----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Partea a II-a
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)
 
Capitolul III
Protestantismul de la 1789 până în prezent (1910)
 
§. 196. Protestantismul în celelalte ţări [partea întâi]

În secolul XIX şi în cel prezent protestantismul s-a dezvoltat afară din Germania precum urmează.

 

1. În Elveţia protestantismul are aproape 2 milioane de suflete la o populaţie de 3 ½ milioane. Aici chiar de la începutul Restauraţiei, adică de la 1814 partida ortodoxă şi supranaturalistă se luptă viguros cu raţionalismul, care ajunse la preponderenţă şi persecuta pe ortodocşi numindu-i ,,Momiers” adică prefăcuţi sau ipocriţi, sinonim cu ,,Mucker”. Ortodocşii erau încurajaţi de doamna Krudner († 1824) o călătoare pietistă din Livonia, cu multă trecere în afaceri religioase chiar la capete încoronate, precum la Alexandru I, împăratul Rusiei (1801-1825).

După ce protestanţii ortodocşi şi supranaturalişti s-au consolidat în contra raţionaliştilor şi radicalilor, mai tirani în Elveţia decât oriunde, de la 1831 partida ortodoxă şi cea supranaturalistă s-au separat de Biserica ţării, ce devenise radicală şi raţionalistă şi s-au asociat în aşa-zisa Biserică liberă din Elveţia, a cărei susţinător fu de la 1823 Vinet († 1847) din Elveţia franceză, reprezentant credincios al libertăţii conştiinţei şi al separaţiei Bisericii de stat, al aşa-zisei ,,Teologii a conştiinţei” sau al ,,Teologiei individualismului creştin”, mai întâi în Basel apoi în Lausanne[1]. Despre separaţia Bisericii de stat, declarată în cantonul Geneva la 1907 şi în cantonul Basel la 1910 s-a tratat mai sus (§. 192), nu mai puţin şi despre înfiinţarea unui ,,Birou internaţional pentru toţi protestanţii” în Geneva la 1909, cu ocazia jubileului de 400 ani de la naşterea lui Calvin (§. 195).

 

2. Olanda, regatul Ţărilor de Jos, în secolul XIX are a înregistra în sânul Bisericii reformate o luptă asemănătoare cu cea din Elveţia, între protestanţii credincioşi şi cei raţionalişti. În Olanda protestanţii sunt astăzi (1910) în număr de 4 milioane la o populaţie de aproape 6 milioane. Aici ajungând la preponderenţă raţionalismul, calviniştii ortodocşi cei mai riguroşi sub conducerea predicatorului de Cock de asemenea se separară la 1834 şi formară o Biserică deosebită ,,Biserica Creştină Reformată”. La început persecutaţi, ei în sfârşit la 1839 au fost recunoscuţi de stat şi au aceeaşi situaţie cu luteranii vechi în Germania. Numărul lor este de ½ milion suflete.

În şcoalele publice ale Olandei de asemenea predomină raţionalismul extrem. Din aceste şcoli s-a exclus de la 1856 instrucţia religioasă confesională şi aşa şi de la universităţile statului s-au suprimat de la 1876 facultăţile de teologie şi în locul lor s-au creat catedre de istoria religiunii în general. De aceea calviniştii mai riguroşi au înfiinţat la 1880 în Amsterdam o universitate reformată, singură din ţară cu o facultate teologică.

 

3. Între reformaţii din Francia, care sunt în număr de peste 600.000 (la 1900 cu 650.000 suflete din o populaţie de 39 ½ milioane) o luptă de felul celor mai de sus avu la 1849 acelaşi rezultat, adică separarea calviniştilor ortodocşi şi supranaturalişti de Biserica Calvină a ţării, sau de trunchiul ei, care căzu atunci din ce în ce mai mult în raţionalism[2]. Dar apoi (de la 1872) partida ortodoxă a ajuns la preponderenţă şi în Biserica ţării. De altfel în Francia pe lângă Biserica Calvină există şi una luterană. Aceasta a fost în floare mai ales la est, în Alsacia şi Lorena; însă de la 1871, când Germania anexă aceste provincii, ea diminuă în Francia, până ce a rămas cu vreo 80.000 credincioşi.

Prin separaţia Bisericii de stat în Francia, proclamată la 1905, protestanţii au fost atinşi mai puţin decât catolicii. În teologia raţionalistă predomină aici ,,fideismul”, adică principiul de credinţă ce sună astfel: ,,Noi ne mântuim prin credinţă, independent de formulele dogmatice”.

 

4. În Scandinavia, mai precis în Danemarca şi Norvegia, protestanţii ortodocşi şi supranaturalişti în primele decenii ale secolului XIX de asemenea avură luptă cu raţionaliştii. În aceste ţări raţionalismul devenise atunci predominant şi în prezent a ajuns la preţ ,,Teologia modernă”; dar în aceste ţări au mai fost în secolul XIX şi alte lupte, aşa

 

a. În Danemarca (la 1909 cu o populaţie de peste 2 ½ milioane protestanţi şi abia 8.000 romano-catolici) o direcţie exclusiv daneză, inaugurată de Grundtwig, pastor antiraţionalist, de la 1863 episcop († 1872), a fost în luptă de la 1848 cu o direcţie danezo-germană;

b. În Norvegia (la 1909 cu peste 2 ½ milioane protestanţi şi vreo 3.000 romano-catolici) Biserica de stat raţionalistă de la 1795 a dus o luptă, ce durează parţial şi astăzi, cu o mişcare pietistă a ţăranului Nielsen Hauge († 1824), şi a ucenicilor lui. Această mişcare, la care s-a adaus în 1907 încă o mişcare metodistă glosolalică, adică grăitoare în limbi, s-a răspândit de aici şi în Germania[3].

c. În Suedia (la 1907 cu mai 5 ½ milioane protestanţi şi vreo 3.000 romano-catolici), Biserica de stat a protestanţilor ortodocşi riguroşi de la 1803 a dus luptă cu pietiştii aşa-zişi ,,Laesare” adică ,,Cetitori”, cetitori ai Bibliei, dintre care în sfârşit de la 1846 cea mai mare parte a emigrat în America.

 

5. În Rusia europeană, care avea la 1897 peste 105 ½ milioane locuitori şi la 1909 peste 131 milioane, există de asemenea şi o Biserică protestantă, care la 1887 avea peste 6.300.000 credincioşi, iară la 1909 peste 7 ½ milioane. Protestanţii au comunităţi numeroase mai cu seamă în Finlanda, în provinciile baltice germane, în Petersburg şi împrejurimile lui, apoi în Rusia meridională, în fine în Polonia, unde sunt şi ca ¼ milion protestanţi de naţiune polonă. Provinciile baltice germane şi Finlanda sunt aproape de-a întregul luterane, tot aşa coloniile germane din Rusia meridională; în Polonia protestanţii, cea mai mare parte de naţionalitate germană sunt: unii de confesiune luterană şi unii de confesiune calvină. Între luteranii şi calvinii din Polonia de la 1828-1849 a existat o Uniune, dar aceasta fu desfiinţată, aşa că de la 1849 luteranii şi calvinii formează şi în Polonia ca şi în restul Rusiei biserici separate între sine.

În Rusia protestanţii s-au bucurat în general de libertatea cultului; dar de la 1832 s-a pus în aplicare şi la ei legea că în căsătoriile mixte dintre ortodocşi şi heterodocşi, toţi copiii aveau să fie crescuţi în religiunea ortodoxă şi încă mai demult se aplica principiul, în virtutea căruia era oprit a trece de la religiunea ortodoxă la altă confesiune şi din contră se încurajau heterodocşii, care treceau la ortodoxie; de asemenea de la 1833 fu interzis heterodocşilor a face propagandă între creştinii de alte confesiuni. Pe lângă aceste măsuri legislative protestanţii mai aveau şi alte motive de nemulţumiri. Crezând că prin trecerea la religia ortodoxă li se va ameliora starea economică, vreo 60.000 săteni din Livonia s-au decis în 1845-1846 a trece la Biserica Ortodoxă a Rusiei; văzând însă apoi că n-au dobândit avantajele la care se aştepta, voiau să revină, dar aceasta nu li s-a permis.

De la 1883 în Estonia s-a semnalat un curent ce iară făcu pe mai multe mii de săteni luterani a trece la Biserica Ortodoxă. În timpul posterior luteranii din provinciile baltice s-au plâns nu numai de aplicarea strictă a legii, ce favoriza trecerea la Biserica Ortodoxă, dar împiedica trecerea la protestantism şi impunea a se educa toţi copiii din căsătorii mixte în credinţa ortodoxă, ci şi de alte restricţii ale libertăţii cultului lor şi de rusificare în administraţie şi în şcoală. Între acestea la 1865 Alexandru al II-lea a permis pe sub mână, iară la 1897 Nicolae al II-lea pe faţă ca la căsătoriile mixte băieţii să urmeze religiunea tatălui, iară fetele, religia mamei, şi în 1905, când s-a decretat în Rusia constituţia, fu proclamată în sfârşit libertatea completă a cultelor. De atunci protestantismul se răspândeşte chiar în dauna Bisericii Ruse, aşa luteranismul în Finlanda, metodismul în Kowno şi Petersburg, baptismul în guvernământul Charkov. De asemenea influenţa protestantismului a dat încă demult ocazie a se înfiinţa secte nouă protestante de ruşi, cum vom arăta mai jos în istoria Bisericii Ortodoxe a Rusiei din periodul V.

 

6. În Ungaria şi Transilvania protestanţii încă demult s-au bucurat de libertatea cultului şi la 1848 au obţinut egalitate completă cu romano-catolicii. După statistica din 1900 la o populaţie de 19 ¼ milioane (19.255.000) protestanţii sunt în număr de 3.830.000, dintre care 2.441.000 sunt calvini sau reformaţi şi 1.289.000 sunt luterani (între aceştia sunt mai 600.000 slovaci şi peste 230.000 saşi din Transilvania) în fine 69.000 unitari sau sociniani (în Transilvania). La 1905 şi nazarenii, o ramificare secundară de baptişti, în număr de 25.000-30.000 dobândiră recunoaştere prin lege sub numele generic de baptişti.

De curând şi adventiştii (sabatarii) fac propagandă în Ungaria, notabil, între creştinii ortodocşi de Răsărit.

 

7. În Austria, după statistica din 1900, la o populaţie de peste 26 milioane (26.151.000), protestanţii sunt în număr de 494.000, adică 365.000 luterani şi 129.000 reformaţi (cea mai mare parte cehi). Ei, precum şi toţi creştinii, care nu sunt romano-catolici, dobândiră toleranţă abia la 1781, prin Patentul de toleranţă dat de împăratul Iosif II; dar cu toate acestea la 1837 un număr de 399 locuitori din Zillertal, convertiţi la protestantism în 1830, au trecut să emigreze din Tirol în Silezia Prusiei; protestanţii au fost recunoscuţi prin lege până la 1849 numai în Bucovina, pe baza menţinerii aşa-zisului ,,status quo”, adică a situaţiei existente în ţară înainte de a trece la Austria, dar la 1849 au dobândit recunoaştere prin lege şi în celelalte ţări ale coroanei; la 1861 li s-a acordat regim ecleziastic independent şi în sfârşit la 1867 au ajuns la egalitate completă cu romano-catolicii.

Luteranii şi reformaţii nu au încheiat o Uniune spre a forma o Biserică Evanghelică unită nici în Ungaria, nici în Austria; totuşi în Austria ambele confesiuni au un ,,Consiliu Bisericesc Evanghelic” în comun şi un ,,Sinod General Evanghelic” în comun. De la 1899 cu mişcarea aşa-zisă ,,Los vom Rom” (Să rupem cu Roma) a germanilor extremi sau pangermanişti, protestantismul a sporit puţin; acest spor s-a urcat până în anul 1910 la numărul de vreo 46.000 suflete. La 1903 s-a format în Austria şi o ,,Federaţie Evanghelică” (Evangelischer Bund), după modelul celei din Germania, spre a se apăra contra impietărilor de tot felul ale romano-catolicilor.

 

8. În Europa de Sud-Est protestantismul este puţin răspândit până acum, cu toate că şi-a dat oarecare silinţe în acest timp; totuşi există protestanţi şi în România 23.000 (la 1900), în Turcia europeană vreo 10.000 (între aceştia intră şi armenii presbiterieni), în Bulgaria 5.400 (la 1905), între aceştia sunt şi bulgari. În Serbia 800 (la 1910); în Bosnia şi Herţegovina peste 6.200, în Grecia 1.900 (la 1907), dintre aceştia o parte sunt străini, o parte greci. În timpul cel mai recent nazarenii şi adventiştii fac o propagandă zeloasă şi în Europa de Sud-Est.

 

9. În Italia, cu populaţia ei de aproape 32 ½ milioane (la 1901) mai de-a întregul romano-catolică sunt indigeni valdensii, cei mai vechi protestanţi, căci ei există încă din ultimul pătrar al secolului XII, din un timp cu mult anterior reformei lui Luther, Zwingli şi Calvin. În secolul XVI valdensii, din cauza multor persecuţii sângeroase ce suferiră mai înainte în Francia, prima lor patrie, s-au mai menţinut numai în Piemont; după introducerea calvinismului în Elveţia, ţara vecină cu Italia, ei s-au declarat coreligionari cu calvinii dar şi-au păstrat Biserica lor. Până la jumătatea secolului XVIII ei erau stabiliţi tot numai în Piemont, care ţinea de Savoia, ducat până la 1720, iară de atunci regat al Sardiniei; dar până atunci valdensii au fost persecutaţi şi în Piemont, mai cu seamă la 1655 şi 1685, când armate trimise contra lor i-au decimat; abia la 1848, când Sardinia dobândi constituţie, li s-a acordat recunoaştere prin lege; atunci ei se răspândiră din Piemont mai întâi în tot regatul şi obţinură o biserică şi un institut teologic în Turin.

În celelalte provincii ale Italiei protestantismul n-a fost tolerat până în jumătatea a doua a secolului XIX, adică până ce noul regat al Italiei încorporă la sine diversele provincii. La 1852 Madiai, o familie protestantă din Toscana, care ţinea în casa ei întruniri spre a ceti Biblia, fu condamnată la închisoare şi a trebuit ca Anglia să ameninţe cu război pentru ca acea familie să fie liberată din închisoare la 1853 şi apoi trimisă în exil. În provincia Neapole poporul a făcut încă la 1866 o răscoală contra protestanţilor, omorând mai mulţi dintre ei. Dar de la 1861-1870 pe măsura în care Italia se transforma în regat unitar s-a dat tuturor confesiunilor drepturi egale, permiţându-se şi valdensilor şi altor protestanţi a se stabili în tot regatul, aşa încât la 1872 Sciaveli, profesor valdens, a putut provoca chiar în capitala Roma, centrul papalităţii, pe teologii romano-catolici la o dispută publică asupra chestiei de a fost sau nu Petru la Roma; teologi romano-catolici s-au şi prezentat cu consimţământul papei la dispută, dar în ea negreşit ambele părţi au rămas fiecare la părerea ei, valdensii la părerea că Petru n-a fost în Roma, iară romano-catolicii la părerea opusă.

După statistici anterioare anului 1901 în Italia erau ca 15.000 valdensi, şi ca 10.000 de alţi coreligionari ai lor, adică partizani ai ,,Bisericii Libere”, ai ,,Bisericii Creştine”, ai ,,Bisericii Evanghelice Italiene” ş.a.. Statistica din 1901 înregistrează în Italia 65.000 protestanţi, din care peste 20.500 străini şi vreo 33.000 valdensi[4].

 

10. În Spania protestanţii până la 1868 au fost crud persecutaţi şi au acolo din acel timp numeroşi ,,mărturisitori” (adică creştini care au suferit pentru credinţa lor numai chinuri grele nu şi moarte); dar la 1869, după alungarea reginei Isabela II (1833-1868), au dobândit libertatea cultului şi de atunci aflăm în Spania comunităţi protestante cu vreo 6.000 membri. La 1908 protestanţii erau acolo în număr de 10.000 suflete din o populaţie de 19 ¾ milioane.

 

11. În Portugalia s-au format comunităţi protestante mai târziu decât în Spania. Dar protestanţii portughezi au trebuit să se declare cetăţeni ai Spaniei, fiindcă după constituţie cetăţenii portughezi nu pot fi de altă religie decât de cea romano-catolică. În 1900 ei erau în număr de vreo 5.000 la o populaţie de aproape 5 ½ milioane.

 

În episodul următor
Capitolul III
Protestantismul de la 1789 până în prezent (1910)
§. 196. Protestantismul în celelalte ţări [partea a doua]

 

[1] N.tr.: Câteva fragmente din scrierile acestui teolog eminent s-au editat la Paris în 1869 cu titlul Melanges. Philosophie morale et morale religieuse etc, par A. Vinet. El a început să scrie de la 1842, tocmai despre separaţia Bisericii de stat.

[2] N.tr.: Aşa August Sabatier, renumit teolog reformat, a întronizat în teologie criticismul, adică filozofia lui Kant. Comp. Revue Encyclopedique, Paris, 1897, p. 238 scv.

[3] N.tr.: Theologus, un anonim, a publicat la 1897 în Analele Prusiene (Preussche Iahrbucher) un studiu asupra glosolaliei, despre care face o recenzie Revue Encyclopedique din Paris pe anul 1897, p. 161 scv.

[4] N.tr.: Valdensii au şi în Roma o biserică.