----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (VI)

de ieromonah Serafim Rose

 

Partea a V-a

2. Realismul

Realismul despre care vorbim – un termen generic care cuprinde, de la sine înţeles, forme variate de „naturalism” şi „pozitivism” – este, în forma sa cea mai simplă, doctrina care a fost popularizată tocmai sub numele de „nihilism” de către Turgheniev  în Părinţi şi copii. Personajul Bazarov din acest roman reprezintă tipul „omului nou” din Rusia anilor ’1960, materialişti şi determinişti naivi care credeau cu seriozitate (ca D. Pisarev) că vor afla mântuirea omenirii în disecţia broaştei, sau credeau că au dovedit inexistenţa sufletului uman nereuşind să-l găsească în timpul unei autopsii. (Ne aducem aminte de nihiliştii sovietici, ,,oamenii noi” din anii ’1960 de pe la noi, care nu reuşesc să-L găsească pe Dumnezeu în spaţiu).

Acest ,,nihilist” este omul care nu respectă nimic, nu se pleacă înaintea nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic pe baza credinţei, judecă totul în lumina unei ştiinţe pe care o socoteşte adevărul absolut şi exclusiv, respinge orice idealism şi abstracţiune în favoarea a ceea ce este concret şi faptic. El este credinciosul, într-un cuvânt, în ,,nimic în afară de”, în micşorarea a tot ceea ce oamenii au considerat ,,înalt”, chestiunile minţii şi sufletului, la cele mai de jos sau ,,de bază”: materie, senzaţie, fizic.

Contrară nebulozităţii liberale, perspectiva realistă asupra lumii pare pe deplin limpede şi simplă. În locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, există un ateism deschis; în locul ,,valorilor înalte” vagi, materialism nud şi interes personal. Totul este limpede în universul realist, cu excepţia celui mai important lucru şi care necesită cea mai mare limpezime: începutul şi sfârşitul său. Acolo unde liberalul este vag cu privire la lucrurile ultime, realistul este naiv ca un copil: ele pur şi simplu nu există pentru el; nu există decât ceea ce este cât se poate de evident.

Un astfel de realism este desigur o contradicţie în sine, fie că ia forma unui „naturalism” care încearcă să instituie un materialism şi determinism absolute, fie a unui „pozitivism” care susţine că neagă cu totul absolutul, fie a „agnosticismului” doctrinar care vorbeşte cu atâta uşurinţă despre „imposibilitatea de a cunoaşte” realitatea ultimă; noi am discutat deja această problemă în prima secţiune a acestui capitol. Dar raţionamentul este fireşte pur academic având în vedere faptul că realismul, o contradicţie logică internă, nu este tratat deloc în sensul strict al cuvântului ca o filozofie. Este gândirea naivă, nedisciplinată a omului practic, care nu este înclinat către a cugeta, care, în epoca noastră a simplificării excesive, crede că impune întregii lumi standardele şi ideile sale copilăreşti; sau, la un nivel puţin diferit, gândirea la fel de naivă a omului de ştiinţă, ataşat de evident prin cerinţele domeniului său de activitate, atunci când el încearcă în mod nelegitim să extindă criteriile ştiinţifice dincolo de hotarele lor specifice. În cel din urmă sens, înseamnă a accepta o distincţie[1] necesară, „scientismul” spre deosebire de ştiinţa legitimă; deoarece trebuie să se înţeleagă că observaţiile noastre de faţă nu sunt îndreptate împotriva ştiinţei înseşi, ci împotriva exploatării nepotrivite a standardelor şi metodelor ei care este atât de des întâlnită astăzi.

Este corect să numim o astfel de filozofie nihilism ? Mai exact, este nihilism în sensul în care am definit noi acest termen ? Dacă adevărul este, în cel mai înalt sens, cunoaşterea începutului şi sfârşitului lucrurilor, a dimensiunii absolutului; şi dacă nihilismul este doctrina potrivit căreia nu există un astfel de adevăr; atunci este limpede că cei care socotesc cunoaşterea ştiinţifică drept singurul adevăr şi neagă ceea ce se află mai presus de aceasta sunt nihilişti în sensul exact al acestui termen. Venerarea faptului nu înseamnă defel iubirea adevărului; este, aşa cum am sugerat deja, parodia lui. Este aroganţa ciobului care ia locul întregului; este încercarea trufaşă de a construi un Turn Babel, o colecţie de fapte, de a atinge înălţimile adevărului şi înţelepciunii de jos.

Dar adevărul este atins doar când omul se pleacă adânc şi acceptă ceea ce este trimis de sus. Toată aşa-zisa ,,smerenie” a erudiţilor şi oamenilor de ştiinţă realişti, aceşti oameni cu puţină credinţă, nu poate ascunde mândria uzurpării lor colective a tronului lui Dumnezeu; în micimea lor, ei cred că „cercetarea” lor minuţioasă are mai multă greutate decât Revelaţia dumnezeiască. Nici pentru astfel de oameni „nu există adevăr”; şi despre ei noi putem spune ceea ce a spus Sfântul Vasilie cel Mare despre savanţii greci păgâni: „Condamnarea lor teribilă va fi mai mare pentru toată această înţelepciune lumească, deoarece, înţelegând atât de limpede ştiinţele deşarte, ei şi-au închis ochii de bunăvoie în faţa cunoaşterii adevărului”[2].

Dar, până în acest punct, noi nu am reuşit în mod adecvat să distingem cea de-a doua etapă a nihilismului de cea dintâi. De asemenea, cei mai mulţi liberali acceptă ştiinţa ca pe un adevăr exclusiv; prin ce anume se deosebeşte realistul de ei ? Diferenţa nu e atât una de doctrină – într-o anumită măsură, realismul este pur şi simplu liberalism decepţionat şi sistematizat –, cât una de accent şi motivaţie. Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; pe de altă parte, în cazul realistului, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, şi simplul ataşament faţă de lume devine devotament fanatic faţă de ea. Aceste consecinţe extreme trebuie să aibă o cauză mai puternică.

Realistul însuşi ar spune că această cauză este dragostea faţă de adevărul însuşi, care interzice credinţa într-un ,,adevăr mai înalt” care nu este nimic mai mult decât fantezie. Ba chiar Nietzsche, deşi credea aceasta, vedea în ea o însuşire creştină care se întorsese împotriva creştinismului. „Sensul adevărului, extrem de dezvoltat prin creştinism, se revoltă în cele din urmă împotriva falsităţii şi ficţiunii tuturor interpretărilor creştine ale lumii şi istoriei ei”[3]. Înţeleasă în contextul adecvat, există o intuiţie – cu toate că parţială şi denaturată – în aceste cuvinte. Cel mai probabil, Nietzsche se răzvrătea împotriva unui creştinism care fusese considerabil diluat de umanismul liberal, un creştinism în care dragostea şi loialitatea fără compromisuri faţă de adevărul absolut erau rare, dacă nu cu totul absente, un creştinism care nu a devenit decât un idealism moral spoit cu un sentiment estetic.

În mod asemănător, nihiliştii ruşi se răzvrăteau împotriva idealismului romantic al „oamenilor inutili” care trăiau într-un tărâm nebulos al fanteziei şi evadării, rupţi de orice fel de realitate, duhovnicească sau lumească. Adevărul creştin este atât de departe de o astfel de pseudo-spiritualitate pe cât este de realismul nihilist. Atât creştinul cât şi realistul sunt stăpâniţi de o dragoste de adevăr, de o voinţă de a nu fi înşelaţi, o dorinţă de a ajunge la rădăcina lucrurilor şi a găsi cauza lor fundamentală; ambii resping ca nesatisfăcător orice argument care nu se referă la ceva absolut care în sine nu are nevoie de nici o justificare; ambii sunt duşmanii înflăcăraţi ai frivolităţii unui liberalism care refuză să ia în serios lucrurile ultime şi nu va vedea viaţa umană ca pe un angajament solemn, ceea ce şi este. Tocmai această dragoste de adevăr va zădărnici încercarea liberalilor de a păstra idei şi instituţii în care ei nu cred pe deplin şi care nu au nici un fundament în adevărul absolut. Ce este adevărul ? – Pentru cineva pentru care aceasta este o întrebare vitală, arzătoare, compromisul liberalismului şi umanismului devine imposibil; cel care şi-a pus vreodată această întrebare cu toată fiinţa sa nu poate fi niciodată satisfăcut cu ceea ce lumea se mulţumeşte să accepte ca adevăr.

Dar nu este suficient a pune această întrebare; cineva trebuie să afle răspunsul, sau starea din urmă a celui care caută va fi mai rea ca cea dintâi. Creştinul a aflat unicul răspuns în Dumnezeu şi Fiul Său; realistul, aflat în afara vieţii creştine şi a Adevărului care o însufleţeşte, pune întrebarea într-un vid spiritual şi se mulţumeşte să accepte primul răspuns pe care-l găseşte. Confundând creştinismul cu altă formă de idealism, îl respinge şi devine un adept fanatic al singurei realităţi care este evidentă în cazul orbirii spirituale: această lume.

Acum, pe cât de mult este cu putinţă a admira seriozitatea materialistului şi ateului fervent, nici cea mai mare dragoste nu ne poate determina să mai recunoaştem în el dragostea de adevăr care, probabil, l-a inspirat la început; el este mai degrabă victima unei iubiri de adevăr care a apucat pe o cale greşită, a devenit o boală, şi a sfârşit în propria-i negare. Motivele realistului nu sunt în realitate curate: el pretinde că ştie ceea ce, potrivit propriei teorii a cunoaşterii, nu poate fi cunoscut (am văzut că negarea adevărului absolut este ea însăşi un „absolut”); şi dacă el face aceasta este fiindcă are un motiv ascuns, deoarece el plasează o altă valoare lumească mai presus de adevăr. Nietzsche, realistul crunt şi „căutătorul adevărului”, sedus de o viziune a „supra-omului”, sfârşeşte în evocarea dorinţei de neadevăr şi dorinţei de putere; realismul marxist, de dragul unui mileniu revoluţionar, sfârşeşte într-o domnie a minciunilor şi înşelătoriilor cum lumea nu a mai văzut niciodată. Dragostea de adevăr, privată de obiectul ei caracteristic, este înjosită la [a fi considerată] o ,,cauză” iraţională şi devine un principiu de subversiune şi distrugere; devine duşmanul adevărului pe care nu a reuşit să-l dobândească, al oricărui fel de ordine întemeiată total sau parţial pe adevăr, şi – în cele din urmă – al ei înseşi.

Ea devine, de fapt, o parodie perfectă a dragostei creştine de adevăr. Aşa cum creştinul caută semnificaţia finală a orice şi nu este mulţumit până când nu înţelege că este întemeiat pe Dumnezeu şi voia Sa, tot aşa realistul se interesează de orice, dar numai pentru a fi capabil să nimicească orice sugestie de sau aspiraţie către ceva mai înalt, şi pentru a reduce şi a simplifica acel lucru prin cea mai evidentă şi ,,primară” explicaţie. Aşa cum creştinul Îl vede pe Dumnezeu în orice, tot aşa realistul vede doar „rasă” sau „sex” sau „mijloc de producţie”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] O distincţie făcută, de exemplu, de Arnold Lunn, în Revolta împotriva raţiunii, New York, Sheed and Ward, 1951, p. 5 şi în diferite părţi; şi de F.A. Hayek, în Contrarevoluţia ştiinţei, Glencoe, Illinois, The Free Press, 1952, p. 15-16. Primul autor este preocupat mai mult de ,,scientismul” teoretic, şi cel din urmă de cel practic.

[2] Hexaemeron I, 4.

[3] Dorinţa de putere, p. 5.