----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic (VIII)
 
Regimul sovietic a pregătit minuţios ani în şir organizarea unui Sinod Ecumenic
la Moscova urmărind să proclame că Biserica Rusă este noua Patriarhie Ecumenică,
cea de-a Treia Romă, dar în final ceea ce a reieşit nu s-a putut numi decât
Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948
 

Episodul anterior

Conducătorii ortodocşi greci boicotează conferinţa pre-sinodală

Patriarhul Alexandru al III-lea al Antiohiei a fost primul conducător bisericesc care a confirmat participarea la conferinţa pre-sinodală. El şi-a exprimat bucuria de a fi martorul unei renaşteri a străvechii tradiţii a discutării problemelor ecleziastice de către un sinod bisericesc şi a declarat ,,deplinul său asentiment cu şi aprobarea” planului viitorului forum[1]. El a fost de acord cu 21 septembrie ca dată de începere a conferinţei, dar a cerut ca un avion sovietic să fie trimis din Teheran la Damasc pentru transportul său la Moscova. Potrivit lui Karpov, guvernul sovietic trebuia să aprobe această cerere, deoarece Alexandru al III-lea era singurul patriarh din Orientul Mijlociu care avea să participe la conferinţă.

Bisericile statelor balcanice, cu excepţia celei greceşti, au confirmat de asemenea participarea la conferinţa pre-sinodală. Singura persoană care a produs tulburare a fost exarhul bulgar Ştefan, care a pus sub semnul întrebării unele subiecte ale conferinţei. Într-o epistolă trimisă patriarhului Moscovei pe 10 iunie 1947, exarhul Ştefan a subliniat faptul că multe Biserici Ortodoxe locale au participat la mişcarea ecumenistă încă de la începutul ei şi erau chiar coautoare ale ideii de Consiliu Mondial al Bisericilor. Mai mult decât atât, aceleaşi Biserici Ortodoxe au recunoscut deja hirotoniile anglicane. Din aceste motive, exarhul bulgar insinua că poziţia rusă asupra acestor subiecte era excepţională şi sugera că aceste teme ar trebui reconsiderate înainte de includerea lor finală pe ordinea de zi a conferinţei. El a amintit de asemenea starea sa precară de sănătate şi a exprimat îndoieli privind participarea sa la conferinţă.

Însă, pe 15 iunie, exarhul Ştefan a purtat discuţii cu liderul Partidului Comunist Bulgar, Georgi Dimitrov, privind statutul Bisericii sale în viitoarea constituţie. Cel din urmă a promis ceva destindere în sfera religioasă, mai ales prin restituirea drepturilor de proprietate ale Bisericii asupra seminariilor ecleziastice din Sofia şi Plovdiv şi prin păstrarea Facultăţii de Teologie ca parte a Universităţii din Sofia. În aceste circumstanţe, Ştefan a făcut unele concesii. Pe 28 iunie, el a trimis o nouă epistolă patriarhului Alexie. De această dată, conducătorul Bisericii Ortodoxe Bulgare arăta mai mult entuziasm faţă de iniţiativa Moscovei. El scria:

,,Potrivit înţelegerii de astăzi şi aşteptărilor Sfintei noastre Biserici, iniţiativa pentru acest [Sinod] aparţine în mod firesc celei mai mari surori, biruitoare în trecut şi devotată lui Dumnezeu – Sfânta Biserică Rusă. Astfel, ea îşi păstrează responsabilităţile, care îşi au obârşia în puterea şi slava sa, şi a luat iniţiativa de a consolida unitatea duhovnicească şi pacea viitoare şi dragostea dintre sfintele Biserici locale”[2].

Cu toate acestea, exarhul bulgar nu a renunţat la sprijinul său pentru mişcarea ecumenistă. El a evitat de asemenea să confirme participarea sa la conferinţa pre-sinodală sub pretextul sănătăţii precare. Pe 26 iulie 1947, guvernul de la Sofia l-a trimis pe Ştefan la Karlovy Vary pe cheltuiala bugetului de stat[3]. Potrivit planului preliminar, el avea să urmeze două luni de tratament medical şi după aceea să meargă direct la Moscova, unde va participa la conferinţa pre-sinodală. Se pare că de când 082. Catre un al VIII-lea Sinod Ecumenic VIIIexarhul sovietic Elefterie[4] fusese instalat în Cehoslovacia, Karlovy Vary devenise un loc unde personalităţi religioase cheie primeau nu numai tratament medical, ci şi ideologic (de exemplu, Patriarhul Gavriil al Serbiei).

 

Timbru comemorativ [în partea stângă jos]. În stânga, mitropolitul Ştefan, exarh al Bisericii Bulgare; în dreapta purtătorul de cuvânt al Parlamentului bulgar Dimitar Peşev care, alături de alţi ierarhi şi oameni politici bulgari, a luptat între anii 1943-1945 pentru salvarea evreilor care trăiau în Bulgaria de teroarea nazistă. Trenurile naziste au ajuns în Bulgaria pe 10 martie 1943, dar deportarea plănuită nu a avut loc.

În 2017, Biserica Ortodoxă Bulgară a fost nominalizată pentru a doua oară la Premiul Nobel pentru Pace.

 

În pofida acestor măsuri, conferinţa pre-sinodală a trebuit anulată după ce Bisericile aşa-numite greceşti au refuzat să ia parte la ea. Grupul lor includea Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei şi Ierusalimului şi Bisericile Ortodoxe ale Greciei şi Ciprului. Locum tenens al întâistătătorului Bisericii Ciprului, arhiepiscopul Leontie era în Cairo când a primit invitaţia de la consulatul rus de acolo[5]. El a refuzat să ia parte la conferinţă, susţinând că patriarhul Constantinopolului era singurul care avea dreptul canonic de a convoca Sinoade Ecumenice. Mitropolitul Nicolai (Iaruşevici) a încercat să-l convingă pe arhiepiscopul Leontie că nu a priceput corect însemnătatea conferinţei; ierarhul rus a afirmat că nu avea să fie ,,un Synedrion pan-ortodox”, ci pur şi simplu o întrunire pentru discutarea subiectelor deopotrivă de importante pentru întreaga Biserică Ortodoxă[6]. De asemenea, el i-a amintit arhiepiscopului cipriot că ideea pentru Sinod a fost tratată cu conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe în timpul Sinodului reunit pentru alegerea unui nou patriarh al Rusiei, în 1945, ca şi de delegaţiile postbelice schimbate între Patriarhia Moscovei şi celelalte Biserici Ortodoxe.

Între timp, invitaţia adresată arhiepiscopului Leontie a provocat un val de proteste anti-ruseşti în comunităţile greceşti din Orientul Mijlociu. Pe 1 iulie 1947, ziarul ortodox Fis din Cairo publica un articol intitulat ,,Un sinod necanonic: Un sinod al neascultării”. Potrivit acestui articol, adevăratele Biserici Ortodoxe nu vor lua parte la ,,conferinţa bisericească sovietică” deoarece ea era o întreprindere politică. Moscova era acuzată că a neglijat statutul ecumenic şi drepturile patriarhului Constantinopolului şi că a încercat să aducă toate Bisericile Ortodoxe locale sub dominaţia tronului patriarhal rus. Ziarul declara că grecii ortodocşi nu vor cădea în capcana Kremlinului. Se sublinia şi faptul că doar un ierarh de origine non-greacă, patriarhul Antiohiei, a fost de acord să ia parte la conferinţa din Moscova.

Articolul preciza că, fără participarea patriarhului Constantinopolului, acest forum avea să se transforme într-o parodie. În consecinţă, el nu merita numele de ,,pan-ortodox”, ci trebuia să fie privit ca un soi de conferinţă bisericească slavă ale cărei ţeluri nu aveau nimic în comun cu religia. Autorul sublinia că deciziile acestui forum vor fi respectate doar în Bisericile expuse constrângerii comuniste sau cu o cultură canonică slabă; el susţinea că guvernul sovietic s-a folosit de patriarhul Alexie ca momeală în timp ce urmărea participarea Bisericii Ortodoxe a Greciei. Dar autorul era încredinţat că nici un grec din naştere nu va accepta iniţiativele Patriarhiei Moscovei, deoarece ea devenise un apendice al statului sovietic.

În acelaşi timp, proiectul Kremlinului pentru un nou Sinod Ecumenic avea efecte secundare asupra creştinismului mondial. Tensiunile vechi de secole dintre Biserica Catolică şi unele Biserici se atenuaseră şi avea loc o apropiere între ele, dar aceasta se petrecea doar în aparenţă. În realitate, poziţia Vaticanului faţă de conferinţa pre-sinodală nu era departe de cea a Bisericilor greceşti. Potrivit Sfântului Scaun de la Roma, întrunirea de la Moscova era ,,parte a noii cruciade a Bisericii Ortodoxe Ruse, ai cărei conducători erau prieteni apropiaţi ai Kremlinului”. Totodată, Biserica Angliei luase o poziţie neutră şi evitase intervenţia directă în discuţie. Ea şi-a limitat reacţia la o exprimare a temerii că neînţelegerea dintre scaunele patriarhale ale Moscovei şi Constantinopolului ameninţau Ortodoxia cu dezbinarea.

Patriarhul Hristofor al Alexandriei a refuzat de asemenea invitaţia la Moscova. În general, el era de acord cu necesitatea unui Sinod Ecumenic şi a afirmat că această idee fusese crezul său încă de la hirotonia sa, dar găsea nepotrivită iniţiativa Moscovei şi recomanda amânarea sa. Întâistătătorul a amintit că situaţia internaţională nu a permis în trecut înfăptuirea unui asemenea forum. El a făcut referire şi la discuţiile sale cu mitropolitul Grigorie Ciukov[7] din 1946, când ei au discutat acest subiect; la acea vreme, patriarhul Hristofor a sugerat chiar Sfântul Munte Athos şi Ierusalimul ca locuri unde ar putea avea loc un astfel de Sinod înainte de sfârşitul anului 1947, dar nu a fost nicicând de acord cu convocarea sa la Moscova. El s-a opus şi programului propus de Biserica Rusă. În opinia sa, cele mai multe din subiectele propuse spre dezbatere erau probleme interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse care trebuiau rezolvate de un Sinod bisericesc local.

Patriarhul Timotei al Ierusalimului a fost mai laconic. Pe 3 iulie, el a răspuns cu o telegramă în care declara că nu era dornic să participe la o ,,conferinţă ipotetică”[8]. Este interesant de notat faptul că, mai înainte cu o zi, Patriarhul Alexandru al III-lea al Antiohiei a discutat cu ambasadorul sovietic în Liban o scrisoare pe care el o primise de la patriarhul Hristofor. Potrivit acestui document, conducătorului Bisericii Alexandriei îi era teamă că forumul de la Moscova va fi supus influenţei bolşevice. Alt argument pe care l-a adus Hristofor a fost ,,lipsa dreptului patriarhului Alexie de a convoca o astfel de conferinţă”[9].

Însă, ultimul cuvânt privind această iniţiativă aparţinea din punct de vedere canonic Patriarhiei Ecumenice. În februarie 1947, Karpov a propus guvernului sovietic să aloce 50.000 de dolari pentru Patriarhul Maxim al Constantinopolului; această sumă trebuia să asigure participarea sa la conferinţa bisericească de la Moscova. Planul a fost ruinat de demisia patriarhului Maxim. Din punct de vedere oficial, acest act a fost justificat prin boala sa, dar adevăratul său scop era de a preîntâmpina influenţa Moscovei asupra Patriarhiei Constantinopolului[10]. Pe 30 iunie 1947, locum tenens al patriarhului ecumenic, mitropolitul Dorotei a anunţat refuzul Bisericii sale de a lua parte la conferinţa pre-sinodală, argumentând că iniţiativa era o încălcare a dreptului canonic.

Copii ale acestui document au fost trimise conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale. În ciuda acordului de principiu cu necesitatea unui Sinod Ecumenic, mitropolitul Dorotei a negat în mod categoric dreptul patriarhului moscovit de a convoca o astfel de întrunire; dar având în minte frământările interne ale Bisericii Ruse şi lunga sa izolare de celelalte Biserici Ortodoxe locale, locum tenens al patriarhului ecumenic înclina către a scuza întreprinderea sa anti-canonică şi îşi exprima speranţa că în viitor Biserica Rusă va respecta canoanele[11].

Această scrisoare a pus capăt nu numai conferinţei pre-sinodale programată pentru toamna anului 1947, ci şi întregului plan al Moscovei pentru un al VIII-lea Sinod Ecumenic.

 

Partenie Filipescu

 


[1] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, R-6991, op. 2, d. 65, p. 66-67. Scrisoare de la Patriarhul Alexandru al III-lea al Antiohiei către patriarhul Alexie, 12 mai 1947.

[2] Arhiva Institutului pentru Istoria Bisericii al Patriarhiei Bulgare, f. 2, op. 4. Scrisoare de la exarhul Ştefan către patriarhul Alexie, 28 iunie 1947.

[3] Arhiva centrală a statului, f. 165, op. 3, a.e. 35, p. 6. Scrisoare de la exarhul Ştefan către ministrul bulgar al afacerilor externe şi cultelor religioase, 24 iulie 1947.

[4] Arhiepiscopul Elefterie (Voronţov) al Pragăi, despre care am vorbit în episodul V.

[5] Fis (Cairo), 1 iulie 1947, ,,Un sinod necanonic. Un sinod al neascultării”.

[6] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, R-6991, op. 2, d. 65, p. 56-58. Telegrame schimbate între arhiepiscopul Ciprului şi Patriarhia Moscovei la începutul lui iulie 1947.

[7] Pe care l-am prezentat anterior, în episodul VI, ca făcând înconjurul Orientului Mijlociu pentru a-i convinge pe întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe de acolo să ia parte la conferinţa pre-sinodală de la Moscova.

[8] O. Vasilieva, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ v Politike Sovetskogo Gosudarstva v 1943-1948, Moscova, 1999, p. 169.

[9] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 150, p. 20-21.

[10] Potrivit părintelui Patric Ranson (a se vedea Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului), ,,patriarhul Maxim al V-lea, mult mai tradiţionalist ca Athenagora, a fost silit să demisioneze fără nici un motiv şi închis ca nebun în Elveţia unde nu a mai avut dreptul să slujească, nici să acţioneze ca ierarh. Cele câteva persoane care au putut să-l întâlnească la sfârşitul anilor ’1950 au putut să depună mărturie că el nu era nici nebun, nici iresponsabil”.

[11] Arhiva Institutului pentru Istoria Bisericii al Patriarhiei Bulgare, f. 2, op. 4. Scrisoare de la locum tenens al patriarhului Constantinopolului, mitropolitul Dorotei, către patriarhul Alexie, 30 iunie 1947.