----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic (X)

Regimul sovietic a pregătit minuţios ani în şir organizarea unui Sinod Ecumenic
la Moscova urmărind să proclame că Biserica Rusă este noua Patriarhie Ecumenică,
cea de-a Treia Romă, dar în final ceea ce a reieşit nu s-a putut numi decât
Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948

Episodul anterior

Ultimele evenimente dinainte de conferinţă

În pofida opoziţiei continue a Bisericilor greceşti, Patriarhia Moscovei a luat decizia de a ţine o conferinţă pan-ortodoxă în 1948. Drept urmare, patriarhul Alexie i-a abordat din nou pe patriarhii Constantinopolului, Alexandriei şi Ierusalimului, care refuzaseră invitaţia sa pentru conferinţa pre-sinodală din 1947. El a încercat să-i convingă de dreptul Bisericii sale de a organiza un asemenea forum. Pe 31 decembrie 1947, el i-a scris patriarhului Alexandriei exprimându-şi regretul privind neînţelegerea dintre cele două Biserici[1]; Alexie a respins acuzaţiile lui Hristofor că Moscova intenţiona să convoace un Sinod Ecumenic. Patriarhul rus a declarat că singurul său scop era de a organiza ,,o conferinţă a ierarhilor întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe”.

El a insistat că participanţii şi competenţa sa erau cât se poate de diferite de cea a unui Sinod Ecumenic. Potrivit lui Alexie, la un astfel de forum trebuiau să participe toţi episcopii ortodocşi, şi dacă cineva nu putea să ia parte la el, ar fi trebuit să-şi trimită reprezentantul. În plus, el sublinia încă o diferenţă care privea deciziile conferinţei: în cazul unui Sinod Ecumenic, ele ar avea putere obligatorie pentru întreaga Biserică Ortodoxă, pe când deciziile conferinţei vor fi valide doar pentru acele Biserici ale căror sinoade episcopale le-au aprobat. În final, patriarhul rus a menţionat că forumul iniţiat de Biserica sa nu a introdus nici o noutate în Ortodoxie, ci pur şi simplu a urmat tradiţia statornicită. În această privinţă, el a dat ca exemple întrunirea pro-sinod de la Muntele Athos din 1930 şi conferinţa de la Ierusalim a celor 3 patriarhi din Orientul Mijlociu din 1940.

De asemenea, patriarhul Alexie a respins argumentele patriarhilor Constantinopolului şi Alexandriei potrivit cărora Biserica Ortodoxă Rusă nu avea dreptul de a convoca o conferinţă pan-ortodoxă. El a adus în discuţie conceptul de pentarhie şi schimbările survenite în secolul al XVI-lea, când Patriarhia Moscovei s-a alăturat alianţei celor 5 Biserici Ortodoxe conducătoare. El a enumerat şi acele documente ecleziastice şi canoane care au aşezat Patriarhia Moscovei pe cel de-al 5-lea loc de cinste. Pe aceste temeiuri, ierarhul rus a tras concluzia privind egalitatea Bisericii sale cu cele 4 patriarhii ortodoxe străvechi. În plus, Alexie a acuzat Patriarhia Alexandriei de a fi subordonat bisericile ne-greceşti (inclusiv pe cea a Antiohiei) celor greceşti. El a subliniat faptul că nici un patriarh nu avea dreptul de a-şi exercita drepturile asupra altor Biserici Ortodoxe.

În ultima parte a scrisorii sale, patriarhul rus a tratat aspectele politice ale problemei; el i-a reamintit patriarhului Alexandriei propriile cuvinte potrivit cărora guvernul de la Cairo considera participarea unei delegaţii bisericeşti la conferinţa de la Moscova drept o susţinere a Uniunii Sovietice. Dar, în timp ce-i spunea patriarhului Hristofor că ar înţelege dacă ar refuza să participe la conferinţă, nu uita să menţioneze că potrivit proceselor verbale de la negocierile cu mitropolitul Grigorie Ciudov, el fusese de acord cu conferinţa pre-sinodală de la Moscova din 1947.

În ciuda tuturor eforturilor depuse, participarea patriarhiilor străvechi a rămas o chestiune deschisă până la începutul conferinţei pan-ortodoxe din iulie 1948. Soluţionarea sa depindea de o serie de factori. Deşi Biserica Ortodoxă Rusă dobândise o oarecare influenţă în Orientul Mijlociu susţinând lupta arabilor ortodocşi împotriva dominanţei elene în regiune, rezultatele erau modeste deoarece majoritatea ierarhiei ortodoxe locale consta din greci nativi. În plus, toate veniturile Bisericii Ortodoxe din Palestina erau controlate de monahii greci şi, ca urmare, ei erau cei care dictau comportamentul patriarhului Ierusalimului[2]. Singura excepţie era Patriarhia Antiohiei, unde grecii pierduseră controlul.

În 1948, situaţia s-a complicat suplimentar din cauza înfiinţării statului Israel. În decembrie 1947, Patriarhul Hristofor al Alexandriei i-a cerut patriarhului Alexie ca, împreună cu guvernul sovietic, să întreprindă măsuri pentru a stopa aşezarea evreilor la Sfintele Locuri. În februarie 1948, rabinul şef al Palestinei s-a adresat de asemenea patriarhului Moscovei, cerându-i să lanseze un apel către lume, ca şi către poporul din Palestina, pentru a se declara o interdicţie a armelor de foc la Sfintele Locuri creştine, moscheile musulmane şi sinagogile evreieşti. Ministerul de Externe sovietic a decis că o intervenţie a patriarhului Alexie în favoarea evreilor ar putea fi folosită pentru scopurile propagandei anti-sovietice în Orientul Mijlociu şi, în consecinţă, ar putea prejudicia relaţiile Patriarhiei Moscovei cu Bisericile Ortodoxe din regiune. Cu o zi înainte de începerea conferinţei, Patriarhul Alexandru al III-lea al Antiohiei i-a cerut de asemenea colegului său de la Moscova să apere drepturile arabilor ortodocşi din Palestina[3]. Tăcerea patriarhului rus nu a avut un efect pozitiv asupra relaţiilor sale cu arabii ortodocşi.

În acelaşi timp, Orientul Mijlociu era urmărit îndeaproape de Marea Britanie. În martie 1948, autorităţile civile de acolo au făcut o încercare de a preîntâmpina participarea patriarhilor ortodocşi din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim la conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova.

Fiind informată de invitarea patriarhului Antiohiei de a vizita Moscova, şi de intenţia patriarhului de a zbura la Alexandria pentru a-l consulta pe patriarhul de acolo, British Council[4] din Beirut a telegrafiat la Cairo cerând autorităţilor britanice de acolo să sfătuiască Alexandria să nu accepte invitaţia şi să-l facă pe patriarhul Antiohiei să renunţe[5]. Iniţial, el a fost de acord să refuze invitaţia Moscovei, dar la întoarcerea sa la Damasc, el s-a răzgândit şi a trimis o delegaţie la conferinţa pan-ortodoxă.

În ajunul conferinţei, patriarhul Alexandriei şi-a înmuiat de asemenea poziţia; el a trimis o telegramă la Moscova împuternicindu-l pe conducătorul delegaţiei antiohiene să reprezinte şi Biserica sa. Până în ultimul moment a părut că Patriarhia Ecumenică şi Biserica Greciei vor boicota conferinţa pan-ortodoxă. Însă, în momentul începerii sale, locum tenens al scaunului patriarhal al Constantinopolului a decis să-l trimită pe Mitropolitul Ghermano de Thyateira. Arhiepiscopul Greciei a trimis de asemenea o mică delegaţie. Kremlinul nu-i aştepta.

Potrivit unei investigaţii a Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, sosirea lui Ghermano era o iniţiativă a exarhului bulgar Ştefan. Cu toate că oaspeţii greci au stat la Moscova până pe 18 iulie, ei au luat parte doar la evenimentele dedicate aniversării a 500 ani de autocefalie rusă şi nu au asistat la sesiunile forumului pan-ortodox. Patriarhul Ierusalimului a înştiinţat Sinodul rus că nu putea trimite o delegaţie din cauza izbucnirii războiului arabo-israelian şi a asediului oraşului său. În acelaşi timp, conducerea Bisericii Ciprului a rămas fermă în ce priveşte boicotul forumului moscovit şi nu a trimis nici o delegaţie, nici o telegramă de scuze.

Biserica Anglicană a luat o poziţie neutră faţă de conferinţa pan-ortodoxă şi s-a referit la ea ca la o ,,chestiune ortodoxă pur internă în care ar dori să nu intervină în nici un fel”[6]. Această atitudine era motivată de teama că o cruciadă anti-comunistă împotriva Bisericilor Ortodoxe din Rusia şi Europa de Răsărit ar avea un efect dezastruos asupra credincioşilor lor. Mulţi episcopi anglicani de frunte credeau la acea vreme că Patriarhia Moscovei era singura forţă care ,,avea influenţă cât de cât independentă de regimul sovietic, şi era singura speranţă pentru influenţa anti-comunistă acolo”. În ce priveşte conferinţa pan-ortodoxă, ei susţineau că ,,acceptarea invitaţiilor de către ierarhii greci nu-i vor converti pe ei cu siguranţă la comunism sau la simpatie faţă de Rusia”. Drept urmare, Biserica Angliei nu a închis uşa unui dialog cu Patriarhia Moscovei.

Participarea Bisericilor Ortodoxe din aşa-zisele democraţii populare era partea cea mai puţin problematică a pregătirii pentru conferinţa pan-ortodoxă. În acest caz, Kremlinul s-a bazat şi pe presiunea pe care guvernele comuniste est-europene o vor exercita asupra conducerilor Bisericilor Ortodoxe locale. Cu toate acestea, la începutul anului 1948, existau încă unele probleme tehnice care trebuiau rezolvate de Patriarhia Moscovei. Cea mai serioasă dintre acestea era autocefalia poloneză. În iunie, Sinodul polonez a renunţat în mod oficial la statutul de autocefalie din 1924, care fusese dobândit fără consimţământul Moscovei. ,,Mitropolitul Dionisie al Varşoviei a fost deposedat în mod oficial de rangul şi îndatoririle sale clericale şi i s-a cerut patriarhului rus să re-acorde autocefalia”[7]. Într-un răspuns trimis pe 22 iunie, Sinodul rus a aprobat statutul de autocefalie al Bisericii Ortodoxe Poloneze.

Între timp, negocierile cu celelalte Biserici est-europene erau mult mai blânde. Pe 28 martie 1948, o delegaţie bisericească română a vizitat Uniunea Sovietică. Ea a adus proiectele articolelor programate a fi prezentate la viitoarea conferinţă pan-ortodoxă. Ele tratau relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenistă, atitudinea Vaticanului faţă de Ortodoxie din 1917 încoace, recunoaşterea hirotoniilor anglicane de către Biserica Ortodoxă, şi Bisericile ne-calcedoniene. Articolele au fost date teologilor ruşi spre evaluare şi apoi discutate la sesiunile comune cu oaspeţii români. Cei din urmă au fost de asemenea informaţi despre tezele şi hotărârile majore ale viitoarei conferinţe. Patriarhia Moscovei a ajuns la o înţelegere deplină cu delegaţia română să păstreze ,,o linie uniformă” la forum.

În Bulgaria, liderii comunişti Georgi Dimitrov şi Vassil Kolarov au suprimat tentativele exarhului Ştefan de a negocia participarea Bisericii Ortodoxe Bulgare la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Pe 2 iulie, Karpov îl informa pe Vişinski, pe atunci ministrul adjunct sovietic al afacerilor externe, că scopul viitoarei conferinţe pan-ortodoxe era ,,de a condamna esenţa anti-creştină şi anti-democratică a papismului şi de a tăgădui participarea Bisericilor Ortodoxe la mişcarea ecumenistă”[8].

Această linie a fost de asemenea acceptată de patriarhul sârb Gavriil. În februarie 1948, dornic de relaţii armonioase cu Biserica Rusă, el s-a consultat cu patriarhul Alexie cu privire la răspunsul său la invitaţia de a se alătura CMB. Însă, când totul părea a fi aranjat, ruptura dintre Tito şi Stalin a provocat noi probleme; ea prejudicia participarea lui Gavriil la conferinţa pan-ortodoxă. Pe 5 iulie, Karpov a raportat guvernului sovietic că Tito a interzis vizita delegaţiei bisericeşti sârbe[9]. În cele din urmă, criza a fost depăşită şi Gavriil a participat la conferinţa pan-ortodoxă.

 

Partenie Filipescu

 

[1] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 2, d. 65, p. 79-85.

[2] Biblioteca Palatului Lambeth, Documentele Fisher, vol. 46, ff. 136-137. Notă secretă, 20 martie 1948.

[3] Scrisoare de la Patriarhul Alexandru al III-lea al Antiohiei şi a tot Răsăritul (Damasc) către patriarhul Alexie, 24 iunie 1948. Publicată în N. Krivova (ed.), Pis’ma Patriarkha Alekseya I, vol. I, p. 388-389.

[4] Organizaţie britanică fondată pentru a promova limba şi cultura engleză în lume.

[5] Biblioteca Palatului Lambeth, Documentele Fisher, vol. 46, ff. 136-137.

[6] Idem.

[7] E. Wynot Jr., ,,Prizonier al istoriei: Biserica Ortodoxă de Răsărit din Polonia în secolul XX” (Prisoner of History: The Eastern Orthodox Church in Poland in the Twentieth Century), Journal of Church and State, primăvara 1997, 39 (2).

[8] T. Volokitina, Moskva i Vostochaya Evropa, p. 99.

[9] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 132, d. 8, p. 45-47.