----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Mărturii inedite despre Sfântul Ioan de Kronstadt (IX)

Sfântul Ioan şi societatea rusă

 

Episodul anterior

 

Dacă privim ultimii ani de viaţă ai Sfântului Ioan de Kronstadt dintr-o perspectivă exterioară, se poate spune că au fost ani buni şi de succes. Făcând abstracţie de ioaniţi şi de atacurile unei părţi a societăţii ruse, părintele a continuat să se bucure de respectul unei importante părţi a societăţii şi să se afle în atenţia multor personalităţi din elita statului. Deşi cea mai mare parte a donaţiilor în bani mergea către aşezămintele de binefacere, nu a dus niciodată lipsă de nimic, iar grija publicării scrierilor sale a încredinţat-o unei persoane de încredere, nepotului său, Fidelin. Pentru a nu răni unele persoane evlavioase, care-l copleşeau cu cadouri luxuriante, părintele purta reverendele şi dulamele scumpe, de mătase, primite în dar de la acestea. La ocazii solemne purta şi decoraţiile ce-i fuseseră conferite. Le avea pe toate, îi mai lipseau doar două, cele mai înalte existente atunci în statul rus. Fusese ales membru de onoare în diverse societăţi şi organizaţii, iar în 1907 fusese numit membru al Sinodului, fără să fi uzat vreodată de dreptul de a participa la lucrările acestuia[1].

Ordinele şi medaliile, reverendele luxoase, vagoanele speciale, ambarcaţiile proprii, caretele bogătaşilor cu care era purtat dintr-un loc în altul, precum şi faptul că era găzduit în reşedinţele lor – toate acestea începuseră să-i fie vehement imputate. Cei care au înţeles ce fel de om era părintele Ioan au răspuns la astfel de acuze. Dacă 083. Sfintii veacului apocaliptic IXînvinuirile nu au reuşit să-l doboare pe părintele Ioan, ele s-au adăugat cu siguranţă în rândul încercărilor inevitabile prin care trecea, ca orice om care intră în contact zilnic cu viaţa civilă.

Erau momente când nu reuşea să se roage într-un asemenea mediu: ,,Când ne rugăm între mai mulţi oameni – scrisese cândva părintele – ajungem uneori să dărâmăm cu rugăciunea noastră ceva asemănător unor ziduri puternice de suflete omeneşti, încremenite în patimi, să străbatem bezna ‘Egiptului’, bezna patimilor şi a relelor deprinderi. Ne vine mult mai uşor să ne rugăm când ne aflăm printre oamenii simpli”. Dar părintele Ioan erau oarecum obligat să intre în contact cu mai marii lumii acesteia, oameni bogaţi şi cu vază, nu numai pentru că aceştia i-o cereau şi că ar fi avut nevoie de mai mult ajutor duhovnicesc decât oamenii de rând, ci şi fiindcă prin intermediul lor părintele îi putea ajuta pe săraci.

,,Îţi mulţumesc, Doamne, pentru neîncetata grijă proniatoare pe care mi-o porţi mie şi săracilor Tăi, pentru nesecata Ta dărnicie revărsată asupra mea, astfel încât să pot împărţi văzutele Tale daruri oriunde este nevoie”.

Vieţuind şi ostenindu-se în lume, Sfântul Ioan de Kronstadt se simţea obosit şi stingher pentru că, în general, lumea stătea sub puterea răului, după cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul, iar cultura contemporană şi mai cu seamă arta mărturiseau acelaşi lucru. Sfântul s-a exprimat nu o dată împotriva acestei arte contemporane.

Dacă, pe tărâm bisericesc, el aprecia orice formă de artă, pornind de la concepţia simbolistică despre lume şi tendinţa firească a fiinţei umane de a percepe lumea prin simboluri, în privinţa artei laice avea cu totul alte idei. Doar faţă de muzică se arăta mai îngăduitor, cu toate că în Jurnalul său îşi exprimă uimirea că muzica este atât de mult luată în seamă, încât studierea ei a devenit o întreagă ştiinţă. El aprecia muzica pornind de la acest criteriu: ,,Dacă sunetele ajung să-ţi trezească în suflet un sentiment de linişte, echilibru, sfinţenie, ascultă-le; hrăneşte-ţi sufletul cu ele; iar dacă prin ele ţi se transmit în suflet patimi, nu le asculta, îndepărtează-te şi de trupul şi de duhul unei asemenea muzici”.

În privinţa picturii, şi mai ales a sculpturii, Sfântul Ioan are cuvinte de incriminare, vizând în special reprezentarea trupurilor omeneşti goale, în care vede o întoarcere la păgânism. Foarte rar vom găsi la el aprecieri referitoare la literatură, proză sau versuri. Totuşi nu există nici un scriitor care să-i fi stârnit în mod special nemulţumirea şi pe care să-l trateze critic, în afară de Lev Tolstoi şi conceptele sale vădit blasfemiatoare. În câteva locuri găsim plasate oarecum întâmplător citate din poeţi, de pildă din Lermontov, iar un memorialist afirmă undeva despre el, bazându-se chiar pe spusele sfântului, că-l citea cu plăcere pe Leskov, deşi acesta scrisese un text satiric la adresa lui.

În schimb, de multe ori şi într-o manieră categorică, s-a ‘năpustit’ asupra teatrului, neadmiţând cu nici un chip ideea că în anumite condiţii teatrul ar putea să nu fie vătămător. ,,Teatrul amorţeşte viaţa creştinului, o poate reduce la nimic, în măsura în care induce în ea un mod de existenţă păgân. Teatrul este o şcoală a lumii acesteia şi a stăpânului ei, diavolul; uneori el se preschimbă în înger de lumină, pentru a-i momi mai lesne pe miopi, alteori strecoară şi puţină morală, pentru ca să se poată spune că este un mijloc de educaţie şi că trebuie frecventat, cel puţin tot atât de asiduu ca biserica, ba chiar mai mult, fiindcă pasămite în biserică auzi aceleaşi lucruri, iar în teatru programul se schimbă”. În alt loc scrie: ,,Teatrul şi Biserica se află într-o opoziţie ireconciliabilă. Teatrul este templul lumii, Biserica este Templul lui Dumnezeu”.

Cum ar putea fi înţeleasă atitudinea de sever rigorism manifestată de Sfântul Ioan faţă de arta laică ? Pentru a răspunde în mod adecvat, trebuie să ne aducem aminte în primul rând de concepţia părintelui Ioan despre frumos. Părintele nu era nicidecum un om rigid, insensibil la orice emoţie artistică, un moralist înăcrit; persoanele care l-au cunoscut şi care au lăsat mărturii în privinţa acestui subiect adeveresc şi ele acest lucru. Sfântul Ioan de Kronstadt trăia cu intensitate frumosul, dar în conştiinţa sa îl raporta nemijlocit la esenţa dumnezeirii, întemeindu-şi concepţia despre lume pe aceasta. Frumosul din lumea creată nu este decât o reflectare, un ‘semn’ sau o imagine (şi aceea perceptibilă doar cu inima şi cu ajutorul harului dumnezeiesc) a desăvârşirii dumnezeieşti. Arta are menirea să ne arate prin imagini şi semne prezenţa acestei supreme realităţi mistice. Ea ne cheamă să ne apropiem de această realitate, iar uneori, pe măsura posibilităţilor sale, ne şi apropie de ea, dar, oricât de meşteşugită ar fi, prin jocul imaginilor şi simbolurilor sale, ea nu se poate substitui acelei lumi spre care nu poate decât să ne cheme, aşa cum afirmă unul dintre cei mai de seamă filozofi ruşi[2].

Rezultă că nici frumuseţea lumii create, nici frumuseţea menită să o slujească (arta), deşi ambele pot avea o valoare apreciabilă, nu vor deveni niciodată valori supreme. Un ideal pur estetic nu poate fi luat drept principiu călăuzitor în viaţă. În măsura în care tinde să se constituie în aşa ceva duce la idolatrie, cea care se instituie pretutindeni acolo unde o valoare relativă – oricât de semnificativă ar fi – începe să fie considerată valoare supremă. Am mai putea spune că frumosul este o oglindă a raiului însuşi sau că frumosul poate fi considerat ‘pridvorul’ templului ori, în cel mai bun caz, chiar un templu, dar niciodată un altar ... Din toate acestea trebuie trasă concluzia că suprema duhovnicie nu are nevoie de o frumuseţe exterioară sau de o artă exterioară. Acolo unde, prin darul lui Dumnezeu, începe să se dezvolte într-o anumită măsură frumuseţea cea nefăcută de mână omenească, ca o realitate duhovnicească autentică, simbolurile, imaginile, reflexele frumosului devin inutile.

Ne este greu să credem că părintelui Ioan nu i se va fi deschis posibilitatea de a contempla cu inima acele frumoase tărâmuri duhovniceşti, astfel încât reflectarea lor în arta lumească să nu-l intereseze. Ar fi stupid să cadă cineva în admiraţia unei fotografii în condiţiile în care cel înfăţişat în ea este de faţă !

Poate că aşa s-ar putea explica faptul că părintele Ioan era indiferent faţă de arta laică. Când simţea nevoie să se delecteze cu anumite expresii materiale ale frumosului le căuta în natură sau în domeniul artei religioase.

 

* * *

 

Dacă ceea ce am spus ar putea să explice indiferenţa Sfântului Ioan de Kronstadt faţă de arta profană, consideraţiile sale negative pe acest subiect se pot explica şi prin faptul că în acea epocă, în special în lumea mondenă, arta şi în special teatrul începuseră să fie situate printre valorile spirituale supreme. Cu alte cuvinte, putem spune că teatrul devenise pentru foarte multă lume o veritabilă patimă. Era un templu într-o măsură mult mai mare decât putea fi biserica. Este posibil ca pasiunea pentru teatru să fi avut în Rusia un caracter mult mai pronunţat patetic decât în alte ţări ale Europei.

La aceasta trebuie să adăugăm că teatrul, mai mult decât alte forme de artă, abate atenţia omului de la propria sa viaţă lăuntrică, făcându-l să trăiască în lumea unor iluzii. Mai cu seamă la tinereţe apare foarte marcată tendinţa de a nu-ţi trăi propria viaţă, ci de a trăi într-o existenţă imaginară, de a ‘juca roluri’. Persoanele superficiale reuşesc s-o facă lesne, iar cele mai interiorizate, negăsind în ele însele date şi sentimente care să se potrivească pentru a intra în rolul eroilor favoriţi, cad în disperare, devenind captive ale complexului de inferioritate. Teatrul poate facilita considerabil apariţia unor astfel de predispoziţii. Artiştii înşişi, mai mult decât spectatorii, îşi pierd treptat integritatea şi simplitatea sufletească, devenind ‘teatrali’ şi în viaţa de toate zilele. Ceea ce nu-i face câtuşi de puţin fericiţi. Chiar dacă nu toate consideraţiile expuse mai sus erau caracteristice părintelui Ioan, ele au darul de a ne îndemna să medităm mai adânc asupra ideilor sale privind teatrul.

De altfel, nu numai Sfântul Ioan de Kronstadt considera teatrul nociv din punct de vedere duhovnicesc. În însemnările părintelui Elceaninov, deosebit de valoroase pentru aprecierea vieţii duhovniceşti lăuntrice, găsim următoarele rânduri: ,,De aceea preoţii nu se duc la teatru, pentru că Biserica nu acceptă ab initio măştile, deghizările, purtatul hainelor sexului opus, fiindcă toate acestea sunt contrafaceri, falsuri. Chiar şi numai privindu-le, înseamnă că într-o anumită măsură iei parte la ele. Iar în ceea ce-i priveşte pe actori, cu cât joacă mai abitir, cu atât mai mult îşi deformează sufletul, umplându-l de confuzie şi falsitate”[3].

Muzica în accepţia ei legitimă nu reprezintă un pericol pentru viaţa duhovnicească. Chiar dacă poate trezi anumite pasiuni, ea nu este capabilă să-l constrângă pe om să ‘joace’ un anumit rol. Dacă se poate vorbi totuşi, în cazul muzicii, de un pericol pentru suflet, acela ar putea fi cultivarea sentimentalismului în dauna trezviei duhovniceşti.

Celelalte forme de artă nu sunt nocive prin ele însele din punct de vedere duhovnicesc, ci numai prin conţinutul lor. Sfântul Ioan de Kronstadt se temea pare-se cel mai mult ca nu cumva arta, în special teatrul, să-l abată pe om de la viaţa duhovnicească lăuntrică şi în acelaşi timp să-l îndepărteze de Biserică, de slujbele bisericeşti, în care vedea hrana duhovnicească a creştinului. Din această perspectivă, el punea pe acelaşi plan arta cu diversele forme de divertisment. ,,Ce înseamnă să umbli după distracţii ? Să-ţi umpli timpul cu ceva, un vid sufletesc, bolnăvicios, de vreme ce sufletul a fost creat să lucreze, nu să rămână inert”.

Referindu-se tot la artă ca îndepărtare de Biserică, îşi începe pledoaria cu un citat din Sfântul Apostol Pavel: După poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi (II Timotei 4, 3). Oare nu aşa fac oamenii din lume, dar şi nu puţine feţe bisericeşti ? Nu învaţă doar de la unicul Învăţător, Hristos, de la Evanghelia Sa, de la Biserica Sa, ci de la tot felul de oameni de lume, jurnalişti, foiletonişti, romancieri, poeţi, actori, care, chiar dacă nu o spun direct, o spun pe ocolite: ‘Nu avem nevoie de Evanghelie, nu avem nevoie de Biserică’”.

 


[1] N.tr.: Nu este vorba de Sinodul arhieresc, ci de o altă instanţă ecleziastică existentă pe atunci în Rusia.

[2] S.L. Frank: ,,Frumosul este semnul armoniei potenţiale a existenţei, chezăşia, posibilitatea armoniei, nu însă armonia însăşi a existenţei”. De aceea, în opinia aceluiaşi, ,,frumosul nu mântuieşte, întrucât el însuşi duce lipsă de mântuire”.

[3] Preot Alexandru Elceaninov, Credinţa vine din iubire, Editura Sophia, 2006, p. 90-91.