----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CHESTIUNEA CALENDARULUI

Sfintele Paşti şi reforma calendaristică ,,ortodoxă română” (II)

(Studiu de cronologie şi calendaristică)

de dr. Vasile Gheorghiu

 

Partea I

Serbarea Paştilor creştine în Orient şi în Occident de la Sinodul din Niceea (325 d.Hr.) până la finea secolului al VIII-lea

Câţiva ani mai în urmă, la anul 325 d.Hr., se serbează în Niceea Bitiniei primul Sinod Ecumenic. La acesta iau parte 318 episcopi. Sinodul este prezidat de însuşi împăratul Constantin cel Mare. Dezbaterile acestui Sinod noi nu le avem. Totuşi din scrisoarea enciclică, pe care Sinodul o scrie[1], precum şi din scrisoarea enciclică a împăratului Constantin cel Mare însuşi[2] rezultă, în mod neîndoielnic, că Sinodul din Niceea a luat în discuţiune şi chestiunea Paştilor. Mai mult decât atâta. Din scrisorile de mai sus se desprinde totdeodată că cu toţii au căzut de acord (Părinţii din Siria s-au supus) asupra următoarelor puncte:

 

a) Biserica întreagă va serba de acum înainte Paştile la aceeaşi dată lunară atât în Orient, cât şi în Occident;

b) Este nedemn de a urma datina (calculul) iudeilor, care serbează Paştile lor uneori în mod eronat încă înainte de echinocţiul de primăvară;

c) Biserica va continua ca să serbeze Sfintele Paşti ,,după o orânduire mai dreaptă, pe care a primit-o şi a ştiut-o păzi, nealterată, încă din ziua patimilor Domnului şi până în prezent”.

 

Cu acestea s-a zis că datina de până atunci a Bisericii universale de a serba Sfintele Paşti în duminica întâia de după luna plină de primăvară, luna care urmează imediat după echinocţiu, a aflat deplina aprobare a Sinodului din Niceea. Cu acestea, Sinodul a dezaprobat însă serbarea Paştilor înainte de echinocţiu şi pe cea deodată cu iudeii. Cine susţine că Părinţii din Niceea ar fi stabilit ca Paştile creştine să fie serbate întotdeauna în urma Paştilor iudaice se află în contradicţie cu ceea ce ştim că s-a hotărât atunci. Căci ,,a nu serba Paştile creştine deodată cu iudeii” nu înseamnă a le serba numaidecât în urma lor, ci înseamnă a nu le serba în aceeaşi zi în care iudeii serbează Paştile lor, adică în ziua de 14 Nisan. Paştile noastre pot să urmeze, dar pot să şi preceadă data de 14 Nisan a iudeilor. Această interpretare ni se impune şi prin faptul că se zice că creştinii trebuie să urmeze ,,o altă orânduire, care este mai bună şi mai dreaptă decât cea a iudeilor şi pe care noi am primit-o de la străbuni”.

Orânduirea aceasta, mai bună şi mai dreaptă decât a iudeilor, înseamnă că creştinii s-au emancipat din tot începutul în ce priveşte ziua serbării Sfintelor Paşti de Paştile iudeilor. Mai mult decât atât. Cunoscut fiind şi faptul că uneori s-au ivit diferenţe de calcul între Orient şi Occident, Părinţii din Niceea însărcinează pe episcopul din Alexandria, vechiul sediu al astronomiei, ca pe viitor să fixeze dânsul pe cale astronomică din an în an ziua Sfintelor Paşti şi să o comunice de cu bună vreme întregii Biserici. Însărcinarea aceasta a episcopului din Alexandria rezultă din scrisoarea pe care o scrie episcopul de mai târziu, Chiril din Alexandria (412-444), zicând[3]: ,,Cu aprobarea Sinodului Ecumenic (din Niceea) s-a făcut hotărârea ca Biserica Alexandrină, dat fiind că excelează prin astfel de cunoştinţe, în fiecare an, să arate prin scrisori celei din Roma în care zi a calendelor sau a idelor ... trebuie să se serbeze Paştile, pentru ca prin autoritate apostolică Biserica întreagă să primească ştire despre ziua cea sigură şi incontestabilă a Paştilor”.

Faptul acesta se mai certifică şi prin scrisoarea episcopului roman Leon I către împăratul Marcian[4]. Faptul însuşi arată că Părinţilor din Niceea le-a plăcut mai mult practica alexandrină decât cea romană de a fixa ziua de Paşti şi ne este totdeodată o dovadă în plus că ei nu au avut intenţiunea ca să facă Paştile creştine dependente de Paştile iudeilor. Episcopul Mediolanului, Ambrozie, ne mai spune că Părinţii din Niceea au aprobat chiar şi ciclul lunar de 19 ani al alexandrinilor (eneadecaetirida)[5].

Scopul înalt pe care l-au urmărit Părinţii din Niceea a fost atins, dar numai după multă vreme şi grele străduinţe. Biserica a trebuit să lupte încă lungă vreme şi din răsputeri pentru a putea înfrânge ignoranţa şi răutatea, mai ales a acelora care erau instigaţi de către iudeii cei necredincioşi.

La răsărit quartodecimanii, câţi mai rămăseseră răzleţi, şi tot aşa protopashiţii nu voiră să se supună hotărârii Sinodului din Niceea. De aceea Părinţii care se adunară câţiva ani mai în urmă, la anul 341 d.Hr., în Sinodul din Antiohia se văzură nevoiţi ca să ia măsuri severe împotriva celor recalcitranţi, stabilind în canonul 1 următoarele:

,,Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi Marelui Sinod, cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi, şi lepădaţi de Biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor, a se osebi, şi cu iudeii a săvârşi Paştile, pe acesta Sfântul Sinod din dată acum străin de Biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire”[6].

Cu multă durere sufletească trebuie să spunem însă, că cu toate că s-au luat aceste măsuri atât de severe, totuşi certurile şi dezbinările din cauza serbării zilei de Paşti, sărbătoarea care ar trebui să ne unească şi să ne grupeze pe toţi în jurul aceluiaşi steag biruitor al creştinătăţii, nu au încetat nici pe viitor. Încă în a doua jumătate a secolului al IV-lea, Epifanie[7], episcopul din Salamis, ne spune că astfel de rătăciţi încă tot mai există. ,,Dar – adaugă – ei sunt dezbinaţi întreolaltă, căci unii serbează Paştile deodată cu iudeii în ziua de 14 Nisan, chiar şi atunci când această zi este pusă înainte de echinocţiu, alţii în ziua de 25 martie şi iarăşi alţii la luna plină cea mai apropiată de 25 martie”.

Dar şi în sânul Bisericii unii continuă a socoti Paştile altfel decât cum s-a hotărât în Sinodul din Niceea. Sinodul a aprobat computul pascal al alexandrinilor, care avea la baza sa ciclul lunar de 19 ani, şi l-a impus întregii Biserici. Cu toate acestea Biserica din Roma socoteşte şi pe viitor ziua de Paşti în alt fel, urmând ciclului vechi lunar de 16, respectiv 84 ani. Învăţatul Muratori, care a trăit în secolul al XVIII-lea, a descoperit de fapt în Biblioteca Ambroziană din Mediolan o tabelă veche pascală alcătuită în baza unui ciclu de 84 ani pentru anii 298-381 d.Hr.[8].

Tabela ne arată următoarele:

 

1) Paştile sunt calculate după epactele (vârsta) lunii şi după ziua săptămânală din 1 ianuarie;

2) Lunile noi sunt arătate mai degrabă decât după calculul alexandrinilor;

3) Echinocţiul este pus în 18 martie, pe când alexandrinii îl stabiliseră în ziua de 21 martie. În fine

4) Pentru cazul că luna plină pascală cădea într-o zi de sâmbătă, Paştile nu se serbau chiar a doua zi, precum obişnuiau să facă alexandrinii, ci abia o săptămână mai târziu.

 

De fapt Paştile anilor 326, 330, 333, 340, 341, 343 şi 360 au fost serbate în Roma la altă dată decât în Orient. Numai Ambrozie din Mediolan se ţinea de practica alexandrină şi serba deodată cu aceştia Paştile[9].

Sinodul din Sardica (343-344) reuşeşte să facă o nouă înţelegere între romani şi alexandrini pe chestia serbării Paştilor: ambele părţi se obligă pentru 50 de ani de a serba Paştile în aceeaşi zi.

Dar nici acest acord nu se ţine în seamă lungă vreme.

La anul 387 d.Hr., romanii serbaseră Paştile în ziua de 21 martie. Alexandrinii însă hotărâseră ca să serbeze Paştile o lună mai târziu, şi anume în ziua de 25 aprilie, pentru că ziua de 21 martie era chiar ziua echinocţială. Împăratul Teodosie I (379-395) cere lămuriri de la episcopul Alexandriei, Teofil (385-412) şi-l roagă ca să-i prezinte o tabelă pascală. Tabela pascală s-a pierdut. Dar noi avem prologul pe care l-a adresat împăratului. Din el desprindem că diferenţa de calcul provine din cauza echinocţiului. Romanii îl pun în ziua de 18 martie, alexandrinii în ziua de 21 martie. Aşa fiind, luna plină care precede zilei de 21 martie, ziua echinocţiului de primăvară, aparţine după vederile alexandrinilor încă anului trecut şi nu se cuvine ca Paştile să se serbeze de 2 ori pe an. Tabela începea cu anul 380 d.Hr.. Anul este anul prim al unui nou ciclu lunar de 19 ani. În tabelă erau arătate toate lunile noi precum şi duminica Paştilor pentru un număr de 100 ani[10].

Chiril cel Mare, urmaşul lui Teofil pe tronul episcopal al Alexandriei (412-444), la rândul său, continuă tabela pascală a lui Teofil pentru 5 cicluri de câte 19 ani, aşadar pentru 95 ani, şi anume de la anul 436/437 până la 530/531, corectând încâtva ciclul lunar şi stabilind şi regula că Paştile trebuie serbate în interval de 5 săptămâni, adică între 22 martie şi 25 aprilie, pentru că cel mai timpuriu termen pascal este acela când luna plină de după echinocţiul de primăvară cade chiar în ziua echinocţiului şi într-o zi de sâmbătă. A doua zi, duminica, la 22 martie se pot serba Paştile. Termenul cel mai târziu intervine în cazul când în ziua echinocţiului cade ultima zi a lunii vechi şi această zi este o zi de duminică. Atunci Paştile trebuie serbate o lună mai târziu, ceea ce face 30 + alte 6 zile săptămânale până la proxima zi de duminică, aşadar în ziua de 25 aprilie.

Nu putem ca să nu notăm la acest loc că regula aceasta pe care a stabilit-o Chiril cel Mare are două laturi, una care trebuie să rămână pentru totdeauna bine stabilită în ce priveşte fixarea zilei de Paşti, şi alta care numai în anumite condiţiuni poate să rămână stabilită, dealtcum însă trebuie rectificată. Latura dintâi, care rămâne valabilă, consistă în faptul că ziua Paştilor creştine trebuie să fie serbată în duminica de după luna plină de primăvară. În condiţiunile acestea, ziua de Paşti trebuie să se mişte din cauza ciclului lunar în cadrele unui răstimp de 5 săptămâni sau 35 zile, începând cu ziua întâia de după echinocţiu şi până după proxima lună plină, în duminica săptămânii a 5-a de după echinocţiu.

Latura a doua o prezintă termenii ficşi 22 martie-25 aprilie. Termenii aceştia pot să rămână valabili numai câtă vreme ziua precedentă de 21 martie este de fapt ziua echinocţiului de primăvară. Dar dacă ziua de 21 martie încetează de a mai fi ziua echinocţială, atunci nu are nici un rost de a mai rămâne strict legat de termenii de mai sus, pentru că Sinodul din Niceea a aprobat nu chiar aceşti termeni, ci numai practica alexandrină cu privire la serbarea zilei de Paşti. Şi noi am arătat mai sus că alexandrinii obişnuiau a serba Paştile chiar a doua zi după echinocţiul de primăvară, dacă erau date celelalte 2 condiţiuni. Aşa fiind, vom trebui să zicem că este numai în înţelesul Părinţilor de la Niceea dacă, în acele cazuri când echinocţiul de primăvară s-ar muta cumva în cursul veacurilor pe altă zi din martie sau altă lună, oricare ar fi, ziua Paştilor i-ar urma, pentru ca la caz dat Paştile să poată fi serbate chiar a doua zi după echinocţiu.

Vom auzi mai târziu că regula stabilită de Chiril cel Mare a fost socotită deplin valabilă în Biserică şi a fost aplicată în computul pascal, dar nu după spiritul, ci numai după litera ei. Şi aşa s-a făcut că soarta zilelor de Paşti a rămas dependentă de datele de mai sus ale calendarului iulian, în loc ca să fie dependentă numai simplu de echinocţiul astronomic. Urmarea este că noi am ajuns cu vremea alături de calendarul iulian, ca să serbăm Paştile la distanţă tot mai îndepărtată de echinocţiul de primăvară. Atunci însă, când echinocţiul de primăvară va putea fi readus iarăşi la data de 21 martie şi se vor lua măsuri ca să şi rămână fixat la această dată, regula lui Chiril cel Mare va intra întru toate drepturile sale şi anume de astă dată în măsură deplină.

În urmele lui Chiril cel Mare calcă şi monahul egiptean Anianus, care a trăit de asemenea în secolul al V-lea. El îmbină ciclul lunar de 19 ani cu cel solar de 28 ani într-un mare ciclu pascal de 532 (= 19 x 28) ani. Ciclul este numit perpetuu, pentru că după trecerea unei serii de 532 ani atât lunile noi, cât şi zilele săptămânale ale anilor se repetă din nou, exact în aceeaşi ordine. Consecinţa este că şi duminicile Paştilor revin din nou la aceleaşi date lunare[11].

Şi în Occident s-au alcătuit în decursul vremurilor tabele pascale. Dar ele nu şi-au atins nici pe departe scopul ca să fixeze data Paştilor, în mod ireproşabil, aşa precum făceau tabelele alexandrine[12].

Amintesc tabela pascală a lui Hippolit, care a fost alcătuită în baza unui ciclu lunar de numai 16 ani. Ea începea cu anul 1 al domniei împăratului Severus (222 d.Hr.)[13]. Alt ciclu vechi roman este ciclul cel de 84 ani[14]. Ciclurile acestea nu sunt însă în măsură ca să fixeze bine ziua de Paşti, pentru că lungimea factică a anilor solari nu se acoperă pe deplin cu lungimea lunaţiunilor din acest răstimp.

Computul pascal al latinilor se apropie mult de cel al alexandrinilor abia din vremurile lui Victor din Aquitania înainte. Acesta acceptă cu mici modificări, la anul 457 d.Hr., ciclul mare de 532 ani al lui Anianus. O diferenţă între data Paştilor sale şi cele alexandrine se iveşte numai în cazuri foarte rare şi este cel mult de o săptămână. Într-un şir de 532 ani se pot întâmpla numai 32 cazuri de felul acesta[15].

Dar abia Dionisie Exiguul care a trăit în Roma, fiind abatele unei mânăstiri, şi a murit între anii 536-556, are meritul incontestabil de a fi alcătuit pentru latini o tabelă pascală care se acoperă pe deplin cu tabelele alexandrine. Ea este alcătuită în baza ciclului vechi alexandrin de 19 ani pentru 95 ani, şi anume de la 532-626. Ea aduce deplină uniformitate în ce priveşte computul pascal între latini şi alexandrini. În legătură cu această tabelă pascală Dionisie Exiguul ştim că este şi creatorul erei creştine[16].

Cum era creştină a lui Dionisie Exiguul a fost acceptată în întreg Occidentul, era de la sine înţeles că împreună cu ea a fost acceptat şi calculul pascal alcătuit de dânsul.

În secolul al VII-lea, calculul pascal al lui Dionisie Exiguul a fost continuat de la anii 627-721 de Isidor de Sevilla († 636). În secolul al VIII-lea, de Beda Venerabilul (674-735) şi anume de la anii 532-1063. La baza acestor lucrări pascale stă ciclul vechi alexandrin de 532 ani.

Tabelele pascale ale acestora au fost continuate până la anul 1633 d.Hr. de Ioan Noviomagus (Bronchorst), care a trăit la începutul secolului al XVI-lea (1537).

Aşa se face că canonul pascal al lui Dionisie Exiguul, care este numai o copie a canonului pascal alexandrin, a rămas cu vremea biruitor în întreg Occidentul. Urmarea a fost că de la Carol cel Mare (768-814) şi până în timpurile lui Grigorie al XIII-lea, Papa Romei (1572-1585), 8 secole de-a rândul, Paştile creştine au fost serbate pretutindeni în Orient şi în Occident la aceeaşi dată[17].

Între timp Biserica Orientală îşi dădea toată silinţa ca să poată rămâne cu computul său pascal la înălţime.

S-a observat adică, că echinocţiul repăşeşte din secol în secol de la data de 21 martie a calendarului iulian. Dar cum această repăşire era numai lentă şi în timpurile cele vechi, fiind numai de 1, 2, 3 zile, nu se resimţea atât de tare în viaţa cea de toate zilele, ca mai târziu, nu existau încă motive destul de puternice pentru a reforma calendarul iulian în aşa fel ca echinocţiile să poată fi readuse şi fixate la data de mai înainte, adică 21 martie.

Dar cum alături de repăşirea echinocţiului s-a constatat că şi luna pe cer rămâne din ce în ce tot mai mult îndărătul datelor tabelare pascale, cei care s-au mai ocupat cu chestiunea fixării zilei de Paşti nu au fost în măsură ca să cerceteze cauzele repăşirii lunii pe cer, ci s-au mulţumit a face numai unele corecturi ciclului lunar, adeseori numai în măsură prea insuficientă. S-a admis adică, ca de la data lunii noi de primăvară, cum se arăta ea pe cer, să treacă încă 2, 3, 4 zile până la 22 martie, pentru a fi luată abia acum, la vârsta aceasta înaintată, în considerare ca lună plină pascală.

S-a admis vârsta tot mai mare a lunii înainte de 22 martie, pentru că ea trebuia să compenseze încâtva şi repăşirea tot mai mare a echinocţiului astronomic de primăvară.

În acest înţeles încă celebrul reprezentant al computului pascal alexandrin din secolul al VII-lea, Maxim Mărturisitorul († 662), în străduinţele sale de a afla cheia pentru stabilirea datei lunare a duminicii de Paşti, crede că trebuie să transpună începutul anului bisericesc la 1 aprilie[18].

În aceeaşi vreme şi autorul anonim al Cronicii pascale[19], care era un contemporan al împăratului Heraclie (610-641), crede că trebuie să-şi înceapă anii erei sale ,,constantinopolitane” sau ,,bizantine” chiar cu ziua echinocţiului de primăvară, ziua de 21 martie[20]. Anii ciclului său lunar nu mai merg paralel cu anii ciclului lunar de mai înainte al alexandrinilor (şi al romanilor), ci se deosebesc de ei cu 3 unităţi. Acest nou ciclu lunar a fost numit, pentru a-l deosebi de cel alexandrin, ,,ciclul lunar constantinopolitan”. Totuşi saltul lunii, pe care în urma reformei făcute ar fi trebuit să-l pună cu 3 unităţi mai înainte, aşadar după anul XVI al ciclului lunar, nu-l strămută, ci îl păstrează după ciclul al XIX-lea al lunii la fel, cum era aranjat şi în ciclul lunar alexandrin[21]. Epacta şi temelia lunii însă nu mai arată epacta din 31 decembrie şi temelia din 1 ianuarie, ca la alexandrini, ci epacta din ziua precedentă de 30 decembrie şi temelia din 31 decembrie. El le face aşadar ca să repăşească cu 1 zi, pentru că ciclul lunar din timpurile Sinodului din Niceea (325) şi până în vremurile sale, timp de 304 ani, repăşise de fapt cu 1 zi.

Încă înainte de finea secolului al VII-lea, computul pascal este supus unor noi modificări şi primeşte o formulare pe care o aflăm aproape neschimbată la pascaliologii greci ai Evului Mediu.

Andrei, arhiepiscopul Cretei, numit şi ,,Criteanul” († după 726 d.Hr.), transpune începutul anului erei constantinopolitane de la 21 martie pe ziua de 1 septembrie (următor). Anii ciclului solar încep însă cu 1 octombrie precedent. Anii ciclului lunar cu 1 ianuarie. Indicţiunile (cicluri de câte 15 ani) de la 1 septembrie. Anii erei constantinopolitane se împărţesc prin 28, 19 şi 15, pentru a putea afla anul ciclului solar, lunar şi indicţional. În acest fel, ,,Criteanul” caută, cel puţin în parte, ca să compenseze diferenţa echinocţială şi cea lunară (astronomică) de pe vremurile sale. În urma reformelor făcute de ,,Criteanul”, computul său pascal diferă de cel al Cronicii pascale. Deosebirea consistă mai ales în faptul că ,,Criteanul” are în calculele sale un adaus de 6 zile pe care le numeşte ,,zile din veacuri” (απ αιωνων), cu ajutorul cărora crede că trebuie să fixeze data Paştilor legale. Temeliile lunii le află în chipul următor: multiplică ciclul lunar cu 11, adaugă productului 3, iar suma o împărţeşte prin 30. Restul din această împărţire arată temelia lunii. Adausul acestor 3 zile are orişicum menirea ca să compenseze diferenţele de pe atunci cu cerul. Nici temelia ,,Criteanului” nu se acoperă cu cea a Cronicii pascale, pentru că aceasta adaugă la epactele lunii +1, pe când ,,Criteanul” adaugă la aceleaşi epacte +3[22].

Notez că reforma făcută de Andrei Criteanul a fost acceptată fără schimbare şi de pascaliologii de mai târziu Mateiu Blastares şi de toţi ceilali pascaliologi ai Răsăritului din secolul al XIV-lea[23].

În baza acestui sistem de comput pascal ,,constantinopolitan” s-au alcătuit pentru trebuinţele practice ale Bisericii şi tabele pascale perpetue, care aveau menirea ca să arate datele pascale pentru toate vremurile. Ele arată pentru fiecare an data lunară a duminicii de Paşti. La baza lor au şi ele ciclul solar de 28 ani şi ciclul lunar de 19 ani. Productul lor face o serie de 532 ani. Dintr-o serie de 532 ani în altă serie datele lunare ale duminicilor de Paşti se repetă în aceeaşi ordine. Una dintre aceste tabele este cea ,,a Părinţilor”. Ea a fost alcătuită în secolul VIII. Pe aceasta ne-o comunică pascaliologul Mateiu Blastares de mai târziu[24]. Altă tabelă pascală perpetuă este cea a Sfântului Ioan Damascenul. Pe aceasta ne-o comunică pascaliologul Isaac Arghirul de mai târziu[25]. Faţă de computul pascal al lui Andrei Criteanul tabelele acestea prezintă numai inovaţiunea că temeliile ciclului lunar XVII, XVIII şi XIX sunt cu 1 mai mari decât cele ale ,,Criteanului”.

 

[1] A se vedea Socrate, Istoria Bisericească, 1, 9 (Migne 67, 81, 84).

[2] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, 3, 18-20 (Migne 20, 1073 şi urm.).

[3] În Prolog. pascal al lui Ciril din Alexandria, care a fost publicat de Petaviu (Doctrina temporum, t. II, Append., p. 502) şi Bucheriu (Doctrina temporum, p. 481). A se vedea Popovici, op. cit., p. 177.

[4] Leon cel Mare, Epist. 121 ad Marcian. de paschale (Migne 54, 1056).

[5] Ambrozie, Epist. (Migne 16, 1026 şi urm.).

[6] Canonul 1 al Sinodului din Antiohia, a se vedea Pidalion, Mânăstirea Neamţul, 1844, p. 275 (N.r.: 1841, p. 303).

[7] Epifanie, Hær. 50 (Migne 41, 884 şi urm.).

[8] Muratori, Anecdota ex Ambros. biblioth. codicibus. Cf. Popovici, op. cit., p. 181; Ginzel, op. cit., III, p. 238 şi urm..

[9] Ambrozie, Epist. ad episc. per Aemiliam (Migne 16, 1026 şi urm.). Cf. Popovici, op. cit., p. 183.

[10] Prologul este publicat de B. Krusch, Studien z. christ. mittelalt. Chronologie, Berlin, 1880, p. 220 şi urm.. Cf. Popovici, op. cit., p. 183 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 233.

[11] Cf. Popovici, op. cit., p. 189, 197; Ginzel, op. cit., III, p. 235 şi urm..

[12] Aşa Ginzel, op. cit., III, p. 236.

[13] Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, 6, 22 (Migne 20, 573, 576). A se vedea mai pe larg Popovici, op. cit., p. 163 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 236.

[14] A se vedea mai pe larg Ginzel, op. cit., III, p. 238 şi urm..

[15] A se vedea Popovici, op. cit., p. 189 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 245 şi urm..

[16] A se vedea Popovici, op. cit., p. 192 şi urm.; Ginzel, op. cit., III, p. 247 şi urm..

[17] Cf. Popovici, op. cit., p. 197; Ginzel, op. cit., III, p. 249 şi urm..

[18] Cf. Popovici, op. cit., p. 203.

[19] Publicată la Migne, 92, 69-1028.

[20] Abia mai târziu începutul acestei ere a fost transpus pe ziua de 1 septembrie următor.

[21] Dar pentru a compensa saltul lunii, el întrebuinţează în ciclul XVII, XVIII şi XIX nu epactele, ci temeliile sale.

[22] A se vedea mai pe larg Popovici, op. cit., p. 221 şi urm.. – Asupra motivelor din care Andrei Criteanul a ţinut ca să adauge 6 zile, numite de el ,,απ αιωνων”, pentru a putea socoti cât mai exact data Paştilor legale, se exprimă încă Isaac Arghirul, un pascaliolog din secolul al XIV-lea (a se vedea la Popovici, op. cit., p. 223). Ele sunt următoarele: echinocţiul astronomic (ideal), care trebuie să rămână la data de 21 martie, reclamă ca şi epacta lunii în această zi echinocţială să fie de 15 zile, aşadar lună plină. Dumnezeu, când a creat soarele şi luna, ziua era egală cu noaptea, va să zică soarele era în punctul echinocţial, iar luna stătea în opoziţiune cu soarele. Luna stă în opoziţiune cu soarele numai atunci când este plină. Luna avea aşadar în ziua creării sale o lună plină, cum este luna în momentul când are vârsta de 15 zile. Cum însă epactele lunare din ciclul I lunar pe vremea sa erau numai 15. Şi cum epactele lunare din ianuarie sunt aceleaşi ca şi în luna martie, Andrei Criteanul avea lipsă încă de 6 zile pentru a putea zice că în ziua de echinocţiu a fost odinioară, în ziua facerii, luna plină. Aceste 6 zile, adică de la 15-21 martie, Andrei le-a numit zilele ,,din veacuri (απ αιωνων)”. Aceste 6 zile îi trebuiau pentru a putea restabili, cel puţin în mod ideal, data echinocţiului astronomic de primăvară. – Cât priveşte ciclul I lunar, Andrei Criteanul zice că luna a început a circula din momentul când era plină şi avea aşadar vârsta de 15 zile. Cum însă temelia lunii în Cronica pascală era arătată numai cu 12 zile, ,,Criteanul” adaugă la ea +3 pentru a o ridica la măsura deplină de 15 zile, cum avea în ziua creării sale. Adausul de 3 zile se motivează iarăşi cu zilele facerii. Luna şi-a început cursul său abia în ziua a patra, aşadar cu 3 zile mai în urmă de ziua 1 a săptămânii, într-o zi de miercuri.

[23] Cf. Popovici, op. cit., p. 222.

[24] Reprodusă la Popovici, op. cit., p. 46.

[25] Reprodusă la Popovici, op. cit., p. 235.