----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (VIII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
1
 
Episcopii care au participat la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic – Episcopii sciţilor – Biserica din Sciţia sau Goţia – Organizarea exterioară a Bisericii în Imperiul Răsăritean – Părinţii celui de-al II-lea Sinod reuniţi din nou la Constantinopol în 382 – Relaţiile dintre ei şi Apus – Sinodul din Achileea – Scrisoarea episcopilor italieni către Teodosie – Aprecierile lor false – Părinţii din Constantinopol invitaţi la Sinodul din Roma – Refuzul lor – Sinodul din Roma – Damas şi Ursin – Probleme răsăritene – Observaţiile episcopilor răsăriteni reuniţi din nou la Constantinopol în 383 – Starea morală a Bisericii Romei – Ieronim, începuturile sale; criticile sale faţă de clerul roman – Încercări de reformă sub influenţa sa – Scrierile şi criticile sale i-au atras ura clerului roman – El părăseşte Roma – Starea morală a clerului răsăritean – Criticile Sfântului Grigorie Teologul – Ultimii ani ai Sfântului Grigorie – Moartea Sfântului Grigorie Teologul – Geniul său
 
Anii 382-387
 

Partea a III-a

Cererea senatorilor păgâni era mai puţin o discuţie în favoarea idolatriei, care nu mai era cu putinţă a fi apărată, cât un apel la toleranţă.

Ambrozie, cunoscând cererea senatorilor păgâni, a respins-o în cea de-a doua scrisoare către Valentinian[1].

Prea ilustrul prefect al Romei, spune el, s-a exprimat cu multă elocvenţă; cuvântul său pare a fi de aur, dar, examinându-l mai îndeaproape, el este dintr-un metal mult mai puţin preţios.

El pretinde că Roma îşi cere vechiul său cult; că vestalele trebuie să fie retribuite şi întreţinute ca altădată; că foametea din Roma a fost o pedeapsă pentru desfiinţarea acestor fecioare păgâne.

Ce spune Roma pentru a cere vechiul său cult ? Că el l-a răpus pe Hanibal la zidurile sale şi pe gali la Capitoliu. Dar nu ar fi fost mai bine să-l împiedice pe Hanibal să asedieze Roma ? Nu se ştie că o gâscă a fost cea care a dat alarma şi i-a împiedicat pe gali să intre în Capitoliu ? Jupiter şi-ar fi luat o gâscă drept interpret ?

Roma vorbeşte despre bătrâneţea sa; bătrâneţea prin ea însăşi nu este respectabilă; şi bătrâneţii nu trebuie să-i fie ruşine să se schimbe dacă câştigă prin schimbare. Lui Ambrozie nu i-a fost greu să dovedească că creştinii nu au confiscat bunurile păgânilor, în timp ce aceştia din urmă i-au jefuit adesea pe creştini. În ce priveşte veniturile Bisericilor creştine, ele aparţin mai degrabă săracilor, nefericiţilor decât clerului, care le foloseşte numai în acte de milostenie.

Senatorii păgâni cer pentru şapte vestale şi jertfitori venituri enorme din care ei nu fac pe nimeni să se folosească; în timp ce mii de fecioare creştine şi preoţi, chiar lipsiţi de drepturile comune altor supuşi din imperiu, ştiu în sărăcia lor să facă binele.

Foametea din Roma şi relele survenite în imperiu nu pot fi atribuite distrugerii vechiului cult. Vicisitudinile umane au fost mereu aceleaşi, sub vechiul cult, ca şi sub cel nou şi motivele Providenţei nu pot fi înţelese în profunzime.

Răspunsul lui Ambrozie a redus la zero cererea lui Symmachus şi a senatorilor păgâni; Valentinian nu a protejat idolatria.

Acest cult căzuse prea jos pentru ca cineva să mai poată spera să-l reînvie. Symmachus nu putea reuşi unde Iulian a eşuat. Nu numai oraşele abandonaseră, în marea majoritate, vechiul cult, dar înseşi zonele rurale au deschis ochii la lumina Evangheliei, care le era vestită de oameni cu adevărat vrednici pentru a continua misiunea apostolilor.

Totuşi, o mare parte a societăţii rămăsese păgână, dacă nu prin practicile cultului exterior, cel puţin prin moravurile sale.

Roma, în special, era centrul unui lux neînfrânat şi al unor obiceiuri care nu aveau nimic creştin. Nu fără motiv a pretins Symmachus că formele cultului erau singurul lucru care-i distingea pe creştini de păgâni. Dacă numele divinităţilor ar fi dispărut, se adorau în realitate aceste divinităţi ca în trecut.

Scriitorii păgâni şi creştini sunt de acord în a înfiera imoralitatea aristocraţiei şi poporului Romei. Clerul din cetatea-Regină trăind în acest mediu de lux şi excese de orice fel, uitase virtuţile evanghelice şi se dedase la toate păcatele.

Episcopul Damas nu a scăpat de acuzaţia de adulter; şi chiar dacă un sinod l-a declarat nevinovat, relaţiile sale stăruitoare cu matroanele romane au lăsat să planeze grave bănuieli asupra celibatului său. Micile sale poezii, făcute pentru a încânta aceste matroane, sunt morale şi evlavioase, incontestabil, dar, atunci ca şi astăzi, se ştia că aparenţe cucernice acoperă adesea pasiuni care trebuiau disimulate.

Noi nu avem o dovadă categorică în sprijinul acuzaţiilor al căror obiect a fost Damas, dar este sigur că el acoperea, cu o toleranţă puţin episcopală, moravurile depravate ale clerului său. Prietenul său Ieronim a demonstrat aceasta fără a fi dorit-o.

Ieronim a ajuns la Roma în momentul în care se făceau încercări de reformă cu adevărat creştine. Nu episcopul Damas era cel care se preocupa de acest lucru, ci o simplă matroană, pe nume Marcela. Ea era fiica lui Albina, o doamnă nobilă, la fel de distinsă prin spiritul său, ca şi prin nobila sa origine. Când Sfântul Atanasie s-a dus la Roma pentru a scăpa de persecutorii săi, lui îi plăcea s-o viziteze pe Albina şi clericii care-l însoţeau se întreţineau adesea cu ea despre virtuţile practicate de asceţii din Egipt şi Thebaida[2].

Marcela, foarte tânără atunci, asculta istorisirile lor cu aviditate şi simţea născându-se în inima ei dragostea pentru singurătate şi virtuţi ascetice. Din supunere faţă de mama sa, ea s-a căsătorit; dar soţul său murind, a hotărât să rămână văduvă şi să practice virtuţile cărora preoţii lui Atanasie le făcuseră un tablou atât de mişcător. Lectura sa preferată era viaţa Sfântului Antonie, din care Sfântul Atanasie i-a trimis o copie înainte de a părăsi Roma.

Ea şi-a făcut un loc retras într-o casă mică din împrejurimile Romei şi palatul său de pe Muntele Aventin s-a transformat în mânăstire. Lumea a criticat-o la început; dar marile doamne au fost mişcate de exemplul ei. Ele s-au dus la mânăstirea palat de pe Muntele Aventin pentru a se ruga acolo şi a citi Sfintele Scripturi. Printre ele sunt citate Asella, care şi-a împărţit bunurile cu săracii; Furia, rămasă aproape păgână prin pretenţiile sale aristocratice; Fabiola, care a trebuit să ispăşească la bătrâneţe frivolităţile din tinereţe; Marcelina şi Felicitas, ambele distinse prin originea lor. Cele mai nobile dintre ele erau Paula şi cele două fiice ale sale Blesila şi Eustochium, care reprezentau cele mai ilustre familii din Grecia şi Roma.

În curând, Marcela a inspirat prietenilor săi dragostea pentru cunoaştere, ca şi pentru evlavie. Matroanele romane se mulţumeau să cunoască câteva cuvinte greceşti; Marcela le-a făcut să înţeleagă că trebuie să studieze mai profund limba greacă pentru a avea o mai bună înţelegere a Sfintelor Scripturi şi toate s-au apucat să studieze limba greacă cu această intenţie evlavioasă. Mai multe chiar au învăţat limba ebraică pentru a putea cânta psalmii în limba împăratului prooroc. Printre ele se distingeau Marcela şi Paula. Prima a învăţat atât de bine această limbă încât preoţii veneau să-i ceară sfatul în privinţa dificultăţilor pe care le întâlneau în textele biblice.

Mânăstirea palat de pe Muntele Aventin a avut o influenţă în reforma moravurilor romane; poate fi considerat ca primul aşezământ apusean unde s-a practicat viaţa monahală.

Câţiva bărbaţi au vrut să imite acest exemplu; dar noi vom vedea, din criticile lui Ieronim, că ei nu vor reuşi la Roma.

Ieronim a fost martor al virtuţilor tovarăşelor Marcelei atunci când s-a dus la Roma pentru a urmări cursurile celebrului profesor Donatus.

Ieronim[3] era născut în micul oraş Stridon, provincia Achileea, la hotarele Panoniei şi Dalmaţiei. Familia sa era bogată şi creştină. La Roma el a obţinut mari succese şi o bună reputaţie pentru erudiţia şi elocvenţa sa.

După o călătorie la Treves, reşedinţa împăratului din Apus, el s-a dus din nou la Roma. În acest oraş, ca şi la Treves, el nu era preocupat decât de ştiinţă; zi şi noapte, el copia cărţi; el şi-a alcătuit astfel o bibliotecă în acelaşi timp în care şi-a dezvoltat cunoştinţele.

Moravurile din Roma au avut asupra sa o oarecare influenţă şi el mărturiseşte că ar fi făcut mai mult de un pas greşit pe calea virtuţii; totuşi, el simţea o vie râvnă pentru bine şi imaginaţia sa bogată îl făcea poate uneori să treacă peste limite.

În timpul şederii sale la Roma, el s-a înflăcărat de eroismul Melaniei care i-a condus fără lacrimi la mormânt pe soţul şi pe doi din copiii ei; apoi, l-a părăsit pe cel de-al treilea pentru a fugi în Egipt, unde voia să practice ascetismul cel mai desăvârşit. Ieronim a apărat-o cu o astfel de râvnă, încât a fost bănuit că era călăuzit de un alt sentiment decât cel de admiraţie. Totuşi nu era aşa.

El a părăsit Roma pentru a merge la Achileea, unde şi-a găsit prietenii înflăcăraţi, ca şi el, de dragostea de studiu[4]. Dintre ei, îl cunoaştem pe Rufin, care devine preot în Achileea şi un istoric respectat; Bonosus, care devine ascet într-o insuliţă de pe coasta dalmată; Eliodor, Cromatie, Eusebiu şi Jovinus, care vor deveni episcopi. Aceşti oameni remarcabili şi mulţi alţii au hotărât să-i imite pe asceţii din Egipt şi au fondat ici şi colo mici sălaşe de retragere pentru a practica cele mai înalte virtuţi creştine.

Ieronim s-a retras în Dalmaţia, în oraşul său natal, unde l-a regăsit pe fratele său Paulinian. Episcopul Lupicin nu a aprobat intenţia lor de a duce viaţă monahală şi chiar a asmuţit împotriva lor populaţia neştiutoare şi fanatică. Pentru a evita persecuţiile ,,acestui pilot nepriceput al unei nave sparte”, Ieronim şi fratele său s-au retras la ţară şi au cerut pacea pe care oraşul le-o refuza. Ei nu puteau, spune el, să se resemneze să tremure sub episcopi, ca şi cum ei ar fi fost stăpâni, ci vroiau să-i respecte ca pe părinţi cu condiţia ca ei să înveţe adevărata dogmă[5].

El nu a găsit pacea pe care o căuta; părăsindu-şi prin urmare fratele, s-a dus la Achileea pentru a se înţelege cu câţiva prieteni şi să se retragă cu ei în Palestina sau Egipt. El a întâlnit la Achileea un preot din Antiohia, Evagrie, care venise în Apus pentru a pleda cauza episcopului Paulin. Evagrie s-a oferit să slujească drept călăuză lui Ieronim şi prietenilor săi până în Antiohia. Prietenii lui Ieronim au acceptat această ofertă şi au plecat pe mare. Cât despre Ieronim, el a preferat calea terestră. El a coborât pe valea Dunării, ducându-şi cu el biblioteca; a vizitat Constantinopolul, apoi Pontul, Bithinia, Galatia, Capadocia, Cilicia. La Cezareea, în Capadocia, el l-a întâlnit din nou pe Evagrie, trimis în misiune de Paulin pe lângă Sfântul Vasilie. El l-a însoţit până în Antiohia, unde şi-a regăsit tovarăşii.

El a văzut acest oraş tulburat de schisma ortodocşilor Meletie, Paulin şi de mai mulţi eretici care căutau să profite de tulburări. El nu a vrut să participe la aceste discuţii şi s-a retras în pustiul Chalcis, unde s-a supus la mari privaţiuni. ,,Retras, spune el[6], în această vastă solitudine, ars de razele soarelui, eu mă ţin departe de oameni pentru că sufletul meu este plin de amărăciune. Sacul cu care sunt acoperit mă face atât de hidos, încât oamenii se tem de mine; pielea mea devine atât de neagră, încât m-au luat drept etiopian. Zile întregi am vărsat lacrimi, am scos suspine; şi când, în pofida mea, am fost biruit de somn, am lăsat să cadă pe pământul gol trupul meu, atât de descărnat, încât oasele cu greu se mai ţineau unele de altele”.

În ciuda războiului teribil pe care îl ducea cu trupul lui, el vedea adesea în imaginaţie Roma, splendorile şi plăcerile sale. În zadar vroia să îndepărteze prin noi pătimiri aceste obsesii periculoase; ele îl urmăreau cu înverşunare ca şi cum ar fi jurat să-l învingă.

În tinereţea sa, el a alăturat mijloacelor de pocăinţă studiul limbii evreieşti pentru a-şi înfrâna imaginaţia. El a aprofundat mereu această limbă chiar în mijlocul perioadelor sale de singurătate cele mai profunde. Când se întâlnea cu evrei savanţi, le cerea să-l înveţe. El vroia ca prin aceste studii aprofundate să poată răspunde tuturor obiecţiilor pe care evreii le aduceau creştinismului, bazându-se pe cărţile lor sfinte.

El ne-a schiţat tabloul celor mai sumbre lupte lăuntrice pe care a trebuit să le îndure pentru a se separa în întregime de dragele sale cărţi de literatură greacă şi latină. Imaginaţia sa arzătoare, surescitată prin viaţa ascetică şi singurătate, i-a dat viziuni în care ideile sale exaltate luau formă şi-i dădeau coşmaruri groaznice[7].

Puţin câte puţin încercările au dispărut şi el a putut să-şi împartă viaţa între studiu şi practicile ascetice. Evagrie îl vizita uneori, îi aducea cărţi din Antiohia şi-i aducea scribi pentru a le copia sub ochii săi. În acelaşi timp, el strângea note pentru lucrările pe care vroia să le publice mai târziu.

El a primit atunci ştiri despre prietenii săi care îl părăsiseră în Răsărit şi se întorseseră la Achileea. El le-a scris pentru a-i convinge să vină să se bucure de singurătate şi să participe la studiile sale. Rufin a vizitat atunci mânăstirile din Egipt, unde a reîntâlnit-o pe Melania. Împreună şi-au continuat vizitele evlavioase şi, din Egipt, au trecut în Palestina. Ieronim ar fi vrut să-l aibă pe Rufin, a cărui capacitate o aprecia; el credea că le-ar fi fost de mare folos lui şi câtorva călugări care se adunaseră în jurul lui.

Dar atunci când Rufin a sosit în Palestina cu Melania, Ieronim părăsise deja pustia de doi ani. El se retrăsese de acolo pentru a scăpa de discuţiile care aveau loc în Antiohia; dar diversele partide căutau să-l câştige de partea lor. Ca urmare, el a hotărât să se adreseze episcopului Romei, oraşul unde fusese botezat pentru a-l întreba ce trebuia să facă în mijlocul dezbinărilor de care era scandalizat. Martor al discuţiilor aprinse care agitau Răsăritul, el a crezut că credinţa nu-şi avea sediul decât în Apus; că el trebuia să se ataşeze Apusului pentru a se afla în adevăr. De aici expresiile emfatice de care se serveşte în scrisoarea sa către Damas[8]:

,,Am crezut, spune el, că trebuia să mă sfătuiesc cu scaunul Sfântului Petru şi credinţa sa lăudată de gura apostolică; iată de ce eu cer hrană pentru sufletul meu din locul unde am primit veşmântul lui Hristos (botezul) ... Acum, din Apus răsare soarele dreptăţii ... Voi sunteţi lumina lumii, sarea pământului, vase de aur şi argint; aici nu există decât vase de pământ şi lemn.

Deşi măreţia ta mă înspăimântă, bunătatea ta mă invită. Eu cer preotului mântuirea unei victime[9]; păstorului ajutorul pentru o oaie ... Neurmând nici un cap (adică, nici un conducător) decât pe Hristos, eu sunt unit în comuniune cu Preafericirea Voastră, adică cu scaunul lui Petru. Eu ştiu că pe această piatră a fost zidită Biserica; cine nu mănâncă mielul în această casă este un necunoscător. Oricine nu se află în arca lui Noe va pieri în timpul potopului”.

În legătură cu dezbinările din Antiohia, el spune: ,,Nu-l cunosc pe Vitalie; îl resping pe Meletie; nu-l cunosc pe Paulin. oricine nu seceră cu tine îşi risipeşte recolta, adică cel care nu este al lui Hristos, este al lui antihrist”.

El se exprimă apoi cu mai puţină justeţe asupra termenului de trei ipostasuri şi afirmă cu prea mult aplomb că acesta nu se poate admite fără a fi arian. Îl întreabă totuşi pe Damas dacă trebuie să admită acest termen. Damas nu răspunde fără îndoială la această epistolă, deoarece Ieronim i-a adresat o a doua pe acelaşi subiect.

El aminteşte acolo că a primit la Roma haina lui Hristos, adică a fost botezat la Roma; aceasta explică de ce s-a adresat Romei pentru a şti să se orienteze în mijlocul schismelor şi ereziilor cărora le era martor. Trebuie să observăm că Meletie, Vitalie şi Paulin pretindeau fiecare că sunt în comuniune cu Roma şi Apusul. Cel puţin doi dintre ei mint, spune Ieronim. Cugetarea lui nu era absolut corectă.

Astfel, Meletie nu era în comuniune exterioară cu Apusul, lucru incontestabil; dar el putea să spună că era în comuniune de credinţă pentru că respingea arianismul, al cărui adept îl credea Apusul în mod eronat. În ce-l priveşte pe Paulin, el era în comuniune exterioară cu Apusul; dar se înţelege cu greu cum putea să existe această comuniune deoarece Roma şi Apusul îl condamnau pe Luchifer de Cagliari, care îl hirotonise pe Paulin episcop de Antiohia. În ce-l priveşte pe Vitalie, poate că el a început relaţiile cu Apusul pe care le-a făcut mai nemijlocite atunci când s-a dus la Roma, după alegerea lui Flavian, succesorul Sfântului Meletie.

Ieronim îl roagă pe Damas să-l lămurească şi să facă o judecată pe care el are dreptul s-o pronunţe, ca şi Petru, de pe tronul pe care este aşezat împreună cu cei doisprezece apostoli[10].

Exagerând autoritatea episcopului Romei, Ieronim nu a separat-o de autoritatea colectivă a corpului apostolic sau episcopal.

Au existat toate motivele pentru a crede că Damas i-a răspuns, în sfârşit, lui Ieronim. Un fapt sigur este că, începând din anul 377, Ieronim spunea adversarilor săi că el era în comuniune de credinţă cu Damas al Romei şi Petru al Alexandriei[11]. Acesta din urmă se afla atunci la Roma. Începând din acea perioadă şi după răspunsul lui Damas, Ieronim s-a unit în comuniune cu Paulin de Antiohia, care l-a hirotonit preot, dar fără a-l obliga să rămână în Biserica sa[12].

El a părăsit Antiohia la puţin timp după ce a fost hirotonit preot şi s-a dus la Constantinopol, unde Sfântul Grigorie Teologul reînvia Biserica sobornicească aproape desfiinţată de arieni. El s-a împrietenit cu acest mare om şi a profitat de cunoştiinţele sale pentru a aprofunda Sfintele Scripturi. El l-a cunoscut, de asemenea, la Constantinopol pe Grigorie de Nyssa, fratele marelui Vasilie de Cezareea. Ieronim era, fără îndoială, încă la Constantinopol în perioada celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, în anul 381, şi de acolo s-a dus la Roma pentru Sinodul din 383.

Ieronim cunoscuse societatea romană înainte de plecarea sa spre Răsărit. Vechile sale relaţii i-au deschis toate casele aristocrate din Roma. Marcela l-a obligat să se instaleze pe Muntele Aventin, aproape de palatul său mânăstire.

Damas lăsase să se formeze la Roma un cler de moravuri uşoare, mult mai preocupat de plăcerile şi interesele sale decât de religie. Acest cler, după exemplul conducătorului său, era foarte răspândit în lume şi ştia să-şi împace, în aparenţă, îndatoririle sale cu o viaţă de plăceri şi intrigi. Ieronim şi nobilele tovarăşe ale Marcelei care l-au luat drept călăuză criticau acest cler depravat şi doamnele care nu aveau decât aparenţele evlaviei.

Ieronim, în special, nu avea nici un menajament în criticile sale.

Eustochium, fiica Paulei, hotărâse să rămână fecioară, iar Ieronim i-a scris pentru a o învăţa cum trebuie să-şi păzească fecioria. Epistola sa conţine detalii ale moravurilor care ni s-au părut utile pentru a le aduna. După ce i-a dat sfaturi excelente lui Eustochium, el se exprimă astfel[13]:

,,Îmi repugnă să spun câte fecioare mor, cum mama noastră Biserica pierde stele pe care duşmanul îşi aşază tronul, câte sunt văduve fără să fi fost căsătorite, care şi-au ascuns necinstea sub o haină sfântă ! Câte ar merge cu fruntea sus dacă sarcina sau plânsetele copiilor lor nu le-ar dovedi vinovăţia ! Câte sunt cele care scapă de necinste prin crimă; care duc o viaţă mondenă şi privesc ca maniheii pe cei care au chipul palid şi trist ca urmare a practicii pocăinţei ! Pentru ele postul este o erezie. Ele se îmbracă cu rafinament; şi prin podoaba lor, prin bijuteriile lor cu care se acoperă, caută să atragă după ele mulţimi de oameni tineri. Iată toată fecioria lor; ele vor doar să pară fecioare, nu să fie”.

Eustochium trebuia să le evite nu numai pe aceste fecioare false, ci şi pe matroanele consacrate văduviei în aparenţă şi pe clericii care nu aveau moravuri creştine.

,,Eu nu vreau deloc, îi spune Ieronim[14], ca tu să frecventezi înalta societate, trebuie să te consideri deasupra ei; nu le frecventa pe cele pe care necesitatea le sileşte să rămână văduve, dar care nu vor să fie. Ele şi-au luat îmbrăcăminte de văduvă, dar nu şi-au schimbat dorinţele. Ele îşi fardează chipul, îşi înroşesc buzele pentru a face să se creadă nu că au pierdut un soţ, ci că ele caută unul. Casa lor este plină de linguşitori şi comeseni. Clericii care ar trebui să dea exemplu de înfrânare şi dogmă bună se duc la ele, le îmbrăţişează şi le întind mâna, în aparenţă pentru a le binecuvânta, în realitate pentru a primi bani. Văzând că preoţii au nevoie de ele, orgoliul lor devine şi mai mare; ele preferă această libertate a văduviei dominaţiei unui soţ; sunt numite caste şi bunici, dar nu au decât aparenţa”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Ambrozie, Epist., 18.

   [2] Sfântul Atanasie, Apol. 1; Ieronim, Epist. 96, v. It. Epist. 21, 28, 47, 86.

   [3] Ieronim, De script. Eccl., c. 135; In Ruffin., IV; In epist. ad Galat. 1, 2; Epist. 7, 14, 16, 18, 22, 28, 30.

   [4] Ieronim, Epist. 1, 5, 6, 7, 8, 36.

   [5] Ieronim, Epist. 6, 7, 39.

   [6] Ieronim, Epist. 18.

   [7] Ibid.

   [8] Deoarece s-a acordat multă importanţă acestei epistole a lui Ieronim către Damas şi s-a vrut a vedea în ea o mărturie în favoarea papalităţii, noi trebuie să remarcăm că Ieronim era încă tânăr atunci când a scris-o; că el se exprimă în ea într-un mod mai degrabă oratoric decât teologic; că el vroia să-l măgulească pe Damas căruia îi cunoştea înclinaţiile şi orgoliul. Se va remarca în plus că, chiar în această epistolă linguşitoare pentru episcopul Romei, el afirmă că nu recunoaşte alt cap decât pe Hristos. Într-una din epistolele sale către Eustochium, Ieronim se exprimă ca în scrisoarea sa către Damas.

   Trebuie să înţelegem exprimările sale într-un sens strict teologic ?

   Celor care pretind aceasta, noi le vom răspunde că Ieronim, în operele sale cu adevărat teologice, a învăţat că Biserica a fost întemeiată nu pe un apostol, ci pe apostoli şi prooroci; că Sfântul Ioan a fost superior Sfântului Petru, deoarece acesta din urmă nu a fost decât un apostol egal cu alţii, în timp ce Sfântul Ioan a fost apostol, evanghelist şi prooroc; că Sfântul Andrei a fost prinţ al apostolilor cu acelaşi rang cu Sfântul Petru; că episcopul Romei nu este superior în autoritate celui de Euguba; şi că Roma nu are o autoritate superioară celei a sobornicităţii. Noi vom reliefa din nou importanţa acestei învăţături, atunci când vom examina scrierile lui Ieronim; dar a trebuit să avertizăm cititorul că va găsi în scrierile lui Ieronim însuşi adevăratul sens la care trebuie reduse frazele elogioase care se găsesc în primele sale scrisori către Damas. Noi nu vom indica pentru moment decât Comentariul la Evanghelia Sfântului Matei, în care el învaţă că Apostolul Simon a primit supranumele de Petru, deoarece el credea în Piatra care este Hristos. În ce priveşte puterea cheilor, Ieronim critică episcopii şi preoţii care abuzează de textul: ,,Îţi voiu da ţie cheile împărăţiei etc” pentru că-şi atribuie aceeaşi putere pe care o revendicau fariseii în orgoliul lor (Ieronim, Comment. in evang. Matth., cartea a III-a, c. XVI, v. 18, 19). Iată rectificarea teologică pe care Ieronim însuşi o aduce exprimărilor oratorice din epistolele sale scrise către Damas şi Eustochium.

   [9] După un alt manuscris: Victima mântuirii.

   [10] Ieronim, Epist. 16 ad Damas.

   [11] Ieronim, Epist. 17 ad Marc.

   [12] Ieronim, Epist. 38.

   [13] Ieronim, Epist. 22 ad Eustoch., § 13 şi 14.

   [14] Ibid., § 16.