----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
2
 
Siricie îi urmează lui Damas pe scaunul Romei – Maniheişti la Roma – Epistolele canonice ale lui Siricie – Disciplina Bisericii Apusene – Iovinian, viciile şi erorile sale – Discuţie despre fecioria Sfintei Fecioare – Intervenţia Sfântului Ambrozie al Milanului – Sinodul de la Milan care îl confirmă pe cel de la Roma – Valentinian al II-lea îl trimite delegat pe Ambrozie la Maxim – Nerecunoştinţa lui Valentinian şi a Iustinei, mama sa – Ei îl prigonesc pe Ambrozie şi îi sprijină pe arieni – Goţii de la curtea Milanului şi episcopul lor Mercurin, zis Avxentie – Ambrozie se împotriveşte cu tărie Iustinei şi arienilor – A doua misiune a lui Ambrozie la Maxim – El îl întâlneşte la Treves pe Sfântul Martin, de asemenea în misiune pe lângă Maxim – Martin, viaţa sa, predicile şi minunile sale în Galia – Primele aşezăminte monahale în Galia – Sfântul Martin se opune violenţelor contra ereticilor – Moartea sa – Continuarea vieţii Sfântului Ambrozie al Milanului – Conduita sa faţă de împăratul Teodosie – Pocăinţa lui Teodosie – Legile acestui împărat – Distrugerea idolatriei – Răzmeriţă în Alexandria şi distrugerea sanctuarului lui Serapis – Falsă acuzaţie adusă împotriva creştinilor cu privire la biblioteca alexandrină - Moartea lui Valentinian şi revolta lui Eugen – Teodosie îl răzbună pe Valentinian – El îl numeşte pe fiul său Onorie împăratul Apusului – Arcadie, împărat al Răsăritului – Moartea lui Teodosie
 
Anii 384-395

 

Partea I

Urmându-i lui Damas pe scaunul Romei, Siricie a urmat o linie cu totul contrară celei a predecesorului său. Damas îşi petrecuse timpul scriind mici poezii pentru a le încânta pe matroanele evlavioase; clerul său era aşa cum ni l-a zugrăvit Ieronim şi noi nu zărim în acest cler atât de numeros şi atât de bogat nici un nume care să merite menţionarea în istorie.

Siricie pare să fi fost pe atât de serios pe cât era Damas de orgolios şi frivol. El a fost ales cu o astfel de unanimitate, încât împăratul Valentinian scria de la Milan lui Pinianus, prefectul Romei: ,,Deoarece s-a dorit ca preacredinciosul Siricie să fie ales papă şi ca Ursin să fie respins, noi recunoaştem cu bucurie pe acest episcop şi dorim ca el să rămână pe scaunul său, căci noi recunoaştem în alegere o mărturie adusă nevinovăţiei şi virtuţii sale şi dezaprobarea concurentului său”.

Valentinian revine asupra acestei decizii pentru că, în urma memoriului care i-a fost adresat de partizanii lui Ursin, el l-a autorizat pe acest episcop şi pe credincioşii săi să-şi ţină adunările într-o anumită zonă din jurul Romei[1]. Dar acest oraş cuprindea în sânul său duşmani mai teribili decât partizanii lui Ursin, confundaţi cu luchiferienii. Noi vrem să vorbim despre maniheişti.

Această sectă imorală a avut mare succes în Apus. Noi îl vom vedea mai târziu pe Fericitul Augustin respingând erorile sale după ce fusese unul din adepţii săi. [Acestei secte] i s-au dat diverse nume după ţinuturile în care ea se stabilise. În Spania şi Franţa i s-a dat numele de priscilianism, deoarece era un oarecare Priscillianus care lucrase mult pentru a o răspândi acolo.

La Roma i se păstrase vechiul nume de maniheism. Adepţii săi nu vroiau să alcătuiască o sectă; ei frecventau aceleaşi biserici cu credincioşii; totuşi, ei se distingeau prin anumite practici.

Siricie a făcut să fie condamnaţi la exil şi a poruncit să se ia măsuri ca ei să nu fie primiţi la împărtăşanie. El a poruncit să li se refuze împăcarea [cu Biserica] până în clipa morţii[2].

La începutul episcopatului său, Siricie, împreună cu episcopii care luaseră parte la alegerea sa, a răspuns la întrebările pe care episcopii din Spania i le adresaseră predecesorului său Damas. Acesta din urmă a murit înainte de a le răspunde.

Atunci când se iveau discuţii în diversele Biserici apusene, [acestea] se adresau Romei, singura Biserică din Apus întemeiată de apostoli şi al cărei episcop era considerat primul în episcopat, potrivit hotărârii primelor două Sinoade Ecumenice. Episcopii Romei nu răspundeau acestor întrebări decât în sinod, pentru a da mai multă greutate răspunsurilor lor.

Himerie de Tarragona, unul dintre primii episcopi ai Spaniei, a fost cel care a adresat episcopului Romei întrebările la care Siricie şi Sinodul roman au răspuns.

Încă avem câteva scrisori canonice ale lui Siricie, dar care nu au caracterul unei autenticităţi perfecte. În răspunsurile autentice date în Sinodul roman episcopilor din Spania, noi remarcăm în principal următoarele decizii[3]:

Nu trebuie rebotezaţi arienii; li se va conferi doar mirungerea când vor dori să reintre în Biserică;

Botezul nu trebuie săvârşit solemn decât de Paşti, cu excepţia unui caz de necesitate; în acest caz trebuia săvârşit chiar copiilor;

Cei care după ce au renunţat la idolatrie se întorc la ea nu vor fi primiţi la împăcarea [cu Biserica] decât la moarte, dacă s-au pocăit mai înainte;

Cei care cad din nou în păcatul pentru care s-au pocăit nu vor fi primiţi în Biserică decât la moarte;

Monahii şi credincioşii care s-au angajat să nu se căsătorească nu pot contracta o căsătorie; dacă ei se căsătoresc în pofida legilor civile şi ecleziastice, vor fi închişi şi nu li se va da împărtăşanie decât la moarte;

Preoţii şi diaconii care au trăit cu femeile lor după hirotonia lor, sau care şi-au luat femei şi au avut copii, vor fi păstraţi în rangul lor, dacă ei au păcătuit din neştiinţă şi cu condiţia că vor trăi în curăţie pe viitor. Cei care vor persevera în eroarea lor vor fi caterisiţi;

Cel care, din copilăria sa, se dedică slujirii Bisericii, trebuie să fie botezat înainte de vârsta pubertăţii şi primit printre citeţi. Dacă, până la vârsta de 30 ani, el s-a mulţumit cu o singură femeie, cu care el se va căsători pe când era fecioară, şi cu binecuvântarea preotului, el va fi făcut ajutor [de preot] şi ipodiacon. Apoi el va putea deveni diacon dacă este considerat vrednic de aceasta, după ce a făgăduit înfrânare. După 5 ani de slujiri bune ca diacon, va putea fi ridicat la preoţie; el nu va putea deveni episcop decât după ce a fost preot timp de 10 ani. Pentru cei care doresc să intre în cler la o vârstă înaintată, trebuie ca ei să nu fi fost căsătoriţi decât cu o femeie şi ca această femeie să fi fost fecioară în momentul căsătoriei; îndată după botezul lor, ei vor fi aşezaţi în rândul citeţilor; după 2 ani vor putea deveni ajutor de preot sau ipodiaconi; apoi, cu timpul, diaconi, preoţi şi episcopi, dacă sunt aleşi de cler şi popor;

Clericul care a fost căsătorit cu o văduvă sau şi-a luat o a doua soţie va fi redat comunităţii laice;

Clericii nu pot avea cu ei alte femei decât cele care sunt specificate de Sinodul de la Niceea;

Se vor admite monahi în funcţii ecleziastice, dar treptat, şi este interzis a li se conferi episcopatul fără ca ei să fi trecut prin rangurile inferioare;

Cei care au suferit pocăinţe publice nu vor putea fi primiţi în cler. Dacă cei care s-au pocăit sau bigamii au fost acceptaţi în cler, ca urmare a necunoaşterii legii şi de bună credinţă, vor fi păstraţi în rangul lor, dar nu vor fi ridicaţi la un rang superior.

Siricie l-a însărcinat pe Himerie să aducă aceste decizii la cunoştinţa episcopilor din parohiile limitrofe celei în care el era mitropolit şi chiar episcopilor din provincia Cartagina. Răspunzându-i lui Himerie, Siricie nu a uitat să-i amintească că Sfântul Petru purta cu el povara rangului său[4] şi că, scriind Romei, el s-a adresat capului trupului al cărui membru era[5]. Aceste exprimări erau foarte nevinovate în ele însele; dar istoria ne va spune consecinţele pe care episcopii Romei au ştiut să le extragă din ele. Noi le vedem întrebuinţate de ei începând cu sfârşitul secolului al IV-lea şi Damas le ataşase deja un sens care nu a făcut decât să se amplifice după aceea.

Râvna lui Siricie pentru o disciplină severă în rândul clerului era cu siguranţă foarte lăudabilă, şi el acţiona cu înţelepciune implicându-i în aceasta pe toţi episcopii din Spania la vegherea respectării ei, dar trebuia ca el de asemenea să vegheze la aplicarea ei în Roma, unde moravurile ecleziastice aveau mare nevoie de reformă, dacă ne raportăm la Ieronim, om profund virtuos care a trăit în sânul acestui cler.

Iovinian era tipul cel mai reprezentativ al monahului roman[6]. El începuse la Milan prin a fi un monah exagerat în austeritatea sa; la Roma, el şi-a schimbat comportamentul; veşmintele sale erau foarte pedante, modul în care arăta ireproşabil; el iubea divertismentul şi masa bogată, se exprima împotriva fecioriei şi nu s-a căsătorit; celibatul nu îl stânjenea deloc şi evita consecinţele căsătoriei. El ataca chiar fecioria Sfintei Mame a lui Iisus Hristos şi pretindea că, afirmându-se că ea rămăsese fecioară în naştere, se mărturisea erezia celor care nu recunoşteau lui Iisus Hristos decât un trup imaginar.

Iovinian şi-a formulat în scris opiniile sale şi mai multe persoane evlavioase au dus lucrarea sa lui Siricie. Acesta a convocat câţiva episcopi la Roma pentru a o examina. El a fost condamnat, şi Siricie a trimis această condamnare la diverşi episcopi, probabil din Italia, unde Iovinian era mai cu seamă cunoscut.

Fecioria Sfintei Fecioare era atacată în aceeaşi perioadă de un oarecare episcop Bonosus, care pretindea că Maria a avut alţi copii după naşterea lui Iisus Hristos. Anisie al Thessalonicului şi ceilalţi episcopi din Iliria s-au adresat lui Siricie pentru a-l condamna pe acest episcop care aparţinea provinciei lor. Bonosus s-a adresat lui Ambrozie de Milan pentru a se apăra.

Respingând eroarea lui Bonosus, Siricie îi aminteşte episcopului Thessalonicului că, potrivit canoanelor, lui şi celorlalţi episcopi ai provinciei le aparţine sarcina de a-l judeca pe episcopul vinovat[7].

Unii erudiţi au atribuit Sfântului Ambrozie această epistolă, pe care alţii o socotesc că aparţine lui Siricie. Este cert că marele episcop al Milanului, după ce a întreţinut relaţii amicale cu Asholie, episcop de Thessalonic, le-a avut în continuare cu succesorul său, Anisie[8]. Corespondenţa lui Ambrozie dovedeşte că i se adresau mai curând lui decât episcopului Romei pentru chestiunile grave care priveau diversele Biserici; sfinţenia şi ştiinţa sa binecunoscute îl făceau să fie considerat cel dintâi episcop al Bisericilor din Apus, cu toate că acest titlu aparţinea episcopului Romei, după canoanele sinoadelor.

Siricie i-a condamnat într-un Sinod roman pe Iovinian şi principalii săi adepţi şi a împărtăşit această condamnare Bisericii din Milan, pentru a fi ratificată[9]. Ambrozie i-a convocat pe episcopii din provincia sa şi a ţinut cu ei un sinod. Ereticii condamnaţi la Roma au fost de asemenea condamnaţi la Milan şi episcopii l-au înştiinţat pe Siricie printr-o scrisoare sinodală[10], în care ei expun şi resping erorile susţinute de Iovinian şi adepţii săi, printre care se număra Avxentie. Acesta era probabil vechiul episcop arian de Milan, sau poate intrigantul despre care noi vom vorbi în curând şi împotriva căruia Ambrozie a trebuit să ducă lupte grele.

După moartea împăratului Graţian, Valentinian al II-lea, colegul său, l-a trimis pe Ambrozie la Maxim, care se proclamase împărat şi domnea asupra unei mari părţi a Apusului. Valentinian nu era decât un copil. Iustina, mama sa, îl detesta pe Ambrozie, căci ea era ariană; dar ea a înţeles că marele episcop era singurul om care putea s-o apere şi a avut încredere în loialitatea lui. Ambrozie a plecat la Mayence unde se găsea Maxim. Pacea a fost încheiată cu condiţia ca Maxim să fie recunoscut ca împărat în Galia, Spania şi insulele britanice.

Iustina, în fanatismul ei arian, a uitat de îndată serviciul pe care Ambrozie i-l făcuse, când pericolul a dispărut. În timpul vieţii lui Valentinian I, soţul ei, ea îşi disimulase sentimentele; ea şi le dezvăluise cu prudenţă câtă vreme trăise cumnatul ei, Graţian; dar din momentul în care s-a văzut în posesia puterii împărăteşti, cu tutela tânărului ei fiu, ea s-a arătat pe faţă ariană.

Numele bătrânului episcop arian Avxentie era iubit de sectari. Un intrigant, venit din Sciţia meridională şi care se numea Mercurin, a luat acest nume pentru a-l ascunde pe al său, cunoscut prea bine de compatrioţii săi. El i-a întâlnit la Milan pe sciţi sau goţi care alcătuiau anturajul Iustinei şi care erau în comuniune cu arienii, fără a cunoaşte nimic din discuţiile ariene. Noi am arătat cum Ulfila acceptase condiţiile împăratului Valens, fără a îmbrăţişa erezia şi nevăzând în formula înşelătoare de la Rimini decât o logomahie teologică. Relaţiile goţilor cu arienii le-au devenit fatale celor dintâi. Ei s-au obişnuit puţin câte puţin să vorbească ca ei, şi ei au devenit arieni fără să ştie prea bine în ce consta arianismul. Goţii de la curtea Iustinei s-au declarat în favoarea lui Avxentie, pe care l-au ales ca episcop al lor, şi acest personaj nedemn a devenit principala unealtă a intrigilor Iustinei împotriva lui Ambrozie.

Acest sfânt episcop era atât de iubit de întreg poporul şi întregul oraş cunoştea atât de bine sentimentele rele ale Iustinei, încât nici măcar puterea împărătească nu putea sluji planurilor nelegiuite ale arienilor[11].

Ambrozie a fost chemat într-o zi la palat. Vroiau să-l facă să cedeze arienilor o biserică. Aflând poporul de aceasta şi temându-se să nu se folosească violenţa împotriva sa, s-a adunat o mulţime la locuinţa împărătească cu o astfel de vehemenţă încât nimic nu o putea opri. Trupele care au fost trimise pentru a o opri au fost neputincioase şi Iustina a fost silită să-l roage pe Ambrozie însuşi să liniştească poporul, făgăduindu-i că nu va acorda nici o biserică arienilor.

Pericolul odată trecut, Iustina a fost mai pretenţioasă şi a cerut pentru arieni o biserică nouă pe care Ambrozie însuşi o sfinţise de curând. Între el şi delegaţii palatului împărătesc început negocieri, dar marele episcop s-a opus cu o tărie admirabilă. Poporul a aplaudat cu entuziasm conduita sa cu adevărat arhierească.

S-a revenit la Biserica Portiana, pe care o ceruseră la început şi care era situată în afara zidurilor [oraşului]. Ambrozie a rămas inflexibil.

În duminica Floriilor, pe când Ambrozie era ocupat cu instruirea catehumenilor, Iustina a trimis oameni pentru a pune mâna pe Biserica Portiana; poporul s-a răzvrătit şi s-ar fi purtat rău cu agenţii de la curte fără intervenţia clericilor pe care Ambrozie i-a trimis pentru a-i scăpa [pe agenţii curţii]. Această răzmeriţă a slujit drept pretext pentru întemniţări, amenzi şi insulte de tot felul împotriva poporului.

În miercurea din Săptămâna Mare, soldaţii au ocupat biserica nouă şi s-au aşezat deja tapiserii aduse de la palat pentru ca Avxentie să poată săvârşi slujba cu solemnitate; dar poporul a invadat biserica şi a umplut-o în întregime. Ambrozie, care slujea în vechea biserică, nu a putut decât să plângă aflând de pericolul care ameninţa poporul său şi întregul oraş. Dar curajul său nu a slăbit şi el a poruncit să fie lipsiţi de împărtăşania de Sfintele Paşti toţi soldaţii care nu se vor retrage. Cea mai mare parte s-a supus sfântului episcop şi a mers la vechea biserică ca să se roage împreună cu el.

Un delegat de la împărat s-a dus să-l găsească la vechea biserică. Ambrozie s-a retras puţin deoparte pentru a-l primi. Delegatul i-a spus: ,,Cum sunteţi atât de îndrăzneţ ca să vă opuneţi poruncilor împăratului ?” ,,Eu nu ştiu, răspunse Ambrozie, despre ce poruncă vorbiţi, şi nu ştiu în ce constă îndrăzneala mea”. ,,De ce, adăugă delegatul, aţi trimis preoţi la biserică ? Dacă sunteţi un tiran, eu vreau să ştiu pentru a hotărî măsurile pe care trebuie să le iau împotriva voastră”.

După ce a relatat cum s-au petrecut lucrurile, Ambrozie adăugă: ,,Dacă acestea sunt acţiuni ale unui tiran, eu am arme pentru a mă apăra, dar în numele lui Hristos. Eu am puterea de a vă oferi trupul meu. De ce întârziaţi să mă loviţi, dacă eu sunt un tiran ? În Legea Veche, regalitatea era dată de preoţi şi nu era uzurpată; se spunea în popor că suveranii doreau mai mult preoţia decât doreau preoţii suveranitatea; Hristos a fugit pentru a nu fi rege. Noi avem tirania noastră; tirania preotului este slăbiciunea; fiindcă sunt slab, eu sunt puternic. Împăratul pe care Dumnezeu l-a scăpat de toţi duşmanii trebuie să aibă grijă să nu fie propriul lui tiran. Maxim nu spunea că eu sunt tiranul lui Valentinian, el care se plângea că misiunea mea l-a împiedicat să treacă în Italia. Preoţii nu au fost niciodată tirani, dar ei au avut de suferit adesea din partea tiranilor”.

Aceste răspunsuri au făcut-o pe Iustina să înţeleagă că ea nu-l va supune niciodată pe Ambrozie. Prin urmare, s-a anunţat a doua zi amnistie deplină pentru răzmeriţa din zilele precedente şi s-au dat înapoi amenzile cerute. Oraşul a fost în culmea bucuriei; soldaţii care rămăseseră lângă biserica nouă au luat parte la bucurie. Toţi au mers să sărute cu evlavie altarele în semn de pace şi reconciliere.

Dar pacea nu a fost de lungă durată. Avxentie, susţinut de Iustina, a obţinut de la Valentinian o lege potrivit căreia formula înşelătoare a Sinodului de la Rimini era impusă sub pedepsele cele mai aspre; bisericile trebuiau să fie date celor care acceptau formula, şi cei care i se opuneau, adică ortodocşii, trebuiau să sufere exilul sau moartea[12].

În virtutea acestei legi, Ambrozie a fost somat să se ducă la palat pentru a fi judecat acolo sau ca să lase bisericile lui Avxentie care accepta formula de la Rimini.

După ce a deliberat cu episcopii ortodocşi care se aflau la Milan, Ambrozie i-a scris lui Valentinian că, după legile împăratului, tatăl său, nici un episcop nu putea fi judecat decât de episcopi; că el nu putea deci să se supună, aşa cum făcuse Avxentie, unui arbitraj laic. ,,Nu de la laici trebuie să înveţe episcopul credinţa sa; când este vorba de dogmă, împăraţii înşişi trebuie judecaţi de episcopi, şi nu episcopii de împăraţi.

Avxentie să vină la biserică să-şi expună credinţa înaintea poporului; dacă poporul îl ascultă şi-l urmează, eu nu voi fi invidios.

Cum vreţi ca eu să aleg judecătorii[13] ? După legea promulgată, nu se poate spune ceva contrar [credinţei] fără a se expune la pedeapsa capitală. Prin urmare, pe judecătorii pe care îi voi alege, îi voi expune în mod necesar la moarte sau la trădare.

Am oroare de formula de la Rimini şi sunt ataşat credinţei Sinodului de la Niceea; nici moartea, nici sabia nu mă vor putea separa de ea. Această credinţă este cea a împăratului Teodosie pe care ar trebui să-l consideraţi tatăl vostru; ea este credinţa mărturisită de gali şi spanioli; nu trebuie alcătuite legi pentru a hotărî lucruri de credinţă; episcopilor le aparţine decizia. Dacă Avxentie vrea să discute dogma într-un sinod, eu consimt la aceasta; dar mai întâi abrogaţi legea voastră potrivit căreia nu trebuie să aibă loc nici o dezbatere.

Eu m-aş fi supus poruncilor voastre, dacă episcopii şi poporul nu m-ar fi împiedicat spunându-mi că în Biserică trebuie tratate chestiuni de credinţă. Voi m-aţi fi putut exila de multă vreme; dar astăzi eu nu aş putea părăsi altarul lui Hristos fără a-l ceda [arienilor]. Dacă aş putea prevedea că bisericile nu vor fi date arienilor, aş pleca în exil; dar nu va fi aşa; asiguraţi-ne că nimeni nu va fi tulburat pe tema bisericilor şi faceţi cu mine ceea ce veţi vrea”.

După ce i-a scris astfel lui Valentinian, Ambrozie s-a retras în biserică şi poporul a alergat acolo pentru a-l proteja şi a veghea asupra vieţii sale; atunci Ambrozie le-a rostit o cuvântare pentru a-i întări şi mângâia.

,,Văd că tocmai voi, păzitorii mei – le spune el –, v-aţi tulburat deodată, peste măsură. Mă mir ce altceva însemnează aceasta decât că aţi văzut poate sau aţi auzit prin tribuni că nu m-am împotrivit ordinului imperial care cere ca eu să plec de aici unde vreau, îngăduind ca, dacă vrea cineva, să aibă putinţa de a mă urma. V-aţi temut aşadar să nu părăsesc biserica şi, îngrijindu-mă de scăparea mea, să vă las pe voi ?

Dar aţi putut să aflaţi ce am voit şi eu să se ştie: nu este în puterea mea să părăsesc Biserica, fiindcă mă tem mai mult de Stăpânul lumii, decât de împăratul acestui timp. Desigur, dacă vor să mă ia în vreun fel din biserică, poate fi vătămat trupul, nu sufletul. Eu sunt pregătit, dacă va face el ceea ce este în dreptul puterii imperiale, să mă supun la ceea ce este dreptul unui preot.

De ce vă tulburaţi ? De voie nu vă voi părăsi niciodată, iar silit nu ştiu să lupt. Voi putea să sufăr, voi putea să plâng, voi putea să gem; împotriva armelor, a soldaţilor, a goţilor, armele mele sunt lacrimile. Acestea sunt mijloacele prin care luptă preoţii. În alt fel nici nu pot şi nici nu trebuie să mă împotrivesc, iar să fug şi să părăsesc Biserica nu-mi este în fire, ca să nu creadă cineva că am făcut-o de teama vreunei osânde grele. Ştiţi şi voi înşivă că împăraţilor de obicei le arăt respect, nu supunere, că mă supun cu plăcere chinurilor, dar nu mă tem de ceea ce mi se pregăteşte”[14].

Curajosul episcop i-a rugat pe credincioşi să nu se expună pentru el. ,,Dacă Dumnezeu vrea, spune el, ca eu să mor, voi nu veţi reuşi să împiedicaţi aceasta; dacă Dumnezeu vrea să mă salveze, în zadar îmi vor întinde curse şi vor face comploturi împotriva mea”. El s-a ridicat cu putere împotriva lui Avxentie şi l-a făcut responsabil de violenţele pe care le provocase deja legea ariană a lui Valentinian. El a răspuns acuzaţiilor vagi care i-au fost aduse, ca aceea că a înşelat poporul prin imnurile pe care le-a compus.

Valentinian nu a îndrăznit să-l pedepsească cu asprime pe Ambrozie. El a fost chiar silit să oprească persecuţiile pe care le pricinuise legea sa. Într-adevăr, Maxim, acest uzurpator care domnea asupra unei părţi din Apus şi care râvnea Italia, i-a scris lui Valentinian[15] că dacă nu înceta să-i prigonească pe ortodocşi, va porni împotriva lui în fruntea armatei sale. Temându-se că acesta îşi va transpune în fapt ameninţarea, Valentinian şi Iustina l-au rugat pentru a doua oară pe Ambrozie să meargă la Maxim pentru a-l face să renunţe la războiul împotriva lor.

Ambrozie nu a vrut să se răzbune pentru persecuţiile al căror obiect era, şi a plecat spre Treves unde locuia Maxim[16]. Sfântul episcop îl socotea pe Maxim vinovat de moartea împăratului Graţian; prin urmare, el nu trebuia să intre în comuniune nici cu el, nici cu cei care erau în relaţii cu el în chestiunile religioase. Maxim a fost ofensat şi nu a putut suporta reproşurile puternice pe care i le-a făcut Ambrozie. El a poruncit sfântului episcop să părăsească ţinuturile sale şi s-a pregătit de război împotriva lui Valentinian.

Ambrozie s-a grăbit să-i scrie acestui împărat[17] pentru a-l lămuri cu privire la adevăratele intenţii ale uzurpatorului, şi a sosit curând după aceea la Milan.

El l-a întâlnit la Treves pe marele Sfânt Martin, însărcinat de asemenea cu o misiune pe lângă Maxim.

Noi trebuie să-l facem cunoscut pe acest om extraordinar şi să aruncăm o privire retrospectivă asupra Bisericii Franţei.

Martin s-a născut în Sabaria, Panonia[18], din părinţi distinşi după cele lumeşti, dar idolatri, şi el a fost crescut la Pavia, în Italia. Tatăl său, la început soldat, a devenit apoi tribun militar. El însuşi, încă din tinereţe, a fost înrolat în armată. Aceasta era împotriva dorinţei sale, deoarece, încă din primii ani de viaţă, evlaviosul copil nu avea râvnă decât pentru a-I sluji lui Dumnezeu. La vârsta de 10 ani, el a fugit la biserică în ciuda părinţilor săi, a cerut să fie făcut catehumen şi, de atunci, s-a dedicat lui Dumnezeu într-un mod atât de deosebit încât, după 2 ani, el s-ar fi retras într-o pustie pentru a fi cu totul singur, dacă slăbiciunea vârstei nu l-ar fi împiedicat să împlinească evlaviosul său proiect. Sufletul său, preocupat mereu de mânăstiri şi biserici, cugeta deja la marile lucruri pe care le va face mai târziu.

Împăraţii dând poruncă să fie înrolaţi toţi copiii veteranilor, Martin a fost denunţat de însuşi tatăl său, care nu privea fără durere dorinţa sa pentru credinţă, şi, la vârsta de 15 ani, el a fost legat de jurământul militar. El s-a mulţumit cu un singur sclav pentru a-l însoţi în armată, şi încă era el mai mult slujitorul lui decât stăpânul lui; îi făcea cele mai umile slujbe, până la a-i scoate încălţămintea; ei aveau o singură masă şi adeseori el era cel care servea la masă.

El a fost 23 ani în armată înainte de a primi botezul, şi s-a păstrat curat de viciile atât de comune din armată. Bunătatea sa faţă de tovarăşii săi de arme, dragostea, răbdarea, smerenia sa erau admirabile; înfrânarea sa era mai presus de orice laudă; şi, din acest punct de vedere, el era mai mult monah decât ostaş. Pentru toate aceste virtuţi, el s-a învrednicit de stima şi afecţiunea armatei. A-i ajuta pe cei bolnavi, a-i sprijini pe cei nenorociţi, a-i hrăni pe cei săraci, a-i îmbrăca pe cei lipsiţi de veşminte; aceste fapte frumoase, caracteristice celor care au fost curăţiţi prin botez, el le făcea înainte de a fi fost născut din nou (prin botez); ucenic credincios al Evangheliei, el nu se preocupa de ziua de mâine şi nu-şi păstra din leafa sa decât necesarul pentru hrana sa zilnică.

Într-o zi, era în timpul unei ierni atât de grele încât mulţi mureau de frig, Martin a întâlnit la porţile oraşului Amiens un sărac aproape gol. El nu avea decât armele şi mantaua sa; văzând că acest nenorocit implora în zadar pe trecători să aibă milă de el, a înţeles că acest om respins de toţi ceilalţi îi era rezervat; dar ce putea el să facă ? El se lipsise deja de celelalte veşminte ale sale din dragoste; el şi-a scos sabia, şi-a tăiat mantaua în două, i-a dat jumătate săracului şi s-a acoperit cum a putut cu cealaltă jumătate.

Această uniformă nouă i-a făcut să râdă pe câţiva nesăbuiţi; dar cel mai mare număr dintre ei, şi cei mai înţelepţi, şi-au reproşat în sinea lor că nu au făcut această operă de caritate, când ar fi putut să-l îmbrace pe cel sărac aproape fără a se dezveli ei înşişi. În noaptea care a urmat acestei fapte bune, Martin L-a văzut în vis pe Iisus Hristos îmbrăcat cu jumătatea de manta pe care i-o dăduse sărmanului. Domnul îl privea cu dragoste, l-a făcut să remarce haina care-L acoperea şi spuse îngerilor care erau cu El: ,,Cel care m-a îmbrăcat cu această haină este Martin, catehumen încă”. Iisus Hristos amintea cuvintele pe care le spusese odinioară: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut (Matei 25, 40).

Această vedenie nu i-a inspirat sfântului bărbat nici un sentiment de slavă deşartă; dar atins de bunătatea dumnezeiască, el a cerut botezul; el era atunci în vârstă de 38 ani. El nu a părăsit serviciul (militar) îndată după aceea, ci a plecat, la rugăminţile tribunului său care îl iubea mult şi care-i făgăduise să se lepede de lume odată cu el, la sfârşitul slujbei sale de tribun. Cu această nădejde, Martin a slujit încă aproape 2 ani (în armată), după botezul său.

După ce şi-a părăsit slujba, el s-a dus pe lângă Sfântul Ilarie, episcop de Poitiers, a cărui credinţă şi lucrări evlavioase erau cunoscute şi admirate pe atunci de întreaga lume. În timpul petrecut alături de el, Ilarie a căutat să şi-l apropie mai mult şi să-l lege de slujba dumnezeiască, hirotonindu-l diacon; dar văzând că se împotriveşte cu putere sub pretextul nevredniciei sale, acest bărbat de o mare înţelepciune a înţeles că nu-l putea învinge decât oferindu-i o sarcină potrivită cu smerenia sa. Prin urmare, el i-a poruncit să primească rangul de exorcist. Martin nu a îndrăznit să-l refuze pentru a nu părea că-l dispreţuieşte ca fiind prea umil.

La puţin timp după aceea, el a fost avertizat în vis să meargă să-şi viziteze patria pentru a lucra la convertirea părinţilor săi cufundaţi încă în întunericul idolatriei. El a plecat cu consimţământul Sfântului Ilarie, care a vărsat multe lacrimi şi l-a rugat stăruitor să se întoarcă alături de el. Martin era trist la plecare şi le-a spus fraţilor săi că va avea mult de suferit în călătoria sa; el nu se înşela deloc.

Traversând Alpii, el a căzut în mâinile hoţilor. Unul dintre ei ridicase deja securea deasupra capului său când altul i-a reţinut braţul şi a oprit lovitura care i-ar fi adus moartea. I-au legat mâinile la spate şi a fost lăsat în paza unui brigand, care trebuia să-l jefuiască de tot ce avea. Acest om trebuia să-l ducă într-un loc îndepărtat şi pe drum l-a întrebat cine era şi dacă îi era frică; Martin i-a răspuns că era creştin şi că nu fusese nicicând mai liniştit, deoarece el ştia că mai ales în pericol Dumnezeu făcea să strălucească milostivirea Sa. ,,Îmi este teamă doar pentru voi, a adăugat el, căci ocupându-vă cu tâlhăriile, vă faceţi nevrednici de bunătatea lui Iisus Hristos”. Şi, vestindu-i Evanghelia, el i-a vorbit într-un mod atât de convingător încât hoţul a primit credinţa, l-a dus pe omul lui Dumnezeu pe calea sa, l-a implorat să se roage pentru el şi s-a călugărit. Lui Martin însuşi îi plăcea să povestească această întâmplare.

Ajuns în patria sa, Martin a convertit-o pe mama sa şi numeroase alte persoane; dar tatăl său a rămas în superstiţiile idolatriei. Sfântul bărbat, aproape singur, a combătut erezia care invadase în special Illyria; el s-a împotrivit făţărniciei preoţilor nelegiuiţi care o adoptaseră şi a avut mult de suferit. Bătut cu vergi în public şi silit să părăsească oraşul, el s-a întors în Italia şi s-a oprit în apropiere de Milan unde a întemeiat o mică mânăstire. Urmărit până în singurătatea sa de Avxentie, episcopul de Milan şi conducătorul arienilor din Italia, el a fost copleşit de insulte şi forţat să se retragă în Insula Gallinaire, unde l-a însoţit un preot de o mare sfinţenie. O perioadă de timp, el a trăit acolo numai cu rădăcini; apoi s-a întors la Poitiers.

Ilarie, vrând să-l ţină aproape de el şi să-i mulţumească dorinţa de singurătate, l-a trimis într-o mânăstire (aflată) la mică depărtare de oraş. Aceasta este Mânăstirea Liguge, situată pe micul râu numit Clein. Martin a luat acolo cu el un catehumen care s-a ataşat de el, dornic să urmeze exemplul unui om atât de sfânt; după puţine zile, acest catehumen a fost cuprins de o febră puternică şi a murit atât de subit încât nu a fost timp pentru a-l boteza.

Martin lipsea. Întorcându-se după 3 zile, el a găsit cadavrul înconjurat de monahii care plângeau cu amărăciune; el şi-a amestecat lacrimile cu cele ale fraţilor săi; dar cuprins deodată de Duhul lui Dumnezeu, el a poruncit tuturor celor care erau de faţă să părăsească chilia, a închis uşa şi s-a întins peste cadavru rugându-se cu fervoare. Simţind că i s-a împlinit rugăciunea, el s-a ridicat şi a rămas cu ochii aţintiţi la cel mort, aşteptând cu o credinţă de nezdruncinat urmarea rugăciunii sale şi milostivirea dumnezeiască; abia trecuseră două ore când el a văzut un freamăt slab al membrelor celui răposat care a început să-şi mişte pleoapele şi să facă efort pentru a-şi deschide ochii; Martin a scos de îndată un strigăt puternic şi a adus cu voce tare mulţumiri Domnului. Auzindu-l, cei care rămăseseră la uşa chiliei, s-au grăbit să intre şi au avut fericirea de a-l vedea viu pe cel pe care îl lăsaseră mort. Readus la viaţă, catehumenul a primit botezul, a vieţuit mulţi ani şi a fost printre noi, spune Sulpiciu Sever, prima mărturie a puterii lui Martin, al cărui nume a devenit de atunci foarte vestit şi care a fost privit ca un sfânt, ca un bărbat puternic şi cu adevărat apostolic.

El era vrednic de aceste două titluri datorită nenumăratelor sale minuni şi râvnei fierbinţi. Idolatria a cedat în oraşe ca urmare a străduinţelor numeroşilor apostoli care au lucrat timp îndelungat pământul Galiei. Însă ea se refugiase în satele unde domnea graţie ignoranţei care-i servea drept zid de apărare. Acolo Martin a combătut-o; dar după ce a evanghelizat satele, el s-a întors în mânăstirea sa de la Liguge.

El iubea această singurătate şi a trebuit să se folosească o stratagemă pentru a-l smulge din ea, atunci când au vrut să-l urce în scaunul episcopal din Tours, care rămăsese vacant la moartea Sfântului Lidorie. Acest sfânt episcop, în decursul celor 33 ani cât a durat episcopatul său[19], a cultivat cu greutăţi inimaginabile acest pământ care nu a putut fi însămânţat altădată prin truda Sfântului Gatien; el a avut mângâierea de a întemeia acolo o Biserică înfloritoare care nu a crezut că-i poate da un urmaş mai vrednic ca Sfântul Martin.

Dar dificultatea era de a-l aduce la Tours; s-au folosit de acest artificiu[20]: un cetăţean din oraş pe nume Ruricius s-a aruncat la picioarele sale şi l-a implorat să vină să-i tămăduiască soţia despre care spunea că este bolnavă. Biruit de împrejurări, Martin a plecat la drum şi la puţin timp după aceea a fost înconjurat de un număr mare de persoane care stăteau din loc în loc pentru a nu avea posibilitatea de a fugi. Astfel el a fost condus, sub bună pază, până la Tours, unde o mulţime incredibil de mare se strânsese din toate oraşele învecinate pentru a asista la alegerea sa; aveau cu toţii un singur gând: Martin este vrednic de episcopat, fericit oraşul care-l va avea ca păstor.

Cu toate acestea, câţiva episcopi convocaţi pentru hirotonirea sa nu erau de aceeaşi părere cu poporul. În ochii lor, Martin era un personaj mult prea umil, un bărbat cu o înfăţişare mizerabilă, murdar, cu părul nearanjat şi în consecinţă nevrednic de demnitatea episcopală. Mulţimea, mai înţeleaptă, şi-a bătut joc de nebunia acestor episcopi care, prin dispreţul lor, îi aduceau laudă sfântului bărbat şi care nu au putut să împiedice ceea ce credincioşii vroiau însuflaţi de Dumnezeu.

Printre aceşti episcopi era unul[21] pe nume Defenseur, care s-a împotrivit cu cea mai mare îndărătnicie. L-au crezut numit de Dumnezeu Însuşi în fragmentul Sfintei Scripturi care s-a citit înainte de alegere. Citeţul neputând ajunge din cauza mulţimii până la locul unde erau adunaţi episcopii, unul dintre cei de faţă a luat Psaltirea, a deschis-o la întâmplare şi a citit acest verset: Din gura pruncilor şi a celor ce sug, ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii tăi, ca să sfărâmi pre vrăjmaşul şi izbânditorul (Psalmi 8, 3). La aceste cuvinte poporul a scos un strigăt mare şi Defenseur[22] a fost silit să renunţe la opoziţia sa.

Ajuns episcop, Martin a fost acelaşi ca în mânăstirea sa[23]: aceeaşi smerenie în sufletul său, aceeaşi simplitate în înfăţişarea sa exterioară. Împlinind toate îndatoririle pe care i le impunea noua sa demnitate, el nu a părăsit nici viaţa, nici virtuţile unui monah. Adeseori el se retrăgea într-o chilie mică alăturată bisericii; dar nenumăratele vizite care-i tulburau singurătatea l-au determinat să înfiinţeze o mânăstire la două mile de oraş. Locul pe care l-a ales era atât de retras încât putea să fie foarte bine comparat cu o pustie; stânci foarte înalte tăiate în vârf îl înconjurau pe o latură; pe cealaltă parte era înconjurat de râul Loire care, în acest loc, face o cotitură; nu se putea ajunge în această incintă decât pe un singur drum foarte îngust. Martin şi-a construit acolo o chilie de lemn; un mare număr de fraţi au venit să împartă cu el noua sa locuinţă şi şi-au săpat grote în stâncă. Numărul lor a crescut până la 60; toţi imitau în viaţa lor pe cea a învăţătorului lui, care era o regulă vie.

În această mânăstire[24], nimeni nu avea nimic al său, totul era comun; fraţii nu puteau nici să vândă, nici să cumpere; unica lor îndeletnicire era copierea cărţilor, încă această ocupaţie era rezervată celor mai tineri; ceilalţi îşi petreceau zilele în rugăciuni; ei aproape nu ieşeau din chiliile lor decât pentru a se reuni în paraclis, luau masa în comun după perioada de post, şi nu foloseau vin decât în cazurile în care erau siliţi de boală.

Cea mai mare parte dintre ei erau îmbrăcaţi în ţesături din păr de cămilă şi ar fi fost considerată o crimă a purta ţesături mai moi. Acest lucru era cu atât mai uimitor cu cât mulţi dintre ei, de origine distinsă, nu s-au dedicat acestei umilinţe şi pocăinţe decât după o educaţie aleasă şi plină de desfătări. Mulţi au devenit episcopi mai târziu; căci, spune Sulpiciu Sever, ce oraş, ce Biserică nu ar fi dorit să aibă păstori din mânăstirea lui Martin !

Această mânăstire a fost numită Marmoutier[25].

La sfârşitul secolului al IV-lea, noi vom vedea ridicându-se un mare număr de alte mânăstiri prin grija sfântului episcop de Tours. Era obiceiul său de a întemeia aceste colonii evlavioase în locurile pe care el le cucerea pentru Iisus Hristos[26]. Acestea erau fortăreţe duhovniceşti, adăposturi ale curajoşilor soldaţi ai crucii care lucrau pentru păstrarea cuceririlor sale şi-l ajutau în lucrarea dificilă pe care el o întreprindea de a lumina satele cu învăţăturile religiei.

El nu şi-a limitat călătoriile apostolice la eparhia sa, ci a evanghelizat toate ţinuturile învecinate, ţinutul carnuţilor (Carnutes), Armorica, unde Sfântul Corantin, ucenicul său, a fost mai apoi episcop[27], şi chiar ţinutul eduşilor (Edues). Pretutindeni cuvântul său, sprijinit cu nenumărate minuni, avea cele mai mari reuşite; nu s-ar putea spune cum a distrus templele, idolii, arborii veneraţi în mod superstiţios; îi plăcea să muncească el însuşi, cu propriile mâini, la distrugerea lor[28]; de obicei, atunci când păgânii se opuneau, el le vorbea cu atâta blândeţe încât îi câştiga şi-i determina să facă ei înşişi treaba[29]; uneori, el întâlnea mai multă împotrivire.

Într-o zi[30], într-un sat din ţinutul eduşilor, un grup de ţărani s-a aruncat asupra lui şi unul dintre ei, mai furios decât ceilalţi, l-a ameninţat cu o sabie pe care o avea în mână. Martin şi-a descoperit capul şi l-a oferit pentru lovitură; ţăranul, fără să ezite, a ridicat braţul, dar a căzut îndată pe spate şi, pătruns de teamă, a cerut iertare sfântului apostol.

Altă dată[31], după ce a distrus un vechi templu, Martin a început să taie un pin care era alături; dar preotul idolatru şi toţi locuitorii satului s-au opus la aceasta; în zadar a încercat să-i convingă că acest copac nu avea nimic sacru, că trebuia să-l distrugă deoarece era închinat demonului, şi că ei nu trebuiau să-L slujească decât pe adevăratul Dumnezeu. ,,Dacă tu ai câtăva încredere în acest Dumnezeu, îi spune un om din mulţime, mai îndrăzneţ ca ceilalţi, aşază-te sub copac, noi îl vom doborî, şi tu îl vei primi în braţele tale. Dacă Dumnezeul tău este cu tine, precum spui, acest copac, căzând, nu-ţi va putea face nici un rău”.

Martin acceptă condiţia şi ţăranii, la rândul lor, consimt să taie copacul lor venerat. El era înclinat într-o parte; crezând toţi că va cădea în partea aceea, ei l-au pus acolo pe Martin şi îndată au început cu toţii bucuroşi să taie copacul. Era acolo o mulţime imensă de oameni care priveau. În curând pinul s-a clintit. Călugării care-l însoţeau pe Martin erau palizi şi tremurau; ei îşi pierduseră toată credinţa, toată nădejdea şi nu aşteptau decât moartea lui; cât despre el, era liniştit şi plin de încredere în Domnul.

Deodată, se face auzit un trosnet înspăimântător, copacul va cădea şi-l va zdrobi; el îşi face semnul crucii şi de îndată acest copac pe jumătate căzut se îndreaptă ca purtat de o furtună violentă, şi este pe cale să cadă în partea opusă cu riscul de a strivi toţi privitorii care se aşezaseră acolo ca într-un loc sigur. Un strigăt puternic se înalţă din mulţime, ţăranii vestesc minunea, monahii plâng de bucurie, toţi împreună laudă numele lui Iisus Hristos. În acea zi a venit mântuirea în acest ţinut; aproape toţi au primit punerea mâinilor[32], s-au lepădat de păcate şi au crezut în Iisus Hristos.

În aceeaşi perioadă cu Sfântul Martin, mulţi alţi apostoli vesteau Evanghelia în ţinuturile galilor, unde domnea încă idolatria. Unul dintre cei mai vestiţi era Marcelinus[33] – Sfântul Marcelin, care a venit din Africa cu doi însoţitori, Domnin şi Vichentie. Provincia Alpilor Maritimi a fost teatrul lucrării lor. Ei au propovăduit întâi în Embrun şi, pentru a-şi face propovăduirea mai eficientă, au construit în apropiere de oraş un paraclis mic unde îşi petreceau în rugăciuni timpul pe care nu îl dedicau activităţilor apostolatului.

Dumnezeu a binecuvântat râvna lor şi păgânii au venit în număr mare pentru a le cere botezul. Sfântul Eusebiu de Verceil, înştiinţat de succesul lor, i-a scris lui Emilian, episcopul Valenciei, pentru a-i propune să-l hirotonească pe Marcelin episcop de Embrun; în ciuda opoziţiei sale, el a fost hirotonit şi i-a trimis să propovăduiască la Digne pe cei doi însoţitori ai săi, care au întemeiat acolo o biserică al cărei prim episcop a fost Domnin; Vichentie i-a urmat (în scaun).

Cât despre Marcelin, el a avut mângâierea de a converti atâţia idolatri încât nu a mai rămas decât unul singur în Embrun. Într-o zi, el l-a invitat la masă şi i-a reproşat blând că nu urmează exemplul tuturor celorlalţi. Idolatrul i-a răspuns că el nu putea părăsi cultul zeilor săi, fiindcă nu văzuse nici una din minunile care i se atribuiau; în acel moment s-a spart vasul în care i se turna să bea. Dacă puteţi, i-a spus atunci idolatrul lui Marcelin, să uniţi cioburile acestui vas spart, eu voi crede în dogma pe care o învăţaţi. Sfântul episcop s-a rugat lui Dumnezeu cu smerenie şi râvnă, minunea s-a înfăptuit şi idolatrul s-a convertit.

Asemenea Alpilor Maritimi, cea de-a doua Lyonneză a avut apostolii săi: Sfântul Exuperie a întemeiat Biserica din Bayeux; Sigibold pe cea din Seez, Ereptiolus pe cea din Coutance; Leontie pe cea din Avranches. Biserica din Rennes datează de asemenea cam din această perioadă, deşi creştinismul a fost propovăduit mult mai devreme în Armorica[34]. Biserica din Angers îl recunoaşte ca pe cel dintâi episcop al său pe Defenseur, care s-a opus alegerii Sfântului Martin[35].

Sfântul Ambrozie care se născuse în Galia a păstrat întotdeauna o afecţiune pentru Biserica care l-a văzut născându-se. El a întreţinut o corespondenţă evlavioasă cu mai mulţi episcopi de-ai săi, între alţii cu Sfântul Febadie de Agen şi Sfântul Delfin de Bordeaux; dar el nu a scris acestor doi sfinţi decât epistole comune, deoarece ei îşi purtau unul altuia o afecţiune atât de delicată încât îl rugaseră pe prietenul lor comun, Ambrozie, să nu le despartă deloc numele în epistolele pe care le scria lor[36].

Sfântul episcop de Milan i-a scris şi lui Justus[37] sau Sfântul Just de Lyon, care l-a consultat de mai multe ori cu privire la câteva chestiuni de comentariu sfânt. Sfântul Just era pe atunci unul din cei mai sfinţi episcopi din Galia. La Sinodul din Achileea el a primit de la Sfântul Ambrozie mărturii ale celui mai mare respect[38]; el avea o conştiinţă atât de delicată[39] încât şi-a părăsit Biserica şi a fugit în pustia Thebaidei pentru a plânge simpla aparenţă a unei greşeli.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Faustinus şi Marcelinus, Libel. Prec.

   [2] Lib. Pontif., Vit. Siric.

   [3] D. Coustant, Epist. Roman. Pontif.; Labbe, Concil., tomul II.

   [4] Siricie, Epist. ad Himer., § 1.

   [5] Ibid., § 20.

   [6] Ieronim, In Jovin., I, 13, 25; Siricie, Epist. et Decret., Epist. VII. Această epistolă este în general recunoscută ca autentică. Celelalte epistole ale lui Siricie sunt respinse sau ca apocrife, sau ca îndoielnice de cei mai serioşi şi mai imparţiali erudiţi.

   [7] Siricie, Epist. IX. Această epistolă este în general socotită autentică, deşi ea a fost atribuită când lui Damas, când Sfântului Ambrozie. Noi o vom considera ca fiind a Sfântului Ambrozie.

   [8] Sfântul Ambrozie, Epist. 15 şi 16.

   [9] Epist. Siric. inter op. S. Ambros. ante Epist. 42.

   [10] Sfântul Ambrozie, Epist. 42.

   [11] Sfântul Ambrozie, Epist. 20, ad Marcell. Soror.

   [12] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 13; Rufin, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 16; Cod. Theod., lib. ult.; Sfântul Ambrozie, Epist. 21, ad Valentin., et Serm. cont. Auxent.

   [13] N.tr.: În Epistola 21, către Valentinian, Sfântul Ambrozie spune că tribunul şi notarul Dalmatius a venit cu poruncă din partea împăratului ca sfântul să aleagă judecători, aşa cum procedase Avxentie. Şi mai jos explică faptul că dacă în judecata lor, judecătorii laici aleşi de el vor respecta adevărul credinţei, potrivit legii, vor fi surghiuniţi sau ucişi. A se vedea, în limba română, Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri II, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, p. 113 şi urm..

   [14] N.tr.: A se vedea Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri II, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, p. 116.

   [15] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 14.

   [16] Sfântul Ambrozie, De obit. Valentinian.

   [17] Sfântul Ambrozie, Epist. 24, ad Valentinian.

   [18] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini.

   [19] Sfântul Grigorie de Tours, Hist. Franc., cartea a X-a, nr. 31.

   [20] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 6.

   [21] Episcopul de Angers.

   [22] N.tr.: Este un joc de cuvinte în limba franceză: numele episcopului Defenseur se poate traduce apărător sau izbânditor, ca în citatul din Psaltire.

   [23] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 7.

   [24] Ibid.

   [25] Majus monasterium, mânăstire mare; de la aceasta s-a transformat în Mair-moustier sau Moutier, şi în cele din urmă Marmoutier.

   [26] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 10.

   [27] La Quimper-Corantin.

   [28] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 10.

   [29] Ibid., c. 14.

   [30] Ibid., c. 13.

   [31] Ibid., c. 10.

   [32] Adică, botezul, însoţit de mirungere.

   [33] Bolland., 20 aprilie.

   [34] A se vedea Gallia Christiana, Sanmarth. şi Cl. Rob.

   [35] Actele Sfântului Firmin pun un episcop la Angers, în secolul III.

   [36] Sfântul Ambrozie, Epist. 87.

   [37] Ibid., Epist. 8.

   [38] Act. Concil. Aquil., apud Sirm.

   [39] Vita S. Justi, apud Bolland., 2 septembrie. Această viaţă a fost scrisă în secolul al V-lea, de preotul Constans, autorul celei a Sfântului Ghermano de Auxerre.