----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului

 

CARTEA A VIII-A

(Luca 16, 16 - 19, 28)

1. ,,Legea şi proorocii până la Ioan” (Luca 16, 16), nu pentru că Legea a căzut, ci pentru că începe propovăduirea Evangheliei (potrivit Romani 8, 1-2), căci lucrul mai mic este văzut a fi împlinit când lucrul mai mare îi urmează. Prin urmare, haideţi să ne angajăm energia către Împărăţia Cerurilor, căci tot cel care îşi încordează puterea se grăbeşte cu râvnă fierbinte şi nu slăbeşte cu minte leneşă. Astfel, există o înfocare evlavioasă a credinţei şi o nepăsare criminală. Multe legi sunt potrivit firii, astfel că deşi îngăduitoare faţă de dorinţele fireşti, ne cheamă la râvnă pentru dreptate; Hristos scurtează firea, pentru că de asemenea El retează plăcerile fireşti. Şi, în acest chip, haideţi să ne angajăm puterea către fire, ca să nu se scufunde în cele pământeşti, ci să se înalţe către cele cereşti.

2. ,,Tot cela ce îşi lasă muierea sa şi ia alta, preacurveşte, şi tot cela ce ia lăsată de bărbat, preacurveşte” (Luca 16, 18). Cred că ar trebui să vorbim mai întâi despre legea cununiei, pentru ca mai târziu să discutăm interdicţia privind divorţul. Căci unii oameni cred că toate căsătoriile sunt de la Dumnezeu, în primul rând pentru că este scris: ,,Ce au împreunat Dumnezeu, omul să nu despărţească” (Matei 19, 6). Prin urmare, dacă orice căsătorie este de la Dumnezeu, este oprit a desface orice căsătorie. Şi cum a spus apostolul: ,,De se despărţeşte cel necredincios, despărţească-se” (I Corinteni 7, 15) ? Prin aceasta, în chip minunat, el nu doreşte ca temeiurile pentru divorţ să rămână printre creştini şi arată că nu orice căsătorie este de la Dumnezeu; fiindcă nu prin judecata lui Dumnezeu femeile creştine sunt unite cu păgâni când Legea opreşte.

3. Dar se întâmplă precum spune Solomon: ,,Casă şi avere împărţesc părinţii fiilor; iar femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pildele lui Solomon 19, 14). Oricine cunoaşte limba greacă nu crede că acest lucru este contradictoriu. Fiindcă grecul spune cum trebuie ,,αρμοζεται”, căci o logodnă este potrivită şi o unire devotată este în acord cu toate lucrurile. Există armonie când tuburile orgii, unite cum se cuvine, păstrează harul cântecului dinainte dat şi secvenţa cuvenită menţine consonanţa strunelor. Astfel, căsătoria nu are propria ei armonie când o femeie păgână este unită împotriva legii cu un bărbat creştin. Prin urmare, acolo unde este căsătorie, este armonie; unde este armonie, Dumnezeu uneşte; unde nu există armonie, este dezbinare şi vrajbă, care nu sunt de la Dumnezeu, pentru că ,,Dumnezeu dragoste este” (I Ioan 4, 8).

4. Deci nu te lepăda de soţia ta, ca nu cumva să-L tăgăduieşti pe Dumnezeu ca Autor al unirii tale. Şi, într-adevăr, dacă tu ar trebui să îngădui şi să îndrepţi purtarea altora, cu atât mai mult pe cea a soţiei tale. Ascultă ce a spus Domnul: ,,Tot cela ce îşi va lăsa femeia sa, afară de cuvânt de curvie, o face pre ea să preacurvească” (Matei 5, 32). Şi cu adevărat dorinţa de a păcătui se poate apropia pe furiş de o femeie, care nu poate schimba căsătoria ei cât timp trăieşte soţul ei (potrivit Romani 7, 2; I Corinteni 7, 39).

Astfel, cel care este autorul greşelii este vinovat de păcat, fie că o soţie rodnică este alungată cu copiii ei, fie că este lepădată una bătrână cu pas şovăitor. Este un lucru grav dacă tu o înlături pe mamă şi păstrezi copiii, astfel că adaugi şi încălcarea evlaviei la batjocura dragostei; dar este un lucru şi mai grav dacă, din cauza mamei, tu alungi fiii, când copiii ar trebui mai degrabă să-l despăgubească pe tatăl lor pentru păcatul mamei lor. Cât de periculos este dacă tu sacrifici vârsta lor fragedă pentru o greşeală copilărească ! Cât de rău (eşti) dacă tu privezi bătrâneţea cuiva a cărui tinereţe tu ai încălcat-o.

Prin urmare, oare împăratul dă afară un veteran lipsit de glorie fără a-i plăti leafa şi îl alungă de pe proprietatea sa, şi oare fermierul alungă de pe pământul său un muncitor extenuat de truda lui ? Sau este drept a face unui egal (cu tine) ceea ce este oprit a face celor mai mici ?

5. Aşadar, tu alungi ca şi cum ar fi legal o soţie fără ca ea să fi greşit, şi crezi că poţi să procedezi astfel pentru că legea omenească nu o interzice. Dar Legea dumnezeiască o interzice; tu care te supui oamenilor, teme-te de Dumnezeu. Ascultă Legea Domnului căreia i se supun până şi cei ce fac legi: ,,Ce au împreunat Dumnezeu, omul să nu despărţească” (Matei 19, 6).

6. Dar aici este adus înainte nu numai o învăţătură cerească, ci şi lucrarea lui Dumnezeu. Te întreb, rabzi ca fiii tăi să fie supuşi unui tată vitreg câtă vreme tu trăieşti, sau să trăiască cu o mamă vitregă în timp ce mama lor trăieşte ? Să presupunem că o soţie repudiată nu se recăsătoreşte; şi această femeie ar trebui să te nemulţumească pe tine, soţul ei cu care, deşi un preacurvar, ea păstrează credinţa ? Să presupunem că ea se recăsătoreşte; necesitatea ei este greşeala ta, şi ceea ce tu crezi că este preacurvie este (de fapt) căsătorie (potrivit Matei 19, 9). Căci ce diferenţă este că permiţi aceasta ca un preacurvar sub masca unui soţ, sau cu o mărturisire deschisă a greşelii, în afară de cazul în care este mai grav că s-a făcut o lege, mai degrabă decât o înşelare a păcatului ?

7. Dar poate cineva spune: ,,Dar cum Moisi a poruncit să i se dea carte de despărţire şi s-o lase pre ea” (Matei 19, 7; potrivit A Doua Lege 24, 1) ? Cel care spune aceasta este evreu, cel care spune aceasta nu este creştin. Şi, prin urmare, pentru că el aduce această obiecţie, care este adusă Domnului, să-L lăsăm pe Domnul să-i răspundă: ,,Moisi după învârtoşarea inimii voastre a dat voie” să daţi carte de despărţire şi ,,să vă lăsaţi muierile voastre; dar din început nu a fost aşa” (Matei 19, 8). Moisi, se spune, a îngăduit, dar Dumnezeu nu a poruncit; dar Legea lui Dumnezeu a fost de la început. Care este Legea lui Dumnezeu ? ,,Pentru aceea va lăsa omul pre tatăl său şi pre mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24; potrivit Matei 19, 5). Deci, cel care o alungă pe soţia sa taie din propria lui carne, desparte trupul său.

8. Deci acest fragment arată ce a fost scris din pricina slăbiciunii omeneşti, nu ce a fost scris de Dumnezeu. De aici şi apostolul spune: ,,Poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia de bărbat să nu se despărţească” (I Corinteni 7, 10) şi, mai jos: ,,Iar celorlalţi eu zic, nu Domnul: de are vreun frate femeia necredincioasă” (I Corinteni 7, 12) şi o părăseşte. Astfel, acolo unde este o căsătorie inegală, el a adăugat: ,,De se despărţeşte cel necredincios, despărţească-se” (I Corinteni 7, 15). Totodată, acelaşi apostol a spus că nu este din Legea dumnezeiască ca orice fel de căsătorie să fie desfăcută, nici nu a poruncit, nici nu a dat autoritate celui care lasă, ci el a luat vina celui lăsat. Aceasta în termeni morali.

9. Cu toate acestea, deoarece El a avut drept scop a fi propovăduită Împărăţia lui Dumnezeu, şi când a spus că nici o cirtă din Lege nu poate să cadă, a adăugat: ,,Tot cela ce îşi lasă muierea sa şi ia alta, preacurveşte” (Luca 16, 18). Pe drept, apostolul aminteşte, spunând că aceasta este o mare Taină referitoare la Hristos şi la Biserică (potrivit Efeseni 5, 32). Astfel, tu descoperi o căsătorie de care nimeni nu se poate îndoi că a fost săvârşită de Dumnezeu, când El Însuşi spune: ,,Nimeni nu poate să vină către mine, de nu-l va trage pre el Tatăl cel ce m-au trimis pre mine” (Ioan 6, 44). Deoarece El singur putea săvârşi această căsătorie.

Şi, de aceea, Solomon a spus în mod mistic: ,,Femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pildele lui Solomon 19, 14). Bărbatul este Hristos, soţia este Biserica, o Soţie în dragoste, o Fecioară în nevinovăţie. Aşadar, haideţi să nu-l lăsăm pe cel pe care Dumnezeu l-a tras către Fiul să fie despărţit de prigoană (potrivit Romani 8, 35), nici abătut de extravaganţă, nici pustiit de filozofie, nici molipsit de Maniheu, nici pervertit de Arie, nici infectat de Savelie (potrivit Coloseni 2, 8). Dumnezeu a unit, un evreu să nu despartă. Toţi cei care doresc să pângărească adevărul credinţei şi înţelepciunea sunt preacurvari.

10. ,,Care este – se spune – cartea cea de slobozenie a maicii voastre cu care o am lăsat pre ea ?” (Isaia 50, 1). Tu ai auzit de divorţ; crede în căsătorie. Tu ai auzit ce spune Omul Însuşi poporului evreilor: ,,Iată pentru păcatele voastre v-aţi vândut şi pentru fărădelegile voastre am lăsat pre mama voastră” (Isaia 50, 1). Aşadar, rămâi în Casa Tatălui tău, rămâi cu Soţul tău, străduieşte-te să placi Bărbatului tău. O, minte care a crezut în Dumnezeu, fii o femeie virtuoasă ca ea, fie sufletul care aparţine Bisericii, fie Biserica despre care Solomon spune: ,,Femeie vrednică cine va afla, mai scumpă este una ca aceasta decât pietrele cele de mult preţ. Nădăjduieşte spre dânsa inima bărbatului ei” (Pildele lui Solomon 31, 10-11). Haideţi să vedem ce face această femeie pentru Soţul ei, care este lucrarea ei, care este ascultarea ei, de ce Hristos nădăjduieşte spre ea.

11. O soţie bună îl îmbracă pe Soţul ei. Fie ca credinţa noastră să-L îmbrace pe Iisus cu trupul Său, fie ca să îmbrace trupul Lui cu slava dumnezeirii Sale; exact aşa cum ea a făcut pentru Soţul ei acele haine cu ţesătură dublă (potrivit Pildele lui Solomon 31, 22), tot aşa ea Îl cinsteşte în veacul de acum şi în cel ce va să vină. Aceasta nu este o soţie obişnuită, ale cărei ţesături sunt astfel, al cărei Soţ nu găseşte să tragă de fire subţiri de lână (potrivit Pildele lui Solomon 31, 13), ci stăpânind dramurile virtuţii preţioase, care înalţă mâinile ei în nopţi (potrivit Pildele lui Solomon 31, 15), şi îndrumă lucrarea ei spre echilibru, şi cercetează greutatea purtării ei; mai mult, ea va şti să păstreze măsura faptelor ei, împletind ţesătură de trudă slăvită, îngrijorată de momentul când se va întoarce Soţul ei, neliniştită şi suspinând şi tânjind deja să fie cu Bărbatul ei, spunând: ,,Soţul meu zăboveşte să vină la mine (potrivit Matei 24, 48; Luca 12, 45); eu însămi trebuie să mă grăbesc la El. Mă voi întâlni cu El faţă către faţă, când El va veni întru slava Sa”.

12. Vino, Doamne Iisuse, să-Ţi afli mireasa, nepătată, neprihănită, care nu a pângărit Casa Ta, nici nu a fost nepăsătoare faţă de poruncile Tale. Fie ca ea să-Ţi spună: ,,Am aflat pre cel ce îl iubeşte sufletul meu” (Cântarea Cântărilor 3, 4), fie ca ea să Te conducă în casa vinului – căci ,,vinul veseleşte inima omului” (Psalmi 103, 16; potrivit Cântarea cântărilor 5, 2) –, fie ca ea să fie plină de Duhul, fie ca ea să recunoască taina, fie ca ea să spună proorocia (potrivit Ioil 2, 28-29).

13. ,,Era un om oarecare bogat, şi se îmbrăca în porfiră” (Luca 16, 19 – însă citatul folosit de Sfântul Ambrozie este următorul: ,,Un oarecare Dives se îmbrăca în porfiră”). Se întrezăreşte mai degrabă o istorisire decât o pildă atunci când este rostit şi un nume. Fiindcă Domnul nu-l înfăţişează fără scop pe Dives în iad, în greutatea foamei veşnice, după ce s-a bucurat de plăcerile lumeşti; nu este nepotrivit că el avea cinci fraţi (potrivit Luca 16, 28). Astfel, cele cinci simţuri ale trupului par să fi fost unite în înrudirea firii, ele au ars cu nenumărate dorinţe desfrânate; dar El l-a pus pe Lazăr în sânul lui Avraam (potrivit Luca 16, 22), ca în Portul păcii şi Adăpostul sfinţeniei, ca nu cumva noi, ispitiţi de desfătarea veacului de acum, să rămânem în păcatele noastre sau, copleşiţi de scârbă, să fugim de ostenelile strădaniilor.

 

Sfântul Evanghelist Luca

Evanghelia cneazului Mstislav al Novgorodului, începutul secolului XII, Moscova

 

Astfel, dacă Lazăr, sărac în această lume (potrivit Luca 16, 20), dar un om bogat înaintea lui Dumnezeu, sau dacă acelaşi apostol, neroditor în cuvinte, dar bogat în credinţă (potrivit Iacov 2, 5) – căci nu toată sărăcia este sfântă, nici bogăţiile păcătoase, ci aşa cum prisosul face de ocară bogăţiile, sfinţenia laudă sărăcia –; astfel, dacă un apostol care ţine adevărata credinţă şi nu caută subtilităţile cuvintelor, înşelăciunea argumentelor, acoperămintele pline de slavă deşartă ale aforismelor, primeşte o răsplată dată de interes în timp ce se luptă cu ereticii, Maniheu, Marcion, Savelie, Arie şi Fotin – căci ei sunt nimeni alţii decât fraţii evreilor, cu care sunt uniţi prin rudenia necredinţei (potrivit Luca 16, 28). Înfrânând de asemenea dorinţele trupului, care, aşa cum am spus, sunt încălzite de cele 5 simţuri, primeşte, spun, o răsplată dată de interes, pentru care există răsplata bogăţiei îmbelşugate şi desfătarea veşniciei.

14. Nici nu socotim neobişnuit să credem că el a vorbit de asemenea despre credinţa pe care a agonisit-o Lazăr fiind lepădat de la masa lui Dives; că, într-adevăr, bogatul mofturos s-a cutremurat la propriu de bubele lui Lazăr, şi în mijlocul ospeţelor sale extravagante şi al tovarăşilor săi de masă parfumaţi nu putea suferi duhoarea rănilor în timp ce câinii le lingeau (potrivit Luca 16, 19-21); că mirosul banilor şi firea însăşi erau o chestiune de batjocură pentru el, cu toate că aroganţa şi agitaţia celor bogaţi sunt manifestate prin semne corespunzătoare, deoarece ei sunt atât de uituci când vine vorba de condiţia umană, încât, ca şi cum ar fi tare departe de fire, ei iau câştigurile plăcerilor lor din suferinţa săracilor, îi batjocoresc pe cei sărmani, îi jignesc pe cei nevoiaşi şi îi pradă pe cei pe care s-ar cuveni să-i miluiască.

15. Aşadar, fie ca oricine le doreşte pe ambele să adune precum Lazăr. Cred că el se aseamănă cu cel care a fost adesea bătut de evrei pentru răbdarea credincioşilor şi chemarea neamurilor (potrivit II Corinteni 11, 24-25) şi şi-a oferit bubele trupului său spre lingere câinilor (potrivit Luca 16, 21), ca să spunem aşa, fiindcă este scris: ,,Întoarce-se-vor către seară, şi vor flămânzi ca un câine” (Psalmi 58, 17). Această taină a fost făcută cunoscută femeii hananeence (potrivit Matei 15, 22), căreia i s-a spus: ,,Nu este bine a lua pâinea fiilor şi a o arunca câinilor” (Matei 15, 26). Ea a cunoscut că aceasta nu este pâinea care se vede, ci aceea care este percepută, şi, prin urmare, răspunde: ,,Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmăturile ce cad din masa domnilor săi” (Matei 15, 27). Acele sfărâmături sunt din acea pâine. Şi pentru că pâinea este cuvântul, şi credinţa este a cuvântului, sfărâmiturile sunt, ca să spunem aşa, dogmele credinţei. Aşadar, pentru a arăta că ea a vorbit cu credinţă, Domnul a răspuns: ,,O ! muiere, mare este credinţa ta” (Matei 15, 28).

16. O, binecuvântate bube care împiedicaţi durerea veşnică, o, sfărâmituri bogate care respingeţi foamea veşnică, care umpleţi pe săracul care le adună cu hrana veşnică ! Conducătorul sinagogii ne-a alungat de la masa lui când a respins tainele lăuntrice ale Legii şi scrierilor prooroceşti (potrivit Luca 13, 14), deoarece sfărâmiturile sunt cuvintele Scripturilor, despre care este scris: ,,Ai lepădat cuvintele mele înapoi” (Psalmi 49, 18). Cărturarul ne-a izgonit, dar Pavel cu foarte multă afecţiune ne-a adunat, aducând neamurile laolaltă în mijlocul nenorocirilor sale.

I-au lins bubele cei care l-au văzut scuturând vipera, fără a se teme de muşcătura ei, şi au crezut (potrivit Faptele Apostolilor 28, 3-6). I-a lins bubele acel paznic al temniţei care a spălat rănile lui Pavel şi a crezut (potrivit Faptele Apostolilor 16, 27-34). Binecuvântaţi sunt câinii peste care este presărată roua unor asemenea răni, astfel că umple inima şi unge fălcile lor, astfel că ei cresc obişnuiţi a apăra casa, ferind turma, şi păzind-o împotriva lupilor.

17. Acum, pune înaintea ochilor tăi pe arieni, aţintiţi asupra unor scopuri lumeşti, care năzuiesc la tovărăşia puterii împărăteşti, astfel că ei atacă adevărul Bisericii cu braţe militare; nu ţi se pare că stau în porfiră şi pe canapele de in (potrivit Luca 16, 19) cei care apără lucrurile false în locul celor adevărate, (nu ţi se pare că) rostesc din abundenţă fraze extravagante, de vreme ce ei se laudă că pământul s-a cutremurat sub Trupul Domnului, cerul s-a întunecat, mările s-au deşteptat sau s-au liniştit cu un cuvânt, şi totuşi tăgăduiesc pe adevăratul Fiu al lui Dumnezeu ?

Pune înaintea ochilor tăi pe acel om sărman, care cunoscând că Împărăţia lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere (potrivit I Corinteni 4, 20), a rostit ceea ce a simţit în puţine cuvinte, spunând: ,,Tu eşti Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 16); nu ţi se pare că acei bogaţi sunt lipsiţi, dar această sărăcie este îmbelşugată ? Erezia, omul bogat, a alcătuit multe evanghelii, dar Credinţa, cel sărac, a păstrat numai Evanghelia pe care a primit-o; filozofia, omul bogat, a creat mulţi zei pentru ea însăşi, dar Biserica, cel sărac, nu cunoaşte decât Unul.

18. Deci între bogat şi sărac este o prăpastie mare, întrucât după moarte răsplăţile nu pot fi schimbate, de vreme ce bogatul este dus în iad, cerând săracului o înghiţitură de duh răcoritor (potrivit Luca 16, 24-26); căci apa este împrospătarea unui suflet aflat în mijlocul pătimirilor, despre care Isaia spune: ,,Scoateţi apă cu veselie din izvoarele mântuitorului” (Isaia 12, 3). Dar de ce este el muncit înainte de Judecată ? Fiindcă este o pedeapsă pentru cei voluptuoşi a le lipsi desfătările. Căci Domnul spune de asemenea: ,,Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pre Avraam şi pre Isaac şi pre Iacov, şi pre toţi proorocii întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 13, 28).

19. Dar acel bogat începe cu întârziere să fie un învăţător când el deja are timpul pentru a învăţa el însuşi, nu pentru a-i învăţa pe alţii. În acest fragment, Domnul afirmă cât se poate de limpede că Vechiul Testament este temelia credinţei (potrivit Luca 16, 27-31), tocind necredinţa evreilor şi înlăturând ticăloşia ereticilor, prin care o minte mai slabă este înfrântă; căci sunt prunci (potrivit Evrei 5, 13) cei care nu cunosc încă sporirile virtuţii.

20. Încă este îngăduit a observa care este îndemnul la milostivire în pilda iconomului de mai sus (potrivit Luca 16, 1-8) şi a bogatului de aici; probabil comparaţia este acolo cu sfinţii, pe care El îi numeşte prieteni şi cărora le dă corturi (potrivit Luca 16, 9), dar aici El învaţă că comparaţia trebuie să fie cu săracii.

21. ,,De va greşi ţie fratele tău, ceartă-l pre el” (Luca 17, 3). Cât de potrivit a adăugat El, după bogatul care este muncit în pedeapsă, învăţătura de a arăta milă faţă de cei care se pocăiesc cu adevărat de greşeala lor, ca nu cumva disperarea să nu scoată pe cineva din vinovăţie ! Într-adevăr, cât de cumpătat este El, astfel că nici iertarea nu este grea, nici îndurarea nu este slabă, ca nu cumva dojana aspră să descurajeze pe cineva sau încuviinţarea să invite la vină !

Astfel, de asemenea, în altă parte: ,,De îţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l mustră pre dânsul între tine şi între el singur” (Matei 18, 15), deoarece o mustrare prietenoasă face mai mult bine decât o acuzaţie furtunoasă; prima picură ruşine, cea din urmă stârneşte indignare. Fie ca cel care este mustrat să fie izbăvit mai degrabă pentru că se teme că va fi trădat. Într-adevăr, este bine ca cel care este mustrat să creadă că tu eşti mai degrabă un prieten decât un duşman; căci este mai uşor a te supune sfatului decât a ceda atacului.

De aceea, apostolul spune de asemenea: ,,Şi să nu-l socotiţi ca pre un vrăjmaş, ci să-l învăţaţi ca pre un frate” (II Tesalonicheni 3, 15), ca să se ruşineze. Deoarece frica este un paznic slab al statorniciei, dar modestia este un bun învăţător al datoriei; căci oricine se teme este silit, nu îndreptat, şi pune pe seama firii ceea ce este ruşinos a face.

22. Prin urmare, El a spus pe drept: ,,De va greşi ţie fratele tău” (Luca 17, 3), căci nu este o împrejurare echivalentă a păcătui împotriva omului şi (a păcătui) împotriva lui Dumnezeu (potrivit I Împăraţi 2, 26). În plus, apostolul, care este un tâlcuitor fidel al proorociei dumnezeieşti, spune: ,,De omul eretic după una (...) sfătuire, te fereşte” (Tit 3, 10), deoarece necredinţa nu este deopotrivă cu păcatul care se iartă. Şi de vreme ce greşeala surprinde foarte adesea prin neştiinţă, el porunceşte ca ea să fie mustrată, astfel încât încăpăţânarea să fie evitată şi un pas greşit să fie îndreptat.

23. Dar de ce (spune) ,,de şapte ori de se va întoarce la tine, zicând: căiescu-mă, iartă-i lui” (Luca 17, 4) ? Cu siguranţă fiindcă numărul iertărilor nu este menţionat sau, cu adevărat, pentru că Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Lui în cea de-a şaptea zi (potrivit Facerea 2, 2), odihna veşnică ne este făgăduită după săptămâna acestei lumi, ca aşa cum relele acestei lumi, fiind părăsite, vor înceta, asprimea pedepsei se va opri ? Deci nu este o Sâmbătă numai de zile, ci de luni şi prin urmare, în cea de-a zecea zi a lunii a şaptea, o Sâmbătă a sâmbetelor, nu numai de luni, ci de ani, şi nu numai de ani, ci şi de generaţii în final ale acestei lumi, al cărei chip este Marea Sâmbătă ca cea de-a şaptea săptămână din Lege, după care este prăznuit anul jubileu (potrivit Leviticul 23, 15-16; 25, 8, 10-11).

Domnul a dorit să ne dezvăluie această taină, când spune: ,,Nu-ţi zic ţie: până de şapte ori, ci: până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 22), deoarece în cea de-a şaptea generaţie, aşa cum ai potrivit lui Luca (potrivit Luca 3, 37), Enoh ,,răpitu-s-a, ca să nu schimbe răutatea mintea lui” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 11) şi acul mâhnirii a încetat în el. Aşadar, în cea de-a şaptezeci şi şaptea generaţie, Domnul S-a născut din Maria (potrivit Luca 3, 23-38); luând asupra Sa păcatele întregului neam omenesc, El a dat iertare de toate păcatele.

24. Prin urmare, oricât de mult înveţi potrivit literei a ierta adeseori şi a nu păstra indignarea – căci cel care se deprinde să ierte nu poate fi în nici un fel jignit –, totuşi recunoaşte taina. Pentru că Domnul nu a spus fără rost femeii în ziua sâmbetei: ,,Te-ai slobozit de boala ta” (Luca 13, 12), arătând poporului Său, care asemenea femeii L-ar urma când ar fi chemat, că prin venirea Lui El a iertat păcatele.

Astfel, şi Lameh este condamnat de şaptezeci de ori câte şapte (potrivit Facerea 4, 24), fiindcă oricine mărturiseşte un păcat în timp ce pedepseşte ofensează cu atât mai mult. Deci taina botezului îndepărtează toată ticăloşia răutăţii. Învaţă să ierţi jignirile aduse ţie, deoarece Hristos Şi-a iertat prigonitorii (potrivit Luca 23, 34).

25. Nici nu este fără semnificaţie faptul că El a pătimit într-o Mare Sâmbătă (potrivit Matei 27, 62; Luca 23, 54), arătând că va fi Sâmbăta în care moartea va fi nimicită de Hristos. Dar dacă evreii prăznuiesc atât de mult sâmbăta, încât ţin şi luna şi întregul an ca pe o sâmbătă (potrivit Leviticul 25, 10-11), cu cât mai mult noi trebuie să prăznuim Învierea Domnului. Din această pricină, strămoşii noştri ne-au lăsat moştenire să prăznuim toate cele cincizeci de zile ale Cincizecimii ca pe cele ale Paştilor, pentru că începutul celei de-a opta săptămâni înseamnă Cincizecimea.

De aceea, apostolul, ca un ucenic al lui Hristos, care ştia că există o diferenţă între anotimpuri, scriind corintenilor spune: ,,La voi, de se va întâmpla, mă voiu zăbovi, sau voiu şi ierna” (I Corinteni 16, 6) şi mai încolo: ,,Voiu rămâne în Efes până la praznicul a cincizeci de zile. Că mi s-a deschis mie uşă mare” (I Corinteni 16, 8-9). Astfel, el a petrecut iarna la corinteni, de ale căror păcate el a fost necăjit, fiindcă bunăvoinţa lor slăbea în privinţa slujirii lui Dumnezeu; el prăznuieşte Cincizecimea cu efesenii şi le încredinţează tainele, şi îşi linişteşte duhul căci i-a perceput înflăcăraţi cu râvna credinţei. Aşadar, în aceste cincizeci de zile, Biserica nu posteşte, ca în duminica în care învie Domnul, şi toate zilele sunt ca Ziua Domnului.

26. Va fi şi altă Zi a Domnului, în care Trupul Domnului va învia. Pavel cunoaşte aceasta, el care a spus: ,,Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi mădulare din parte” (I Corinteni 12, 27). Căci acesta este Trupul Domnului, şi oasele oaselor Lui se unesc cu Capul, căci ,,Hristos este cap bisericii” (Efeseni 5, 23). Atunci foamea va înceta, de vreme ce în desfătarea veşnică, oboseala, grija şi scârba vor înceta. Apoi, moartea va fi nimicită, fiindcă ,,vrăjmaşul cel mai de pre urmă ce se surpă, moartea este” (I Corinteni 15, 26). Pentru că deşi a încetat în Enoh şi nu a fost găsită în el (potrivit Facerea 5, 24; Înţelepciunea lui Solomon 4, 11), încă nu a fost nimicită, deoarece el a fost luat ca să scape de ea; Hristos S-a jertfit pentru a o nimici. Şi, astfel, el a spus bine: ,,Unde îţi este moarte, boldul tău ? Unde îţi este Iadule, biruinţa ta ?” (I Corinteni 15, 55; potrivit Osie 13, 14).

Aşadar, în această Înviere Hristos va învia din nou precum în propriul Lui Trup. Prin urmare, ,,fericit şi sfânt este cel ce are parte întru învierea cea dintâi” (Apocalipsis 20, 6); deoarece exact aşa cum Hristos ,,începătură celor adormiţi s-au făcut” (I Corinteni 15, 20), tot aşa atunci începătură celor care vor învia (vor fi) Sfinţii Bisericii Lui.

27. Petru nu putea să cunoască această taină. Probabil el o ştia referitor la Enoh; totuşi cine putea cuprinde cu o minte omenească taina ascunsă în Dumnezeu (potrivit Coloseni 1, 26) ? Prin urmare, fie ca Domnul să vină în sufletul meu, în mintea mea, şi să o supună Lui Însuşi, ca atunci când mintea mea este supusă, eu să pot spune: ,,Nu mă voiu teme de rele, că tu cu mine eşti” (Psalmi 22, 4).

28. ,,De aţi avea credinţă ca un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi v-ar asculta pre voi” (Luca 17, 6). El a vorbit mai sus de grăuntele de muştar (potrivit Luca 13, 19); acum, El propovăduieşte despre dud. Citesc despre un copac, dar nu cred în copac. Din ce pricină, ce folos este pentru noi, aici, ca un copac ce va purta roade pentru ţăranii care se ostenesc să fie dezrădăcinat şi sădit în mare ? Deşi socotim că este cu putinţă pentru virtutea credinţei ca natura nesimţitoare să se supună poruncilor raţionale, ce diferenţă face însăşi specia copacului ?

Într-adevăr, eu citesc: ,,Păstor eram scuturând dude” (Amos 7, 14), şi cred că acest lucru însemna pentru noi un prooroc, fiindcă dintr-o turmă de păcătoşi, un păcătos s-a pocăit el însuşi, deşi este potrivit ca un viitor prooroc să fie văzut că a căutat rodul păgânilor printre spini, că a cules hrană din spini înainte de a pune turmele depravate şi detestabile ale păgânilor, popoarele neamurilor, în păşunile scrierilor sale, ca ele să se poată îngrăşa din gustarea duhovnicească, şi el să poată lua lapte duhovnicesc de la un păcătos pocăit.

29. Dar de vreme ce se spune în altă Carte a Evangheliei referitor la munte (potrivit Matei 17, 20), a cărui asemănare – gol de viţe roditoare şi lipsit de măslini, sterp de recoltă, potrivit pentru vizuine de animale şi agitat încontinuu de fiarele sălbatice care dau târcoale – este văzută a exprima înălţimea care creşte a răutăţii duhovniceşti (potrivit II Corinteni 10, 5; Efeseni 6, 12), precum este scris: ,,Iată eu (vin) către tine muntele cel stricat, care strică tot pământul” (Ieremia 51, 25), este potrivit să credem că s-a spus în acest loc, de asemenea, (acelaşi lucru) de vreme ce credinţa elimină duhul necurat, mai ales că firea copacului se potriveşte cu opinia.

Fiindcă rodul lui este alb în prima floare, apoi când este deja format este arămiu, şi se face negru la maturitate. De asemenea, diavolul, izgonit de ocolirea adevărului din floarea albă şi puterea arămie a firii sale îngereşti, se zbârleşte cu duhoarea hidoasă a păcatului. Iată-L pe El spunându-ţi ţie acelaşi lucru precum dudului: ,,Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare” (Luca 17, 6), când El a izgonit legiunea din om, şi i-a îngăduit să intre în porci, care, istoviţi de duhul demonic, s-au aruncat în mare (potrivit Luca 8, 30-33).

30. Prin urmare, acest fragment este încurajator pentru credinţă (potrivit Luca 17, 5), învăţând de asemenea că ceea ce este consacrat din punct de vedere moral poate fi desfiinţat prin credinţă. Însă dragostea este revărsată din credinţă, şi nădejdea din dragoste, şi din nou în circuitul sfânt (potrivit I Corinteni 13, 13).

31. Urmează că nimeni nu se poate mândri cu lucrările, pentru că pe drept noi datorăm supunere Domnului. Căci dacă tu nu spui slugii tale care ară sau hrăneşte vitele, ,,treci de şezi” (Ieşirea 3, 3; Luca 17, 7) – când se înţelege că nimeni nu şade dacă nu merge mai înainte; apoi, de asemenea, Moisi a mers mai întâi pentru a vedea ,,vedenia mare” (Ieşirea 3, 3) –; aşadar, dacă tu nu numai că nu spui slugii tale ,,şezi” (Luca 17, 7), ci îi ceri (să facă) altă slujbă, şi nu îi mulţumeşti astfel, nici Domnul nu îngăduie să existe rânduiala unei singure lucrări sau trude pentru tine, deoarece atâta vreme cât trăim trebuie întotdeauna să lucrăm (potrivit Luca 17, 8-9).

32. Aşadar, cunoaşte că eşti o slugă copleşită de foarte multe ascultări. Tu poţi să nu te aşezi primul, fiindcă tu eşti numit fiu al lui Dumnezeu – harul trebuie recunoscut, dar firea nu trebuie trecută cu vederea –, nici să nu te lauzi dacă ai slujit bine, precum se cuvenea să faci (potrivit Luca 17, 10). Soarele ascultă, luna se supune (potrivit Isus Navi 10, 12-13; Cartea lui Ieremia Proorocul 1, 51), îngerii slujesc.

Vasul neamurilor, ales de Domnul (potrivit Faptele Apostolilor 9, 15), spune: ,,Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am gonit biserica lui Dumnezeu” (I Corinteni 15, 9). Apoi, în altă parte, arătându-se pe sine că nu este conştient de nici o vină, a adăugat: ,,Pentru că nimic pre mine nu mă ştiu vinovat” (I Corinteni 4, 4). Prin urmare, haideţi să nu cerem laudă de la noi înşine, nici să o luăm înaintea Judecăţii lui Dumnezeu şi să anticipăm hotărârea Judecătorului, ci păstreaz-o pentru vremea ei proprie, pentru propriul Judecător. De acum încolo, nerecunoscătorii sunt mustraţi şi astfel, în cele din urmă, ajungem la reflectarea la Judecata viitoare.

,,Într-acea zi cela ce va fi deasupra casei şi vasele lui în casă, să nu se pogoare să le ia pre ele, şi cel ce va fi în câmp, asemenea să nu se întoarcă înapoi. Aduceţi-vă aminte de muierea lui Lot” (Luca 17, 31-32 – în citatul folosit de Sfântul Ambrozie, în loc de ‘vase’, sunt ‘bunuri’).

33. Întrebat de ucenici când va veni Împărăţia lui Dumnezeu (potrivit Faptele Apostolilor 1, 6), Domnul a spus: ,,Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21), într-adevăr, prin adevărul harului, nu prin robia vinovăţiei. Aşadar, fie ca cel care va fi liber să fie o slugă a Domnului (potrivit I Corinteni 7, 22), căci în măsura în care ne împărtăşim de robie, ne împărtăşim şi de Împărăţie. De aceea, El a spus: ,,Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21), şi nu a spus când va veni, ci a spus că va fi o Zi a Judecăţii, astfel că El a strecurat în toţi groaza de Judecata care va să vină (potrivit Matei 24, 30-31), nici nu a adăugat chezăşia amânării ei.

34. Şi ca nu cumva să fie văzut că Şi-a întristat ucenicii dacă le-ar fi refuzat ceva, El spune în altă carte: ,,Iar de ziua aceea şi ceasul, nimeni nu ştie, nici Îngerii din ceruri, fără numai Tatăl meu singur” (Matei 24, 36 – în citatul folosit de Sfântul Ambrozie scrie: ,, ... nimeni nu ştie, nici Îngerii din ceruri, nici Fiul”). În chip potrivit, El L-a pus pe Fiul în mijloc, deoarece acelaşi Fiu al Omului este Fiul lui Dumnezeu, astfel că noi credem că (cuvântul) a fost spus mai degrabă potrivit cu Fiul Omului, fiindcă El ştie sfârşitul vremii, nu prin firea omului, ci prin Firea lui Dumnezeu. Nici nu este scoasă din credinţă dacă tu o iei ca referindu-se la Fiul lui Dumnezeu. Căci de ce ar ascunde Dumnezeu Tatăl ceva de Fiul, căruia El I-a dat toate lucrurile (potrivit Ioan 3, 35) ? Sau cum Cel care a dat puterea Judecăţii înseşi (potrivit Ioan 5, 22) nu dă cunoaşterea vremurilor ?

Apoi, cum se poate ca Fiul să nu ştie ce ştie Tatăl, când Fiul este întru Tatăl (potrivit Ioan 14, 11), şi de asemenea Duhul cearcă adâncurile lui Dumnezeu (potrivit I Corinteni 2, 10), când Fiul Însuşi este adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu (potrivit Romani 11, 33) ? Însă El arată în alt loc de ce nu este dornic să spună: ,,Nu este al vostru a şti anii sau vremile, care Tatăl le-au pus întru a sa stăpânire” (Faptele Apostolilor 1, 7).

 

Sfânta Treime. Frescă din biserica Mânăstirii Gracanica, Serbia

 

35. Vezi tu unde ajunge oricine tăgăduieşte că Treimea este de o putere, că există ceva pe care Fiul nu-l cunoaşte ? Căci de ce ar tăinui Tatăl de propriul Lui Fiu ? Fiindcă noi ezităm să împărtăşim altora ceea ce ştim fie din invidie, fie ca nu cumva, poate, să fim trădaţi, dar nici o bănuială de invidie nu cade asupra Tatălui şi nici o bănuială de trădare asupra Fiului. Deci, Ei sunt de o ştiinţă, deoarece Ei sunt de o putere. Atunci, Cel care cunoaşte semnele Judecăţii ce va să vină, într-adevăr, cunoaşte şi sfârşitul.

36. Căci de ce nu ar şti Cel care este precum fulgerul care fulgeră (potrivit Luca 17, 24), de vreme ce Lumina, Fiul lui Dumnezeu (potrivit Ioan 1, 9), luminează partea lăuntrică a tainei cereşti ? ,,Într-această noapte” (Luca 17, 34 – însă citatul folosit de Sfântul Ambrozie este: ,,Într-acest ceas”), se spune. Aşadar El ştie şi ceasul, dar El îl ştie pentru Sine; El nu îl ştie pentru mine. Apoi, în mod potrivit El afirmă că pricina potopului şi a focului şi a Judecăţii a purces de la păcatele noastre (potrivit Luca 17, 26-30), deoarece Dumnezeu nu a creat răul, ci răsplăţile noastre l-au născocit pentru ele însele.

,,Mâncau, beau, se însurau, se măritau” (Luca 17, 27),

37. nu astfel că nunţile sunt condamnate – nici mâncarea nu este condamnată, de vreme ce una este întreţinere pentru posteritate şi cealaltă pentru fire; însă în acelaşi timp, noi trebuie să ne despărţim de această lume –, dar este căutată o măsură în toate lucrurile, căci ,,ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37). Să existe un oarecare acord în ce priveşte timpul, ca să putem fi liberi pentru rugăciune. Să existe o oarecare cumpătare a religiei şi un răgaz al curăţiei între grijile acestei lumi şi beţia neînfrânării (potrivit I Corinteni 7, 5).

38. Aşadar, fiindcă este necesar din pricina celui rău ca cei virtuoşi să pătimească căinţa inimii şi a duhului în lumea aceasta, pentru a primi o răsplată mai îmbelşugată în cea viitoare, ei sunt învăţaţi ca un ajutor: ,,Cei din Iudeea să fugă la munţi” (Matei 24, 16). Care este acea Iudee ? Căci eu ştiu de asemenea o altă Iudee potrivit duhului, nu literei: întrucât ,,cunoscut este în Iudeea Dumnezeu” (Psalmi 75, 1). Atunci, ce fel de munţi sunt aceia care pot domoli înaintarea viitoarei Judecăţi, când este scris: ,,Se vor cutremura de tine munţii” (Isaia 64, 3) ?

,,Cerul şi pământul vor trece” (Luca 21, 33): cum va rămâne neatinsă o bucată de pământ, sau cum mă voi ascunde de urgia Celui care tulbură adâncul mării ? ,,De mă voiu sui în cer, tu acolo eşti; de mă voiu pogorî în Iad, de faţă eşti” (Psalmi 138, 7; potrivit Amos 9, 2). Deci, Cel care este pretutindeni nu poate fi amăgit, ci domolit.

39. Această Zi a Judecăţii este aproape. Dacă nu vrei să fii prins, teme-te în fiecare zi, fugi în fiecare zi. Tu întrebi, cum poţi fugi ? ,,În munte înalt te suie, cel ce binevesteşti Sionului” (Isaia 40, 9; potrivit Naum 1, 15), ca să poţi sta pe vârful vredniciilor minunate; căci ,,dumnezeul munţilor este Domnul Dumnezeul lui Israil, iar nu dumnezeul văilor” (III Împăraţi 20, 28). Înalţă-te acolo unde şade Hristos de-a dreapta lui Dumnezeu (potrivit Romani 8, 34; Coloseni 3, 1), ale cărui ,,temelii în munţii cei sfinţi” (Psalmi 86, 1), şi ,,munţi împrejurul lui” (Psalmi 124, 2). Muntele tău este Pavel, muntele tău este Petru. Pune piciorul cugetului tău pe credinţa lor. Ziua Judecăţii îi găseşte pe cei întemeiaţi în Legea lui Dumnezeu şi moştenirea credinţei, nu pentru pedeapsă, ci pentru slavă.

40. Dacă oricine aflat pe acoperiş (potrivit Luca 17, 31), adică deja pe înălţimi, se urcă pe vârful casei sale şi pe virtuţile sale remarcabile, fie ca el să nu se întoarcă la lucrările pământeşti ale acestei lumi. Căci eu ştiu acoperişul pe care Raav, curva în persoană, Biserica în taină, s-a unit prin tovărăşia sfintelor taine cu neamurile păgânilor, a ascuns iscoadele pe care Isus le-a trimis; dacă ei ar fi coborât la etajele de mai jos ale casei, ar fi murit în mâinile iscoadelor care fuseseră trimise să-i prindă (potrivit Isus Navi 2, 1-21; Evrei 11, 31; Iacov 2, 25).

Aşadar, acoperişul este slujba unei minţi înalte şi vârful sufletului, astfel că slăbiciunea goală a trupului este ascunsă. De aceea, slăbănogul de asemenea îmi pare a fi un sfânt, el care a fost coborât prin acoperiş de patru tineri (potrivit Marcu 2, 3-4), deoarece cu ajutorul celor patru virtuţi, chibzuinţa, tăria sufletească, cumpătarea şi dreptatea, el s-a aruncat pe sine la picioarele lui Hristos cu înălţimea cugetului. Căci nimic nu este mai înalt decât smerenia, care nu ştie cum să fie slăvită ca şi cum ar fi superioară, fiindcă nimeni nu se străduieşte pentru ceea ce socoteşte a fi mai jos decât el.

41. Dar de vreme ce suntem preschimbaţi la Judecată, haideţi să nu plecăm de pe acoperiş, ca nu cumva să fim luaţi în timp ce căutăm să mutăm bunurile care sunt în casă (potrivit Luca 17, 31). Fiindcă bunurile nu sunt argint şi aur în fiecare casă, ci în multe ele sunt de lemn (potrivit II Timotei 2, 20), nici nu este fiecare casă plină, deoarece există şi case goale, lucru pe care îl cunoaşte proorocul care a spus: ,,Ce îţi este ţie, că acum v-aţi suit toţi în poduri în deşert ? Este plină cetatea de cei ce strigă” (Isaia 22, 1-2 – în citatul folosit de Sfântul Ambrozie este, în loc de ‘poduri în deşert’, ‘case goale’). Şi el a adăugat: ,,Toţi boierii tăi au fugit” (Isaia 22, 3), oricine din tine a fost rănit şi a căzut din credinţă la necredinţă: Savelie este rănit, Valentin este rănit, Arie este rănit, căci ei au fost găsiţi în case goale.

42. Ai vrea să vezi o casă plină ? Urmează-l pe Petru când a flămânzit, pe când urca în părţile de sus ale casei. Acolo el a cunoscut taina adunării Bisericii, astfel că el nu a socotit necurat neamul păgân, a cărui credinţă putea fi curăţită de orice pată (potrivit Faptele Apostolilor 10, 9-16). Dar vasele sunt de lut, astfel că trupul este un vas. Şi de aceea, ia aminte ca nu cumva din dorinţa trupului să lepezi preocupările nobile ale minţii. Dacă Petru nu a primit taina când se afla jos, cum o vei primi tu ? El a primit-o, pentru că s-a suit să vestească Evanghelia Domnului şi nu s-a temut de pătimirea trupului.

43. Aşadar, ,,cela ce va fi deasupra casei şi vasele lui în casă, să nu se pogoare să le ia pre ele, şi cel ce va fi în câmp, asemenea să nu se întoarcă înapoi” (Luca 17, 31). Cum pot să înţeleg ce este câmpul dacă nu mă învaţă Iisus Însuşi, spunând: ,,Nimeni punându-şi mâna sa pre plug, şi căutând înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62). Cel mai leneş stă în casă, cel harnic seamănă în câmp; cel slab la vatră, cel puternic la plug. Mirosul unui câmp este bun: fiindcă mirosul lui Iacov este mirosul unei ţarini pline (potrivit Facerea 27, 27). Un câmp este plin de flori, este plin de roade felurite. Deci ară-ţi câmpul dacă ai vrea să fii trimis în Împărăţia lui Dumnezeu.

Fie ca câmpul tău să înflorească, să fie roditor în răsplăţi bune. Fie ca acolo să fie ,,o vie rodită în laturile casei tale” şi ,,tinere odrasle de măslin împrejurul mesei tale” (Psalmi 127, 3-4). Fie ca sufletul tău, care deja cunoaşte rodnicia lui, semănată cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi arată de chibzuinţa duhovnicească, să spună lui Hristos: ,,Vino frăţiorul meu să ieşim la ţarină” (Cântarea cântărilor 7, 11) şi fie ca El să răspundă: ,,Intrat-am în grădina mea, sora mea mireasă cules-am smirna mea” (Cântarea cântărilor 5, 2). Căci ce este mai bun decât recolta credinţei, prin care este adunat rodul Învierii, prin care este udată primăvara bucuriei veşnice ?

44. Aşadar de vreme ce îţi este interzis a căuta înapoi (potrivit Luca 9, 62), cu atât mai mult îţi este oprit a te întoarce să-ţi iei haina; fiindcă tu ai aflat că trebuie să îi dai şi cămaşa celui ce ţi-a cerut haina (potrivit Matei 5, 40). Prin urmare, îndreptându-te către Împărăţia Cerurilor, nu poţi să cauţi bogăţie şi avere. De asemenea, eu cunosc altă haină, cu privire la care apostolul ne îndeamnă, ca ,,dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui; şi îmbrăcându-vă întru cel nou” (Coloseni 3, 9-10), să nu căutăm haina greşelii noastre dinainte. De aceea, şi Mireasa spune: ,,Dezbrăcatu-m-am de haina mea, cum mă voiu îmbrăca cu ea ?” (Cântarea cântărilor 5, 4). Pentru că tu trebuie nu numai să părăseşti păcatele tale, ci şi să nimiceşti orice amintire a fostului tău caracter. În sfârşit, Pavel, ,,cele dinapoi uitându-le” (potrivit Filippeni 3, 13), a şters vina şi nu a neglijat pocăinţa.

45. Din această pricină, Domnul spune: ,,Aduceţi-vă aminte de muierea lui Lot” (Luca 17, 32), care, fiindcă a căutat înapoi, a pierdut slujirea propriei ei firi (potrivit Facerea 19, 26; Înţelepciunea lui Solomon 10, 7); căci înapoi este satana (potrivit I Timotei 5, 15), înapoi este Sodoma. Deci fugi de lipsă de cumpătare, fereşte-te de risipă. Şi ca tu să poţi cunoaşte că nu toţi pot fugi la munte, aminteşte-ţi că cel care nu s-a întors la vechile lui preocupări – căci a ales Sodoma înainte (potrivit Facerea 13, 10-14) – a scăpat, pentru că a venit la munte (potrivit Facerea 19, 30); dar cea care a fost mai slabă fiindcă a căutat înapoi, nu a putut veni la munte, deşi susţinută de soţul ei, ci a rămas.

 

Femeia lui Lot privind înapoi. Mozaic din Catedrala din Monreale, Sicilia, secolul XII

 

46. ,,Într-această noapte vor fi doi într-un pat; unul se va lua şi altul se va lăsa” (Luca 17, 34). El a spus în mod potrivit ,,noapte”, deoarece antihrist este ceasul întunericului, de vreme ce el răspândeşte întuneric în inimile oamenilor când spune că el este Hristosul; din când în când apar prooroci mincinoşi, care spun că acum Iisus este în pustie, ca să-şi bată joc de greşeala bănuielii vagi din locurile lăuntrice (potrivit Matei 24, 24, 26; Luca 17, 21, 23), astfel că cei care au auzit sunt siliţi de numele puterii slăvite. Dar Hristos, ca fulgerul care fulgeră (potrivit Matei 24, 27; Luca 17, 24), împrăştie razele Luminii Sale în toată lumea; aşadar, El nici nu rătăceşte prin pustie, nici nu este închis în alte locuri, pentru că ,,umplu eu cerul şi pământul, zice Domnul” (Ieremia 23, 24); însă El străluceşte cu lumina măreţiei Sale astfel ca noi să putem vedea slava Lui în acea noapte a Învierii. Prin urmare de ce spune El,

47. ,,doi într-un pat, (...) două vor măcina împreună (...) doi vor fi în câmp, unul se va lua şi altul se va lăsa” (Luca 17, 34-36) ? Neîndoios, Dumnezeu nu este atât de nedrept încât să-i despartă pe cei egali în râvnă şi tovărăşia vieţii, deopotrivă în particularitatea faptelor şi răsplata vredniciilor. Nu aşa; ci felul răsplăţii lor concordă cu faptele oamenilor.

Aşadar, dreptul la o legătură nu face egale vredniciile oamenilor; căci în râvna pentru religie, un tată se ridică împotriva unui fiu şi un fiu împotriva unui tată (potrivit Luca 12, 53), pentru că nu toţi termină ceea ce încep, ci ,,cela ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22). În plus, Domnul cercetează amănunţit nu supunerea publică, ci dispoziţia personală; căci dacă tu oferi corect şi nu împarţi drept, jertfa nu poate fi primită de Dumnezeu (potrivit Facerea 4, 7).

Prin urmare, dintr-un pat, căci este patul neputinţei omeneşti, pentru că este scris: ,,Tot aşternutul lui l-ai întors când zăcea el” (Psalmi 40, 3) – unul este lăsat, celălalt luat. Acela care este luat este răpit pentru a-L întâlni pe Hristos în văzduh (potrivit I Thesalonicheni 4, 17), dar cel care este lăsat este condamnat.

48. ,,Două vor măcina împreună” (Luca 17, 35). Într-adevăr, aceasta pare să îi închipuie pe cei care caută hrană din locuri ascunse şi o aduc dinăuntru la arătare. Cu toate acestea, trebuie întrebat de ce femeile macină, decât dacă, poate, precum citim în Isaia: ,,De veţi aduce mie făină de grâu ... urâciune este mie” (Isaia 1, 13), astfel că făina este adusă de cei care macină. Deci, haideţi să discutăm cine macină, şi ce macină, şi ce este moara.

Probabil, lumea este moara – mai potrivit, cred, deoarece este reprezentată forma trupului omenesc – în care sufletul nostru este îngrădit într-o închisoare trupească deja, dacă poartă grijă de cele bune, face pâine cerească (potrivit Ioan 6, 51; I Corinteni 10, 17). Prin urmare, în această moară, sau sinagogă, sau suflet vinovat de păcate, grâul, zdrobit prin măcinare şi înmuiat de umezeală nesănătoasă, nu poate despărţi pe cele lăuntrice de cele dinafară şi va fi lăsat fiindcă făina sa nu a fost primită. Dar, cu adevărat, Sfânta Biserică, sau un suflet nepătat de pângăririle fărădelegilor, care macină un grâu care este uscat de căldura Soarelui veşnic, pe care Dumnezeu aşa l-a înveşmântat precum voieşte (potrivit Matei 6, 30; Luca 12, 28), şi îngerii l-au curăţit de toată pata ticăloşiei, aduce lui Dumnezeu făină fină bună din locurile tainice ale oamenilor şi (Îi) încredinţează pârga jertfei sale (potrivit Psalmi 77, 28).

49. Vor fi nu numai două femei măcinând, ci şi doi bărbaţi lucrând în acelaşi câmp (potrivit Luca 17, 35-36), dintre care unul va fi luat, semănătorul bun, care nu a semănat pe cale, ci pe pământul arat şi cultivat (potrivit Luca 8, 5, 8), astfel încât pământul îşi înmulţeşte rodul apăsat de umilinţă, nu risipit cu ostentaţie; dar semănătorul de zizanii, din care este făcută o făină vrednică de dispreţ (potrivit Matei 13, 25-30), va fi lăsat.

Aşadar putem descoperi cine sunt feluriţii ţărani, dacă observăm pentru ce pricină a spus apostolul că există în noi două νους, adică două minţi (potrivit Romani 7, 23); poate pentru că există una a omului dinafară, care este stricăcios, şi alta a celui dinlăuntru, care este înnoit prin sfintele taine (potrivit II Corinteni 4, 16). Şi probabil, ceea ce este înălţat este inferior, ,,în deşert umflându-se din mintea trupului său, şi neţinând capul” (Coloseni 2, 18-19), pentru că se abate de la respectarea învăţăturilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos; căci El este Capul tuturor, Cel care este Ziditorul tuturor (potrivit Coloseni 2, 10). Celălalt care este mai distins, care iubeşte smerenia, caută înţelepciunea, nu trece cu vederea mila, este într-adevăr un semănător bun, căci ,,risipit-au, dat-au săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului” (Psalmi 111, 8).

Deci unul este trupesc, celălalt duhovnicesc. Căci aşa cum înţelegem din cuvintele apostolului că ademenitorul care se înalţă pe sine cu duh semeţ este umflat din mintea trupului, tot aşa am arătat că omul sfânt este înnoit în duhul minţii lui, precum spune acelaşi autor: ,,Să vă înnoiţi iarăşi cu duhul minţii voastre” (Efeseni 4, 23).

Astfel, el a arătat că există două minţi, una care – cucerită de păcat – este făcută o minte a trupului, cealaltă care – unită cu Duhul – se leapădă de ispitirile trupului.

50. Există în noi nu numai două minţi, ci de asemenea două legi, cea pe care apostolul ne-a tâlcuit-o, zicând: ,,Că împreună mă veselesc cu legea lui Dumnezeu după omul cel dinlăuntru. Dar văz altă lege întru mădularele mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele şi dându-mă pre mine rob legii păcatului, care este întru mădularele mele” (Romani 7, 22-23). Astfel există legea omului dinlăuntru şi de asemenea cea a omului dinafară; prima interzice păcatul, cea din urmă îndeamnă la păcat; prima condamnă fărădelegea, cea din urmă o sugerează; prima instruieşte mintea, cea din urmă o ispiteşte.

De asemenea există alte două legi mai puternice în noi, cea a lui Dumnezeu, cealaltă a păcatului, potrivit aceluiaşi dascăl, care spune: ,,Deci dar eu însumi cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu; iar cu trupul legii păcatului” (Romani 7, 25). Şi este arătat că dacă tu ai vorbi numai despre cea a minţii, tu ai arăta că ea este opusă trupului. Astfel când Pavel spune că el slujeşte cu mintea Legii lui Dumnezeu, într-adevăr el arată că mintea în sine, dacă nu este cucerită de trup, este creată ca bună, astfel ca să se împotrivească păcatului prin fire.

Aşadar, când este cucerită, mintea este a trupului, având nu din fire, ci din trup pricina căderii sale, şi când este cucerită trece, ca să spunem aşa, pe numele şi proprietatea cuceritorului ei; astfel prin fire este potrivnica trupului. Deci noi slujim lui Dumnezeu cu mintea şi păcătuim cu trupul. În plus, mintea ar fi mai bună dacă nu şi-ar neglija îndatorirea ei religioasă de a colabora cu Sfântul Duh.

51. Aşadar există două minţi la lucru în câmpul nostru, una care poartă rodul bun prin sârguinţă, şi cealaltă (care) pierde prin neglijenţă, pe care Dătătorul Legii o numeşte sânge, spunând: ,,Că sângele este sufletul fiecăruia trup” (Leviticul 17, 11 – însă Sfântul Ambrozie foloseşte alt citat: ,,Că sângele fiecăruia trup este viaţa lui”). Din acest motiv, foarte mulţi amintesc şi că este scris: ,,Fără numai carne cu sângele sufletului să nu mâncaţi” (Facerea 9, 4), ca nu cumva noi, cărora ni se cuvine să fim reînnoiţi de Cuvântul lui Dumnezeu, să gândim la desfătări trupeşti – care sunt pătate de rănile sufletului – ca reînnoire mai degrabă decât ca vinovăţie a sângelui. Astfel, hrana reînnoirii este hrana sângelui; căci precum Trupul Domnului este cu adevărat hrană, tot aşa Sângele Lui este cu adevărat băutura noastră (potrivit Ioan 6, 55).

Prin urmare, fie ca noi să aducem Domnului hrana bună din faptele noastre, ca nu cumva când El va veni din nou şi nu va găsi nici un rod, precum în acel smochin (potrivit Marcu 11, 13), flămând din cauza sterpăciunii vredniciilor noastre, să respingă jertfa evlaviei, spunând către acel suflet pe care l-a găsit neroditor şi pătat de sânge: ,,De acum să nu se mai facă din tine rod în veci” (Matei 21, 19). ,,Că sângele fiecăruia trup este viaţa lui” (Leviticul 17, 11).

Există de asemenea un suflet mai desăvârşit, despre care Dumnezeu a spus: ,,Că toate sufletele ale mele sunt, precum sufletul tatălui, aşa şi sufletul fiului al meu este” (Iezechiil 18, 4).

52. Nici nu este nemaiauzit a tâlcui două popoare, şi anume, că în această lume, care este foarte adeseori asemuită cu o ţarină (potrivit Matei 13, 39), există două popoare, cel al credincioşilor, celălalt care nu crede, care vor primi răsplata pentru vredniciile lor şi, prin urmare, cel care este credincios este luat, celălalt care este lipsit de credinţă este lăsat (potrivit Matei 24, 40; Luca 17, 36).

Deci, cele două femei măcinând sunt două suflete (potrivit Matei 24, 41; Luca 17, 35), sau, cu siguranţă, Biserica şi sinagoga; fiindcă se obişnuieşte ca o imagine din Sfânta Scriptură să nu aibă o tâlcuire, ci mai multe, astfel că o afirmaţie poate conţine multe aspecte. Astfel, mintea trupului şi sufletul trupului şi sinagoga adună grâul şi macină făina care este jertfită zadarnic (potrivit Isaia 1, 13); dar mintea care este primitoarea mântuirii, sau Biserica lui Dumnezeu, curăţă şi macină făina duhovnicească a adevăratei Legi. De aceea, ele devin de asemenea pâinea punerii înainte pe care doar preoţii o pot mânca, ei cărora li se porunceşte să mănânce o pâine mai curată (potrivit Leviticul 24, 5-7), care cu adevărat s-a pogorât din cer (potrivit Ioan 6, 51). Căci dacă vredniciile noastre îngăduie, noi suntem toţi preoţi ai virtuţii, care suntem sfinţiţi cu untdelemnul bucuriei (potrivit Leviticul 10, 7; Psalmi 44, 9) pentru împărăţie şi preoţie.

53. Prin urmare, haideţi să lucrăm aşa şi să cultivăm ţarina noastră în folosul acelei case ca în Ierusalimul cel de sus (potrivit Galateni 4, 26), unde este prăznuită adevărata respectare a Legii, noi să avem făina bună din mănunchiurile noastre, pe care sfinţii le-au putut aduna, astfel ca ,,venind vor veni cu bucurie, luându-şi mănunchile sale” (Psalmi 125, 8).

Deci aşa sunt roadele duhovniceşti şi urmările prielnice ale adevăratei osteneli, care nu se înmoaie cu umezeală nefolositoare; apoi, rodul trupului este supus stricăciunii şi, de aceea, cel care a semănat cele trupeşti va culege cele trupeşti (potrivit Galateni 6, 8). Ce voi spune despre adevărata ţarină, când este arătat că lauda sau dojana este în lucrarea gospodarului ?

54. ,,Şi răspunzând au zis lui: unde Doamne ?” (Luca 17, 37). Ucenicii au întrebat aceasta, dar Domnul, când El proorocea (de) unde trebuie să fugă şi când trebuie să zăbovească, şi la ce ar trebui să fie precauţi, a rezumat totul într-o definiţie generală, spunând:

55. ,,Unde va fi trupul, acolo se vor aduna şi vulturii” (Luca 17, 37). Deci haideţi ca mai întâi să ne imaginăm ce sunt vulturii, ca să putem stabili ce este Trupul. Fiindcă sufletele drepţilor sunt asemuite cu vulturii, deoarece ei caută înălţimile (potrivit Avdie 1, 4), lasă în urmă adâncimile, şi se spune că ajung la o vârstă înaintată. De aceea, de asemenea, David spune sufletului său: ,,Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale” (Psalmi 102, 5).

Aşadar, dacă am înţeles (cine sunt) vulturii, nu ne putem îndoi acum cu privire la Trup, mai ales dacă ne amintim că Iosif a primit Trupul de la Pilat (potrivit Ioan 19, 38). Nu ţi se pare că vulturii din jurul Trupului sunt Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena, şi Maria, Maica Domnului (potrivit Ioan 19, 25), şi adunarea apostolilor din jurul mormântului Domnului ? Nu ţi se par a fi vulturi în jurul Trupului, când Fiul Omului vine pe nori văzuţi, ,,şi-l va vedea pre el tot ochiul, şi cei ce l-au împuns” (Apocalipsis 1, 7) ?

56. Există de asemenea un Trup despre care este spus: ,,Trupul meu adevărat este mâncare, şi Sângele meu adevărat este băutură” (Ioan 6, 55). Şi în jurul acestui Trup există vulturi, care zboară cu aripi duhovniceşti. În jurul Trupului există de asemenea vulturi care cred că Iisus a venit în trup, deoarece ,,tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este” (I Ioan 4, 2).

Prin urmare, unde este credinţă, acolo este taina, acolo este locul de sălăşluire al sfinţeniei. Trupul este de asemenea Biserica, în care noi suntem înnoiţi în duh (potrivit Efeseni 4, 23) prin harul botezului, şi şubrezeniile bătrâneţii sunt însănătoşite pentru veacul noii vieţi.

57. ,,Lăsaţi pruncii să vină la mine şi nu-i opriţi pre ei, că a unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18, 16). Şi această vârstă este slabă în tărie, plăpândă în inteligenţă, şi imatură în povaţă. Astfel, vârsta nu este preferată vârstei; mai mult, ar fi păgubitor să se maturizeze. Ce nevoie este de rugăciuni ca maturitatea vârstei să urmeze, dacă este să se ia de la mine vrednicia Împărăţiei Cerurilor ? Aşadar oare Dumnezeu a dat cursul vieţii pentru păcate şi nu pentru sporirea virtuţii ? Şi de ce i-a ales El pe apostoli (potrivit Luca 6, 13) care nu erau tineri, ci maturi ca vârstă ?

Dar de ce El spune că copiii sunt potriviţi pentru Împărăţia Cerurilor (potrivit Matei 19, 14) ? Probabil, deoarece ei nu cunosc răutatea, ei nu au învăţat să înşele, ei îndrăznesc să nu lovească înapoi (I Petru 2, 22-23), ei nu se îngrijesc să caute bogăţia, ei nu caută să dobândească cinste şi succes. Dar virtutea nu trebuie să fie necunoscătoare a acestor lucruri, ci să le dispreţuiască, nici nu există lauda înfrânării acolo unde există integritate prin slăbiciune. Fiindcă nu copilăria, ci bunătatea asemănătoare simplităţii de copil este înţeleasă (potrivit I Corinteni 14, 20). Deoarece nu este o virtute să nu fii capabil să păcătuieşti, ci să fii nedoritor să faci aşa ceva şi să păstrezi perseverenţa voinţei, astfel că voinţa imită copilăria şi un om imită natura. În sfârşit, Mântuitorul nostru Însuşi a exprimat aceasta, spunând: ,,De nu vă veţi întoarce şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3).

58. Deci cine este băiatul care trebuie să fie imitat de apostolii lui Hristos ? Cu siguranţă, el nu este unul din copii ? Aşadar este aceasta virtutea apostolilor ? Apoi, cine este băiatul ? Dacă nu cumva, probabil, Cel despre care Isaia spune: ,,Căci prunc s-a născut nouă, fiul, şi s-a dat nouă” (Isaia 9, 6). Fiindcă Pruncul Însuşi ţi-a spus ţie: ,,Să-şi ia crucea sa, şi să-mi urmeze mie” (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23). Şi pentru ca tu să poţi recunoaşte Pruncul, ,,care ocărându-se, împotrivă nu au ocărât, pătimind, nu au îngrozit” (I Petru 2, 23); căci aceasta este virtute desăvârşită.

 

Sfântul Evanghelist Luca

Manuscris, începutul secolului XIII, Patmos, Grecia

 

Astfel, există în copilărie bătrâneţea cinstită a caracterului şi în bătrâneţe o copilărie inocentă, ,,că bătrâneţile sunt cinstite, nu cele de mulţi ani, nici cele ce se numără cu numărul anilor; şi cărunteţele sunt înţelepciunea oamenilor, şi vârsta bătrâneţilor viaţă nespurcată” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 8-9; Pildele lui Solomon 16, 33). De aceea, este scris: ,,Lăudaţi tineri pre Domnul, lăudaţi numele Domnului” (Psalmi 112, 1), deoarece nimeni decât cei desăvârşiţi Îl laudă pe Domnul, fiindcă ,,nimeni nu poate numi pre Domnul Iisus, fără numai întru Duhul Sfânt” (I Corinteni 12, 3).

59. Aceasta pare să fie profeţită despre poporul Bisericii, care, cu toate că mai tânăr, a întrecut poporul mai vechi al iudeilor în râvna pentru virtute. De aici cuvântul: ,,Iată eu şi pruncii, care mi-au dat Dumnezeu” (Isaia 8, 18; Evrei 2, 13). Aceştia sunt pruncii care, urmându-L pe Domnul pe când El călărea pe mânzul unei asine, a spus cu voce proorocească că a venit mântuirea neamurilor (potrivit Matei 21, 7-9); aceştia sunt pruncii sau sugarii, care, într-o băutură bogată mai presus de vin, au supt ţâţele lui Hristos (potrivit Cântarea Cântărilor 7, 12), căci ,,din gura pruncilor şi a celor ce sug, ai săvârşit laudă” (Psalmi 8, 3; Matei 21, 16).

60. Astfel, poate părea neîndurător şi sever unora că ucenicii i-au oprit pe copii să vină la Domnul (Luca 18, 15), în afară de cazul în care tu înţelegi fie o taină, fie o milă; pentru că ei nu au făcut aşa cu asprimea minţii invidioase pe copii, ci au dat Domnului ascultarea supunerii râvnitoare, ca nu cumva El să fie strivit de mulţimi. Deci, este scris altundeva: ,,Învăţătorule, noroadele te îmbulzesc” (Luca 8, 45).

Într-adevăr, străduinţa noastră trebuie să fie ignorată când există atingere dumnezeirii. În consecinţă, haideţi să fugim de mândrie, haideţi să urmăm simplitatea de copil; deoarece adevărul este opusul mândriei, dar simplitatea este în acord cu adevărul, sublimă în umilinţa însăşi. Căci Dumnezeu nu locuieşte într-o inimă descurajată, ci aşa cum ne-a spus proorocul, ,,scaun înalt de mărire” (Ieremia 17, 12), pe care, fireşte, înţelepciunea este ridicată la înălţimea adevărului.

Nici nu-l lăsa, ca pe Cain (potrivit Iuda 1, 11), să ascundă vinovăţia unui criminal printr-o comportare frăţească (potrivit Facerea 4, 8), ci lasă-l să fie un frate înlăuntru şi în afară. Aceasta este mila.

Dar ei (apostolii) erau de asemenea bucuroşi în taină, că mai întâi poporul iudeilor ar fi mântuit, deoarece ei s-au născut potrivit trupului, dar ei s-au rugat fierbinte şi în numele hananencei (potrivit Matei 15, 23). Astfel, ei cunoşteau taina, că chemarea ambelor popoare era aşteptată, dar erau probabil încă necunoscători ai ordinii.

61. Acum, examinăm diferenţa dintre cuvinte. Când El îi cheamă pe copii să vină la El ca să-i poată binecuvânta propovăduindu-le sau punând mâinile, El îi numeşte prunci (potrivit Luca 18, 16 – în citatul folosit de Sfântul Ambrozie, în loc de ‘prunci’, este ‘băieţi’); când El porunceşte ca ei să nu fie certaţi, El îi numeşte prunci (potrivit Matei 19, 13 – în citatul folosit de Sfântul Ambrozie, în loc de ‘prunci’, este ‘cei mici’); căci aceia care sunt atinşi de Hristos nu sunt certaţi, ei care se apropie de Hristos nu cad, dar aceia pe care nu puţinătatea anilor, ci micimea virtuţii i-a făcut mici cad.

În acelaşi timp, El învaţă că cei mici nu trebuie să fie ispitiţi (potrivit Matei 18, 6), ca nu cumva să cadă asupra noastră păcatele celor ale căror rugăciuni – cu toate că ei înşişi sunt mici în virtuţile vredniciilor lor – sunt transmise totuşi Domnului prin apărarea îngerilor (potrivit Matei 18, 10). Aşadar nimeni să nu râdă de cel sărac deoarece ,,mânie pre cel ce l-au făcut pre el” (Pildele lui Solomon 17, 5); nimeni să nu ispitească pe cel slab, ca nu cumva să-i supere pe îngeri; nimeni să nu-l necăjească pe cel mic, ca nu cumva să piardă binecuvântarea Mântuitorului.

62. Şi, de aceea, El a spus: ,,Vai lumii de sminteli” (Matei 18, 7), fiindcă foarte mulţi au socotit Crucea Domnului o sminteală (potrivit Galateni 5, 11), cu toate că smerenia Patimii Domnului este gajul mântuirii noastre, ca noi să putem lua asupra noastră datoria virtuţii, ca noi să putem urma pilda smereniei. Deci vai celui care nu a crezut în Crucea Domnului, prin care cei slabi sunt smintiţi: ,,Mai de folos i-ar fi lui ca să-şi spânzure o piatră de moară la grumazul lui şi să se înece întru adâncul mării” (Matei 18, 6; Luca 17, 2).

63. Într-adevăr, în Sfânta Scriptură noi trebuie să cercetăm nu ordinea cuvintelor, ci greutatea faptelor. Fiindcă ostentaţia pedepsei este de mai mare folos pentru reţinerea de la păcate de o natură nemaiauzită şi josnică. Dar, ca nu cumva de aici să fie creată sminteala pentru unele persoane slabe, noi credem că piatra de moară trasă de asin, grumazul unui om, şi adâncul mării sunt în mod deliberat alăturate (potrivit Matei 18, 6; Luca 17, 2).

Şi, într-adevăr, deoarece popoarele păgâne au primit chipul unui asin (potrivit Ieşirea 13, 13; 34, 20), nu ţi se pare ţie a trage, ca să spunem aşa, o piatră de moară atâta timp cât se învârt în eroarea ignoranţei lor, priponite, cu siguranţă, de lanţurile firii sale, astfel că mestecă cuvântul, folosit de orbirea unei minţi închise, astfel că nu poate ridica faţa sufletului său către Dumnezeu, nici nu poate deschide ochii inimii sale ? Şi, în consecinţă, fără nici o dorinţă pentru călătoria sa, adeseori călcând pe propriile urme, munceşte din greu din nebăgare de seamă pentru câştigul altuia.

Totuşi cel care a dorit o piatră de moară a desăvârşirii uneori are sfârşitul lucrării sale şi poartă nădejdea lepădării de orbirea sa; cu adevărat, în jurul cărui grumaz este atârnată piatra de moară ? Cel care a refuzat să poarte jugul Domnului (potrivit Matei 11, 29) poartă o piatră (de grumaz). Aşadar, asinul la piatra de moară, orbul la piatră, păgânul care I Se închină Celui pe care el nu-l poate vedea, nici recunoaşte (potrivit Ioan 1, 10) la stâncă; căci Dumnezeu ,,nu (locuieşte) în lăcaşuri făcute de mâini locuieşte” (Faptele Apostolilor 7, 48; 17, 24), nici nu este recunoscut El în piatră, ci în Duhul (potrivit Ioan 4, 24).

64. Deci fiecare popor, atât păgân cât şi iudeu, este arătat în procesiunea acestui cuvânt, dar o pedeapsă mai aspră este dată împotriva iudeilor. Deoarece amintirea păgânilor este covârşită de valurile acestui veac şi abolită de murdăria acestei lumi; păgânii, care au dorit să fie printre lucrurile care nu sunt (potrivit I Corinteni 1, 28), sunt înstrăinaţi de cunoaşterea lui Dumnezeu şi, ca să spunem aşa, cufundaţi în adâncul mării; dar cu adevărat iudeii, înfiaţi prin patriarhi, pecetluiţi prin tăiere împrejur, învăţaţi prin Lege, nu vor pieri ca neştiutori, ci vor fi pedepsiţi ca blasfemiatori.

Şi, într-adevăr, Dumnezeul cel necunoscut atenienilor (potrivit Faptele Apostolilor 17, 23) este cunoscut iudeilor (potrivit Psalmi 75, 1), dar nu este primit de ei. Şi din această pricină, cel care ignoră va fi ignorat, cel care se eschivează va fi condamnat, nici cel care nu L-a cunoscut pe Făcătorul său nu este liber de vină, nici cel care nu L-a primit pe Domnul nu este exclus de la iertare. Căci este mai tolerabil să nu fi dat credinţa lui Hristos decât să fi pus mâinile pe El.

,,Şi l-a întrebat pre el un boier zicând: Învăţătorule bune, ce voiu face să moştenesc viaţa veşnică ? Iar Iisus i-au zis lui: căci îmi zici bun ? Nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu” (Luca 18, 18-19).

65. O întrebare iscusită şi, în consecinţă, un răspuns subtil. Fiindcă acel boier, ispititorul, care ar fi trebuit să spună că Dumnezeu este bun, l-a numit pe Învăţător bun. Căci deşi poate exista bunătate în dumnezeire şi dumnezeire în bunătate – fiindcă ,,nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu”, însă ,,tot omul este mincinos” (Psalmi 115, 2; Romani 3, 4); deci, oricine este mincinos, într-adevăr, nu este bun –, încă adăugând ,,Învăţătorule bune”, el a spus bun în parte, nu în întregime; fiindcă Dumnezeu este bun în întregime, dar omul doar în parte.

Şi, prin urmare, Domnul spune: ,,Căci îmi zici bun Mie pe care tu Îl tăgăduieşti ca Dumnezeu ? Căci îmi zici bun, când nimeni nu este bun decât Unul Dumnezeu ?” Aşadar, El nu tăgăduieşte că este bun, dar Îl alege pe Dumnezeu; căci ce este bun, decât ce este plin de bunătate ? Dar deoarece este scris: ,,Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalmi 13, 3), cu adevărat El a vorbit despre oameni, nu despre Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu este Unul, nu unul dintr-o mulţime. Astfel, de asemenea Fiul lui Dumnezeu este pus deosebi ca unic, nu ca unul din mulţi (alţii), şi Unul-Născut, nu unul din cei născuţi (potrivit Ioan 1, 14). Şi din acest motiv, nimeni nu-L presupune pe Hristos, deoarece nimeni nu-L judecă pe Hristos. Deoarece nimeni (Luca 18, 19) este spus ca în comun pentru noi, dar nimic nu este comun între Hristos şi noi.

66. Dar dacă tulbură pe cineva că ,,nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu” (Marcu 10, 18), să-l lăsăm pe el de asemenea să fie tulburat că nimeni nu este bun decât Dumnezeu. Dar dacă Fiul nu este eliminat din Dumnezeu, într-adevăr, nici Hristos nu este eliminat din bun. Însă deoarece Fiul este a Doua Persoană în Treime, să-L lăsăm pe El să fie unul în putere – fiindcă ,,un Dumnezeu este, Tatăl, dintru care sunt toate (...); şi unul Domn Iisus Hristos, prin care sunt toate” (I Corinteni 8, 6); dar Dumnezeu şi Domnul nu sunt doi dumnezei, ci Un Dumnezeu, deoarece ,,Domnul Dumnezeul nostru Domn unul este” (A Doua Lege 6, 4); într-adevăr, deoarece potrivit cu măreţia Sa, Dumnezeu este Unul în fiecare Persoană, şi Unul este bun în Amândoi.

Căci cum să nu fie bun ce este născut din bun ? Fiindcă ,,pomul bun, roade bune face” (Matei 7, 17). Cum să nu fie El bun, când Esenţa bunătăţii a fost luată de la Tatăl, care nu a scăzut în Duhul, nu a scăzut în Fiul ? Şi, în consecinţă, ,,Duhul tău cel bun mă va povăţui la pământul cel drept” (Psalmi 142, 12). Dar dacă Duhul care a primit de la Fiul este bun, atunci Cel care mi-a dat mie este de asemenea bun. Şi deoarece Tatăl este bun, cu siguranţă Cel care are toate atributele pe care le are Tatăl este de asemenea bun (potrivit Ioan 17, 10); sau dacă tu tăgăduieşti că Fiul are bunătate, tu tăgăduieşti şi pe Tatăl (că are bunătate).

67. Raţionamentului vădit nu-i lipsesc exemplele, însă noi am urmat autoritatea Scripturilor; pentru că este scris: ,,Domnul este judecător bun casei lui Israil” (Isaia 63, 7). Vorbeşte el oare despre Fiul sau despre Tatăl ? ,,Că Tatăl nu judecă pre nimeni, ci toată judecata o au dat Fiului” (Ioan 5, 22). Prin urmare, Domnul cel bun este Fiul. Iată alt cuvânt. Cu adevărat, cei care vin la botez mărturisesc Treimea, deoarece ei sunt botezaţi în numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh; aşadar, ei Îl recunosc pe Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh. Astfel, când este spus: ,,Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun” (Psalmi 135, 1 – aici, a mărturisi are sensul de a mulţumi), cu adevărat, Tatăl este bun, Fiul este bun, Sfântul Duh este bun, dar Ei sunt Unul Dumnezeu; de asemenea, fiindcă ,,bun este Domnul celor ce îl aşteaptă pre el” (Plângerile Proorocului Ieremia 3, 25).

Nu este bun Cel ce ,,suflet flămând au umplut de bunătăţi” (Psalmi 106, 9) ? Nu este bun ,,cel ce umple de bunătăţi pofta ta” (Psalmi 102, 5) ? Nu este bun Cel care a spus: ,,Eu sunt Păstorul cel bun” (Ioan 10, 11; Iezechiil 34, 23) ?

68. Dar tu crezi că Dumnezeu este bun, deoarece El nu pronunţă judecata, în care este nevoie de condamnare. Cu toate că este deja stabilit că El este judecător bun casei lui Israil (potrivit Isaia 63, 7), tu ai în alt loc: ,,Cât este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepţi la inimă” (Psalmi 72, 1). Deci despre Cine crezi tu că a fost spus aceasta, despre Tatăl sau despre Fiul ? Dacă despre Tatăl, atunci El nu este bun cu toţi. Deci de ce tu Îl micşorezi pe Fiul ? Astfel, dacă despre Fiul, tu mărturiseşti că Dumnezeu şi Fiul este bun, pentru că El Însuşi ,,bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israil, că au cercetat şi au făcut răscumpărare norodului său” (Luca 1, 68).

El este Împăratul şi Dumnezeul lui Israil despre care este spus: ,,Ravvi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu; tu eşti Împăratul lui Israil” (Ioan 1, 49). Deci, în acest fel, El spune aici: ,,De vreme ce tu cel care Mă ispiteşti nu poţi pricepe că Eu sunt bun, de ce Mă numeşti bun ? Eu, într-adevăr, sunt bun, dar ‘celor drepţi la inimă’ (Psalmi 72, 1), Eu căruia îi este îndeajuns a fi bun prin fire, nu prin viclenie”.

Astfel, Fiul este bun, ,,pentru că (înţelepciunea) este strălucirea luminii celei veşnice, şi oglindă curată a lucrării lui Dumnezeu, şi chipul bunătăţii lui” (Înţelepciunea lui Solomon 7, 25). Apoi, cum să nu fie bun Cel care este chipul bunătăţii ? Căci exact aşa cum chipul lui Dumnezeu este Dumnezeu, dar Dumnezeu este Unul, tot aşa chipul bunătăţii dumnezeieşti este bun, dar bunătatea este una. Este cu siguranţă de folos pentru mine a crede că Dumnezeu este bun, pe care Îl voi avea ca Judecător al păcatelor mele. Cei care au refuzat să creadă că El este bun vor vedea.

Prin urmare, deoarece omul care Îl ispiteşte este iscusit în Lege, aşa cum este arătat în altă carte, El a spus bine: ,,Nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu” (Marcu 10, 18), pentru a avertiza că este scris: ,,Să nu ispiteşti pre Domnul Dumnezeul tău” (A Doua Lege 6, 16; Matei 4, 7; Luca 4, 12); ci mai degrabă mulţumeşte Domnului pentru că El este bun (potrivit Psalmi 135, 1).

69. Apoi, El adeseori îl dojeneşte fiindcă lăudându-se cu Legea, că el a păzit toate poruncile din tinereţea sa, pentru a expune lauda sa goală, îi arată că încă îi lipseşte ceea ce este al Legii. Şi, în consecinţă, el este călăuzit cu tristeţe către învăţătura milosteniei, şi forma firească a judecăţii este transmisă lui (potrivit Luca 18, 20-24).

70. ,,Că mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decât bogatul a intra întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18, 25). Mare putere, mare greutate în cuvinte. Căci cu ce alte cuvinte ar exprima El mai vehement că un om bogat nu trebuie să se laude în bogăţiile lui decât cu acestea, prin care un om milos este definit ca împotriva naturii ? Îndepărtează pentru mine îngăduinţele şi pleava cuvintelor care sunt obişnuite pentru scopuri laşe. Cel care a dispreţuit mila nu ar trebui linguşit, ci strivit. Totuşi să-i lăsăm pe cei care sunt încântaţi mai degrabă de podoabe decât de înţelesurile cuvintelor, şi starea bărbătească firească şi înfăţişarea din aceasta, să facă precum peţitorii buni când îşi caută o soţie, astfel că ei discută mai degrabă caracterul decât frumuseţea, nici nu sunt stânjeniţi de aversiunea înfăţişării când sunt atraşi de virtutea duhului, şi caută ceea ce este scopul şi inima cuvintelor, şi nu cercetează cuvintele în taină.

71. Astfel, cămila este un chip al popoarelor păgâne, după care leul ,,căutând pre cine să înghită” (I Petru 5, 8) umblă în pustie, încărcat cu comoară şi înfăţişări prooroceşti, fiindcă ,,întru necaz şi întru strâmtorare leul şi puiul de leu, de acolo şi aspide şi pui de aspidă zburătoare, (care) aduceau pre asini şi pre cămile avuţia sa” (Isaia 30, 6). Şi o cămilă este închipuită în mod potrivit în locul păgânilor, întrucât degeneraţi în urâţenia superstiţiei, înainte ca neamurile să creadă, a preferat înfăţişarea hidoşeniei de dobitoc, căile iraţionale, şi cuvintele josnice.

Aşadar păcătosul a intrat mai lesne pe calea cea strâmtă (potrivit Matei 7, 13-14), care este calea lui Hristos, care, străpungând calea morţii cu Patima Trupului Său, ca un ac a reparat veşmintele sfâşiate ale firii noastre, mai lesne decât poporul evreilor, bogat în Lege, sărac în credinţă, iute la mânie, mârşav în păcat.

72. Tu o poţi înţelege de asemenea moral, despre orice păcătos şi om bogat semeţ. Nu ţi se pare că vameşul, împovărat de conştientizarea propriilor păcate, când el nu a îndrăznit să-şi ridice ochii către Dumnezeu (potrivit Luca 18, 25), cu ajutorul mărturisirii sale, ca o cămilă va trece mai lesne prin urechile acului decât va intra fariseul în Împărăţia Cerurilor, arogant în rugăciune, lăudându-se cu nevinovăţia, prea încrezător de slavă, imputând mila, proclamându-se pe sine, acuzând pe altul, care mai degrabă L-a acostat pe Domnul decât că L-a rugat fierbinte (potrivit Luca 18, 9-14) ? Deci dacă oricine se teme de cămilă, haideţi să-l lăsăm să se înfioare de el care este mai urât decât cămila în faptele sale.

73. ,,Cinsteşte pre tatăl tău şi pre mama ta” (Ieşirea 20, 12; Luca 18, 20). Începutul Legii este citit în mod potrivit pentru mine astăzi, când este aniversarea hirotoniei mele; fiindcă în fiecare an, preoţia mea pare că începe din nou, când este reînnoită datorită vremii. Ce este citit este de asemenea bun, ,,cinsteşte pre tatăl tău şi pre mama ta” (Luca 18, 20), pentru că voi sunteţi părinţi pentru mine, voi care mi-aţi dat preoţia; voi, spun, atât fii cât şi părinţi: fiecare un fiu, toţi un părinte. Căci am spus deschis că voi care ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu şi îl faceţi sunteţi atât fii, cât şi părinţi: fii deoarece este scris: ,,Veniţi fiilor ascultaţi-mă pre mine” (Psalmi 33, 11); părinţi deoarece Domnul Însuşi a spus: ,,Cine este mama mea şi care sunt fraţii mei ? ... Mama mea şi fraţii mei sunt aceştia, care aud cuvântul lui Dumnezeu şi-l fac pre dânsul” (Matei 12, 48-50; Marcu 3, 33-35; Luca 8, 21).

74. Astfel, în mod potrivit, Legea care a fost stabilită de la început: ,,Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău ... Să iubeşti pre aproapele tău” (Leviticul 19, 18; A Doua Lege 6, 5; Marcu 12, 30-31), a adăugat: ,,Cinsteşte pre tatăl tău şi pre mama ta” (A Doua Lege 5, 16; Luca 18, 20). Fiindcă acesta este primul pas al evlaviei; căci, într-adevăr, Dumnezeu a dorit ca ei să fie strămoşii tăi. Cinsteşte ascultarea, ca tu să te poţi înfrâna de la sfidare, deoarece evlavia datorată părinţilor nu trebuie să fie încălcată nici măcar cu o privire.

Dar este prea puţin a nu încălca, fiindcă Legea a prevăzut ca nu cumva ei să sufere vătămare – căci ,,cel ce va grăi de rău pre tatăl său sau pre mama sa, cu moarte să se omoare” (Ieşirea 21, 16; Matei 15, 4) –, aşadar cinsteşte-i, ca tu să poţi fii bun. Binecuvântarea Legii este una, datoria evlaviei este alta. Cinsteşte-i pe părinţii tăi, deoarece Fiul lui Dumnezeu L-a cinstit pe al Său; pentru că tu ai citit: ,,Şi era supunându-se lor” (Luca 2, 51). Dacă Dumnezeu S-a supus robilor Săi, cum tu să nu te supui părinţilor tăi ?

Prin urmare, Hristos i-a cinstit pe Iosif şi pe Maria nu din obligaţie firească, ci din datorie evlavioasă; El L-a cinstit de asemenea pe Dumnezeu, Tatăl Său, aşa cum nimeni nu ar putea cinsti, că El ,,ascultător s-a făcut până la moarte” (Filippeni 2, 8). Deci, tu de asemenea cinsteşte-i pe părinţii tăi.

75. Apoi, există cinste, nu numai de a face cinste, ci şi a mărinimiei. ,,Pre văduve cinsteşte-le, pre cele ce sunt cu adevărat văduve” (I Timotei 5, 3), deoarece cinstea trebuie acordată de dragul vredniciilor. Hrăneşte pe tatăl tău, hrăneşte pe mama ta. Şi chiar dacă tu ţi-ai hrănit mama, încă nu ai răsplătit durerea, chinul pe care ea l-a suferit pentru tine; nu ai răsplătit ascultarea cu care ea te-a purtat; nu ai răsplătit hrana pe care ea ţi-a dat-o cu milă gingaşă, mulgând sânii ei în buzele tale; nu ai răsplătit foamea pe care ea a îndurat-o pentru tine, ca nu cumva să mănânce ceva care ar fi vătămător pentru tine, ca nu cumva să bea ceva care i-ar otrăvi laptele (potrivit Tovit 4, 4; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 7, 28-29). Pentru tine, ea a flămânzit; pentru tine, a mâncat; pentru tine, ea nu a mâncat mâncarea pe care şi-o dorea; pentru tine, a mâncat mâncarea pe care nu o dorea; pentru tine, ea a stat de veghe; pentru tine, a plâns; şi tu îngădui ca ei să-i lipsească (ceva) ? O fiilor, cât de multă pedeapsă luaţi asupra voastră, dacă nu vă hrăniţi părinţii.

Celei căreia îi datorezi ceea ce eşti, tu îi datorezi ceea ce ai. Cât de mare pedeapsă (vei primi), dacă Biserica îi hrăneşte pe cei pe care tu nu îi vei hrăni ! ,,Iar de are vreun credincios sau credincioasă văduve, să le ajute lor, şi să nu se îngreuieze biserica; ca celor ce sunt cu adevărat văduve să le ajute” (I Timotei 5, 16). Aceasta despre străini: dar despre părinţi ?

76. Noi nu am spus fără scop mai sus că plângerea mamei noastre ne-a silit, dar am preferat ca pe cel care este aşa mai degrabă să-l mustrăm public decât să-l silim în particular. Şi dacă el nu este trădat de glasul nostru, roşeşte cu siguranţă din cauza propriilor simţăminte. Să nu crezi, fiule, că foametea altora îi va hrăni pe părinţii tăi; să nu crezi, fiule, că foamea săracilor va cere hrană pentru părinţii tăi. Dacă tu nu-i hrăneşti datorită harului şi mântuirii, hrăneşte-i din respect, fiule.

Sau nu te ruşinează dacă, atunci când intri în biserică, mama ta bătrână îşi întinde mâinile către străini şi copila ta părăsită cere milostenii de la străini, când tu treci cu grumazul lungit, şi scânteierea ochilor, şi înzestrarea veşmintelor, având cercei şi brăţări şi inele în deget şi gherdane, precum a spus Isaia (potrivit Isaia 3, 16-23) ? Şi dacă ea întoarce propriile cuvinte împotriva ta, cerând datoria naturii, preţul educaţiei ei, datoria mâinii tale pe care tu o datorezi mamei tale ? Ce vei răspunde ? O vei da altora ?

77. Şi dacă ei râd de tine, spunând: ,,Du-te, hrăneşte-ţi întâi mama” ? Căci chiar dacă există săraci, ei nu cer un dar necuvios. Nu ai auzit, mai sus, că omul bogat, aşezat în purpură şi în aşternuturi fine, ale cărui sfărâmături de la masă le aduna Lazăr, este muncit de pedepsele veşnice, deoarece el nu l-a hrănit pe cel sărac (potrivit Luca 16, 19-26) ? Dacă este un păcat grav a nu da străinilor, cu cât mai grav este să-ţi excluzi părinţii (de la aceasta). Dar tu spui că preferi să dai Bisericii decât părinţilor tăi. Dumnezeu nu cere dar din foamea părinţilor tăi.

Drept aceea, când iudeii s-au plâns că ucenicii Domnului nu şi-au spălat mâinile, Domnul a răspuns: ,,Cela ce ar zice tatălui său sau mamei sale: darul este aceea cu care te-ai fi folosit de la mine. Şi să nu cinstească pre tatăl său, sau pre mama sa” (Matei 15, 5-6 – o traducere mai limpede a acestui citat este următoarea: ,,Cel ce i-ar zice tatălui său ori mamei sale: Darul cu care aş putea să te ajut I l-am dăruit lui Dumnezeu, acela poate să nu cinstească pe tatăl său ori pe mama sa. (Şi continuă:) Şi aţi stricat porunca lui Dumnezeu, pentru aşezământul vostru”).

78. Din această pricină, noi nu ne-am îndepărtat neînţelept de la obscuritatea înţelesului. Deoarece iudeii, pe câtă vreme urmează tradiţia oamenilor, o trec cu vederea pe cea a lui Dumnezeu (potrivit Matei 15, 1-3). Ucenicii, preferând tradiţia lui Dumnezeu, au trecut-o cu vederea pe cea a oamenilor, astfel că ei nu şi-au spălat mâinile când au mâncat pâine, fiindcă ,,cel spălat nu are trebuinţă fără numai picioarele a le spăla” (Ioan 13, 10). Iisus le-a spălat (mâinile): ei nu au căutat altă spălare, deoarece Hristos prin Un Botez (potrivit Efeseni 4, 5) a desfiinţat toate botezurile. Prin urmare, acela care a fost spălat de Biserică nu are nevoie să se spele din nou; astfel, ucenicii erau concentraţi asupra tainei, căutând curăţia nu a trupurilor lor, ci a sufletelor lor. De aceasta, iudeii s-au plâns, dar au fost dojeniţi cu perspicacitate de Domnul, pentru că ei respectau tradiţii goale, dar le dispreţuiau pe cele de folos.

De aceea, El le spune: De ce tu spui tatălui tău sau mamei tale pe care Legea îţi spune că ar trebui să-i cinsteşti (potrivit Ieşirea 20, 12): ,,Darul cu care aş putea să te ajut I l-am dăruit lui Dumnezeu” (Matei 15, 5); adică, atunci când un tată sau o mamă în nevoie cere fiului său o contribuţie la cheltuielile sale pentru a trăi, întrucât un evreu care respectă legile, temându-se de Lege, caută un pretext pentru a nu da, el este obişnuit să spună: ,,Darul cu care aş putea să te ajut I l-am dăruit lui Dumnezeu” (Matei 15, 5), astfel că un tată evlavios se va teme să accepte banii afierosiţi lui Dumnezeu (potrivit Marcu 7, 11). Dar această tradiţie este a oamenilor, care acoperă cu justificări propria avariţie, dar Tradiţia lui Dumnezeu este ca tu întâi să-ţi hrăneşti părinţii.

Căci dacă potrivit profeţiei dumnezeieşti, o insultă adusă unui părinte este pedepsită cu moartea (potrivit Ieşirea 21, 16), cu cât mai mult foamea care este mai gravă decât moartea !

79. Prin acest fragment, Domnul pune frâu lăudăroşeniei nesăbuite. Fiindcă mulţi, pentru a fi lăudaţi de oameni, dau Bisericii ceea ce iau de la propriile familii, cu toate că mila ar trebui să-şi aibă obârşia în datoria evlaviei acasă. Deci dă întâi unui părinte; dă de asemenea celor săraci; dă preotului pentru belşugul tău pământesc, astfel ca tu să poţi primi de la el cele duhovniceşti care îţi lipsesc; într-adevăr, cel care cinsteşte va fi cinstit.

Aşadar, înţelege că el dă înapoi când primeşte, şi primeşte, nu ca un sărac, ci ca unul care va răsplăti cu o mai mare măsură. Dă săracului pentru odihna lui, astfel ca tu de asemenea, împărţind din propria-ţi sărăcie, să dobândeşti odihnă. Dar exact aşa cum spune Scriptura că părinţii trebuie hrăniţi, tot aşa de asemenea ei trebuie părăsiţi de dragul lui Dumnezeu (potrivit Matei 10, 37; Luca 14, 26), dacă ei stânjenesc angajamentul unei minţi evlavioase.

 

- Va urma -