----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (X)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a IX-a

Anii 382–406

2

Siricie îi urmează lui Damas pe scaunul Romei – Maniheişti la Roma – Epistolele canonice ale lui Siricie – Disciplina Bisericii Apusene – Iovinian, viciile şi erorile sale – Discuţie despre fecioria Sfintei Fecioare – Intervenţia Sfântului Ambrozie al Milanului – Sinodul de la Milan care îl confirmă pe cel de la Roma – Valentinian al II-lea îl trimite delegat pe Ambrozie la Maxim – Nerecunoştinţa lui Valentinian şi a Iustinei, mama sa – Ei îl prigonesc pe Ambrozie şi îi sprijină pe arieni – Goţii de la curtea Milanului şi episcopul lor Mercurin, zis Avxentie – Ambrozie se împotriveşte cu tărie Iustinei şi arienilor – A doua misiune a lui Ambrozie la Maxim – El îl întâlneşte la Treves pe Sfântul Martin, de asemenea în misiune pe lângă Maxim – Martin, viaţa sa, predicile şi minunile sale în Galia – Primele aşezăminte monahale în Galia – Sfântul Martin se opune violenţelor contra ereticilor – Moartea sa – Continuarea vieţii Sfântului Ambrozie al Milanului – Conduita sa faţă de împăratul Teodosie – Pocăinţa lui Teodosie – Legile acestui împărat – Distrugerea idolatriei – Răzmeriţă în Alexandria şi distrugerea sanctuarului lui Serapis – Falsă acuzaţie adusă împotriva creştinilor cu privire la biblioteca alexandrină - Moartea lui Valentinian şi revolta lui Eugen – Teodosie îl răzbună pe Valentinian – El îl numeşte pe fiul său Onorie împăratul Apusului – Arcadie, împărat al Răsăritului – Moartea lui Teodosie


Anii 384-395
 

Partea I

Urmându-i lui Damas pe scaunul Romei, Siricie a urmat o linie cu totul contrară celei a predecesorului său. Damas îşi petrecuse timpul scriind mici poezii pentru a le încânta pe matroanele evlavioase; clerul său era aşa cum ni l-a zugrăvit Ieronim şi noi nu zărim în acest cler atât de numeros şi atât de bogat nici un nume care să merite menţionarea în istorie.

Siricie pare să fi fost pe atât de serios pe cât era Damas de orgolios şi frivol. El a fost ales cu o astfel de unanimitate, încât împăratul Valentinian scria de la Milan lui Pinianus, prefectul Romei: ,,Deoarece s-a dorit ca preacredinciosul Siricie să fie ales papă şi ca Ursin să fie respins, noi recunoaştem cu bucurie pe acest episcop şi dorim ca el să rămână pe scaunul său, căci noi recunoaştem în alegere o mărturie adusă nevinovăţiei şi virtuţii sale şi dezaprobarea concurentului său”.

Valentinian revine asupra acestei decizii pentru că, în urma memoriului care i-a fost adresat de partizanii lui Ursin, el l-a autorizat pe acest episcop şi pe credincioşii săi să-şi ţină adunările într-o anumită zonă din jurul Romei[1]. Dar acest oraş cuprindea în sânul său duşmani mai teribili decât partizanii lui Ursin, confundaţi cu luchiferienii. Noi vrem să vorbim despre maniheişti.

Această sectă imorală a avut mare succes în Apus. Noi îl vom vedea mai târziu pe Fericitul Augustin respingând erorile sale după ce fusese unul din adepţii săi. [Acestei secte] i s-au dat diverse nume după ţinuturile în care ea se stabilise. În Spania şi Franţa i s-a dat numele de priscilianism, deoarece era un oarecare Priscillianus care lucrase mult pentru a o răspândi acolo.

La Roma i se păstrase vechiul nume de maniheism. Adepţii săi nu vroiau să alcătuiască o sectă; ei frecventau aceleaşi biserici cu credincioşii; totuşi, ei se distingeau prin anumite practici.

Siricie a făcut să fie condamnaţi la exil şi a poruncit să se ia măsuri ca ei să nu fie primiţi la împărtăşanie. El a poruncit să li se refuze împăcarea [cu Biserica] până în clipa morţii[2].

La începutul episcopatului său, Siricie, împreună cu episcopii care luaseră parte la alegerea sa, a răspuns la întrebările pe care episcopii din Spania i le adresaseră predecesorului său Damas. Acesta din urmă a murit înainte de a le răspunde.

Atunci când se iveau discuţii în diversele Biserici apusene, [acestea] se adresau Romei, singura Biserică din Apus întemeiată de apostoli şi al cărei episcop era considerat primul în episcopat, potrivit hotărârii primelor două Sinoade Ecumenice. Episcopii Romei nu răspundeau acestor întrebări decât în sinod, pentru a da mai multă greutate răspunsurilor lor.

Himerie de Tarragona, unul dintre primii episcopi ai Spaniei, a fost cel care a adresat episcopului Romei întrebările la care Siricie şi Sinodul roman au răspuns.

Încă avem câteva scrisori canonice ale lui Siricie, dar care nu au caracterul unei autenticităţi perfecte. În răspunsurile autentice date în Sinodul roman episcopilor din Spania, noi remarcăm în principal următoarele decizii[3]:

Nu trebuie rebotezaţi arienii; li se va conferi doar mirungerea când vor dori să reintre în Biserică;

Botezul nu trebuie săvârşit solemn decât de Paşti, cu excepţia unui caz de necesitate; în acest caz trebuia săvârşit chiar copiilor;

Cei care după ce au renunţat la idolatrie se întorc la ea nu vor fi primiţi la împăcarea [cu Biserica] decât la moarte, dacă s-au pocăit mai înainte;

Cei care cad din nou în păcatul pentru care s-au pocăit nu vor fi primiţi în Biserică decât la moarte;

Monahii şi credincioşii care s-au angajat să nu se căsătorească nu pot contracta o căsătorie; dacă ei se căsătoresc în pofida legilor civile şi ecleziastice, vor fi închişi şi nu li se va da împărtăşanie decât la moarte;

Preoţii şi diaconii care au trăit cu femeile lor după hirotonia lor, sau care şi-au luat femei şi au avut copii, vor fi păstraţi în rangul lor, dacă ei au păcătuit din neştiinţă şi cu condiţia că vor trăi în curăţie pe viitor. Cei care vor persevera în eroarea lor vor fi caterisiţi;

Cel care, din copilăria sa, se dedică slujirii Bisericii, trebuie să fie botezat înainte de vârsta pubertăţii şi primit printre citeţi. Dacă, până la vârsta de 30 ani, el s-a mulţumit cu o singură femeie, cu care el se va căsători pe când era fecioară, şi cu binecuvântarea preotului, el va fi făcut ajutor [de preot] şi ipodiacon. Apoi el va putea deveni diacon dacă este considerat vrednic de aceasta, după ce a făgăduit înfrânare. După 5 ani de slujiri bune ca diacon, va putea fi ridicat la preoţie; el nu va putea deveni episcop decât după ce a fost preot timp de 10 ani. Pentru cei care doresc să intre în cler la o vârstă înaintată, trebuie ca ei să nu fi fost căsătoriţi decât cu o femeie şi ca această femeie să fi fost fecioară în momentul căsătoriei; îndată după botezul lor, ei vor fi aşezaţi în rândul citeţilor; după 2 ani vor putea deveni ajutor de preot sau ipodiaconi; apoi, cu timpul, diaconi, preoţi şi episcopi, dacă sunt aleşi de cler şi popor;

Clericul care a fost căsătorit cu o văduvă sau şi-a luat o a doua soţie va fi redat comunităţii laice;

Clericii nu pot avea cu ei alte femei decât cele care sunt specificate de Sinodul de la Niceea;

Se vor admite monahi în funcţii ecleziastice, dar treptat, şi este interzis a li se conferi episcopatul fără ca ei să fi trecut prin rangurile inferioare;

Cei care au suferit pocăinţe publice nu vor putea fi primiţi în cler. Dacă cei care s-au pocăit sau bigamii au fost acceptaţi în cler, ca urmare a necunoaşterii legii şi de bună credinţă, vor fi păstraţi în rangul lor, dar nu vor fi ridicaţi la un rang superior.

Siricie l-a însărcinat pe Himerie să aducă aceste decizii la cunoştinţa episcopilor din parohiile limitrofe celei în care el era mitropolit şi chiar episcopilor din provincia Cartagina. Răspunzându-i lui Himerie, Siricie nu a uitat să-i amintească că Sfântul Petru purta cu el povara rangului său[4] şi că, scriind Romei, el s-a adresat capului trupului al cărui membru era[5]. Aceste exprimări erau foarte nevinovate în ele însele; dar istoria ne va spune consecinţele pe care episcopii Romei au ştiut să le extragă din ele. Noi le vedem întrebuinţate de ei începând cu sfârşitul secolului al IV-lea şi Damas le ataşase deja un sens care nu a făcut decât să se amplifice după aceea.

Râvna lui Siricie pentru o disciplină severă în rândul clerului era cu siguranţă foarte lăudabilă, şi el acţiona cu înţelepciune implicându-i în aceasta pe toţi episcopii din Spania la vegherea respectării ei, dar trebuia ca el de asemenea să vegheze la aplicarea ei în Roma, unde moravurile ecleziastice aveau mare nevoie de reformă, dacă ne raportăm la Ieronim, om profund virtuos care a trăit în sânul acestui cler.

Iovinian era tipul cel mai reprezentativ al monahului roman[6]. El începuse la Milan prin a fi un monah exagerat în austeritatea sa; la Roma, el şi-a schimbat comportamentul; veşmintele sale erau foarte pedante, modul în care arăta ireproşabil; el iubea divertismentul şi masa bogată, se exprima împotriva fecioriei şi nu s-a căsătorit; celibatul nu îl stânjenea deloc şi evita consecinţele căsătoriei. El ataca chiar fecioria Sfintei Mame a lui Iisus Hristos şi pretindea că, afirmându-se că ea rămăsese fecioară în naştere, se mărturisea erezia celor care nu recunoşteau lui Iisus Hristos decât un trup imaginar.

Iovinian şi-a formulat în scris opiniile sale şi mai multe persoane evlavioase au dus lucrarea sa lui Siricie. Acesta a convocat câţiva episcopi la Roma pentru a o examina. El a fost condamnat, şi Siricie a trimis această condamnare la diverşi episcopi, probabil din Italia, unde Iovinian era mai cu seamă cunoscut.

Fecioria Sfintei Fecioare era atacată în aceeaşi perioadă de un oarecare episcop Bonosus, care pretindea că Maria a avut alţi copii după naşterea lui Iisus Hristos. Anisie al Thessalonicului şi ceilalţi episcopi din Iliria s-au adresat lui Siricie pentru a-l condamna pe acest episcop care aparţinea provinciei lor. Bonosus s-a adresat lui Ambrozie de Milan pentru a se apăra.

Respingând eroarea lui Bonosus, Siricie îi aminteşte episcopului Thessalonicului că, potrivit canoanelor, lui şi celorlalţi episcopi ai provinciei le aparţine sarcina de a-l judeca pe episcopul vinovat[7].

Unii erudiţi au atribuit Sfântului Ambrozie această epistolă, pe care alţii o socotesc că aparţine lui Siricie. Este cert că marele episcop al Milanului, după ce a întreţinut relaţii amicale cu Asholie, episcop de Thessalonic, le-a avut în continuare cu succesorul său, Anisie[8]. Corespondenţa lui Ambrozie dovedeşte că i se adresau mai curând lui decât episcopului Romei pentru chestiunile grave care priveau diversele Biserici; sfinţenia şi ştiinţa sa binecunoscute îl făceau să fie considerat cel dintâi episcop al Bisericilor din Apus, cu toate că acest titlu aparţinea episcopului Romei, după canoanele sinoadelor.

Siricie i-a condamnat într-un Sinod roman pe Iovinian şi principalii săi adepţi şi a împărtăşit această condamnare Bisericii din Milan, pentru a fi ratificată[9]. Ambrozie i-a convocat pe episcopii din provincia sa şi a ţinut cu ei un sinod. Ereticii condamnaţi la Roma au fost de asemenea condamnaţi la Milan şi episcopii l-au înştiinţat pe Siricie printr-o scrisoare sinodală[10], în care ei expun şi resping erorile susţinute de Iovinian şi adepţii săi, printre care se număra Avxentie. Acesta era probabil vechiul episcop arian de Milan, sau poate intrigantul despre care noi vom vorbi în curând şi împotriva căruia Ambrozie a trebuit să ducă lupte grele.

După moartea împăratului Graţian, Valentinian al II-lea, colegul său, l-a trimis pe Ambrozie la Maxim, care se proclamase împărat şi domnea asupra unei mari părţi a Apusului. Valentinian nu era decât un copil. Iustina, mama sa, îl detesta pe Ambrozie, căci ea era ariană; dar ea a înţeles că marele episcop era singurul om care putea s-o apere şi a avut încredere în loialitatea lui. Ambrozie a plecat la Mayence unde se găsea Maxim. Pacea a fost încheiată cu condiţia ca Maxim să fie recunoscut ca împărat în Galia, Spania şi insulele britanice.

Iustina, în fanatismul ei arian, a uitat de îndată serviciul pe care Ambrozie i-l făcuse, când pericolul a dispărut. În timpul vieţii lui Valentinian I, soţul ei, ea îşi disimulase sentimentele; ea şi le dezvăluise cu prudenţă câtă vreme trăise cumnatul ei, Graţian; dar din momentul în care s-a văzut în posesia puterii împărăteşti, cu tutela tânărului ei fiu, ea s-a arătat pe faţă ariană.

Numele bătrânului episcop arian Avxentie era iubit de sectari. Un intrigant, venit din Sciţia meridională şi care se numea Mercurin, a luat acest nume pentru a-l ascunde pe al său, cunoscut prea bine de compatrioţii săi. El i-a întâlnit la Milan pe sciţi sau goţi care alcătuiau anturajul Iustinei şi care erau în comuniune cu arienii, fără a cunoaşte nimic din discuţiile ariene. Noi am arătat cum Ulfila acceptase condiţiile împăratului Valens, fără a îmbrăţişa erezia şi nevăzând în formula înşelătoare de la Rimini decât o logomahie teologică. Relaţiile goţilor cu arienii le-au devenit fatale celor dintâi. Ei s-au obişnuit puţin câte puţin să vorbească ca ei, şi ei au devenit arieni fără să ştie prea bine în ce consta arianismul. Goţii de la curtea Iustinei s-au declarat în favoarea lui Avxentie, pe care l-au ales ca episcop al lor, şi acest personaj nedemn a devenit principala unealtă a intrigilor Iustinei împotriva lui Ambrozie.

Acest sfânt episcop era atât de iubit de întreg poporul şi întregul oraş cunoştea atât de bine sentimentele rele ale Iustinei, încât nici măcar puterea împărătească nu putea sluji planurilor nelegiuite ale arienilor[11].

Ambrozie a fost chemat într-o zi la palat. Vroiau să-l facă să cedeze arienilor o biserică. Aflând poporul de aceasta şi temându-se să nu se folosească violenţa împotriva sa, s-a adunat o mulţime la locuinţa împărătească cu o astfel de vehemenţă încât nimic nu o putea opri. Trupele care au fost trimise pentru a-l//a o opri au fost neputincioase şi Iustina a fost silită să-l roage pe Ambrozie însuşi să liniştească poporul, făgăduindu-i că nu va acorda nici o biserică arienilor.

Pericolul odată trecut, Iustina a fost mai pretenţioasă şi a cerut pentru arieni o biserică nouă pe care Ambrozie însuşi o sfinţise de curând. Între el şi delegaţii palatului împărătesc început negocieri, dar marele episcop s-a opus cu o tărie admirabilă. Poporul a aplaudat cu entuziasm conduita sa cu adevărat arhierească.

S-a revenit la Biserica Portiana, pe care o ceruseră la început şi care era situată în afara zidurilor [oraşului]. Ambrozie a rămas inflexibil.

În duminica Floriilor, pe când Ambrozie era ocupat cu instruirea catehumenilor, Iustina a trimis oameni pentru a pune mâna pe Biserica Portiana; poporul s-a răzvrătit şi s-ar fi purtat rău cu agenţii de la curte fără intervenţia clericilor pe care Ambrozie i-a trimis pentru a-i scăpa [pe agenţii curţii]. Această răzmeriţă a slujit drept pretext pentru întemniţări, amenzi şi insulte de tot felul împotriva poporului.

În miercurea din Săptămâna Mare, soldaţii au ocupat biserica nouă şi s-au aşezat deja tapiserii aduse de la palat pentru ca Avxentie să poată săvârşi slujba cu solemnitate; dar poporul a invadat biserica şi a umplut-o în întregime. Ambrozie, care slujea în vechea biserică, nu a putut decât să plângă aflând de pericolul care ameninţa poporul său şi întregul oraş. Dar curajul său nu a slăbit şi el a poruncit să fie lipsiţi de împărtăşania de Sfintele Paşti toţi soldaţii care nu se vor retrage. Cea mai mare parte s-a supus sfântului episcop şi a mers la vechea biserică ca să se roage împreună cu el.

Un delegat de la împărat s-a dus să-l găsească la vechea biserică. Ambrozie s-a retras puţin deoparte pentru a-l primi. Delegatul i-a spus: ,,Cum sunteţi atât de îndrăzneţ ca să vă opuneţi poruncilor împăratului ?” ,,Eu nu ştiu, răspunse Ambrozie, despre ce poruncă vorbiţi, şi nu ştiu în ce constă îndrăzneala mea”. ,,De ce, adăugă delegatul, aţi trimis preoţi la biserică ? Dacă sunteţi un tiran, eu vreau să ştiu pentru a hotărî măsurile pe care trebuie să le iau împotriva voastră”.

După ce a relatat cum s-au petrecut lucrurile, Ambrozie adăugă: ,,Dacă acestea sunt acţiuni ale unui tiran, eu am arme pentru a mă apăra, dar în numele lui Hristos. Eu am puterea de a vă oferi trupul meu. De ce întârziaţi să mă loviţi, dacă eu sunt un tiran ? În Legea Veche, regalitatea era dată de preoţi şi nu era uzurpată; se spunea în popor că suveranii doreau mai mult preoţia decât doreau preoţii suveranitatea; Hristos a fugit pentru a nu fi rege. Noi avem tirania noastră; tirania preotului este slăbiciunea; fiindcă sunt slab, eu sunt puternic. Împăratul pe care Dumnezeu l-a scăpat de toţi duşmanii trebuie să aibă grijă să nu fie propriul lui tiran. Maxim nu spunea că eu sunt tiranul lui Valentinian, el care se plângea că misiunea mea l-a împiedicat să treacă în Italia. Preoţii nu au fost niciodată tirani, dar ei au suferit//avut de suferit adesea din partea tiranilor”.

Aceste răspunsuri au făcut-o pe Iustina să înţeleagă că ea nu-l va supune niciodată pe Ambrozie. Prin urmare, s-a anunţat a doua zi amnistie deplină pentru răzmeriţa din zilele precedente şi s-au dat înapoi amenzile cerute. Oraşul a fost în culmea bucuriei; soldaţii care rămăseseră lângă biserica nouă au luat parte la bucurie. Toţi au mers să sărute cu evlavie altarele în semn de pace şi reconciliere.

Dar pacea nu a fost de lungă durată. Avxentie, susţinut de Iustina, a obţinut de la Valentinian o lege potrivit căreia formula înşelătoare a Sinodului de la Rimini era impusă sub pedepsele cele mai aspre; bisericile trebuiau să fie date celor care acceptau formula, şi cei care i se opuneau, adică ortodocşii, trebuiau să sufere exilul sau moartea[12].

În virtutea acestei legi, Ambrozie a fost somat să se ducă la palat pentru a fi judecat acolo sau ca să lase bisericile lui Avxentie care accepta formula de la Rimini.

După ce a deliberat cu episcopii ortodocşi care se aflau la Milan, Ambrozie i-a scris lui Valentinian că, după legile împăratului, tatăl său, nici un episcop nu putea fi judecat decât de episcopi; că el nu putea deci să se supună, aşa cum făcuse Avxentie, unui arbitraj laic. ,,Nu de la laici trebuie să înveţe episcopul credinţa sa; când este vorba de dogmă, împăraţii înşişi trebuie judecaţi de episcopi, şi nu episcopii de împăraţi.

Avxentie să vină la biserică să-şi expună credinţa înaintea poporului; dacă poporul îl ascultă şi-l urmează, eu nu voi fi invidios.

Cum vreţi ca eu să aleg judecătorii[13] ? După legea promulgată, nu se poate spune ceva contrar [credinţei] fără a se expune la pedeapsa capitală. Prin urmare, pe judecătorii pe care îi voi alege, îi voi expune în mod necesar la moarte sau la trădare.

Am oroare de formula de la Rimini şi sunt ataşat credinţei Sinodului de la Niceea; nici moartea, nici sabia nu mă vor putea separa de ea. Această credinţă este cea a împăratului Teodosie pe care ar trebui să-l consideraţi tatăl vostru; ea este credinţa mărturisită de gali şi spanioli; nu trebuie alcătuite legi pentru a hotărî lucruri de credinţă; episcopilor le aparţine decizia. Dacă Avxentie vrea să discute dogma într-un sinod, eu consimt la aceasta; dar mai întâi abrogaţi legea voastră potrivit căreia nu trebuie să aibă loc nici o dezbatere.

Eu m-aş fi supus poruncilor voastre, dacă episcopii şi poporul nu m-ar fi împiedicat spunându-mi că în Biserică trebuie tratate chestiuni de credinţă. Voi m-aţi fi putut exila de multă vreme; dar astăzi eu nu aş putea părăsi altarul lui Hristos fără a-l ceda [arienilor]. Dacă aş putea prevedea că bisericile nu vor fi date arienilor, aş pleca în exil; dar nu va fi aşa; asiguraţi-ne că nimeni nu va fi tulburat pe tema bisericilor şi faceţi cu mine ceea ce veţi vrea”.

După ce i-a scris astfel lui Valentinian, Ambrozie s-a retras în biserică şi poporul a alergat acolo pentru a-l proteja şi a veghea asupra vieţii sale; atunci Ambrozie le-a rostit o cuvântare pentru a-i întări şi mângâia.

,,Văd că tocmai voi, păzitorii mei – le spune el –, v-aţi tulburat deodată, peste măsură. Mă mir ce altceva însemnează aceasta decât că aţi văzut poate sau aţi auzit prin tribuni că nu m-am împotrivit ordinului imperial care cere ca eu să plec de aici unde vreau, îngăduind ca, dacă vrea cineva, să aibă putinţa de a mă urma. V-aţi temut aşadar să nu părăsesc biserica şi, îngrijindu-mă de scăparea mea, să vă las pe voi ?

Dar aţi putut să aflaţi ce am voit şi eu să se ştie: nu este în puterea mea să părăsesc Biserica, fiindcă mă tem mai mult de Stăpânul lumii, decât de împăratul acestui timp. Desigur, dacă vor să mă ia în vreun fel din biserică, poate fi vătămat trupul, nu sufletul. Eu sunt pregătit, dacă va face el ceea ce este în dreptul puterii imperiale, să mă supun la ceea ce este dreptul unui preot.

De ce vă tulburaţi ? De voie nu vă voi părăsi niciodată, iar silit nu ştiu să lupt. Voi putea să sufăr, voi putea să plâng, voi putea să gem; împotriva armelor, a soldaţilor, a goţilor, armele mele sunt lacrimile. Acestea sunt mijloacele prin care luptă preoţii. În alt fel nici nu pot şi nici nu trebuie să mă împotrivesc, iar să fug şi să părăsesc Biserica nu-mi este în fire, ca să nu creadă cineva că am făcut-o de teama vreunei osânde grele. Ştiţi şi voi înşivă că împăraţilor de obicei le arăt respect, nu supunere, că mă supun cu plăcere chinurilor, dar nu mă tem de ceea ce mi se pregăteşte”[14].

Curajosul episcop i-a rugat pe credincioşi să nu se expună pentru el. ,,Dacă Dumnezeu vrea, spune el, ca eu să mor, voi nu veţi reuşi să împiedicaţi aceasta; dacă Dumnezeu vrea să mă salveze, în zadar îmi vor întinde curse şi vor face comploturi împotriva mea”. El s-a ridicat cu putere împotriva lui Avxentie şi l-a făcut responsabil de violenţele pe care le provocase deja legea ariană a lui Valentinian. El a răspuns acuzaţiilor vagi care i-au fost aduse, ca aceea că a înşelat poporul prin imnurile pe care le-a compus.

Valentinian nu a îndrăznit să-l pedepsească cu asprime pe Ambrozie. El a fost chiar silit să oprească persecuţiile pe care le pricinuise legea sa. Într-adevăr, Maxim, acest uzurpator care domnea asupra unei părţi din Apus şi care râvnea Italia, i-a scris lui Valentinian[15] că dacă nu înceta să-i prigonească pe ortodocşi, va porni împotriva lui în fruntea armatei sale. Temându-se că acesta îşi va transpune în fapt ameninţarea, Valentinian şi Iustina l-au rugat pentru a doua oară pe Ambrozie să meargă la Maxim pentru a-l face să renunţe la războiul împotriva lor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Faustinus şi Marcelinus, Libel. Prec.

   [2] Lib. Pontif., Vit. Siric.

   [3] D. Coustant, Epist. Roman. Pontif.; Labbe, Concil., tomul II.

   [4] Siricie, Epist. ad Himer., § 1.

   [5] Ibid., § 20.

   [6] Ieronim, In Jovin., I, 13, 25; Siricie, Epist. et Decret., Epist. VII. Această epistolă este în general recunoscută ca autentică. Celelalte epistole ale lui Siricie sunt respinse sau ca apocrife, sau ca îndoielnice de cei mai serioşi şi mai imparţiali erudiţi.

   [7] Siricie, Epist. IX. Această epistolă este în general socotită autentică, deşi ea a fost atribuită când lui Damas, când Sfântului Ambrozie. Noi o vom considera ca fiind a Sfântului Ambrozie.

   [8] Sfântul Ambrozie, Epist. 15 şi 16.

   [9] Epist. Siric. inter op. S. Ambros. ante Epist. 42.

   [10] Sfântul Ambrozie, Epist. 42.

   [11] Sfântul Ambrozie, Epist. 20, ad Marcell. Soror.

   [12] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 13; Rufin, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 16; Cod. Theod., lib. ult.; Sfântul Ambrozie, Epist. 21, ad Valentin., et Serm. cont. Auxent.

   [13] N.tr.: În Epistola 21, către Valentinian, Sfântul Ambrozie spune că tribunul şi notarul Dalmatius a venit cu poruncă din partea împăratului ca sfântul să aleagă judecători, aşa cum procedase Avxentie. Şi mai jos explică faptul că dacă în judecata lor, judecătorii laici aleşi de el vor respecta adevărul credinţei, potrivit legii, vor fi surghiuniţi sau ucişi. A se vedea, în limba română, Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri II, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, p. 113 şi urm..

   [14] N.tr.: A se vedea Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri II, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, p. 116.

   [15] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 14.