----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXXIII)

 

Episodul anterior

 

Apoi urmează: ,,Şi m-a dus despre austru, şi iată o poartă căutând spre austru, şi o a măsurat pre ea, şi tinda şi fruntea, şi foişoarele după măsurile acestea. Şi ferestrele ei, şi foişoarele împrejur, ca şi ferestrele pridvorului, de cincizeci de coţi lungimea ei, şi de douăzeci şi cinci lărgimea. Şi şapte trepte erau la ea, şi foişor pre dinlăuntru” (Iezechiil 40, 25-27).

13. Toate acestea au fost spuse deja despre porţile care caută spre răsărit şi miazănoapte, şi nu se cuvine a repeta prea des ceea ce am spus o dată şi de două ori în tâlcuire. Cu toate acestea, noi trebuie să observăm că în zidirea duhovnicească o poartă este deschisă către răsărit, alta către miazănoapte şi alta către austru. Aşa cum răceala de miazănoapte îi închipuie pe păcătoşi, tot aşa calea de austru îi simbolizează pe cei râvnitori în duh care, învăpăiaţi de căldura Sfântului Duh, sporesc în virtuţi ca în lumina amiezii.

Deci fie ca poarta să stea deschisă către răsărit ca cei care au început bine tainele credinţei şi apoi nu s-au cufundat în nici o prăpastie a păcatelor să poată ajunge la bucuriile tainice. Fie ca poarta să stea deschisă către miazănoapte ca cei care, după venirea căldurii şi luminii, au recăzut în răceala şi întunericul păcatelor lor, prin remuşcarea pocăinţei să se poată întoarce la iertare şi să recunoască ce este adevărata petrecere în răsplata sufletească. Fie ca poarta să stea deschisă spre austru ca cei care ard în virtuţi cu dorinţe sfinte să poată pătrunde zilnic tainele bucuriei lăuntrice cu înţelegere duhovnicească.

Dar în răstimp se poate pune întrebarea de ce, când există patru colţuri ale acestei lumi, se spune că porţile din afară ale acestei zidiri sunt numărate a fi nu patru, ci trei. Această întrebare s-ar pune pe drept dacă proorocul ar fi văzut o zidire materialnică şi nu duhovnicească. Căci Sfânta Biserică, adică zidirea duhovnicească, pentru a ajunge la bucuriile tainice, are numai trei porţi, adică credinţa, nădejdea şi dragostea; prima către răsărit, cea de-a doua către miazănoapte şi cea de-a treia către miazăzi. Cu siguranţă poarta despre răsărit este credinţa, deoarece prin ea răsare în cuget lumina adevărată. Poarta despre miazănoapte este nădejdea căci oricine, aflat în păcat, şi deznădăjduieşte de iertare, este pierdut pe deplin pentru milostivire. De aceea, este necesar ca cel care este năruit prin propria fărădelege să fie redat vieţii prin nădejdea milei. Poarta despre austru este dragostea pentru că arde în văpaia dragostei. În plus, soarele ajunge la zenitul său în miezul zilei fiindcă prin dragoste lumina credinţei este înălţată în dragostea pentru Dumnezeu şi aproapele.

Cele trei porţi se deschid către curtea dinlăuntru deoarece credinţa, nădejdea şi dragostea duc la bucuriile tainice. Se naşte de asemenea altă întrebare. De ce se spune că poarta curţii dinlăuntru este aşezată în faţa porţilor către răsărit şi miazănoapte şi nu se face nici o menţiune că ea priveşte către poarta despre miazăzi ? Dar pentru că am spus că răsăritul îi închipuie pe începători şi miazănoaptea pe cei căzuţi în păcat, a fost potrivit că s-a afirmat limpede despre cei dintâi, pentru care soarele încă este călduţ, sau chiar despre cei păcătoşi, care cu toate acestea se întorc prin convertire, că poarta curţii dinlăuntru stă deschisă pentru ei, ca în acest chip să ne înştiinţeze despre aceia în privinţa cărora ar putea exista îndoială. Dar acest lucru nu trebuie să fie spus despre poarta de miazăzi fiindcă cine nu ştie că aceia care rămân în virtuţi cu râvna duhului vor dobândi bucuriile lăuntrice ?

Cu adevărat este obiceiul Sfintei Scripturi de a vorbi deschis despre lucrurile în privinţa cărora poate exista îndoială şi de a rămâne tăcută în privinţa celor care sunt evidente, precum este spus prin psalmistul: ,,Şi au mâniat pre Moisi în tabără, şi pre Aaron sfântul Domnului” (Psalmi 105, 17). Într-adevăr Aaron, la insistenţa poporului, a făcut idolul şi se puteau îndoi pe drept de viaţa lui. Dar Moisi nu este numit sfânt fiindcă el era cunoscut de toţi că este sfânt, şi el îl numeşte pe Aaron sfântul Domnului pentru a îndepărta de la noi îndoiala privind viaţa lui.

Apoi urmează: ,,Şi finici la ea, unul dincoace, şi altul dincolo preste frunte” (Iezechiil 40, 27 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi erau gravaţi finici ...”).

14. De ce a fost menţionată întâi închipuirea finicilor pe frunţi şi acum că sunt finici gravaţi pe frunte ? Deoarece în gravarea pietrelor, lucrările sunt văzute din afară. Dar precum am spus deja închipuirea finicilor este manifestarea semnelor. Totuşi acum gravarea finicilor este relatată pentru a simboliza manifestarea faptelor bune. Fiindcă se spune celor mai mari propovăduitori: ,,Ca să vază lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pre Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16). Deci cei care arată că sfintele lucrări sunt gravate în vieţile lor au finici gravaţi pe frunte căci ei vădesc deja în sfintele lor lucrări cât de mare va fi biruinţa care îi va urma în lumea care va să vină.

Cu adevărat, pentru că am spus că răsăritul simbolizează credinţa, miazănoaptea nădejdea şi miazăzi cu siguranţă dragostea, trebuie să notăm că se relatează că este o reprezentare a finicilor pe poarta de răsărit, dar gravuri pe cele de miazănoapte şi miazăzi fiindcă adeseori se întâmplă că cei care sunt încă începători nu se ocupă totuşi de lucrări serioase şi mari, ci aceia care după păcat se întorc la virtute se angajează foarte adesea în fapte măreţe ca să poată reuşi să-şi acopere păcatele înaintea ochilor Atotputernicului Dumnezeu. Şi aceia care prin râvna duhului au crescut deja în virtuţi, ard ca amiaza în fapte sfinte.

Aşadar există o reprezentare pe poarta de răsărit, dar gravuri pe cele de miazănoapte şi miazăzi deoarece semnul biruinţei care este arătat printre începători este perceput deja ca mai ferm şi trainic printre cei care se întorc şi cei râvnitori.

15. De asemenea trebuie remarcat cu atenţie că spune: ,,Dincoace ... dincolo”. Fiindcă toţi cei care năzuiesc la intrarea vieţii trebuie să aibă un finic de-a dreapta şi unul de-a stânga. Faptul că spune ,,dincoace şi dincolo” înseamnă ambele laturi. Apoi, cel pe care bogăţia nu-l face să se înalţe are un finic pe dreapta, şi cel pe care potrivnicia nu-l descurajează are unul pe stânga. Pavel purta, ca să spunem aşa, un finic de fiecare parte când a spus: ,,Prin armele dreptăţii cele de-a dreapta şi cele de-a stânga. Prin slavă şi necinste, prin grăire de rău şi laudă; ca nişte înşelători şi adevăraţi” (II Corinteni 6, 7-8). Potrivnicia nu l-a frânt, nici bogăţia nu l-a făcut să se înalţe în tulburarea minţii.

Prin urmare, cel care a rămas ferm în potrivnicie şi smerit în bogăţie purta un finic dincoace şi dincolo. Însă oricine este înălţat de bogăţie nu ştie cum să aibă un finic de-a dreapta. Oricine este frânt de potrivnicie nu reuşeşte să poarte un finic de-a stânga. Deci pentru ca un finic să fie purtat pe frunte dincoace şi dincolo, în minţile noastre trebuie să fie întotdeauna încredere în (vreme de) potrivnicie şi teamă în (vreme de) bogăţie, ca nu cumva nenorocirea să ne ducă la disperare sau bogăţia să înalţe duhul în încredere de sine. De aceea acelaşi minunat propovăduitor a spus: ,,Ştiu şi a mă smeri, ştiu şi a avea de prisosit; întru tot şi întru toate m-am învăţat, şi a mă sătura şi a flămânzi şi a avea de prisosit şi a fi lipsit. Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte” (Filippeni 4, 12-13).

16. Deci există o oarecare artă în a fi smerit şi a avea de prisosit, în a fi sătul şi a fi flămând, în a avea de prisosit şi a fi lipsit, de vreme ce un atât de mare propovăduitor lasă să se înţeleagă că el ştie acele lucruri pentru un motiv mare. O artă negreşit şi o cunoaştere minunată a disciplinei pe care noi trebuie să o învăţăm cu străduinţa deplină a inimii. Căci cel pe care nevoia sa nu-l frânge, nici nu-l reţine de la acţiunea harurilor, nici nu-l aprinde cu dorinţa pentru lucrurile vremelnice, ştie să se smerească. Apoi, în acest fragment, apostolul spune că este smerit şi în lipsă. Dar, de îndată, în contrast cu aceasta, el adaugă: ,,Şi (ştiu) a avea de prisosit”.

Aşadar cel care nu se înalţă cu darurile pe care le primeşte, care nu le deformează spre folosul slavei deşarte, care nu posedă el însuşi ceea ce i s-a dat, ci împarte compătimitor cu cei săraci, ştie să aibă de prisosit. Cel care nu foloseşte hrana pe care a primit-o pentru a-şi ghiftui stomacul, ci pentru restaurarea virtuţii, şi dă trupului nu mai mult decât cere nevoia, ştie să fie sătul. Cel care rabdă lipsa hranei fără să se plângă, şi (care) pentru subzistenţa sa nu comite nici o faptă prin care sufletul să poată atrage asupra sa pata păcatului, ştie să flămânzească. Apoi cel pe care mândria nu-l înalţă în belşug, nici dorinţa nu-l exasperează (fiind) în nevoie, ştie să aibă de prisosit, ştie să fie lipsit.

Când el a spus după aceea: ,,Toate le pot”, ca nu cumva să credem că acestea sunt cuvinte de orgoliu, el a adăugat la aceasta: ,,Întru Hristos, cel ce mă întăreşte”. Iată ramura creşte spre înălţime, dar fiindcă se ţine de rădăcină a rămas în vigoarea ei. Căci ridicându-se spre înălţime ea s-ar veşteji dacă ar fi separată de rădăcină. Deci el nu îşi atribuie nimic luişi deoarece mărturiseşte că poate toate nu prin sine, ci prin Hristos care îl întăreşte. Prin urmare, minunatul propovăduitor are un finic dincoace şi unul dincolo, el pe care nici belşugul nu l-a rătăcit spre mândrie, nici lipsa spre zgârcenie.

17. Deci haideţi să învăţăm, fraţilor, să dăm mulţumită nu numai în bogăţie, ci şi în potrivnicie. Fiindcă Ziditorul nostru, prin dragostea Sa, a devenit un Tată pentru noi şi ne îngrijeşte ca fii adoptivi pentru moştenirea Împărăţiei cereşti. Şi El nu numai ne repune în drepturi cu daruri, dar ne şi învaţă cu mustrări. Deci haideţi să învăţăm cum să avem de prisosit astfel ca să împărţim cu cei sărmani tot ceea ce am primit de la El. Şi fie ca belşugul să nu înalţe mintea ca nu cumva din întâmplare ea să se desfăteze având ceea ce altora le lipseşte şi să nu se bucure de bunul comun, ci de al său propriu.

Adevărul îi cheamă pe ucenicii Săi de la o bucurie particulară la una comună când El îi mustră când se întorc de la propovăduire, desfătându-se cu supunerea demonilor, spunând: ,,Pentru aceasta nu vă bucuraţi ... ci vă bucuraţi mai vârtos, că numele voastre s-au scris în ceruri” (Luca 10, 20). Deoarece nu toţi aleşii izgonesc diavoli, însă numele tuturor celor aleşi sunt păstrate, scrise în ceruri. Prin urmare ucenicilor li se porunceşte să lase deoparte bucuria lor particulară şi să se bucure de fericirea comună, veşnică.

Aşadar oricine se bucură de ceva care altuia îi lipseşte, devenind mai rău prin propriul belşug, are o bucurie particulară. Sfântul Ioan ne avertizează împotriva poftei pentru acest belşug, spunând: ,,Nu iubiţi lumea, nici cele din lume” (I Ioan 2, 15). Curând el a adăugat motivul pentru aceasta: ,,De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul” (I Ioan 2, 15). Căci: ,,Nimeni nu poate a sluji la doi domni” (Matei 6, 24), pentru că nu reuşeşte să iubească în acelaşi timp atât vremelnicul, cât şi veşnicul. Apoi dacă iubim veşnicia noi deţinem toate lucrurile vremelnice spre folosinţă, nu dintr-o dragoste exagerată. El a adăugat numaidecât acelaşi motiv, spunând: ,,Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2, 16).

18. Din acest motiv, oamenii doresc să aibă ceva dincolo de ceea ce este necesar, astfel că ei se mândresc deţinând acel lucru şi se înalţă pe ei înşişi în cugetele lor din cauza lipsei altuia. Apoi un astfel de om nu este încă iscusit în a purta belşugul. Dar el apreciază adeseori ceea ce zgârcenia sugerează prin dorinţă ca fiind o necesitate, şi când mai puţin ajunge nu suferă lipsa, şi duhul neatent rabdă, ca să spunem aşa, o nevoie pe care el o pricinuieşte. Şi când are prea multe dorinţe el îşi scuză întrucâtva lăcomia faţă de sine.

Prin urmare, belşugul este înrudit cu mândria. Dacă l-a surprins vreodată şi lăcomia, ca să spunem aşa, l-a cuprins o robie străină. Atunci dacă vrem să cunoaştem arta de a fi îmbelşugaţi, trebuie să fugim nu numai de păcatele care în apropiere ci şi de acelea care vin de departe.

Deci haideţi să învăţăm cum să răbdăm nevoia, ca nu cumva să poftim în mod păcătos ceea ce nu posedăm, şi haideţi să nu-i socotim norocoşi pe aceia pe care îi vedem a fi plini de bunuri. Sunt mult prea multe bunuri pe care şi le furnizează pentru ei înşişi, ca să spunem aşa, pentru consum în această viaţă de acum. Ei poartă o povară grea, dar există pentru noi mare sărăcie asociată cu această călătorie care nu strâmtorează duhul când ne lipseşte bogăţia pământească, pentru care vom da socoteală înaintea Judecătorului veşnic. Ne străduim cu atât mai nestingheriţi către Împărăţie deoarece călătorim uşor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei