Moscovei ca ideal. Simpatiile politice ale lui Katkov (foto) faţă de perioada pro-Petru cel Mare erau reflectate încă mai limpede în vederile sale asupra chestiunilor de politică bisericească. Katkov – care nu separa Biserica, credinţa şi politica – a reînviat ideea celei de-a Treia Rome la un nou nivel şi a aplicat-o în realitatea politică a timpului său.

Ţarul rus era numit capul nu numai al poporului său, ci şi al Bisericii sale. Consecinţele politice practice ale unei asemenea convingeri erau evidente. Demnitatea Rusiei, spunea Katkov, cerea completa sa independenţă şi absenţa oricăror alianţe. Aici, pentru prima oară în istoria rusă a secolului XIX, întâlnim o declaraţie a principiului pur naţional în politica externă: Rusia nu avea prieteni, ea trebuia să se bazeze doar pe ea însăşi. Şi el sublinia în mod special că prima sarcină a politicii externe ruse era cucerirea Strâmtorii Bosfor.

Alt teoretician al monarhismului absolut de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a fost Lev Tihomirov (1852-1923). El şi-a început lucrarea ca publicist în anii ‘1880 şi a dezvoltat o teorie cuprinzătoare a monarhiei ruse cu monarhismul bizantin ca înaintemergător direct al ei. La sfârşitul anilor ‘1870, Tihomirov, care mai înainte fusese revoluţionar, a adoptat vederi conservatoare extreme; el a devenit un colaborator regulat al cotidianului Moskovskie Vedomosti şi a scris articole şi cărţi despre monarhism. Guvernul utiliza scrierile sale pentru a-şi susţine ideologia în anii ‘1880-‘1890. Cartea sa, Sistemul politic al monarhiei, a fost publicată pentru prima oară în 1905, cu toate că el formulase ideile pentru această carte în decursul ultimelor două decenii ale secolului XIX[3].

Studiind literatura despre bizantinologie, Tihomirov a emis propria teorie privind motivul căderii Bizanţului. El scria: ,,Doar într-o foarte mică măsură sistemul politic bizantin era clădit pe ideea că împăratul este un slujitor al lui Dumnezeu. Această idee a consfinţit doar puterea absolută, care şi-a păstrat însă sensul său roman străvechi fără a fi modificat de ideile creştine”[4].074. Rusia si Rasaritul ortodox V 2

Defectele sistemului statal roman care nu permiteau să fie creată o nouă organizare socială, însemna că Bizanţul era incapabil să asimileze popoare străine şi că împăratul nu devenea o putere supremă reală. ,,Adevăratul tip de putere supremă monarhică care determina viaţa politică aşeza administrarea statului pe o naţiune activă şi bine organizată. Acest tip de sistem politic a fost dezvoltat mai târziu de Moscova, bazat pe Bizanţ, când a adoptat sistemul guvernamental monarhic ca bază a statului, şi a găsit noua putere naţionalistă pentru organizarea sa socială”, scrie Tihomirov.

În opinia lui, Rusia era statul cel mai adecvat pentru a înfiinţa o putere supremă monarhică ideală. Imperiul Rus, sublinia el, era întemeiat pe idealul etic naţional, care, timp de câteva secole călăuzise poporul rus în rolul său remarcabil în lumea creştină. Domnia ţarului Alexandru al III-lea era, desigur, o împlinire a idealurilor monarhice pentru Tihomirov (foto).

Aici vedem nu numai o continuare a ideii celei de-a Treia Rome; Tihomirov era un adept al lui Leontiev şi, în opinia sa, Leontiev privea Rusia nu numai ca pe o moştenitoare şi restauratoare a Bizanţului, ci ca un stat în care ideile bizantine serveau pentru a dezvolta propriul tip de imperiu.

Deci, în timp ce liberalii îi socoteau pe Danilevski şi Leontiev ca reprezentanţi ai sfârşitului şi declinului mişcării slavofile, după Tihomirov scrierile lor erau etapa următoare a dezvoltării conştiinţei naţionale ruse.

Cursul politic care ţintea către păstrarea status-quo-ului în Balcani a paralizat dezvoltarea ideilor mesianice în Rusia. Impulsurile pentru a ieşi din această stare stagnantă au fost înfrângerea suferită în războiul cu Japonia din 1904-1905 şi Revoluţia din 1905-1907. Proclamarea libertăţii presei şi discursului, numirea contelui Alexandru Izvolski ca ministru al afacerilor externe – aceste evenimente au ajutat la renaşterea ideii expansiunii ruse către fostele sale ,,ţinuturi strămoşeşti istorice”, Constantinopol. Un nou val al dezvoltării neo-bizantinismului a venit după discursul lui Izvolski în Dumă din 4 aprilie 1908, în care el a folosit pentru prima oară expresia ,,politică naţională”. Eşecul lui Izvolski în chestiunea Bosniei şi Herţegovinei a domolit pentru o vreme dezvoltarea spiritului războinic.

 

Contele Alexandru Izvolski (1856-1919). Într-unul din articolele secrete ale reînnoitei alianţe a celor trei împăraţi din 1881 [despre care am scris în episodul III], Austro-Ungaria afirma dreptul de a anexa Bosnia şi Herţegovina în orice moment îl va considera oportun, şi aserţiunea a fost repetată intermitent în acordurile austro-ruse. Aceasta nu a fost contestată de Rusia, dar Sankt-Petersburgul şi-a păstrat dreptul de a pune condiţii. Cu sprijinul ţarului Nicolai al II-lea, contele Izvolski a propus ca anexarea074. Rusia si Rasaritul ortodox V 3 Bosniei şi Herţegovinei să fie dată în schimbul sprijinului austriac pentru accesul îmbunătăţit al ruşilor la Strâmtorile Bosfor şi Dardanele. În acest scop, pe 16 septembrie 1908, contele Izvolski s-a întâlnit cu ministrul austriac al afacerilor externe, baronul Alois Lexa von Aehrenthal, la Castelul Buchlov din Moravia, şi acolo au căzut de acord.

Anunţul lui Aehrenthal de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, emis pe 5 octombrie 1908, a provocat o criză europeană majoră. Izvolski a negat că a ajuns la o înţelegere cu Aehrenthal; de asemenea, el a negat că ar fi avut vreo cunoştinţă de intenţiile lui şi a încercat fără succes să negocieze statutul Bosniei şi Herţegovinei. Impasul diplomatic a fost soluţionat doar după ce germanii i-au silit pe ruşi să recunoască anexarea, altfel Austria va declara război Serbiei şi documentele care dovedeau complicitatea lui Izvolski aveau să fie date publicităţii.

Istoricii au socotit, de obicei, că cea mai mare parte a vinei pentru criza anexării Bosniei şi Herţegovinei îi aparţine ministrului austriac de externe Aehrenthal. Însă, în studiul său privind cauzele primului război mondial, din 2012, Christopher Clark a avansat ideea că greşelile diplomatice ale contelui Izvolski au contribuit considerabil la această turnură a evenimentelor. Diplomatul rus a făcut două erori de judecată grave: în primul rând, că Londra va sprijini cererea sa de deschidere a strâmtorilor otomane pentru vasele ruse, şi în al doilea rând, a subestimat în mod grosolan impactul anexării asupra opiniei naţionaliste ruse.

 

În aprilie 1909, P.B. Mansurov, un diplomat şi o autoritate în politica dusă de Rusia în Orientul Apropiat, a publicat un articol în care schiţa ideologia bizantinismului imperial şi politica rusă în estul Mării Mediterane în primele decenii ale secolului XX. Societatea rusă – scria Mansurov – nu vroia să se împace cu înfrângerea diplomatică şi umilirea patriei mamă. În opinia sa, prima sarcină a Rusiei în acel moment era de a apăra Balcanii şi Asia Mică de agresiunea germană. Mansurov acorda o atenţie specială direcţiei tradiţionale pe care o luase politica rusă, adică, unirea cu toate naţiunile ortodoxe din Balcani. Îndreptarea atenţiei asupra naţiunilor slave a fost o greşeală deoarece a îndepărtat simpatia României ortodoxe faţă de Rusia. De asemenea, Mansurov susţinea ideea întâietăţii naţiunii greceşti printre naţiunile ortodoxe. El scria: ,,Vine curând vremea când eforturile separate ale Bisericilor nu vor fi adecvate pentru a sluji adevărului Ortodoxiei”. În opinia sa, necesitatea unui Sinod Ecumenic era evidentă[5].

 

Filoeleniştii ruşi

În gândirea politică rusă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, pe lângă vederile naţionaliste neo-slavofile dominante, exista de asemenea un curent pur filoelenist. El a fost introdus de A.S. Norov, un romantic şi admirator al creştinismului răsăritean, şi dezvoltat de Tertie Filipov (1825-1899), inspector statal al Rusiei în anii ‘1880-‘1890. Datorită poziţiei sale administrative înalte, Filipov şi-a putut permite să ia o poziţie pro-greacă independentă în chestiunea bisericească greco-bulgară. Chiar dacă guvernarea rusă din anii ‘1870 nu le-a adoptat, el a susţinut deciziile Sinodului din 1872 care proclama schisma bulgară.

Filipov a întreţinut corespondenţă extinsă cu patriarhii greci ai Constantinopolului şi Ierusalimului şi i s-a conferit chiar titlul onorific de protector al Sfântului Mormânt. Mulţi greci ar fi vrut să-l vadă numit procurator şef al Sfântului Sinod rus; în 1892, când au apărut nişte zvonuri că Pobedonosţev părăsea acest post, Nea Imera, un cotidian grec tipărit la Trieste, publica un articol în care pleda în favoarea alegerii lui Filipov.

Diferenţele dintre poziţia lui Filipov şi cea a Sfântului Sinod rus în anii ‘1880-‘1890 pot fi regăsite în discuţia privind prăznuirea aniversării renumitului patriarh bizantin Fotie, care a fost proclamat sfânt în 1848 de Patriarhul Antim al VI-lea al Constantinopolului. În timpul războiului din Crimeea, patriarhul Antim al VI-lea emisese declaraţii anti-ruse, iar în 1872 proclamase schisma bulgară; drept urmare, patriarhul Fotie nu a fost inclus în calendarul bisericesc rus. Filipov i-a mustrat pe 074. Rusia si Rasaritul ortodox V 4compatrioţii săi pentru aceasta, afirmând că Biserica Rusă ar trebui să-şi amintească că este doar o fiică a măreţei sale mame, Biserica Ecumenică a Constantinopolului[6]. Conducătorii bisericeşti au replicat însă că se face o nedreptate Bisericii Ruse prin astfel de afirmaţii, deoarece Biserica Rusă nu primise un mesaj oficial cu privire la canonizarea Sfântului Fotie, nici o invitaţie la prăznuirea aniversară din Insula Halki.

De asemenea, ideile lui Filipov (foto) au întâmpinat o opoziţie puternică din partea ideologilor Sfântului Sinod, luând naştere o dezbatere aprinsă privind titlul de ‘ecumenic’ acordat patriarhului Constantinopolului şi întâietatea în rândul Bisericilor Ortodoxe. Însuşi Constantin Pobedonosţev s-a implicat în dispută. Poziţia sa nu a fost împărtăşită de ministrul rus al afacerilor externe, care a găsit utilă activitatea lui Filipov pentru atenuarea tensiunii dintre cele două Biserici. Potrivit consulatului din Constantinopol, datorită poziţiei sale pacifiste, patriarhia nu a întrerupt relaţiile cu Sfântul Sinod rus din cauza schismei bulgare.

Sentimentul filoelen în opinia publică rusă a fost reînviat de I.I. Sokolov, profesor la Academia Teologică din Sankt Petersburg. bizantinolog şi istoric bisericesc. El credea într-o renaştere a unei monarhii ortodoxe ideale după modelul Bizanţului, pe care a articulat-o în cuvântul ţinut la Academia Teologică din Sankt Petersburg pe 1 noiembrie 1903[7]. Bizanţul, un stat ideal în opinia sa, ,,întruchipa ideea dependenţei reciproce dintre Biserică şi stat. În mod legal, Biserica şi statul în Bizanţ erau independente, dar în realitate ele alcătuiau un trup şi erau interrelate”.

Sokolov a ajuns la concluzia că Bizanţul a fost ,,primul care a elaborat sistemul unui stat orientat către Biserică şi, potrivit cu aceasta, a stabilit principiile vieţii publice şi private şi a creat idealuri culturale şi istorice care, în împlinirea lor practică, ar putea da umanităţii fericirea veşnică”. Acest ideal l-a inspirat în activităţile sale ca istoric, profesor şi, în primul rând, ca politician şi scriitor bisericesc.

Sokolov a fost redactor şef al jurnalului Tserkovnyj Vestnik şi timp de 15 ani a publicat regulat note şi articole despre evenimentele curente din viaţa bisericească în Răsăritul ortodox. În paginile jurnalului, el exprima adeseori idei care nu coincideau cu linia oficială a Sfântului Sinod. Începând din 1906, când A.A. Dmitrievski a fost numit secretar al Societăţii Imperiale din Palestina, Sokolov a scris considerabil pentru periodicul său Soobshchenija imperatorskogo Pravoslavnogo Palestin­skogo Obshchestva, care a părăsit treptat poziţia sa pro-arabă pentru una mai favorabilă faţă de greci. În acest jurnal, Sokolov publica următoarele cuvinte:

,,Nu putem să nu admirăm slava de altădată a Bizanţului ! Oricine cunoaşte profunzimea şi puterea geniului naţional şi politic al Bizanţului, duhul minunat de viaţă, dragoste, lumină pe care-l avea Biserica Bizantină, care a împlinit ideile luminoase şi idealurile universale ale culturii bizantine, a cărei strălucire lumina atât Apusul, cât şi Răsăritul slav ortodox – o astfel de persoană nu poate decât să ajute la susţinerea aspiraţiilor naţional-politice ale grecilor”[8].

În toate problemele controversate privind chestiunea naţională din Balcani sau Palestina, Sokolov era de partea grecilor şi a clerului grec. Astfel, el menţinea poziţia faţă de Răsăritul ortodox grec pe care o avuseseră înainte Norov şi Filipov[9]. Disfuncţia în viaţa bisericească din Răsărit era văzută de Sokolov ca fiind o consecinţă a dinamicii dintre puterile apusene şi guvernul otoman ostil, şi nu urmarea dinamicii interne. În opinia sa, toate aspiraţiile popoarelor balcanice de a crea autonomie bisericească erau necanonice. El simpatiza cu ideea Greciei Mari, adică unirea tuturor ţinuturilor greceşti într-un singur regat, susţinând totodată aspiraţiile ruse în Orientul Apropiat, şi visând la o cruce rusă pe Sfânta Sofia şi la unirea tuturor naţiunilor ortodoxe sub stăpânire rusă.

Sokolov nu ţinea seama de conflictul dintre aspiraţiile imperiale ruse şi cele greceşti, nici de posibilitatea conflictelor greco-slave într-un viitor imperiu aşa-zis ideal al lui Hristos pe pământ. În dorinţa sa de a-şi vedea idealul bizantin împlinit, neglija uneori faptele istorice sau le prezenta într-o lumină falsă.

Aşadar, nu este surprinzător că Sokolov era unul din cei mai fervenţi apărători ai restaurării patriarhiei ruse. Pe 23 octombrie 1917, el a ţinut un discurs public în acest scop. În opinia sa, o combinaţie de principii patriarhale şi sinodale va fi o bază solidă, şi singura bază posibilă pentru viitoarea organizare bisericească. De asemenea, o unire a Bisericilor Ortodoxe era necesară mai mult ca oricând. Mai mult, el afirma: ,,Când are loc separarea Bisericii de stat, poziţia Bisericii va fi similară cu cea a Patriarhiei Constantinopolului. Guvernul acolo nu este creştin, dar noi nu ar trebui să aşteptăm nici o favoare nici de la guvernul nostru”[10].

Aceste cuvinte au fost rostite cu două zile înainte de revoluţie, după care Biserica Rusă s-a aflat în circumstanţe mult mai dificile decât cea a Patriarhiei Ecumenice.

 


[1] Ne-am mai ’întâlnit’ cu Constantin Pobedonosţev în Rusia de dinainte de Revoluţia din 1917. ‘Argonauţi’, renovaţionişti, atei, amăgitori şi … Sfântul Ioan de Kronstadt şi în nota 4 din episodul anterior, unde am vorbit despre funcţia de procurator şef al Sfântului Sinod.

[2] M. N. Katkov, ,,U groba imperatora Alexandra II. O vlasti”, Impreskoe slovo, Mos­cova, 2002, p. 370.

[3] L. A. Tikhomirov, Monarchicheskaja gosudarstvennost’, Sankt Petersburg, 1992.

[4] Ibid., p. 193-195.

[5] P. Mansurov, ,,Rossija i Blizhnij Vostok”, Moskovskie Vedomosti, nr. 90, 92 şi 93 din 22, 24 şi respectiv 25 aprilie 1909.

[6] Grazhdanin, nr. 38 (7 februarie 1891).

[7] I. I. Sokolov, O vizantinizme v cerkovno-istoricheskom otnoshenii. Vstupitel’naja lekcija po kafedre istorii greko-vostochnoj cerkvi (ot razdelenija cerkvej), prochitannaja v Sankt-Peterburgskoj Duhovnoj Academii 1go noajabr’a 1903 g., Sankt Petersburg, 1903.

[8] I. I. Sokolov, ,,Vesti s Vostoka”, Soobschenija imperatorskogo Pravoslavnogo Palestinskogo Obsh­estva, 16 (1905), p. 429.

[9] Sokolov avea relaţii deosebit de apropiate cu patriarhul Ioachim al III-lea, care i-a acordat titlul de ,,arhonte şi ieromnimon al scaunului apostolic ecumenic”. Patriarhul Damian al Ierusalimului i-a acordat alt titlu, de ,,arhonte protonotar al scaunului apostolic patriarhal al Ierusalimului” şi o cruce de aur cu relicvele Sfintei Cruci. Regele Greciei i-a acordat Ordinul Mântuitorului, în gradul al treilea.

[10] Dejanija sviaschennogo sobora Pravoslavnoj Rossijskoj cerkvi 1917-1918 gg., 2, Moscova, 1994, p. 390.