----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XV)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

15. Falsificările Sfintei Scripturi şi consecinţele lor apostatice în lumea contemporană

Sunt oarecare ce vă tulbură pre voi, şi voiesc să strămute evanghelia lui Hristos.
Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de
ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 7-8)

În vremurile noastre din urmă, societatea odinioară creştină, care nu-l mai doreşte pe cel ce opreşte acum (II Tesaloniceni 2, 7)[1], şi care nu se mai apără, a îngăduit celor care ne tulbură şi voiesc să strămute evanghelia lui Hristos să se înmulţească excesiv şi să-şi asume puterea.

Proorocia apostolului că ,,în zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Că vor fi oamenii ... având chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind (II Timotei 3, 1-5). Chiar înaintea ochilor noştri, omenirea eşuează tot mai mult în a înţelege de ce Scripturile sunt numite sfinte, şi că toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată (II Timotei 3, 16) şi nu este după om (Galateni 1, 11); [omenirea] pierde în mare măsură conceptele de sfinţenie şi adevăr, fiind contaminată cu falsa învăţătură a relativismului universal. Aceasta explică desconsiderarea frivolă şi neruşinată a cuvintelor aspre ale Sfântului Apostol Pavel: Precum am zis mai înainte şi acum iarăşi zic: oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie (Galateni 1, 9).

Misiunea atât a Bisericii Vechiului, cât şi a Noului Testament a fost întotdeauna, şi rămâne încă, să păzească şi să propovăduiască neschimbată credinţa revelată dumnezeieşte şi făgăduinţele lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi şi Tradiţia. Este binecunoscută grija deosebită cu care a fost păstrat textul Scripturii în perioada Vechiului Testament, când fiecare manuscris scripturistic care era deteriorat sau conţinea greşeli era distrus, când nici unul dintre cei care aveau vreun defect de vorbire nu ar fi putut fi vreodată admis pentru a citi din Scripturi cu voce tare în public.

Traducerea Bisericii străvechi a cărţilor Vechiului Testament în limba greacă (aşa-numita Septuaginta) a fost realizată în secolul al III-lea î.Hr. de către bărbaţi numiţi în mod special şi aleşi de Dumnezeu, şi a fost săvârşită cu toate precauţiile posibile şi cu toată reverenţa, şi sub călăuzirea protectoare directă a Bisericii Cereşti, aşa cum este adeverit îndeosebi printr-un episod binecunoscut privind traducerea Sfântului Simeon a Cărţii Proorocului Isaia care conţinea textul profeţiei mesianice despre Mântuitorul lumii care se va naşte din Fecioară (Isaia 7, 14).

Demne de original sunt traducerile canonice realizate de bărbaţi sfinţi din Biserica Noului Testament: cea a Fericitului Ieronim (din ebraica veche în latină, ţinând seama de Septuaginta) şi cea a Sfinţilor întocmai cu apostolii Chiril şi Meftodie (din textul grec al Septuagintei adoptat de Biserică în slavona bisericească). De la Reformă încoace, când eforturile protectoare ale catolicismului au fost înfrânte, traducerile Bibliei în limbile naţionale apărute în Apus au deja o amprentă a învăţăturii protestante (precum traducerea lui Luther). În vremurile cele mai recente, nu mai există hotare restrictive în calea dezvoltării până şi a celor mai extreme şi blasfemiatoare învăţături false. Spectrul traducerilor şi transpunerilor Bibliei s-a lărgit în mod corespunzător.

Nu ar fi putut fi altfel, de vreme ce Sfânta Scriptură aparţine doar Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici, şi utilizarea ei în afara contactului cu tradiţia bisericească şi patristică (şi chiar în opoziţie cu ea, ceea ce este caracteristic tuturor comunităţilor religioase care au căzut din credinţa ortodoxă) aduce după sine în mod inevitabil denaturarea atât a înţelesului, cât şi a literei Scripturii. Potrivit Sfinţilor Părinţi, cel care se află în afara comuniunii tainice cu Biserica nu poate decât să se abată în erezie îndepărtându-se de propovăduirea adevăratei Ortodoxii.

Prostia umană nu este singura pricină a denaturării adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu este nesuferit ,,tatălui minciunilor”, diavolul, care cu ajutorul favoriţilor săi încearcă să-l pervertească în orice fel cu putinţă.

Odată cu căderea de la Dumnezeu a celor care au devenit ucigaşii Lui şi au chemat asupra lor înşişi şi asupra urmaşilor lor sângele Fiului lui Dumnezeu pe care ei L-au răstignit (Matei 27, 25), a început o denaturare conştientă a cărţilor Vechiului Testament odinioară păzite cu grijă de poporul evreu. Profeţiile mesianice au fost primele care au suferit această denaturare. ,,Rabinii au viciat conţinutul Scripturilor pentru a corespunde propriilor intenţii răutăcioase ... şi continuă încă să le modifice”, scria Eftimie de Ciudov (1705)[2]. Astfel de acuzaţii s-au auzit încă din timpurile apostolice. În perioada dintre secolele V-X, rabinii masoretici au stabilit textul Vechiului Testament care de atunci încoace a fost adoptat ca textul oficial. În acest text, practic toate proorociile despre Mântuitorul lumii au fost distorsionate de o aşa manieră încât ele nu ar putea fi înţelese ca referindu-se la persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Ulterior, toate copiile ebraice ale textului care difereau de canonul masoretic stabilit au fost distruse.

Stabilitatea textului masoretic al Vechiului Testament şi absenţa versiunilor în copiile sale au făcut ca mulţi teologi şi exegeţi biblici, chiar dintre creştini, începând cu Origen[3] şi până astăzi, să se întoarcă în mod constant la acest text ebraic ca principala autoritate, în pofida avertismentelor aspre ale Bisericii. Pe de altă parte, existenţa versiunilor diferite ale textului bisericesc al Septuagintei a fost considerată indiciul că el nu este demn de încredere. Drept urmare, nu numai teologii şi traducătorii catolici şi protestanţi apuseni s-au bazat pe textul masoretic al Bibliei.

Prin ediţiile tipărite la Veneţia a început influenţa asupra copiilor greceşti şi slavone mai târzii ale Scripturilor. [Textul masoretic] ,,a fost enumerat  printre sursele primare, în ciuda avertismentelor stricte ale Sfântului Sinod”[4], când Biblia elisabetană a fost revizuită în 1751. În pofida existenţei unor distorsiuni dogmatice serioase (în primul rând, în ce priveşte referirile mesianice), textul masoretic a devenit baza şi pentru traducerea sinodală a Vechiului Testament în limba rusă, având drept rezultat traducerea iniţială a protoiereului G. Pavski care a pricinuit indignare generală în cercurile bisericeşti. La acea vreme, arhiepiscopul Teofan Zăvorâtul a formulat esenţa substituţiei comise după cum urmează:

,,Potrivit legii noastre, când încercăm să tâlcuim Cuvântul lui Dumnezeu noi trebuie să-i consultăm pe Părinţii Bisericii. Sfinţii Părinţi au tâlcuit Scripturile aşa cum au fost înfăţişate în Septuaginta. În consecinţă, noua traducere ne împiedică să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu din punctul de vedere ortodox, deoarece ne prezintă un text diferit de cel folosit de către Sfinţii Părinţi. ... Traducerea din textul ebraic ne zboară pământul de sub picioare. Ne confruntăm cu idei noi, cu o Biserică nouă, cu o eră nouă: deci, acestea sunt consecinţele acestei traduceri !”[5]. ,,Dar editorii Bibliei ruse din Londra (neîndoios sub influenţă masonică) şi-au permis neruşinarea de a scrie: ’Noi insistăm şi dorim un singur lucru, anume: independenţa de conceptele Bisericii şi independenţa de traducerea celor Şaptezeci’”[6]. Societăţile biblice şi comisiile de astăzi au dobândit această ,, independenţă” în întregime.

Deşi ulterior s-a făcut tot ce se putea pentru a coordona această traducere cu textul bisericesc al Septuagintei în versiunea sa greacă şi în cea slavonă a Sfinţilor Chiril şi Meftodie, ,,nu s-a putut realiza o apropiere totală. Ruptura textului rus de tradiţia scripturistico-liturgică slavonă a Bisericii a osândit această traducere la utilizarea ei doar în afara slujbelor bisericeşti: Sfântul Sinod a destinat-o unei lecturi educaţionale acasă[7].

Descoperirea manuscriselor de la Qumran la începutul anilor ’1950, datând din secolul I î.Hr. (adică, din perioada pre-masoretică) a soluţionat în mod decisiv, şi în favoarea Septuagintei, controversa veche de secole privind valoarea comparativă a textelor ebraic şi grec ale Vechiului Testament. S-a dovedit că manuscrisele scoase din peşterile de la Qumran conţin toate variantele textului care sunt disponibile în manuscrisele greceşti şi care, după câte s-ar părea, le-ar fi subminat autoritatea. Însă, aceste concluzii sunt trecute sub tăcere, şi publicarea manuscriselor de la Qumran care sunt la dispoziţia ,,Casei Bibliei” din Ierusalim este oprită complet.

Orice traduceri noi ale Scripturii sunt făcute încă potrivit textului masoretic şi chiar cu participarea cărturarilor ebraici ai Bibliei. Totodată, renovaţioniştii din Patriarhia Moscovei şi din alte Biserici locale continuă să introducă cu insistenţă sporită în slujbele bisericeşti traduceri neautorizate ale Scripturii în limbile naţionale contemporane. Ca o regulă, toate aceste traduceri sunt de origine neortodoxă şi se bazează pe textul masoretic care nu aparţine Tradiţiei Bisericii Ortodoxe. Odată cu modernizarea larg răspândită a limbajului şi riturilor liturgice, introducerea calendarului gregorian apusean, şi a altor nenumărate concesii făcute spiritului vremurilor, aceste traduceri distrug tot mai mult legătura acestor Biserici cu propriul trecut ortodox, şi pregătesc terenul pentru reforme suplimentare având drept scop crearea pseudo-Bisericii ecumeniste a lui antihrist.

Prin intermediul mişcării ecumeniste, creştinătatea eretică contemporană din Apus continuă să-şi extindă influenţa asupra lumii ortodoxe. Într-adevăr, Mitropolitul Chiril de Smolenk[8], preşedintele Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, a declarat la cea de-a VII-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) că această organizaţie este ,,leagănul uneia Biserici a viitorului” (a se vedea capitolul 1). Pentru noi, creştinii ortodocşi, această ,,Biserică” nu este nimic altceva decât biserica lui antihrist.

 

Patriarhul Pimen (Izvekov) al Moscovei, la reşedinţa sa, oferind daruri iudaiştilor

 

Participanţii la adunările ecumeniste sunt implicaţi într-o elaborare pas cu pas a unei învăţături blasfemiatoare despre această ,,Biserică”, despre ritul şi limbajul ei. Limbajul cât se poate de ,,ecumenist” al acestor adunări reflectă un asemenea grad de conştiinţă ecumenistă a participanţilor încât, potrivit unuia din liderii lor, fostul secretar general al CMB, dr. Filip Potter, la întoarcerea lor de la conferinţe, membrii propriilor comunităţi nu reuşesc pur şi simplu să-i înţeleagă iniţial.

Pentru a-i înţelege pe ecumenişti, cineva trebuie să înceteze să înţeleagă Evanghelia şi să se deprindă cu uzurparea lor blasfemiatoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Demnă de atenţie este tâlcuirea ecumeniştilor (care a devenit sloganul lor) a cuvintelor Mântuitorului nostru: Ca toţi una să fie (Ioan 17, 21). Ecumeniştii pretind că aceste cuvinte fac aluzie la porunca lui Hristos cu privire la unitatea întregii lumi – ortodocşi, sectari, iudei, musulmani şi toţi păgânii. Ei nesocotesc complet cuvintele lui Hristos care preced direct fraza citată: Eu pentru aceştia mă rog; nu pentru lume mă rog, ci pentru aceştia care ai dat mie; că ai tăi sunt (Ioan 17, 9).

Când au în vedere falsificarea, ecumeniştii nu sunt împiedicaţi de nimic: nici de învăţătura Părinţilor Bisericii, nici de credinţa întregii Biserici, nici măcar de evidenţă. În acelaşi fel, papalitatea susţine, fără nici un sentiment de jenă, şi contrar tuturor celor spuse de Părinţi întotdeauna şi pretutindeni, că în cuvintele Mântuitorului: Şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea (Matei 16,18), cuvântul piatră ar trebui înţeles ca fiind nu credinţa în Hristos şi mărturisirea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, ci Apostolul Petru însuşi şi pretinşii lui succesori – papii Romei[9].

 

Papa Ioan Paul al II-lea al Romei se întâlneşte cu rabinii din Varşovia

 

Ecumeniştii ,,făcători de pace” nu simt nici o ruşine când afirmă că pacea politică pentru care se luptă ei este totuna cu pacea pe care o avea în vedere Hristos când le-a spus apostolilor Săi: Pacea mea dau vouă. Ar trebui notat că ei nu termină niciodată acest citat din Evanghelii: Nu precum lumea dă, eu dau vouă (Ioan 14, 27).

Ecumeniştii nu se ruşinează de propria incultură când unul dintre ei (care, se înţelege de la sine, este împotriva învăţării limbii slavone bisericeşti chiar în seminarii), fie el chiar arhiepiscop sau profesor la o academie teologică, este în stare să declare cu toată sinceritatea şi ca toţi să audă că cererea ecteniei mari: ,,Cu pace Domnului să ne rugăm” înseamnă ,,să ne rugăm (întreaga adunare) ca una”, adică, cu toţii împreună[10]. Iar altă cerere – ,,pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, şi pentru unirea tuturor” – îi cheamă chipurile pe ortodocşi la o mult-râvnită unire ecumenistă cu ereticii[11]. Cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răzvrătesc ca şi pre celelalte scripturi, spre a lor pierzare (II Petru 3, 16).

Mitropolitul Nicodim (Rotov) al Leningradului, care a fost responsabil cu intrarea Patriarhiei Moscovei în CMB, a introdus chiar o erezie pro-comunistă specială când a dat, în predicile şi articolele sale, o interpretare falsă a pildei celor doi fii (Matei 21, 28-31). El i-a asemănat pe creştini fiului care a fost ascultător în cuvânt dar indolenţi în faptă, şi în persoana fiului îndărătnic, care a făcut voia tatălui său, el învăţa a-i vedea pe comuniştii necredincioşi (care pot fi înlocuiţi acum cu uşurinţă în acest rol de ,,democraţii” de astăzi), care au declarat că ţelul lor este crearea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Predica lui Nicodim despre ideea cu totul neortodoxă a acestei ,,Împărăţii a lui Dumnezeu” pământeşti şi fuziunea creştinismului cu comunismul a fost auzită în mod repetat din amvoanele bisericilor patriarhiei până când haosul care a învăluit Rusia a înlăturat-o, pentru moment, împreună cu alte sloganuri bolşevice.

Altă erezie a mitropolitului Nicodim a rămas neafectată de tendinţele liberale ale reconstrucţiei ,,democratice”. Această erezie constituie unul dintre cele mai importante suporturi ale ecumenismului ,,creştin”. Oricum, întreaga sa însemnătate se va vădi în viitorul deja apropiat, când CMB va declara că sarcina sa primordială este unificarea tuturor religiilor sub acoperişul unic al ,,Bisericii universale” a lui antihrist. Această erezie, repetată adeseori şi adânc înrădăcinată în Patriarhia Moscovei a fost dedusă de mitropolitul Nicodim din judecata sa sinuoasă că pe când se afla pe cruce, Domnul a înfiat întreaga omenire în persoana Sfântului Apostol Ioan Teologul, şi nu numai pe cei care credeau în El. Această erezie este exprimată într-o singură frază: ,,Domnul Iisus Hristos prin întruparea Sa a primit întreaga omenire în Trupul Său”[12]. Binecunoscutul ,,preot” al Patriarhiei Moscovei, Georgii Kochetkov, care se bucură de sprijin puternic, a declarat deja că nu doar Francisc de Assisi, ci şi D. Bornhoffer, A. Schweizer şi ... Mahatma Ghandi sunt membri ai ,,adevăratei Biserici” şi chiar ,,sfinţii” Ei” ![13]

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Expresia cel ce opreşte acum a fost înţeleasă în mod unanim de Sfinţii Părinţi ca însemnând un monarh ortodox.

[2] Citat din: Ieromonah Alexie (Macrinov), ,,Contribuţia Academiei Teologice din Sankt Petersburg la dezvoltarea studiilor biblice” (Vklad S.-Peterburgskoi dukhovnoi akademii v razvitie bibleistiki). Colecţia Lucrări Teologice (Bogoslovskie Trudy), Moscova, 1986, p. 205.

[3] N.tr.: Origen a trăit între anii 185-254, cu mult înainte de apariţia textului masoretic.

[4] Ibid., p. 206.

[5] Citat din: Arhimandrit Serafim (Alexiev), arhimandrit Serghie (Jazadjiev), De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist (Pochemu pravoslavnomu khristianinu nel’zia byt’ ekumenistom), tradusă din limba bulgară, SPb., 1992, p. 254-255. A se vedea  Principiul 14. Scopul ecumenismului este acela de a uni toate religiile într-o singură religie antihristică; D) Traducerile ecumenice ale Bibliei.

[6] Ibid., p. 255.

[7] Ieromonah Alexie (Macrinov), op. cit., p. 206.

[8] N.tr.: Actualul patriarh al Moscovei şi întregii Rusii.

[9] În timpurile mai recente, acest punct de vedere a fost declarat în mod hotărâtor la Conciliul Vatican din 1870 de către arhiepiscopul romano-catolic Joseph Strossmeier. A se vedea Papalitatea şi lupta sa cu Ortodoxia (Papstvo i ego bor’ba s Pravoslaviem), Centrul Strijev, Moscova, 1993, p. 21.

[10] N.tr. în limba engleză: în limba rusă, cuvintele ,,pace” şi ,,adunare” au sonoritate similară.

[11] A se vedea ,,Pentru ce unire a tuturor ne rugăm. Despre cea de-a treia cerere a ecteniei mari” (O kakom soedinenii vsekh ma molimsia. Po povodu tret’ego prosheniia Velikoi ektenii), Rusia Ortodoxă [Orthodox Russia], Jordanville, SUA, nr. 22, 1991, p. 8.

[12] Citat din ,,Capcanele ‘Ortodoxiei reînnoite’” (Seti ‘obnovlennago pravoslaviia’) Russkii Vestnik, Moscova, 1995, p. 153. A se vedea de asemenea protopop Lev Lebedev, De ce m-am alăturat Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, Montreal, 1991, p. 22.

[13] ,,Capcanele ‘Ortodoxiei reînnoite’”, p. 141.