----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (VII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
1
 
Episcopii care au participat la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic – Episcopii sciţilor – Biserica din Sciţia sau Goţia – Organizarea exterioară a Bisericii în Imperiul Răsăritean – Părinţii celui de-al II-lea Sinod reuniţi din nou la Constantinopol în 382 – Relaţiile dintre ei şi Apus – Sinodul din Achileea – Scrisoarea episcopilor italieni către Teodosie – Aprecierile lor false – Părinţii din Constantinopol invitaţi la Sinodul din Roma – Refuzul lor – Sinodul din Roma – Damas şi Ursin – Probleme răsăritene – Observaţiile episcopilor răsăriteni reuniţi din nou la Constantinopol în 383 – Starea morală a Bisericii Romei – Ieronim, începuturile sale; criticile sale faţă de clerul roman – Încercări de reformă sub influenţa sa – Scrierile şi criticile sale i-au atras ura clerului roman – El părăseşte Roma – Starea morală a clerului răsăritean – Criticile Sfântului Grigorie Teologul – Ultimii ani ai Sfântului Grigorie – Moartea Sfântului Grigorie Teologul – Geniul său
 

Anii 382-387

 

Partea a II-a

Vitalie era cunoscut în Răsărit ca apolinarist.

Erezia lui Apolinarie fusese condamnată cu 4 ani mai înainte într-un sinod la Roma, după avertismentul Sfântului Vasilie al Cezareei, şi atunci când Petru al Alexandriei se afla în acest oraş[1]. Dar comuniunea acordată lui Vitalie a trezit în Răsărit bănuieli privind ortodoxia apuseană; iată de ce episcopii italieni, răspunzându-i lui Teodosie, au ridicat această problemă a apolinarismului prin care, după ei, trebuiau răspândite noi lumini şi trebuiau ascultaţi cei ce erau în cauză.

[Această chestiune] a fost examinată într-un sinod la Roma, care s-a întrunit în anul 382, în acelaşi timp în care a avut loc la Constantinopol un sinod care poate fi considerat continuarea Sinodului Ecumenic ţinut în anul precedent. El a adresat Sinodului de la Roma o epistolă foarte importantă şi pe care noi o vom face cunoscută[2]:

,,Prea cinstiţilor şi prea dreptcredincioşilor stăpâni, fraţi şi împreună slujitori, lui Damas, Ambrozie, Vriton, Valerian, Asholie, Anemie, Vasilie şi celorlalţi sfinţi episcopi adunaţi în marele oraş Roma, sfântul sinod al ortodocşilor episcopi, adunaţi în marele oraş Constantinopol, salutare în Domnul.

Poate că este de prisos să arătăm dreptcredincioşiilor voastre, ca şi cum nu le-ar cunoaşte şi să istorisim despre mulţimea suferinţelor ce s-au abătut asupra noastră din partea conducerii arienilor !

Dar nici nu credem că dreptcredincioşia voastră socoteşte ca ceva de puţină importanţă întâmplările de la noi, încât să nu se creadă obligat să afle despre aceste suferinţe la care şi ei ar trebui să ia parte. Şi nici furtunile care ne-au năpădit nu au fost aşa încât să le putem ascunde, ca fiind fără importanţă.

De altfel, vremea prigoanelor este prea recentă şi păstrează încă vie amintirea lor, nu numai la cei ce au suferit, ci şi la cei care, prin iubire, au luat parte la suferinţele lor.

[Nu de mult, ca să spunem aşa, unii dintre cei care au rupt lanţurile exilului s-au întors la Bisericile lor după multe suferinţe, iar rămăşiţele pământeşti ale celor care au murit acolo, în exil, au fost aduse înapoi.]

Însă unii, chiar după întoarcerea din exil lovindu-se de mânia încă clocotitoare a ereticilor, au îndurat acasă la ei suferinţe mai amare decât în ţinuturile îndepărtate. Unii au fost omorâţi cu pietre de către ereticii arieni, ca şi fericitul arhidiacon Ştefan; alţii au fost chinuiţi cu diferite lovituri şi mai poartă încă pe trupurile lor stigmatele lui Hristos şi urmele loviturilor.

Apoi, cine ar putea să enumere amenzile cu bani, jefuirea oraşelor, ca şi confiscările, înscenările, injuriile şi închisorile suferite de fiecare în parte ? Cu adevărat toate necazurile s-au înmulţit peste măsură asupra noastră; poate că ispăşim pedeapsa păcatelor noastre, sau poate că Dumnezeu cel iubitor de oameni ne încearcă pe noi prin mulţimea suferinţelor ... Pentru aceasta să dăm mulţumire lui Dumnezeu, care a îndrumat prin atâtea suferinţe pe robii Săi şi, după mulţimea îndurărilor ne-a dus iarăşi la odihnă.

Noi avem nevoie de linişte îndelungată, de mult timp şi osteneală pentru restabilirea Bisericilor. Astfel ca, după ce am vindecat trupul Bisericii prin îngrijiri, puţin câte puţin, ca de o boală îndelungată, să restabilim şi sănătatea cea dinainte a bunei cinstiri de Dumnezeu.

Fără îndoială, chiar dacă ni se pare că am scăpat de asprimea prigoanelor şi că Bisericile ţinute multă vreme de către eretici sunt pe drept luate de la ei, totuşi aceştia, ca nişte lupi înfricoşători care sfâşie turmele prin văioage, după ce le-au scos din staul, îndrăznesc să facă adunări potrivnice, să provoace aţâţări între oameni şi să nu se reţină de la nimic pentru a lovi Bisericile.

Deci era nevoie, ceea ce am şi spus, de mai mult timp ca noi să ne ocupăm de aceasta.

Desigur, vă arătaţi iubirea frăţească faţă de noi, acum când, prin voinţa lui Dumnezeu, strângeţi un sinod la Roma şi ne-aţi chemat şi pe noi ca mădulare apropiate vouă, prin scrisorile preaiubitului de Dumnezeu împărat [...]. Am avea totuşi o dorinţă, dacă este posibil, ca cei care au părăsit Bisericile în grup să fie iertaţi prin pocăinţă sinceră şi nu prin obligaţie de nevoie.

Oare cine ne va da nouă aripi ca de porumbel[3] ca să zburăm şi să ajungem la voi ?

Fiindcă venirea noastră acolo ar lipsi însă Bisericile acum când tocmai începe restabilirea lor şi lucrul acesta ar fi imposibil multora, ne-am adunat la Constantinopol, în urma scrisorilor trimise anul trecut preaiubitului de Dumnezeu împărat Teodosie de către cinstirea voastră, după Sinodul de la Achileea. Am fost pregătiţi numai pentru călătoria până la Constantinopol şi aducem cu noi consimţământul episcopilor rămaşi în eparhiile lor, numai pentru acest sinod (de la Constantinopol). Nici nu ne-am aşteptat ca să fie nevoie de un drum mai lung şi, într-un cuvânt, nici n-am auzit nimic despre aceasta înainte de a sosi la Constantinopol [...].

Am convins pe preacucernicii şi preacinstiţii fraţi şi împreună slujitori ai noştri, episcopii Chiriac, Eusebiu şi Priscian, ca degrabă să se ostenească până la voi. Prin aceştia vă dovedim dorinţa noastră, care este pentru pace şi care are ca scop unirea şi totodată vă arătăm râvna noastră cea pentru credinţa sănătoasă.

Noi însă, chiar dacă am suferit prigoane, sau necazuri, sau ameninţări imperiale, sau cruzimi ale conducătorilor, sau orice altă încercare de la eretici, ne-am sprijinit pe credinţa evanghelică, cea întărită la Niceea Bitiniei de către cei 318 Părinţi”.

Episcopii răsăriteni expun apoi această credinţă de la Niceea care constă în unitatea de substanţă în Dumnezeu şi în Treimea persoanelor. Deoarece cuvântul grec care înseamnă persoană poate însemna de asemenea substanţă şi deoarece apusenii preferau un cuvânt care însemna mai ales persoană, Părinţii Sinodului din Constantinopol s-au slujit de două expresii [ca fiind] echivalente[4], pentru a nu se putea ridica nici o obiecţie. În mărturisirea lor de credinţă, ei au condamnat apolinarismul şi i-au trimis pe Părinţii Sinodului din Roma, pentru detalii mai ample la actele Sinodului din Antiohia şi ale ultimului Sinod din Constantinopol. Sinodul din Antiohia despre care vorbesc ei este, fără îndoială, cel care s-a numit despre hirotonire şi la care arienii înşişi, în minoritate, au fost obligaţi să semneze o mărturisire de credinţă ortodoxă. Acest sinod s-a bucurat întotdeauna în Răsărit de o foarte mare autoritate.

Părinţii Sinodului de la Constantinopol continuă astfel:

,,Iar despre conducerile aparte ale Bisericilor, după cum ştiţi, o lege veche a rânduit, precum şi o hotărâre a Sfinţilor Părinţi de la Niceea, ca în fiecare provincie (eparhie) episcopii provinciei – şi dacă ei ar vrea şi vecinii lor împreună cu ei – să facă hirotoniile, când este nevoie.

Să ştiţi că după aceste rânduieli se conduc şi celelalte Biserici de la noi şi aşa sunt hirotoniţi clericii celor mai însemnate Biserici. Din acest motiv şi pentru Biserica din Constantinopol, cea nou întemeiată, cum s-ar spune, pe care am scăpat-o, nu de mult, ca din gura leului de rătăcirea ereticilor prin îndurarea lui Dumnezeu (Romani 12, 1), am hirotonit, chiar în timpul Sinodului Ecumenic, în deplină înţelegere, de faţă fiind preaiubitorul de Dumnezeu împărat Teodosie şi tot clerul şi cu aprobarea întregului oraş, pe preavenerabilul şi pe dreptcredinciosul Nectarie.

Apoi episcopii provinciei şi al eparhiei[5] Răsăritului (Antiohia) adunându-se în mod canonic au hirotonit pe preavenerabilul şi preaiubitul de Dumnezeu Flavian ca episcop al celei mai vechi şi cu adevărat apostolice Biserici, cea din Antiohia Siriei (Faptele Apostolilor 11, 26), în care s-a întrebuinţat pentru prima oară numele venerabil de creştin. Votând toată Biserica l-au cinstit ca printr-un singur glas pe bărbatul a cărei hirotonire legală o recunoştea tot plenul sinodului.

Facem apoi cunoscut că preavenerabilul şi preaiubitul de Dumnezeu Chiril este episcop al mamei tuturor Bisericilor, cea din Ierusalim. El a fost mai înainte hirotonit canonic de către cei din provincia aceasta şi a luptat împotriva arienilor în diferite ocazii”.

Sinodul a cerut episcopilor apuseni să intre în comuniune cu aceşti trei patriarhi, pentru a face să înceteze toate discuţiile personale care agitau Biserica.

Avem de la Sinodul din Constantinopol (anul 382) două canoane care au fost atribuite adeseori Sinodului Ecumenic din 381.

Iată-l pe primul:

,,Precum tomul apusenilor[6], am primit şi pe cei din Antiohia care mărturisesc o Dumnezeire, a Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh”[7].

În cel de-al doilea (canon), Sinodul interzice ca episcopii să fie atacaţi cu uşurinţă, aşa cum se făcea prea adesea. El decide că ereticii, schismaticii şi cei aflaţi sub o oarecare acuzaţie nu pot fi acceptaţi ca acuzatori ai episcopilor.

Cât despre cei care trebuie să se plângă de episcopi şi pot să-i acuze, ei trebuie să-şi ducă plângerile lor în faţa sinodului provincial pentru lucruri obişnuite şi în faţa sinodului patriarhal (se spunea pe atunci eparhial) pentru lucrurile grave.

Sinodul Ecumenic, cu alte cuvinte alcătuit din toate patriarhiile, nu trebuia să fie ales ca tribunal însărcinat pentru a judeca chestiuni particulare. El trebuia să se ocupe numai de dogmă şi chestiuni generale ale Bisericii. Se numea ecumenic în Răsărit un sinod care reprezenta cele patru patriarhii răsăritene. De aceea episcopii Sinodului din anul 382 îl numesc ecumenic pe cel din anul 381, chiar dacă Patriarhia Romei nici nu fusese convocată la el.

Sinodul de la Roma, care a primit scrisoarea episcopilor răsăriteni, a fost prezidat de Damas. Principalii membri au fost: Ambrozie al Milanului, Vriton, Asholie de Thessalonic, Anemie de Sirmium. Epifanie[8], episcop al Salaminei, în Cipru, a fost prezent la el, chiar dacă scaunul său era acefal şi nu aparţinea Apusului. Paulin al Antiohiei a asistat de asemenea la el şi a obţinut ca Apusul să nu intre în comuniune nici cu Flavian, nici cu episcopii de Tars şi Bereea care-l hirotoniseră.

Sinodul, lămurit de episcopii răsăriteni în legătură cu Maxim Cinicul, nu a îndrăznit să susţină cauza acestui intrigant.

Sinodul de la Roma a condamnat de asemenea erezia lui Apolinarie, şi Ieronim care venise din Răsărit la Roma a fost însărcinat să redacteze o mărturisire de credinţă pentru apolinariştii care vroiau să intre în comuniune cu Biserica[9].

După Sinodul de la Roma, Damas a adresat răsăritenilor o scrisoare în care se întâlnesc, pentru prima oară, expresii de care episcopii Romei au abuzat începând de atunci pentru a afirma întâietatea lor în Biserică.

Noi am redat scrisoarea adresată Sinodului din Roma de către Sinodul din Constantinopol. S-a putut observa acolo o critică indirectă a râvnei mici pe care episcopii apuseni au arătat-o pentru a veni în ajutorul fraţilor lor din Răsărit, persecutaţi. Sfântul Vasilie le-a făcut reproşuri meritate pe această temă. În plus, răsăritenii, condamnând apolinarismul şi dogma lui Vitalie, fără a-l numi pe acest personaj, l-au făcut pe Damas să înţeleagă că se lăsase înşelat de acest eretic. În fine, pronunţându-se oficial în favoarea lui Nectarie, Flavian şi Chiril al Ierusalimului, Sinodul din Constantinopol a condamnat Apusul, care a refuzat să intre în comuniune cu aceşti sfinţi episcopi.

Damas a simţit loviturile care i-au fost date într-o manieră care, pentru a fi indirecte, nu erau decât mai sensibile; acestui sentiment trebuie să-i atribuim tonul de superioritate pe care a crezut că trebuie să-l ia. El a crezut, la început, că episcopii răsăriteni au avut stimă pentru scaunul Romei, pe când, în realitate, ei n-au scris decât Sinodului apusean reunit la Roma.

,,Fiilor preacinstiţi, le spune el[10], voi înşivă dovediţi foarte mult că dragostea voastră oferă respectul cuvenit scaunului apostolic. Căci chiar dacă în Sfânta Biserică în care stând Sfântul Apostol ne-a învăţat cât mai mult cum se cuvine să ţinem frânele (conducerii romane) pe care le-am primit, totuşi noi ne mărturisim pe noi înşine că suntem mai prejos de această cinste ce ni s-a dat. De aceea ne străduim în orice chip, în fine, cum am putea ajunge la slava fericirii lui Petru”.

În aceste cuvinte vagi se simte o tendinţă către acea autoritate care încă de pe atunci era recunoscută în Apus episcopului Romei ca succesor al Sfântului Petru. Damas, aşa cum am mai văzut, era un om foarte orgolios, prieten al puterii şi care nu se dădea înapoi de la a folosi violenţa pentru a-şi conserva şi spori puterea. Nu este de mirare că, jignit de epistola Sinodului de la Constantinopol, el a vrut să susţină pretinsa autoritate a scaunului său şi superioritatea personală. Fără îndoială, de aceea a scris în numele său în loc să scrie în numele Sinodului, ca predecesorii săi, şi de aceea i-a numit pe episcopii răsăriteni fiii săi, în loc să le dea, după exemplul predecesorilor săi, titlurile de fraţi şi colegi.

În scrisoarea sa, Damas nu a vorbit decât despre apolinarism, pretinzând că el fusese condamnat la Roma de mai mulţi ani.

El nu menţionează dezbinările Bisericii din Antiohia, dar pentru a dovedi că nu-l recunoaşte decât pe Paulin ca episcop al acestui scaun, adresează acestui episcop, atunci când el părăseşte Roma şi pe când era încă la Thessalonic, o lungă mărturisire de credinţă în care anatematiseşte toate ereziile[11].

Sinodul de la Roma se pronunţase oficial împotriva lui Flavian al Antiohiei şi a episcopilor care-l hirotoniseră[12].

Răsăritenii, reuniţi din nou la Constantinopol, la puţin timp după Sinodul de la Roma (anul 383), s-au pronunţat împotriva hotărârii acestui Sinod referitoare la Flavian al Antiohiei şi a celor doi episcopi care-l hirotoniseră.

Acest Sinod de la Constantinopol a avut o foarte mare importanţă. Teodosie a convocat acolo nu numai pe episcopii ortodocşi, ci şi pe cei ai diferitelor secte care tulburau Răsăritul. El spera că o discuţie publică între aceşti episcopi ar putea duce la împăcare[13]. El i-a împărtăşit proiectul său lui Nectarie, însărcinându-l să pregătească întrebările pe care se va întemeia discuţia, pentru a stabili bazele unirii între toţi membrii Bisericii lui Iisus Hristos.

Nectarie, reîntors la el, a fost foarte neliniştit în legătură cu proiectul împăratului şi a hotărât să-l discute cu Aghelie, episcopul novaţienilor din Constantinopol. Acest episcop, despărţit de Biserică pentru chestiuni disciplinare, era foarte ortodox în dogmă şi-şi atrăsese respectul tuturor pentru evlavia sa. Însă el era mai mult evlavios decât instruit; el însuşi nu a îndrăznit să-i dea un sfat lui Nectarie şi a propus să se adreseze lui Sisinie, om învăţat care era atunci simplu citeţ al lui Aghelie şi care a devenit succesorul său.

Sfatul lui Sisinie a fost că trebuia să se evite orice discuţie cu ereticii, căci discuţia nu ar face decât să învenineze şi să agraveze divergenţele. Ar trebui mai bine, spune el, să-i întrebe pe eretici dacă admiteau mărturia învăţaţilor şi tâlcuitorilor Scripturii care au trăit înainte de discuţiile actuale. Dacă ei resping aceste mărturii, partizanii lor, scandalizaţi, îi vor abandona; dacă ei le admit, se va expune ceea ce au scris aceşti Părinţi şi se va stabili astfel adevărata dogmă.

Lui Nectarie i-a plăcut acest sfat. Împăratul l-a aprobat şi i-a întrebat pe conducătorii diferitelor secte dacă vor să accepte ca regulă de credinţă mărturia vechilor învăţaţi. Această propunere a creat discordie între ei, căci nici unii, nici alţii nu aveau aceeaşi opinie nici despre autoritatea celor vechi, nici despre dogmele care trebuiau să le fie atribuite, nici despre maniera de tâlcuire. Împăratul a înţeles că ei vroiau pur şi simplu să-şi păstreze erorile şi că ei nu căutau adevărata dogmă. Drept urmare, el le-a poruncit să-i prezinte, în numele fiecărei secte, o mărturisire de credinţă.

A fost fixată ziua pentru depunerea acestor mărturisiri. În această zi, Nectarie şi Aghelie s-au prezentat în numele ortodocşilor; Demofil, vechi episcop arian de Constantinopol, pentru arieni; Eunomie însuşi pentru eunomieni; Eleuzie de Cyric, pentru cei care erau numiţi macedonieni. Sectele ariene erau la fel de divizate între ele pe cât se opuneau adevăratei Biserici. Împăratul nu a acceptat decât formula de credinţă în care se mărturisea Treimea de o fiinţă şi el le-a rupt pe celelalte. Sectanţii au reproşat conducătorilor lor că au dat împăratului în mod prostesc dovada divizărilor lor interne, abandonându-i în cea mai mare parte şi aderând la dogma ortodoxă. Împăratul a promulgat o lege prin care a interzis episcopilor sectari să mai hirotonească pe alţii; mai mulţi dintre ei au fost proscrişi, alţii au fost lipsiţi de drepturile lor civile; cei care nu respectau aceste legi erau ameninţaţi cu pedepsele cele mai grele.

Teodosie, aşa cum remarca Sozomen, nu şi-a pus ameninţările în practică; el nu vroia să-i pedepsească pe vinovaţi, ci să-i sperie pentru a-i aduce la religia sa. De asemenea, el îi lăuda pe cei care, fără a fi fost forţaţi, reveneau la ortodoxie.

Teodosie în Răsărit, ca şi Graţian în Apus, credeau că interesul public cerea uniunea religioasă. Împăraţii eretici, Constantie şi Valens, au abuzat de puterea lor pentru a-i forţa pe supuşii lor să adopte eroarea. Împăraţii ortodocşi au considerat că ei trebuie să acţioneze împotriva acestui abuz şi să-şi pună autoritatea lor în slujba dogmei ortodoxe.

Trebuie să recunoaştem că imixtiunea autorităţii imperiale în problemele dogmatice a făcut atunci mai mulţi făţarnici decât credincioşi adevăraţi.

Colegul lui Graţian în Apus, Valentinian al II-lea, mărturisind creştinismul, credea că păgânismul avea tot atâtea drepturi la protecţie din partea statului ca şi creştinismul. Ambrozie al Milanului i-a scris în legătură cu aceasta următoarea epistolă[14]:

,,Toţi oamenii care sunt sub stăpânire romană luptă pentru voi, împăraţi şi principi ai pământului, aşa cum voi înşivă luptaţi pentru Atotputernicul Dumnezeu şi pentru sfânta credinţă în El. Mântuirea nu va putea fi sigură dacă nu cinsteşte fiecare pe adevăratul Dumnezeu, adică pe Dumnezeul creştinilor, care conduce toate. Numai El este adevăratul Dumnezeu, venerat în adâncul inimii; Că toţi dumnezeii păgânilor sunt draci, precum zice Scriptura (Psalmi 95, 5). [...]

Aşadar de vreme ce tu, împărat preacreştin, eşti dator credinţă adevăratului Dumnezeu, de vreme ce Lui îi eşti dator râvnă, chezăşie şi devotament credinţei mă mir cum au căpătat unii nădejdea că trebuie, potrivit poruncii tale, să ridice altare zeilor străini şi să pui la îndemână sume de bani în folosul jertfelor păgâne. [...]

Se plâng şi de pierderi cei care niciodată nu ne-au cruţat sângele, care au ruinat înseşi clădirile bisericilor. Ei cer favoruri după ce, potrivit legii din urmă a lui Iulian, au tăgăduit alor noştri dreptul obştesc de a vorbi şi de a învăţa pe alţii, favoruri de care au fost adesea lipsiţi creştinii. [...]

Dar aceasta nu se poate hotărî fără nelegiuire. De aceea te rog să nu dai o asemenea hotărâre şi nici să semnezi vreun decret de acest fel”.

Împăratul fusese făcut să creadă că senatul Romei era autorul cererii. Ambrozie declară că nu este adevărat, că senatorii creştini, în număr foarte mare, i-au trimis lui Damas o declaraţie în care ei confirmă că nu au semnat niciodată o asemenea cerere. Damas a trimis această declaraţie lui Ambrozie care putea s-o folosească mai bine decât el, datorită influenţei pe care i-o dădeau pe lângă împăraţi capacitatea sa, sfinţenia şi vechea sa poziţie în stat. Ambrozie a avut grijă să-i spună lui Valentinian că Damas a fost ales episcop al Romei prin judecata lui Dumnezeu. El s-a declarat în toate circumstanţele împotriva lui Ursin, dar, în acelaşi timp, el nu dă episcopului Romei decât titlul modest de sacerdot al Bisericii Romane. Erau atunci departe de titlul de pontif-suveran, universal şi infailibil.

Ambrozie a înmânat împăratului declaraţia senatorilor creştini.

Aceşti senatori, aflând că se cerea restabilirea cultului păgân, nu s-au dus la adunare şi au declarat că ei vor renunţa la titlul lor dacă acest cult va fi restabilit. Ambrozie a remarcat că era suficient opozanţilor să se adreseze direct împăratului şi că ei nu puteau fi obligaţi să aibă relaţii cu colegii păgâni. Într-o cauză religioasă ei nu puteau avea un mijlocitor mai bun decât un episcop, şi de aceea Ambrozie a fost delegat să înmâneze declaraţia lor.

Încheindu-şi epistola, Ambrozie i-a spus lui Valentinian că Îl va jigni pe Dumnezeu, tatăl şi fratele său dacă el autorizează restabilirea idolatriei.

Symmachus, prefectul Romei, a avut contribuţia principală la a-i inspira lui Valentinian simpatie pentru păgânism. Graţian tocmai murise şi Valentinian, fratele său mai tânăr, a rămas însărcinat cu conducerea imperiului, o povară mult prea grea pentru capacităţile lui.

Membrii păgâni ai senatului Romei au vrut să profite de această circumstanţă, care părea favorabilă planului lor şi l-au însărcinat pe Symmachus, care era el însuşi păgân, să transmită cererea lor tânărului împărat[15]. Ei se bazau pe respectul datorat strămoşilor pentru a restabili un cult care a avut o influenţă benefică asupra statului, şi altarul Victoriei care a fost de asemenea de bun augur în luptele contra barbarilor. Acest altar era cunoscut din vremea senatorilor bătrâni, şi dorinţa lor era de a-l transmite urmaşilor lor.

Constantin a pus să fie înlăturat acest altar din sala de şedinţe a senatului; Iulian l-a pus la loc. Valentinian I l-a tolerat, dar Graţian a pus să fie înlăturat din nou. Senatorii păgâni au cerut restabilirea lui tânărului Valentinian al II-lea.

Symmachus era retor. El pune însăşi Roma în scenă în cererea sa şi îi atribuie aceste cuvinte: ,,Prea buni împăraţi[16], părinţi ai patriei, respectaţi-mi vârsta la care m-a adus simţământul credincioşilor. Mă voi folosi de ritualul strămoşesc şi nu-mi pare rău de aceasta. Voi trăi după datina mea, fiindcă sunt liberă. Această putere a adus lumea sub legile mele. Aceste jertfe au alungat pe Hannibal din Italia, pe senoni din Capitoliu. Dar pentru aceasta au fost păstrate, ca să mi se spună acum că am trăit prea mult ?”[17]

În fond, spune Symmachus, este acelaşi Dumnezeu care se adoră şi în păgânism şi în creştinism; doar forma cultului este diferită. Este atât de esenţial a te ataşa de formă ? Confiscările pronunţate împotriva păgânismului vor aduce mult la vistierie ? Nu am putea să atribuim măsurilor luate contra vechiului cult foametea care tocmai a decimat populaţia Romei ?

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 25.

   [2] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 9.N.tr.: A se vedea Teodoret episcopul Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, pag. 208-211.

   [3] N.tr.: Potrivit Psalmi 44, 7.

   [4] Εν τρεσι τελειαις υποστασεσιν, ηγουντριαι τελειοις προσωποις.

   Noi am văzut că, la Sinodul Ecumenic, Sfântul Grigorie Teologul propusese deja să se facă această concesie apusenilor puţin familiarizaţi cu greaca.

   [5] Cuvântul eparhie semnifica atunci, în stilul roman, o aglomerare de mai multe provincii. Antiohia nu era doar capitala provinciei Asia, ci şi a eparhiei răsăritene.

   [6] S-a dezbătut mult pentru a se şti care era acest tom. S-a văzut anterior într-o epistolă a Sinodului din Achileea ce se hotărâse în Apus cu privire la succesiunea pe scaunul Antiohiei. Apusenii trimiseseră la răsăriteni un memoriu [tom] pe această temă. La baza acestui memoriu stătea faptul că partizanii lui Meletie şi ai lui Paulin fiind cu toţii ortodocşi, recunoşteau ca păstor legitim al lor pe cel care ar fi supravieţuit dintre cei doi. În Răsărit, se admitea ortodoxia celor două tabere, dar nu se putea admite decizia anti-canonică a Apusului în ce priveşte episcopatul legitim; deoarece, pentru acest episcopat legitim, era necesară alegerea clerului şi a poporului şi hirotonia de către episcopii provinciei. Decizia apusenilor prejudicia aceste rânduieli canonice.

   [7] N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 131, socotit drept canonul 5 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic.

   [8] Ieronim, Epist. 108 ad Eustach., edit. Vallarsi.

   [9] Rufin, De Adult., op. Origen; Ieronim, Cont. Ruf., cartea a II-a – Se relatează că Ieronim s-a bazat pe autoritatea Sfântului Atanasie pentru a-I da lui Iisus Hristos titlul de omul Domnului ανθρωποσ Κυριακος. Apolinariştii au cerut opera indicată; dar s-a descoperit că cuvintele citate de Fericitul Ieronim erau acolo supratipărite peste cuvinte şterse. Era aceasta o corectare sau o falsificare ? Cine era responsabil de ea ? Rufin îl acuză de ea pe Ieronim atunci când el devine duşmanul său.

   [10] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 10. N.tr.:A se vedea Teodoret episcopul Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, pag. 213.

   [11] Ibid., c. 11.

   [12] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 11.

   [13] Ibid., c. 12.

   [14] Sfântul Ambrozie, Epist., 17. N.tr.:A se vedea Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, pag. 85-86.

   [15] Relat. Symmach. urbis præfect., int. op. Sfântul Ambrozie, Epist., class. 1, post., Epist., 17; Ammian Marcellin, cartea XXI şi XXVII.

   [16] Petiţia era adresată de formă nu numai lui Valentinian, ci şi lui Teodosie şi lui Arcadie pe care Teodosie, tatăl său, îl asociase la conducerea împărăţiei.

   [17] N.tr.: Raportul lui Symmachus, prefectul Romei, A se vedea Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, pag. 90.