----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXXII)

 

Episodul anterior

 

7. ,,Şi pre şapte trepte se suia la ea, şi foişor pre dinlăuntru” (Iezechiil 40, 23 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie scrie: ,,foişor înaintea ei”). Cineva se apropie de poartă mergând pe şapte trepte deoarece intrarea în viaţa cerească ni se deschide prin harul înşeptit al Sfântului Duh. Isaia, vorbind despre acest har înşeptit asupra Capului nostru Însuşi sau în trupul Lui, care suntem noi, spune: ,,Şi se va odihni preste dânsul Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Duhul temerii de Dumnezeu îl va umple pre dânsul” (Isaia 11, 2-3).

Vorbind despre lucruri cereşti, el a enumerat aceste trepte coborând mai degrabă decât urcând, adică: înţelepciune, înţelegere, sfat, putere, cunoştinţă, bună-credinţă, teamă. Şi deoarece este scris: ,,Începătura înţelepciunii este frica Domnului” (Psalmi 110, 9), fără îndoială este dovedit că drumul urcă de la teamă la înţelepciune, dar nu se întoarce de la înţelepciune la teamă deoarece înţelepciunea are cu adevărat dragostea desăvârşită. Şi este scris: ,,Dragostea cea desăvârşit scoate afară pre frică” (I Ioan 4, 18).

Aşadar proorocul, fiindcă vorbea de la ceruri până la adâncuri, a început mai degrabă de la înţelepciune şi a coborât până la teamă. Dar noi care ne străduim de la cele pământeşti către cele cereşti enumerăm aceleaşi lucruri urcând, astfel ca să ne poată fi de folos să ajungem de la teamă la înţelepciune. Deci în mintea noastră, prima treaptă a urcuşului este teama de Domnul, cea de-a doua buna-credinţă, cea de-a treia cunoştinţa, cea de-a patra puterea, cea de-a cincea sfatul, cea de-a şasea înţelegerea şi cea de-a şaptea înţelepciunea.

Căci teama de Domnul este în minte. Dar ce fel de frică este dacă nu este însoţită de bună-credinţă ? Fiindcă cel care nu ia aminte să-i fie milă de aproapele său, cel care nu reuşeşte să aibă compasiune faţă de nenorocirea lui nu are, în ochii Atotputernicului Dumnezeu, frică care este înălţată la bună-credinţă. Dar buna-credinţă obişnuieşte adeseori să greşească prin milă necumpătată, dacă din întâmplare ar fi cruţat ceea ce nu trebuie cruţat. Deoarece păcatele care pot fi pedepsite cu flăcările iadului trebuie îndreptate cu biciul disciplinei. Dar bună-credinţa necumpătată, când cruţă vremelnic, duce la pedeapsă veşnică.

Prin urmare, ca buna-credinţă să poată fi adevărată şi cuvenită trebuie să fie ridicată pe altă treaptă, adică la cunoştinţă, ca să poată cunoaşte atât ceea ce poate pedepsi prin milă, cât şi ce poate ierta prin milă. Însă ce se întâmplă dacă ştie ce ar trebui să facă fiecare dar nu are puterea faptei ? Deci fie ca cunoştinţa noastră să crească la putere, ca atunci când vede ceea ce trebuie făcut să poată săvârşi aceasta prin puterea minţii, ca nu cumva să tremure cu frică şi să se cufunde în teroare neputând să apere binele pe care îl percepe. Dar adesea puterea, dacă este nechibzuită şi nevigilentă în ce priveşte păcatele, prin siguranţa sa de sine se grăbeşte către distrugere. Prin urmare, fie ca ea să urce către sfat astfel încât, cu prevedere, să poată apăra tot ceea ce poate face prin putere.

Dar nu poate exista sfat dacă lipseşte înţelegerea, deoarece cum poate cineva care nu înţelege răul care împovărează mijlocul să întărească binele care ajută ? Aşadar, fie ca noi să urcăm de la sfat la înţelegere. Dar ce se întâmplă dacă înţelegerea păzeşte într-adevăr cu mare acuitate şi nu ştie că trebuie să fie cumpătată prin maturitate ? Atunci, fie ca sufletul să urce de la înţelegere la înţelepciune ca ceea ce înţelegerea a discernut în mod subtil înţelepciunea să poată desfăşura în mod matur.

Deci, fiindcă urcăm prin teamă la bună-credinţă, suntem conduşi prin bună-credinţă la cunoştinţă, suntem întăriţi prin cunoştinţă la putere, suntem încordaţi prin putere la sfat, înaintăm prin sfat la înţelegere, ajungem prin înţelegere la maturitatea înţelepciunii, urcăm pe cele şapte trepte la poarta prin care ni se deschide intrarea către viaţa veşnică.

8. Este spus pe drept că era un foişor înaintea ei căci dacă un om nu are mai întâi smerenie el nu va urca aceste trepte ale darurilor duhovniceşti, precum este scris: ,,Spre cine voiu căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele mele” (Isaia 66, 2). Despre el este spus prin psalmistul: ,,Suişuri în inima sa a pus în Valea Plângerii” (Psalmi 83, 6). Deoarece o vale este un loc jos şi când un păcătos cu inimă umilită se mâhneşte pe sine cu lacrimi el înaintează prin urcuşul virtuţilor. El spune din nou: ,,Cel ce trimiţi izvoare în văi” (Psalmi 103, 11), pentru că Atotputernicul Dumnezeu dă celui smerit daruri ale harului duhovnicesc.

9. Este de asemenea posibil să înţelegem foişorul ca semnificând credinţa. Pentru că este înaintea treptelor şi a porţii deoarece noi ajungem mai întâi la credinţă şi după aceea prin treptele darurilor duhovniceşti intrăm pe poarta vieţii cereşti. Fiindcă noi nu ajungem prin virtuţi la credinţă, ci ajungem la virtuţi prin credinţă.

Căci Cornilie Sutaşul ale cărui milostenii au fost lăudate înainte de botezul său, aşa cum mărturiseşte un înger, nu a ajuns prin faptele sale la credinţă, ci prin credinţă a ajuns la fapte. Astfel i se spune lui de către înger: ,,Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit ... înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10, 4). Însă dacă el nu credea în Dumnezeu chiar înainte de botezul său, cui s-a rugat ? Sau cum l-a auzit Atotputernicul Dumnezeu dacă el nu a căutat să fie desăvârşit în fapte bune de către El ? Deci el ştia că Dumnezeu este Ziditorul tuturor, dar nu a ştiut că Atotputernicul Său Fiu S-a întrupat.

Nici nu ar fi putut să facă fapte bune dacă mai întâi nu ar fi crezut. Căci într-adevăr este scris: ,,Fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6). Aşadar, cel ale cărui rugăciuni şi milostenii au putut bineplăcea lui Dumnezeu a avut credinţă. Apoi prin fapte bune el s-a învrednicit în chip desăvârşit să-L cunoască pe Dumnezeu şi să creadă în taina Întrupării Lui de vreme ce a ajuns la sfânta taină a botezului. Astfel, prin credinţă el a ajuns la fapte, dar prin fapte a fost întărit în credinţă. Prin urmare, există un foişor înaintea treptelor pentru că cel care mai întâi crede după aceea urcă spre intrarea porţii pe treptele virtuţilor.

Apoi urmează: ,,Şi poarta curţii cea mai dinlăuntru, care caută spre poarta miezului nopţii, ca şi poarta, care caută spre răsărit” (Iezechiil 40, 24 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie este utilizată altă expresie: ,,Şi poarta … care stă împotriva porţii ...”).

10. În acest fragment, împotriva nu semnifică opoziţie, ci caracter direct; deoarece poziţia porţii curţii celei mai dinlăuntru a arătat că porţile către miazănoapte şi răsărit erau îndreptate direct către ea. Atunci de ce poarta dinlăuntru este arătată a fi aşezată împotriva porţilor de răsărit şi miazănoapte decât că este dat spre a înţelege limpede că intrarea în Împărăţia Cerească este deschisă deopotrivă pentru evrei şi păgâni, atât pentru drepţi cât şi pentru nedrepţi, dar convertiţi după păcatele lor ? Că mare este mila Ziditorului nostru.

Şi poarta dinlăuntru nu caută numai spre poarta de răsărit ci şi spre cea de miazănoapte, pentru că bucuriile curţii lăuntrice sunt deschise nu numai celor care rămân în nevinovăţie, ci şi păcătoşilor condamnaţi prin pocăinţa pentru păcatele lor astfel că ei recunosc taina de negrăit a Împărăţiei Cereşti, recunoscându-le însetează după ele, însetând după ele se grăbesc, şi grăbindu-se sosesc. A cunoscut aceste taine ale bucuriei lăuntrice cel care a spus: ,,Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul ... cel viu; când voiu veni şi mă voiu arăta feţei lui Dumnezeu” (Psalmi 41, 3). Propovăduitorul neamurilor râvnea la această intrare a Împărăţiei Cereşti când a spus: ,,Dorinţă având a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi” (Filippeni 1, 23).

Mireasa cunoştea aceste taine ale bucuriei tainice, ea care a spus: ,,Frăţiorul meu tins-a mâna sa prin fereastră şi cele dinlăuntru ale mele s-au mişcat spre el” (Cântarea cântărilor 5, 5 – Sfântul Grigorie are un citat puţin diferit: ,,Iubitul meu tins-a mâna sa prin gaura cheii, şi cele dinlăuntru ale mele s-au mişcat la atingerea Lui”). Cu siguranţă, Iubitul pune mâna Sa prin gaură când Domnul cu puterea Sa mişcă duhul nostru prin înţelegerea subtilă. Şi cele dinlăuntru tremură la atingerea Sa fiindcă slăbiciunea noastră, în măsura în care este atinsă de înţelegerea bucuriei cereşti, este tulburată de propria ei bucurie, şi groaza mâhneşte cugetul în mijlocul bucuriei deoarece percepe deja ce iubeşte din veselia cerească şi încă se teme ca nu cumva să nu prindă ceea ce de-abia simte. Ce rămâne atunci decât că toţi cei care recunosc aceste bucurii ale Împărăţiei Cereşti ar trebui să cotească spre o viaţă mai desăvârşită ?

De aceea, pe drept este adăugat aici: ,,Şi a măsurat curtea de la o poartă până la altă poartă o sută de coţi” (Iezechiil 40, 24).

11. Am spus deja mai sus că o sută este numărul desăvârşit pentru că este de zece ori zece. Deci cel care caută intrarea către curtea cea mai dinlăuntru trebuie să se grăbească numaidecât printr-o viaţă de desăvârşire pentru a veni de la poarta începutului până la intrarea desăvârşirii. Apoi, pentru că se întinde de la porţile din afară până la poarta dinlăuntru, fie ca curtea cea mai dinlăuntru să măsoare o sută de coţi fiindcă cel care începe să intre prin iubire are lărgimea desăvârşirii în mintea sa astfel că cel care nu este înflăcărat de posteritate, nici limitat de potrivnicie ci, dispreţuind tot ceea ce este vremelnic, răzbate până la bucuriile tainice, se grăbeşte prin curtea desăvârşirii.

Dar sunt mulţi care au trecut deja prin intrarea porţii din afară cu cele şapte trepte ale sale printr-o măsură a îngăduinţei cereşti, smeriţi prin frica de Dumnezeu, milostivi prin râvna pentru buna-credinţă, atenţi prin cunoştinţă, liberi prin puterea minţii, prevăzători prin sfat, chibzuiţi prin înţelegere, maturi prin înţelepciune, dar încă legaţi de anumite nevoi, ei slujesc grijilor acestei lumi şi sunt încă ţinuţi fără voie acolo de unde ei şi-au eliberat mare parte din suflet. Şi când duc poverile suprapuse ale îndeletnicirii pământeşti, ei sunt mai puţin antrenaţi în învăţăturile cereşti. Nu există timp înlăuntrul lor pentru a se strădui către Împărăţia Cerească, însuşi dorul lor se stinge cumva în ei fiindcă un suflet încurcat în grijile vremelnice nu poate să iubească după placul inimii bucuriile adevărate pe care le cunoaşte.

Foarte adesea indivizii se descotorosesc de jugul lumii de pe grumajii minţii lor, părăsesc toate, dau jos povara grijilor pământeşti şi deschid lăuntricul sufletului mai larg către dorinţa cerească, caută o viaţă retrasă, şi absorbiţi de aceasta prin rugăciuni sfinte, devotaţi contemplaţiilor sfinte, se mâhnesc pe ei înşişi cu plângeri zilnice, înmoaie bătrâneţea inimilor lor cu focul dragostei şi aprinzându-se pentru bucuria cerească sunt înnoiţi. Foarte adesea, aceşti indivizi, aprinşi cu aceeaşi dorinţă, tânjesc deja să plece din trup şi nu sunt dornici să se întoarcă de la plângerile lor la viaţa actuală. Cu toate acestea, ei sunt întârziaţi astfel ca dragostea întârziată să poată înainta prin însăşi întârzierea şi ceea ce este refuzat, ca să spunem aşa, să crească cu dorinţă aprinsă.

Aşa, omul din ţinutul Gadarenilor care fusese izbăvit de un legheon de draci dorea deja să meargă cu Domnul, dar i s-a spus: ,,Întoarce-te în casa ta şi povesteşte câte ţi-au făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39). Aşa mireasa din Cântarea cântărilor, râvnitoare cu dorinţe sfinte, grăieşte spunând: ,,În patul meu noaptea am căutat, pre cel ce iubeşte sufletul meu, căutatu-l-am, şi nu l-am aflat” (Cântarea cântărilor 3, 1). Deci ea îl caută pe iubitul ei în patul ei; când chiar în odihna ei, în libertatea pe care o acceptă cu bucurie, sufletul doreşte deja să-L vadă pe Domnul său; ea năzuieşte deja să plece la El, se străduieşte deja să se elibereze de întunericul vieţii actuale. Dar ea Îl caută şi nu-L găseşte pentru că, deşi doreşte cu multă dragoste, nu-i este încă îngăduit să-L vadă pe Cel pe care-L iubeşte.

12. Apoi ce altceva fac asemenea minţi ale sfinţilor în această dorinţă decât că aleargă deja de la porţile dinafară prin curtea lăuntrică spre poartă ? Pentru ei se întâmplă adeseori că, atunci când se văd pe ei înşişi îmboldiţi de marele dar al harului ceresc, ei socotesc că sunt deja desăvârşiţi, şi cred că sunt ascultători, dar doar pentru că nu este nimeni să le facă mustrări aspre; ei cred că sunt răbdători, dar doar pentru că nimeni nu îi atacă cu jigniri şi potrivnicii. Şi se întâmplă adesea că, deşi nedorind, ei iau asupra lor slujirea duhovnicească şi sunt conduşi la ocârmuirea credincioşilor.

Aceştia, când sunt atacaţi dintr-o parte şi din alta, tulburaţi în cuget, descoperă că nu sunt desăvârşiţi, ei care se socoteau desăvârşiţi când nu erau atacaţi. De aici rezultă că ei îşi vin în simţiri şi roşesc în sinea lor de ruşinea slăbiciunii lor şi, întăriţi de însăşi tulburarea lor, îşi folosesc răbdarea împotriva necazului şi ies din suferinţă, ei care înainte au crescut nepăsători în tihnă din cauza propriei siguranţe. Şi ei încep cu adevărat să fie aşa cum credeau mai înainte aiurea că sunt. Când aceştia se întind de la porţile dinafară până la poarta dinlăuntru prin curtea bunei râvne, această curte măsoară în ei o sută de coţi, pentru că în fiecare zi ei înaintează în desăvârşire prin întinderea lor şi prin antrenament sfânt. A înainta prin dorinţe zilnice înseamnă, ca să spunem aşa, ca curtea să măsoare o sută de coţi.

Prin urmare, din această pricină, sunt o sută de coţi de la porţi la poartă, astfel încât o anumită întârziere în mers devine lărgirea reală a trăirii, prin care are loc creşterea zilnică în virtuţi, astfel că poate urma o sosire mai desăvârşită la intrarea lăuntrică.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei