----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (VI)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episodul anterior

 

Alt filoelen rus era preotul bisericii Ambasadei ruse din Constantinopol, Iona Vukolov (1899-1913), autor al numeroase articole şi broşuri care susţineau Biserica Greacă în Răsărit. El susţinea ajutorul dezinteresat pentru şcolile, bisericile şi mânăstirile greceşti. Spre deosebire de ambasadorul pro-slav, I.A. Zinoviev, Vukolov era un admirator al clerului grec şi al practicilor Bisericii Greceşti. El idealiza viaţa bisericească greacă şi credea că ar fi util pentru Rusia să adopte experienţa răsăriteană chiar în astfel de lucruri precum scurtarea slujbei dumnezeieşti sau modernizarea limbii liturgice[1].

Jurnalul Sfântului Sinod rus, Tserkovnye Vedomosti, reflecta vederile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la politica Rusiei în Răsăritul ortodox, care erau echilibrate şi conservatoare. De fapt, Biserica Rusă adoptase o poziţie de neamestec şi păstrare a status-quo-ului. La începutul anilor ‘1900, câteva articole ale lui Sokolov au fost publicate în jurnal, dar mai târziu el a devenit mai apropiat ca linie de aspiraţiile neo-slavofile. Poziţia periodicului era determinată de canonistul S.V. Troiţki, care scria cele mai multe articole despre Răsăritul ortodox în suplimentul la Tserkovnye Vedomosti. Câteva numere din 1903 includeau articole despre politica Bisericii Ruse în Răsărit[2].

Potrivit acestor articole, una din principalele slăbiciuni ale aspiraţiilor religioase ruse în Răsărit era că societatea educată îşi pierduse interesul pentru viaţa monahală; lipsa oamenilor educaţi printre monahii din Muntele Athos conducea la faptul că ei nu erau interesaţi de necesităţile generale ale Ortodoxiei în Răsărit, şi le păsa doar de a-şi întări poziţia proprie acolo. De asemenea, punctul slab al pelerinajului rus către Palestina era că doar oamenii de rând luau parte la el. Aceste articole militau pentru a sprijini Ortodoxia răsăriteană, punând accent aproape exclusiv pe Ortodoxia greacă. Succesul propagandei catolice şi protestante, ajutorul catolic dat scaunelor Constantinopolului şi Ierusalimului, încercările anglicanilor de a stabili relaţii mai apropiate cu ortodocşii, pericolul răspândirii sentimentelor rusofobe printre greci – toate aceste lucruri nu ar fi trebuit să conducă la o condamnare a grecilor de către societatea rusă, ci la susţinerea lor în orice chip posibil.

Între anii 1908-1914, chestiunile bisericeşti ale politicii ruse în Orientul Apropiat, care era considerat deosebit de important de către diplomaţi, erau de interes doar pentru aripa conservatoare a societăţii. Ideologia neo-bizantină a găsit teren fertil mai cu seamă în cercurile monarhice şi orientate către Biserică. Partidele liberale şi de stânga, care luptau pentru secularizarea statului şi societăţii ruse, nu dădeau multă atenţie politicii bisericeşti. Cu toate acestea, idealurile naţionale şi politice ale monarhiştilor şi liberalilor în Orientul Apropiat coincideau în mare parte. Aceasta a devenit în mod particular evident în timpul primului război mondial.

 

Un Constantinopol rus

Dezvoltarea ideologiei bizantine imperiale în Rusia a culminat în 1914-1915; se părea că visele politice ale ultimelor două secole şi jumătate vor fi împlinite în cele din urmă. Încă de la începutul războiului, periodicele ruse erau pline de articole care declarau că acest război era marele război pentru eliberarea tuturor popoarelor creştine din Răsărit. Când Turcia a intrat în război în octombrie 1914, în presa rusă s-a făcut simţită o biruinţă reală a romanticismului politic. Pentru politicienii conservatori şi bisericeşti, cucerirea Constantinopolului era împlinirea vechiului vis mesianic al poporului rus, restaurarea împărăţiei ortodoxe. Pentru liberali şi democraţi însemna noi oportunităţi economice pentru Rusia, interacţia cu culturile răsăritene şi apusene.

Constantinopolul şi Palestina erau două centre ecleziastice şi politice pentru Rusia. În 1915, când părea că războiul se va sfârşi favorabil pentru Rusia, în presă apăreau multe articole despre viitorul Constantinopol rus. Constantinopolul era privit ca ,,soluţia casei noastre”; Rusia nu-şi putea permite să fie neutră. Doar cucerirea strâmtorilor putea garanta că graniţele sudice ale Rusiei vor fi în siguranţă. Mai mult, pentru a-şi asigura o legătură pe uscat cu ambele strâmtori, Rusia ar trebui să includă în graniţele sale şi coasta de sud a Mării Negre, afirma unul din articole[3].

 

104. Pagini de istorie cont. Rusia si Rasaritul ortodox la sfarsitul secolului XIX VI

Constantinopolul la începutul secolului XX
Vedere din Scutari către strâmtoarea Bosfor

 

În atmosfera de freamăt care se răspândea în întreaga societate rusă în prima jumătate a anului 1915 au fost lansate unele idei absolut fantastice. De exemplu, autorul unuia din articole scria că, de vreme ce Rusia era mai mare decât vechiul Bizanţ, ea nu ar trebui să aibă un patriarh, ci mai mulţi: astfel de oraşe precum Moscova, Kiev, Petrograd, Vilna, Kazan, Tiflis şi Irkuţk vor deveni scaune patriarhale. Chestiuni comune tuturor Bisericilor vor fi soluţionate la sinoadele episcopilor ruşi şi răsăriteni, şi episcopii ruşi vor avea locul conducător. Constantinopolul eliberat va deveni leagănul Împărăţiei lui Hristos pe pământ; după apariţia sfintei cruci deasupra Sfintei Sofia dezbinarea lumii creştine va înceta, a spus alt scriitor bisericesc. Nu este surprinzător că, în această atmosferă, erau avansate idei privind strângerea de fonduri pentru crucea de pe Sfânta Sofia, pentru ca totul să fie gata în momentul în care trupele ruse vor intra în oraş.

Visul cuceririi Constantinopolului părea să se fi realizat nu numai pentru aceia care treceau în goană prin isteria naţionalistă de masă, ci chiar pentru însele capetele politicii externe ruse. La începutul anului 1915, în timpul operaţiunii aliaţilor în Dardanele, Marea Britanie şi Franţa aveau nevoie de sprijin suplimentar din partea Rusiei. De aceea, ei au propus Rusiei un plan de a împărţi Turcia în cazul unui sfârşit reuşit al războiului. Potrivit tratatului secret semnat pe 18 martie 1915, Rusiei i se dădea Constantinopolul, strâmtorile şi teritoriile adiacente.

În aceeaşi lună, flota rusă a început să se deplaseze către Bosfor. Cu această ocazie, au fost scrise note oficiale în diferite departamente ale statului, cu privire la guvernarea viitoare a Constantinopolului. Notele pentru Sfântul Sinod au fost scrise de I.I. Sokolov şi arhiepiscopul Antonie Hrapoviţki. Sokolov a creat un text lung cu o prefaţă istorică detaliată privind poziţia Bisericii în Bizanţ. Starea actuală a lucrurilor era estimată de el ca o restaurare a Imperiului Bizantin sub domnia ţarului rus cu care ar trebui legată restaurarea patriarhiei ruse. Patriarhul rus ar trebui să ocupe locul al doilea după patriarhul ecumenic. Constantinopol ar putea fi una din reşedinţele ţarului rus. Arhiepiscopul Antonie Hrapoviţki, care era binecunoscut pentru vederile sale filoelene, a propus ca Constantinopolul eliberat să fie dat grecilor în semn de recunoştinţă pentru convertirea Rusiei de către bizantini în secolul X.

Pe 23 martie 1915, o altă notă a fost scrisă de directorul Institutului Arheologic Rus din Constantinopol, F.I. Uspenski. El a respins ca utopice toate planurile de a uni Patriarhia Ecumenică cu Sinodul rus, cu Muntele Athos sau cu Grecia, şi a cerut ,,o strictă aplicare a rânduielilor canonice bizantine şi a practicii bisericeşti din vremea împăraţilor bizantini”. Uspenski nu a exclus ceea ce el considera cea mai favorabilă opţiune pentru Rusia: ca patriarhul, ca funcţionar guvernamental turc, să se retragă împreună cu guvernul sultanului în Asia Mică centrală, tot ceea ce rămăsese din gloria de altădată a Turciei, şi să se instaleze acolo[4].

Autorii câtorva articole insistau pe includerea unui arhiepiscop rus în Sinodul din Constantinopol, în timp ce alţii credeau că ar putea exista doar relaţii frăţeşti între episcopul rus din oraş şi colegii săi greci. De asemenea, existau propuneri pentru rusificarea totală a oraşului, transformându-l într-unul din oraşele eparhiale ruse cu propriul episcop.

Ne putem face o idee despre ce atitudine ar fi putut avea autorităţile ruse faţă de patriarhul ecumenic din cum s-au purtat ruşii în timpul ocupaţiei Trapezundului în 1916-1917. În pofida numeroaselor avertismente din partea Sfântului Sinod ca atitudinea faţă de mitropolitul şi clerul grec să fie prudentă, militarii ruşi, stăpâniţi de o euforie naţionalistă, au fost departe de a fi delicaţi şi nu au fost bineveniţi.

În vara anului 1915 a fost limpede că operaţiunea Dardanele a aliaţilor ar putea să nu se sfârşească repede, sau cu succes, şi discuţia despre un Constantinopol rus a început să pălească. Ea s-a stins cu totul în 1916 când reprezentantul Dumei, P.N. Milukov, a dezvăluit tratatul secret din martie 1915. Deoarece trupele ruse înaintau către frontul caucazian, cei mai îndrăzneţi dintre gânditorii ruşi vorbeau nu numai de dominaţia în Constantinopol şi strâmtori, ci şi de anexarea la Rusia a întregii Asii Mici: Anatolia, Cilicia, Mesopotamia de Nord şi Golful Alexandretta: ,,Cucerirea întregii Asii Mici ne va asigura nu numai strâmtorile şi un acces direct la Marea Mediterană, ci ne va aduce o provincie foarte profitabilă. Noi vom găsi acolo un loc agreabil şi potrivit pentru colonizarea noastră, dar şi o sursă extraordinar de bogată de produse agricole şi materii brute”[5].

În doar un an de zile, toate aceste vise fantastice privind dominaţia aproape universală a imperiului ortodox de către cea de-a Treia Romă au fost ruinate de revoluţiile din februarie şi octombrie 1917. Cu toate acestea, în 1917, monarhiştii ruşi nu realizaseră încă ce se întâmplase. Chiar după revoluţia din februarie, bizantinologul Alexie Dmitrievski continua să propage ideile tradiţionale în Biserica Sfântul Nicolae din Sankt Petersburg[6]. Apoi, cu câteva zile înainte de revoluţia din octombrie, fostul consul general la Thessaloniki, A.K. Belaev l-a asigurat pe ambasadorul grec din Sankt Petersburg de devotamentul Rusiei faţă de misiunea sa istorică, adică de a proteja popoarele ortodoxe din Răsărit şi a le ajuta în orice fel posibil; tulburarea din viaţa politică a ţării se presupunea că este temporară în natură[7]. Doar evenimentele din octombrie-decembrie 1917 vor pune capăt perioadei bizantine din gândirea politică rusă, ca şi epocii romanticismului politic în Rusia.

 


[1] Arhimandrit Iona Vukolov, Svet s Vostoka. Pis’ma archimandrita Iony, nastojatel’a posol’skoj cerkvi v Constan­tinopole, o cerkovnyh delah pravoslavnogo Vostoka, Sankt Petersburg, 1903.

[2] ,,Russkoe narodnoe delo na Christianskom Vostoke. Ego sovremennye nuzhdy i potrebnosti”, Tserkovnye Vedomosti, Pribavlenija, nr. 33 (16 august 1903), p. 1237-1244; nr. 34 (23 august 1903), p. 1281-1287; nr. 35 (30 august 1903), p. 1315-1321.

[3] G. F. Chirkin, Kolonial’nye interesy v sovremennoj vojne i nashi zadachi na Blizhnem Vostoke, Petrograd, 1915, p. 20-21. N. A. Zacharov, Nashe stremlenie k Bosphoru i Dardanellam i pro­tivodejstvie emu zapadno-evropejskih derzhav. Doklad, chitannyj v petrogradskom klube obschestven­nyh dejatelej 23 janvar’a 1915 g., Petrograd, 1916; S. Gagarin, ,,Konstantinopol’skie prolivy. Istoriko-politicheskij ocherk”, Russkaja mysl’, aprilie 1915, p. 96-122.

[4] L. A. Gerd, ,,Esche odin proekt ‘Russkogo Constantinopol’a. Zapiska F. I. Uspenskogo 1915 g.”, Vspomogatel’nye Istoricheskie discipliny, XXX (2007), p. 424-433.

[5] A. Jaschenko, Russkie interesy v Maloj Asii, Moscova, 1916.

[6] P. G. Rogoznyj, ,,Pred nashimi vzorami sovershils’a sud nad istoriej” (Propoved’ professora A. A. Dmitrievskogo 5 marta 1917 g.)”, Vspomogatel’nye istoricheskie discipliny, XXX (2007), p. 447-455.

[7] Un raport al ambasadorului din Petrograd către ministrul afacerilor externe N. Politis, 19 octombrie 1917. Arhiva Ministerului de Externe al Greciei, Atena, f. 8956, 2.