----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun

Simţământul religios înnăscut în firea omului

de arhimandrit Galaction Cordun

 

Bucureşti
Imprimeria Căilor Ferate Române
1923

 

Istoria, străbătând mii de ani în trecutul omenirii, răscolind viaţa tuturor popoarelor din acest trecut îndepărtat în toate schimbările, şi fazele ei, şi înfigându-se cu ajutorul tradiţiunilor acestor popoare până şi în negura vremilor preistorice, ne dovedeşte, că la toate popoarele totdeauna a existat credinţa în Dumnezeu, pe care ele fireşte îl concepeau după gradul lor de cultură, mai mult sau mai puţin aproape de adevăr; dar în sfârşit, din cele mai vechi timpuri, exista credinţa într-o fiinţă supranaturală, în mâna căreia stă soarta omului, indiferent dacă această credinţă se raporta la un singur Dumnezeu, sau la mai mulţi, care în ultima analiză, nu erau decât atributele divinizate ale uneia şi aceleiaşi persoane.

Dacă aruncăm acum o privire cercetătoare în trecutul omenirii, străbătând cu gândul miile de ani pe care istoria le numără, întâlnim în drumul nostru, o mulţime de popoare: egipteni, chinezi, assiro-chaldeeni, fenicieni, evrei, mezo-perşi, greci, romani, indieni, ale căror urme minunate ne arată existenţa simţământului religios şi al religiunii, şi ale căror tradiţiuni ne şi vorbesc despre credinţe religioase, chiar de pe când aceste popoare rătăceau dintr-un loc în altul ducând viaţa patriarhală, în familii şi triburi, căutându-şi loc de aşezare.

Din cea mai adâncă vechime, chinezii au avut pe Domnul cerului Shang-Ti, care porunceşte binele şi răul. Cu trei mii şi vreo trei sute de ani înainte de Hristos, în China, exista filozoful Fu-Ki, care scria cartea transformaţiunilor Ring sau I-King; în care, după cum spun cercetătorii Pauthier şi Vismara, se cuprind cele mai vechi predanii religioase ale poporului chinez.

 

Mitropolitul Galaction Cordun

 

Egiptenii aveau pe Ammon-Ra, nevăzutul soare ca cel mai mare zeu al lor, pe care un preot din Memfis, în imnele culese de De Rouge, îl cheamă ,,Dumnezeul mare, care naşte viaţa, singurul existând în lume fără de început, unitate din unitate”. ,,Ammon-Ra este unul, unicul în relaţiunile sale cu zeii, unul care este singur, numeros prin braţele sale, adică: ‘existenţă unică’, ‘acţiune multiplă’” – zice un imn –, care datează cam de prin secolul XVI înainte de Hristos, de pe timpul dinastiei a XVIII-a.

Aceasta este forma cea mai înaltă a religiunii egiptene, şi ea ne trimite încă cu câteva mii de ani îndărăt, pentru ca să întrevedem pe egipteni, umblând în triburi sub ascultarea preoţilor, singurii stăpâni ai misteriilor religioase de pe acele vremuri.

La indieni, cuvântul Dyu – care în Veda înseamnă ,,cerul şi ziua”, la început, după cum dovedeşte şi Max Muller cu citate din Veda, exprima divinitatea, domnul cerului, Dumnezeul luminii. Acest cuvânt, cu înţelesul religios, a existat – zice Muller – mai înainte ca străbunii arilor să se fi deosebit din punctul de vedere al limbii şi al religiunii; mai înainte de a fi părăsit păşunile comune pentru a emigra şi înainte ca întăririle lor să fi putut deveni zidurile marilor cetăţi ale lumii. Cuvântul acesta a dat naştere mai târziu după împrejurări şi celorlalte zeităţi: Indra, Brahma, Vişnu, Şiva, adică s-au divinizat atributele unui singur Dumnezeu.

Assiro-haldeii aveau pe Ilu, ca cel mai mare zeu, asemenea lui Chronos al grecilor. Şi inscripţiunile lor îl intitulează ,,stăpân sau şef al zeilor”. Cuvântul Ilu are aceeaşi rădăcină ca şi evreiescul Elohim, ducându-ne astfel în vremurile în care Avraam cu triburile sale, chemat de Dumnezeu, pleca din Mesopotamia în ţara Hanaanului. Lenormand zice că asirienii îl considerau ca zeu suprem, primul şi unica cauză, de unde se trăgeau ceilalţi zei, afirmaţiune întărită şi de numeroase inscripţiuni găsite în Asiria.

Fenicienii aveau pe Baal, mezo-perşii pe ,,Ormuz”, zeu mare, cel mai mare dintre zei; el a făcut cerul şi pământul, şi a dat oamenilor puterea, el a făcut şi pe Darius rege. ,,Ormuz învinge pe Ahriman, principiul răului”. Grecii aveau pe Zeus, reprezentat de Homer ca părinte al zeilor şi al oamenilor, şi căruia atenienii se roagă: ,,O iubite Zeus, trimite ploaie peste holdele atenienilor”. Şi în sfârşit romanii aveau pe Joe, zeul cel mare şi bun.

Istoria, prin urmare, ne dovedeşte că popoarele vechi, din cele mai depărtate timpuri, au avut credinţă în Dumnezeu; Hesiod, Homer şi ceilalţi poeţi antici, în operele lor, descriu toate ceremoniile religioase ale vremurilor preistorice şi legendare. Iar Herodot şi toţi istoricii vechi, vorbind despre acestea, ca şi despre cele din timpul lor, insistă şi asupra credinţelor lor religioase. Plutarh voind să dovedească existenţa firească a simţământului religios în om ca o lege, zice: ,,Umblând, vei putea afla: oraşe neîntărite cu ziduri, oameni fără ştiinţă de carte, fără legi, fără locuinţe, fără monedă, neavând idee de teatru, de gimnastică, etc dar societăţi fără temple şi fără religie, oameni care să nu se roage, sau care să nu ştie de jurăminte sau de sacrificii pentru faceri de bine şi pentru apărare de orice rău, nu vei putea întâlni, fiindcă nu-i posibil să se afle”. De asemenea şi Cicero zice: ,,Nu există popor aşa de barbar şi de sălbatic, care neputând înţelege pe Dumnezeu, să nu creadă cel puţin în existenţa lui”.

Cercetările istorice ale timpurilor mai noi au dovedit până la evidenţă că dacă simţământul religios se găseşte în trecut la orice popor, cu atât mai mult el se poate observa în zilele noastre şi chiar am putea afirma cu multă încredere, că şi viitorul va fi tot sub stăpânirea lui pentru că el se află sau este înnăscut în firea omului.

Toate popoarele: scandinavice, germane, slave, celte, aveau un zeu mai mare decât toţi ceilalţi, deşi purtau diferite numiri. Ozanam zice cu hotărâre că ideea despre un Dumnezeu necunoscut stăpâneşte toate tradiţiile germane. Hesus era înţeles de gali ca un Dumnezeu mare şi puternic. Iar diferiţi exploratori şi misionari, care au cutezat să călătorească prin Africa, Asia, America şi Oceania, observând viaţa popoarelor sălbatice, moravurile şi toate sentimentele lor, au dovedit că toate aceste popoare aveau credinţe religioase. Negrii din Congo, şi cei din Guineea, cred într-un Dumnezeu, care revarsă toate bunurile asupra celor ce cred în el. În Cafreria, lângă mare, toţi locuitorii se închină unui zeu pe care îl numesc Ulica – foarte frumos, sau Uhlanga – stăpânitor. Triburile din Cafreria de mijloc, după constatările călătorilor Cazalis şi Livingstone, cred într-o fiinţă inteligentă, de sus, numită Morena care omoară cu fulgerul. Despre hotentoţi, Kolben ne spune că ei credeau în existenţa unei fiinţe nevăzute, superioară tuturor, înzestrată cu toate darurile închipuite, făcător al cerului şi al pământului şi a tot ce există, autor a tot ce vede, şi a tot ce se mişcă. Ei îl numeau şi marele nevăzut, părintele şi Dumnezeul tuturor zeilor.

Negrii din Madagascar cinsteau pe un Dumnezeu făcător a toate.

În Asia, găsim la toate popoarele barbare credinţa religioasă. Prin veacul al XIII-lea, Guillaume de Rubruquis, însărcinat de Ludovic cu o misiune la Mangu-Kan, raportează cum că tartarii credeau într-un singur Dumnezeu. La taitieni, se află un templu de o mărime neîntâlnită la greci şi la romani. Am dori după toate acestea să ni se dovedească că există undeva un popor fără credinţă religioasă.

Triburile din America de Nord, ca şi cele din America de Sud se închină Marelui Spirit, Michabu, o fiinţă, pe care o recunosc ca părinte al lumii. Despre religiunile acestor triburi ne povesteşte şi Chateaubriand în scrierile sale. Călătorul Mafras a observat că şi californienii despre care se afirmase că nu cred în nimic au credinţa într-un Dumnezeu. ,,Californienii, zice dânsul, cred într-un Dumnezeu, deosebit, fără tată, fără mamă şi fără început. El este pretutindenea, vede totul, chiar şi în mijlocul celei mai întunecate nopţi. Este prietenul celor buni şi pedepsitorul celor răi. Şi australienii cred într-o fiinţă care a creat totul numai prin suflarea sa”.

În privinţa asta, Quatrefages ne încredinţează cu tot dreptul când ne spune: ,,Obligat de a trece în revistă toate rasele omeneşti, am căutat ateismul atât la cele mai superioare cât şi la cele inferioare. Nu l-am găsit decât în stare individuală, sau la şcoale mai mult sau mai puţin restrânse după cum s-a văzut în Europa în veacul trecut, şi după cum se vede încă şi astăzi.

Şi cu tot dreptul. Fiindcă dacă urmărim firul cercetărilor istorice şi etnografice din cele mai depărtate vremi şi până acum, putem vedea că simţământul religios se găseşte la toate popoarele, în toate timpurile, şi pretutindeni. Credinţa religioasă dar are un caracter universal, este o lege”.

,,Căutaţi un popor lipsit cu totul de religie, zice englezul Hume, şi dacă îl veţi găsi să fiţi siguri că stă numai cu câteva grade deasupra animalelor”.

Noi însă credem că cele câteva grade deasupra stării animalice înseamnă că om fără simţământ religios nu există.

Simţământul religios a aparţinut şi este inerent firii omeneşti. Fiindcă el este emoţiunea de admiraţie faţă de o fiinţă superioară, înnăscut în om, sădit şi înrădăcinat adânc în sufletul lui, plantat de Însuşi Dumnezeu, fiinţa către care se îndreaptă omul. Acest simţământ nu se poate distruge prin nici un mijloc din sufletul omului, el cere în mod stăruitor satisfacerea trebuinţelor lui, trebuinţe religioase şi de adorare, a unei fiinţe supreme. Simţământul religios este cea mai însemnată dintre condiţiile de viaţă ale individului şi ale societăţii, şi experienţa a dat o confirmare elocventă acestor afirmări. Într-adevăr, filozoful Sintennis, contemporan Enciclopediei Franceze, ateu ca toţi ateii din epoca sa, şi mai ales duşman neîmpăcat al religiunii, a voit să demonstreze că simţământul religios nu este înnăscut în sufletul omului; rezultatul experienţei însă, contra tuturor aşteptărilor, a dovedit tocmai ceea ce afirmăm noi.

El a luat un copil şi, ducându-l într-un castel retras, şi-a impus să-l crească singur, în mijlocul naturii, în afară de orice idee religioasă. Copilul a crescut mare, instruit de către Sintennis în toate ştiinţele, afară de cele religioase, şi hrănit necontenit cu idei materialiste. Astfel filozoful spera să poată prezenta Academiei de Ştiinţe un tânăr care nu ştia ce însemnează cuvântul Dumnezeu sau cuvântul religiune. Care nu fu însă dezamăgirea filozofului, când găsi într-o dimineaţă frumoasă pe copil, în mijlocul arborilor şi al florilor, îngenuncheat pe iarba verde şi înrourată, cu mâinile la piept, admirând măreţia soarelui ce se înălţa pe ceruri: ,,O soare, cât eşti de strălucit, şi cât de frumos te-a făcut Creatorul care te trimite în lume – zicea copilul. O soare, vezi tu pe Creatorul tuturor ? De cumva îl vezi, pune pe fruntea lui eternă o sărutare în locul meu”.

Filozoful, care sta la pândă, tresări la auzul acestor cuvinte neaşteptate: ,,Cine ţi-a spus ţie că este un Creator în cer ? – ,, Cine mi-a spus ? Acest soare, pe care desigur nu dumneata l-ai aruncat acolo sus ! Cine mi-a spus ? Aceste ierburi, pe care nu poţi să fii dumneata sub pământ ca să le faci să răsară cu degetele dumitale. Şi în urmă îmi spune inima mea, pe care nici eu şi nici dumneata nu o putem face să se mişte înlăuntrul meu !”

Filozoful, auzind aceste vorbe simple dar sublime, ieşite din gura unui copil, începu a plânge, strigând: ,,Ah ! necredincioşilor, voi sunteţi în rătăcire !”

Da, într-adevăr, necredincioşii sunt în cea mai mare rătăcire când caută a sugruma în ei simţământul acesta, când încearcă a lupta contra însăşi a firii lor. Este foarte adevărată vorba Mântuitorului că pruncii sunt mai înţelepţi decât ei. În zadar îşi vor încărca mintea cu principii anti-religioase şi zadarnic vor căuta să distrugă acest simţământ din sufletul lor. Cu toate acestea, în pericole mari, în spaime îngrozitoare, în întâmplări grele, în care viaţa le este în primejdie, lasă la o parte toată ştiinţa lor raţională, şi vrând nevrând, cedează acestui simţământ, care izbucneşte liber, şi îi face de strigă ca Protagora: ,,Dumnezeule, ce mă prigoneşti ?”

Heinerich Zschoke, în nuvela sa Ionatan Frock, zice prin gura acestuia: ,,Cu cât omul este mai ignorant, cu atâta este mai aplecat spre lucrurile minunate şi supranaturale. Dar de unde înclinarea aceasta, care îl duce de la lucrurile cele mai mici şi obişnuite la cele mai înalte ? Această înclinare stă în însăşi firea omului şi este opera Făcătorului. După cum orice flacără nu tinde niciodată spre pământ, ci veşnic spre cer, de la care ne vine lumina cea multă, tot aşa şi fiecare suflet în conştiinţa de a fi, mai presus de tot ce-i pământesc, tinde către spiritul cel mai înalt. El poate greşi căile şi mijloacele de a ajunge; dar înclinarea lui spre tot ce este înalt şi etern este firească”. Întocmai cum ne stăruim să dovedim şi noi că simţământul religios este firesc; el intră în viaţa omului ca şi celelalte simţământe, cu stricta deosebire numai că este cel mai înalt, cel mai cultivat, şi are menirea de a îndruma pe celelalte; aşa încât viaţa omului se desprinde liniştit, încet şi cumpătat, ca un torent ce se scurge din zăgaz în zăgaz, fără zgomot.

Simţământul religios într-adevăr este înnăscut în însăşi firea omului şi este opera Făcătorului. Există un Făcător ? Această întrebare nu-şi mai are locul ei, din momentul ce vedem că firea omului simte chiar în mod involuntar trebuinţa simţământului religios. Naşterea unui simţământ presupune şi satisfacţia lui. După cum simţământul foamei presupune pâinea pentru a-l îndestula, tot asemenea şi simţământul acesta, care are un rost mai mare în viaţă, presupune existenţa lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi hrana în lume, simţământul foamei nu ar exista. Dacă nu ar fi un Dumnezeu, simţământul religios nu ar exista, şi în acest caz, necredincioşii, materialiştii, raţionaliştii, pozitiviştii ... ar avea dreptate. Dar din moment ce chiar în sufletele lor găsim acest simţământ, Dumnezeu există şi religiunea care este ştiinţa despre Dumnezeu şi care satisface pe deplin simţământul religios, cuprinde un adevăr indiscutabil.

Vedem dar că necredincioşii, luptând contra religiunii, încercând a înăbuşi orice manifestaţiuni religioase, luptă contra însăşi a firii lor. De aceea, ei sunt veşnic nemulţumiţi, veşnic zbuciumaţi, după cum spune mai departe Heinerich Zschoke, prin gura lui Ionatan: ,,Dar cu timpul, (înclinarea religioasă) ajunge la mai multă cultură; atunci devine artificială şi, de multe ori, tot ce este artificial sugrumă natura. După încercări însă, vede că a greşit calea şi mijloacele şi-şi pierde încrederea în însăşi pornirea firească ce-l atrăgea spre credinţa în lucrurile eterne şi înalte. I se pare mai nimerit a se mărgini numai la lucrurile pământeşti, caută ca să-şi facă toate lucrurile înţelese, să-şi înfăptuiască toate în cercul celor pământeşti, obişnuite şi trecătoare, şi atunci crede că înţelege toate, şi că toate sunt foarte fireşti, tăgăduind înseşi legile naturii din sufletul său”. Acesta este semidoctul. Acesta ştie şi înţelege toate !?!? Pe dânsul îl găseşti pretutindeni în cele patru puncte cardinale, făcând paradă de multa lui ştiinţă ! Dar este zbuciumat sărmanul, pentru că ... ,,tăgăduieşte înseşi legile naturii din sufletul său”, luptă contra firii lui, contra simţământului religios, care este atâta de îndărătnic.

,,Şi, zice tot Zschoke, simte şi el că este nenatural, pentru că este nemulţumit cu sine însuşi. Orice nemulţumire a omului este rodul nenaturalităţii sale, a contrazicerii dintre el şi firea lui, fiindcă vrea ceea ce nu trebuie să vrea. În sfârşit, încercarea îl face mai înţelept. Şi, cu cât învaţă mai mult, cu atât recunoaşte că nu poate pricepe nici măcar minunata alcătuire a firului de iarbă, şi că orice frântură de rază îi aminteşte pe Dumnezeu”. Ajunge la urmă de înţelege frumuseţea şi adevărul cărţilor lui Solomon şi a lui Iov, pe care mai înainte le batjocorea. ,,Cu cât recunoaşte mai mult, cu atât este încredinţat că ştie puţin. Semidoctul ştie cele mai multe; savantul, aproape nimic. Acesta din urmă însă se apropie – deşi pe altă cale – de naturaleţea sufletului de copil; şi descoperirile lui, asupra limitelor ştiinţei, îl întorc iarăşi spre credinţa în lucrurile nevăzute şi eterne”.

Semidoctul este foarte îngâmfat de ştiinţa lui; şi după cum diavolul caută să-şi facă tovarăşi în răutăţi, tot aşa şi semidoctul caută neîncetat să-şi facă adepţi ai părerilor lui, care şi aşa se împrăştie cu repeziciune, prinzând rădăcini în capetele oamenilor uşuratici. Şi după cum pomul se cunoaşte după roade, tot aşa şi aceşti oameni se cunosc după faptele lor. Ei atacă cu mare înverşunare religiunea şi orice idee ce ar depăşi viaţa omenească dincolo de moarte. Atacă şi insultă în modul cel mai josnic: pe preoţi şi pe toţi oamenii ce susţin religiunea, şi lipsiţi de cel mai elementar bun simţ şi obiectivism, târâie în veninul răutăţii lor toate virtuţile frumoase creştine, chiar dacă ele ar prezenta o însemnătate oricât de mare în dezvoltarea omenirii. Caracterele nobile nu-şi bat joc de semenii lor, nici de părerile lor; le respectă convingerile, şi cu atât mai mult cu cât ele pot aduce oarecare foloase omenirii. Ce bază poţi să pui pe cuvântul unor astfel de oameni fără de Dumnezeu ?

Cea mai mare ştiinţă pentru un om cult este existenţa lui Dumnezeu. Ştiinţa satisface năzuinţele omului. Deci năzuinţa sau tendinţa religioasă din sufletul acestui om va fi pe deplin satisfăcută de ştiinţa lui, că Dumnezeu există.

Sufletul lui este senin şi nici o tulburare lăuntrică nu-l va agita nicicând.

Pentru un ,,semidoct” însă cea mai mare ştiinţă este aceea care se stăruieşte să dovedească că nu există Dumnezeu. Desăvârşirea culturii lui este negarea fiinţei lui Dumnezeu. Întrucât însă aceasta este o pseudo-ştiinţă, ca atare, şi simţământul religios care se referă numai la ideea existenţei lui Dumnezeu nu poate fi satisfăcut de o pseudo-ştiinţă. Negarea existenţei lui Dumnezeu este un non-sens pentru simţământul religios care, după cum am văzut, îşi poate manifesta întotdeauna fiinţa. Simţământul religios, punând întrebarea dacă există Dumnezeu, răspunsul nu poate fi negativ, dacă cineva voieşte să fie împăcat în sufletul său.

Din conflictul ce se naşte între simţământul religios şi această jumătate de ştiinţă, încărcată de principii materialiste, rezultă acel zbucium ce îl caracterizează pe semidoct, după cum ne încredinţează şi Heinerich Zschoke.

Omul de ştiinţă adevărat[1] se închină lui Dumnezeu ca şi incultul. Pentru dânsul ştiinţele naturale însă nu sunt decât o carte minunată de religie şi de cugetare pioasă. El vede în fiecare pagină mâna creatoare a lui Dumnezeu, în fiecare rând adânca şi sublima înţelepciune dumnezeiască. Omul învăţat şi care cugetă adânc îşi dă seama perfect de bine că simţământul religios este o lege imutabilă, pe când semidoctul ... cugetă ... – nu cugetă. Omul de ştiinţă recunoaşte neputincioşia ştiinţei. Cugetarea lui curată scoate două mari adevăruri, deşertăciunea ştiinţei omeneşti faţă de nesfârşitul ce ne înconjoară şi existenţa unui Dumnezeu mare şi creator, din faţa căruia nu se poate ascunde nimeni. Omul învăţat îşi preţuieşte ştiinţa lui prin cuvântul ,,nimic !” ,,Ignoramus et ignorabimus !” zice el prin gura unui Du Bois Reymond şi totuşi cât de mult ştie el !

Puţini dintre necredincioşi, sclavi ai principiilor lor, sunt în stare să-şi poată stăpâni nemanifestat sentimentul religios în întreaga lor viaţă. Cei mai mulţi dintr-înşii fiind indivizii cei mai decăzuţi ai societăţii.

Mulţi dintre ei sunt adeseori cuprinşi de îndoieli chinuitoare, văzând grozăvia necunoscutului pe care şi l-au creat singuri.

Ce deosebire între anarhistul ce merge la eşafod cu credinţa în ,,nimic” după o trecere atât de zgomotoasă prin lume şi martirul creştin, care gândeşte la o viaţă nouă şi eternă !

Sunt cazuri când unii necredincioşi, convinşi de adevărul nostru, după un timp şi-au retractat insultele lor de mai înainte. Şi în acestea se poate vedea limpede ce luptă a trebuit să se dea între simţământul religios şi minţile lor rătăcite. Aşa putem cita spre exemplu pe fiziologul Georges, care zice: ,,În scrierea mea, publicată în anul 1821, ‘Despre sistemul nervos’, m-am declarat ca următor al teoriilor materialiste. Dar studiile asupra sistemului nervos şi a somnambulismului nu-mi permit mai mult a pune la îndoială existenţa în noi şi afară de noi a facultăţilor intelectuale şi spirituale. Această ultimă convingere a mea se bazează pe fapte serioase, indiscutabile. Eram oare în sufletul meu convins despre adeveritatea celor publicate în 1821 ? Cuget cel puţin că atunci eram convins; dar foarte bine îmi amintesc că şi în convingerile mele de mai înainte se ridicau în sufletul meu îndoieli, pe care le puteam alunga, numai sprijinit pe principiul în puterea căruia nu există nimic, afară de materie etc”.

Asta înseamnă că în om se da o luptă care punea la îndoială înseşi teoriile lui pe care putea să şi le apere cu mare greutate, deşi numai ajutat de principiul materialist. Lupta aceasta nu era dată decât de simţământul religios care îi producea îndoielile, deşi omul de ştiinţă era înarmat cu un întreg arsenal de idei şi de principii materialiste; acesta, în ciuda tuturor principiilor, se îndărătnicise şi continua a trăi în el, manifestându-şi prezenţa în ocaziuni binevenite.

S-a observat că parte dintre necredincioşi au dat dovadă în viaţă de o nestatornicie de caracter scandaloasă.

Fiindcă numai religiunea este aceea care poate crea caractere statornice şi nobile. Ce sunt oare sfinţii ? Şi apoi cuvintele lui Rembrandt als Erzieher nu sunt oare un adevăr etern, că ,,ştiinţa creează pigmei, iar credinţa eroi ?”

Nestatornicia necredincioşilor se explică tocmai din cauza bazei lor false ce şi-au luat-o în viaţă. Astfel Diderot, care până într-o zi excela în insulte cu privire la orice idee religioasă şi aruncase atâtea săgeţi veninoase, sfârşi prin a da fiului său următorul sfat, în prezenţa unui discipol: ,,Fiul meu, sunt bune pornirile inimii, dar cel mai bun liman unde se poate odihni omul este religia !” Discipolul, atrăgându-i atenţiunea că se contrazice, el îi răspunse: ,,Amicul meu, sunt materialist numai şase luni pe an !” De altminterea şi în viaţa lui practică, Diderot a dat dovezi că făcea tocmai contrarul decât cele ce profesa în public.

Într-o zi, găsindu-se pe un câmp împreună cu prietenul său Grimm, luă în mână un fir de iarbă, pe care îl privi mult timp cu un fel de respect.

Ce observi ? l-a întrebat Grimm. Nu observ, ci ascult ! Cine-ţi vorbeşte ? Dumnezeu ! zise Diderot. Şi atunci ? ,,Inima ascultă şi simte, dar spiritul este mărginit !” zise Diderot.

Iată un elocvent exemplu de necredincios. Dar Voltaire, care a mers cu ura în contra religiunii creştine până acolo încât să strige: ,,Ecrasons l’infame !!”[2] Acel om, batjocoritor, totdeauna sarcastic, mândru, îngâmfat, care dorea atât de mult să fie onorat de rege şi de regină. Gata de a se sinucide când nu i-a reuşit Henriada lui; acest om zic, luceafărul necredincioşilor, găsi cu cale ca la moartea sa să ceară a i se aduce un preot. Totuşi, prietenii lui, Diderot şi D’Allembert, nu au voit să o facă. De altfel şi D’Allembert a cerut un preot pe patul de moarte şi se ruga cu lacrimi de Diderot ca să-i împlinească dorinţa, însă acesta rămase neînduplecat.

Din exemplele citate se poate vedea cum simţământul religios este în luptă veşnică cu raţiunea greşită a necredincioşilor, şi cum el, care este înnăscut în firea omului, îşi reclamă cu îndărătnicie dreptul său. Ce liniştit este omul de ştiinţă adevărat, faţă de aceşti necredincioşi ! Ce mângâiat este sufletul lui cu ideea înaltă şi adevărată despre existenţa lui Dumnezeu ! Care este cauza ? Motivul se ascunde în aceea că omul care studiază cu atenţiune, cumpănit, înţelept, adânceşte toate chestiunile ce i se prezintă, cu competenţă deosebită. El este un cuceritor, care se asigură bine de ceea ce cucereşte şi este modest. Prin tactica lui înţelege, după cum zice Herbert Spencer, că ştiinţa este neputincioasă, că ea nu poate cuprinde necunoscutul în marginile cunoştinţei pozitive, şi că acest necunoscut trebuie lăsat să fie lămurit de religiune.

Ce este mai mult, el îl află în Dumnezeu. Şi atunci simţământul său religios îl face să rostească cuvinte de admiraţie împreună cu Kepler: ,,Făcătorule al lumii ! îţi mulţumesc din suflet pentru îndurarea Ta arătată spre mine. Dumnezeule Mare, Tu împrăştii lumina pe pământ şi ridicându-ne către izvorul bunătăţii Tale, ne pregăteşti nouă loc întru strălucirile luminii Tale ... Îţi mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate bucuriile ce le-am încercat în cercetarea şi priveliştea făpturilor Tale”[3].

 

 

Sentimentul religios este prima condiţiune de viaţă

Filozoful Scherer zice: ,,Necredinţa tinde să pustiască cerul şi să depopuleze pământul”, adevăr de netăgăduit.

De altfel şi istoria ne dovedeşte rolul mare ce l-a avut şi îl are sentimentul religios în viaţa popoarelor. Câtă vreme un popor a observat cu sfinţenie principiile religiunii sale, s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, a dus o viaţă sănătoasă, a fost un popor tare, de ordine, şi un factor de progres al omenirii. Şi dimpotrivă, când necredinţa a pătruns într-un popor, atunci s-a strecurat în el şi germenul putreziciunii şi al patimilor animalice de tot felul; acestea l-au ros şi i-au secat măduva de viaţă până ce l-au făcut să dispară din cartea vieţii.

Cine mai vorbeşte astăzi despre cartaginezi afară de istorie ? Şi aceasta pentru motivul că acest popor preţuia totul prin aur, şi a avut concepţiunea că pentru sume enorme din acest metal strălucitor ar fi putut insufla şi la un venetic iubirea de patrie sau şi un sentiment religios. Caracteristica lor deosebită a fost stricăciunea şi imoralităţile de tot felul. Şi ce a ajuns Cartagina ? Pe ruinele zidurilor ei măreţe s-a tras cu plugul !

Apoi de poporul grecesc cine nu ştie că ajunsese la o cultură mare şi sănătoasă numai prin religie şi morală. De îndată însă ce a început a se răsfăţa în bogăţiile câştigate, în mod treptat, şi-a pierdut şi credinţa religioasă. Şi decăderea a venit cu paşi repezi. Un cortegiu întreg de patimi, de intrigi, de crime şi de lupte civile de tot felul încep să ia locul unei vieţi rânduite, în toate instituţiile Atenei, astfel că la sosirea duşmanului, bogaţii stăteau pe acoperişurile caselor şi făceau prinsori asupra luptătorilor. De aici încolo, zilnic, mulţime de palavragii, sofişti, oratori ... îşi trec vremea adresând poporului cuvinte pompoase dar seci, rânduite în fraze meşteşugite, cu intenţiunea de a-l câştiga.

Epicur şi doctrina lui: ,,Ubi bene ibi patria”, fac ca aceştia să devină adoraţii cei mai favoriţi ai mulţimii. Astfel grecii, cu modul acesta de viaţă, ajunseseră un popor putred, neputincios, incapabil de orice mişcare din afară, şi cad sub stăpânirea romanilor. Aceeaşi soartă o are mai târziu şi poporul roman. Într-atât pătrunsese influenţa culturii decadente greceşti şi asiatice în toate actele vieţii acestui popor, încât Roma devine un centru de orgii, de certuri, de destrăbălare şi de vicii de tot felul. Sentimentele nobile de altădată dispar, pentru a lăsa locul patimilor josnice şi instinctelor animalice. Romanii îşi pierd mintea râzându-şi de zeii lor, iar augurii[4] îşi râd în faţă unii de alţii. Puterea le scade mereu până ce, în cele din urmă, îi robesc barbarii, şi tocmai aceia care altădată se îngrozeau de puternicele lor legiuni.

A.W. Schlegel spune că ,,religiunea este baza existenţei omeneşti”.

Iar Washington ne încredinţează că ,,un popor fără religie s-ar putea conduce numai cu tunurile”.

Poetul Goethe de asemenea ne încredinţează că ,,toate epocile, care au avut la bază credinţa, au fost cele mai strălucite”[5].

Naţiunea care exclude religiunea din sânul ei îşi sapă aşadar singură groapa, în care se va înmormânta. Pentru că în acest caz patimile scăpate din frâul sentimentului religios izbucnesc în deplină libertate, şi naţiunea devine astfel anarhică. Tendinţele dezordonate ar putea fi reprimate numai un foarte scurt timp, prin măsuri de forţă. Şi în orice caz aceasta nu le poate înlătura. Stricăciunea socială merge pe drumul apucat înainte şi pătrunzând din ce în ce mai adânc atacă chiar şi instituţiile care constituiau un sprijin pentru naţiune.

Ce ne-a dat în esenţă Revoluţiunea Franceză, dacă nu o dovadă elocventă a faptului că sentimentul religios este o condiţiune de viaţă ? Parlamentul a decretat că Dumnezeu nu există ! Atâta a trebuit pentru ca revoluţiunea să se prefacă într-o amestecătură nebună de crime, de imoralităţi din cele mai animalice şi mai josnice, de barbarii, care au degradat întreg neamul omenesc.

Această revoluţie este considerată şi până azi ca cea mai puternică dezlănţuire de patimi sociale, ce s-au putut vedea vreodată. Taine zice: ,,Oricum s-ar intitula Revoluţiunea Franceză cu egalitatea, fraternitatea şi libertatea ei, ea totuşi nu rămâne decât un jaf al proprietăţii sau un furt colosal !” Nu avem decât să citim scrierile acestui autor ca să ne îngrozim de barbariile revoluţionarilor francezi, consecinţele ,,minunatelor” scrieri ale lui Voltaire şi Rousseau, cu toată ştiinţa lor ,,filozofică”. Le putem pricepe şi din cuvintele lui Robespierre, unul din capii ei, care uluit de grozăviile văzute, exclamă: ,,Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat !” Şi atunci s-a decretat din nou că Dumnezeu există !

Oare Franţa de azi nu ne prezintă tabloul cel zugrăvit de noi mai sus ? Religiunea este exclusă din toate părţile. Clericii, persecutaţi în toate împrejurările. Liber-cugetătorii, îi întâlneşti pe toate cărările. Un amalgam de doctrine care de care mai ridicole se vântură în capetele acestor oameni zăpăciţi, dându-şi aere de salvatori ai omenirii ... ?! Toate sunt seci, fără nici un suflet. Fiecare poate observa viaţa stearpă şi plină de nevroză din Franţa, şi de asemenea se poate convinge şi de scăderea populaţiunii pe an ce trece. Şi toate acestea fiindcă religiunea care sancţionează căsătoria şi familia nu mai există, iar naşterea unui copil, consecinţă a căsătoriei, nu mai este privită ca un dar dumnezeiesc ca la adevăraţii creştini, ci ca o nenorocire. Adăugaţi acum că astăzi în această ţară, peste 30.000 de învăţători şi institutori fac o propagandă furioasă în contra a tot ce este sfânt şi patriotic: contra armatei, contra lui Dumnezeu, a oricărui avut personal, şi contra statului însuşi ! Toţi predau istoria ţării după manualul anti-patriotic Histoire de France al dlui Herve, iar revista lor pedagogică, care este cea mai răspândită, ,,Revue de l’enseignement primaire”, îşi bate joc în fiecare număr de tot ce este dragoste de ţară şi francez ! ,,Educatorii” tineretului ţipă în gura mare că le este totuna, dacă azi-mâine vor fi nemţi, francezi sau englezi, fiindcă ei sunt pentru ,,umanitate” şi pace ... universală !

Libertatea sfântă, cea atât de mult cântată în timpul revoluţiunii, este atât de compromisă azi în Franţa, încât mai nimeni din oamenii ei mari, din patrioţii cu judecata dreaptă, nu se mai încumetă a-şi spune gândul fără înconjur, de teama demagogiei din presă, din întruniri, din cercuri pretinse ,,intelectuale”, din toată viaţa publică, ameţită, orbită de cele mai dezastruoase promisiuni efemere.

Şi toate acestea numai din cauză că nu i se dă sentimentului religios partea ce i se cuvine.

Englezul Edmund Burke, raportându-se la revoluţiune, le zice francezilor: ,,Dacă nu aţi fi rupt continuitatea cu trecutul şi aţi fi pus statele generale pe o bază mai solidă înlăturând o revoluţiune atât de dăunătoare, din care nu avea să iasă decât o constituţiune abstractă, starea Franţei s-ar fi îmbunătăţit considerabil. Dacă aţi fi lucrat aşa, zice el, aţi fi impus tuturor naţiunilor o veneraţiune vrednică pentru cauza libertăţii lor.

În chipul acesta, aţi fi gonit despotismul de pe pământ, dovedind că libertatea este nu numai compatibilă, dar chiar că ajută la făurirea şi stabilitatea legilor, atunci când este măsurată. Aţi fi avut o constituţie liberă, o monarhie puternică, o armată disciplinată, un cler pios şi venerat, o nobilime potolită dar gata a face gesturi mari şi în stare de a conduce virtuţile voastre şi nu a le înăbuşi. Aţi fi avut o clasă de cetăţeni liberi, care să se impună, şi din care să vă fi recrutat elementele noi, pentru nobilime. Aţi fi avut după aceea un popor apărat, mulţumit, muncitor şi ascultător, un popor obişnuit să-şi caute şi să vadă fericirea în toate condiţiile de viaţă care poate fi găsită prin virtute”. Căci egalitatea în omenire poate fi înţeleasă numai prin virtute. Şi virtutea adevărată nu poate exista fără de religiune, după cum zice mai departe tot Burke când vorbeşte despre englezi: ,,Noi ne-am păstrat toate sentimentele naţionale curate şi întregi, numai prin credinţă”.

Avem inimi în adevăr, din carne şi din sânge, care bat în piepturile noastre. Suntem însă oameni cu frica lui Dumnezeu, arătăm respect religios către rege, dragoste către parlament, ascultare legilor ţării, dovedim veneraţiune către preoţi şi manifestăm osebită consideraţiune pentru nobilime.

Şi într-adevăr englezii întotdeauna au fost aşa şi au rămas până în ziua de astăzi ,,oameni cu frica lui Dumnezeu”, care se uită cu cel mai adânc respect la preoţi.

Afară de toate acestea, un spirit de bunătate a caracterizat în toate vremurile pe englezi. Aristocraţia, prin felul educaţiunii sale, urmăreşte cât mai mult lărgirea dragostei şi a milei către cei umili şi săraci. Şi doar se ştie că nici o ţară din lume nu se îngrijeşte de săracii săi atât de mult şi atât de aproape ca Anglia ... Englezul simte că nu poate nega existenţa Marelui Necunoscut şi că este o imposibilitate de a pătrunde cineva în misteriile lui. El simte şi tragicul acestei situaţiuni.

Noţiunea de liber-cugetător pentru el nu exclude pe aceea de religios; fiind convins că libera cugetare nu poate încălca domeniul sentimentului religios.

De asemenea crede nu numai că nu poate fi opoziţie între ştiinţă şi religie, ci dimpotrivă: cu cât sfera ştiinţei creşte, cu atât şi punctele ei de contact cu Necunoscutul se înmulţesc.

În Anglia, aşezămintele religioase sunt atât de respectate că nici nu se pot compara cu cele din Franţa. De asemenea şi în Germania poporul este religios şi cine îndrăzneşte să facă propagandă ateistă publică este pedepsit ca duşman al statului. Ca o consecinţă a religiozităţii lor, putem remarca o dezvoltare sănătoasă a tuturor facultăţilor intelectuale şi morale atât la germani cât şi la englezi. Şi, în timp ce poporul francez dă înapoi, cel englez şi german înaintează mereu, dezvoltându-se sub cele mai binefăcătoare auspicii ale religiunii.

Zilele în care trăim noi sunt zile de răceală şi de lipsă a simţământului religios în popor; şi cu ele avem trista ocaziune să ne lovim de toate relele ce decurg tocmai din lipsa lui tot mai mult dintre oameni.

Rembrandt als Erzieher ne afirmă că vremurile moderne vor fi o ,,barbarie la lumina electricităţii”, vremuri brutale şi totuşi ştiinţifice; caracteristici care se pot uni la un loc, ca împreună să colaboreze la degenerarea sufletească şi trupească.

De altfel şi experienţa ne-a dovedit până la evidenţă că ,,necredinţa” duce în mod sigur şi fatal la degenerare sufletească şi trupească.

Fiindcă din moment ce omul îşi mărgineşte viaţa numai în cadrul preocupărilor materiale, ca o consecinţă, va căuta ca ea să-i procure numai plăceri, şi prin orice mijloace, posibile sau imposibile.

Din fire fiind lacom, omul va abuza de aceste plăceri, al căror rob va deveni, şi atunci simţământul religios lipsind, singurul care este în stare să înfrâneze şi să dea fiecărui lucru din lumea aceasta adevăratul şi binemeritatul preţ, îşi va îngădui orice şi pe orice cale. Abuzul îl va duce la ruină şi fericirea, după care a alergat atâta cufundându-se în plăceri, se va depărta tot mai mult de el ... Va deveni egoist, răutăcios, câinos la inimă, sfădalnic, veşnic în ceartă cu vecinii şi semenii săi şi o nenorocire socială pentru cei în mijlocul cărora îi va fi dat să trăiască. Şi toate acestea din lipsa simţământului religios. Filozoful Platon, referindu-se la astfel de indivizi, zice că ,,cetăţeanul care nu cunoaşte pe Dumnezeu este ciuma cetăţii”.

În anul 1823, Robert Owen, fostul ministru al Statelor Unite, şi-a pus în gând să întemeieze o cetate fără religiune.

În acest scop, a adunat o ceată întreagă de derbedei, cu care în adevăr a fondat un orăşel, dându-i numele de New Harmony. Aici fiecărui cetăţean îi era permis orice, afară de ,,rugăciune” şi de recunoaşterea existenţei unei fiinţe supreme. Chiar numai pronunţarea numelui de ,,Dumnezeu” atrăgea pedeapsa cu moartea asupra călcătorului legilor cetăţii.

Fostul ministru nu cruţă nimic ca cetatea sa să poată prospera pe toate terenurile, ştiinţifice şi culturale.

Care nu fu însă dezamăgirea marelui donator când trebui să constate că orăşelul său cu tot gunoiul societăţii adunat de el, nu numai că nu se procopsi cu toate mijloacele puse la dispoziţie, dar în mai puţin de zece ani fu distrus completamente de înşişi cetăţenii lui, care, sătui de toate, după ce majoritatea îşi sfârşiseră viaţa în mod ticălos prin beţii şi crime, restul împunseră fuga luând cu ei şi ultima cărămidă a filantropului fondator. Şi acum, cetatea şi numele lui, Robert Owen, se mai amintesc doar ca fenomene istorice din viaţa omenirii.

Bine a zis Plutarh că ,,mai uşor este a clădi o cetate în aer decât să existe un popor fără religiune”.

Sau iarăşi Platon spune: ,,Oraşul la a cărui punere de piatră fundamentală nu a asistat Dumnezeu, ci s-a pus numai de oameni, este ameninţat cu cele mai mari dezastre şi nenorociri”.

M. Carriere ne spune că ,,masele, cărora li se propovăduieşte azi materialismul, nu vor putea fi oprite de la urmările influenţei lui”.

Pentru motivul că dacă s-a stăruit a se smulge din sufletele şi conştiinţa acestor mase credinţa în existenţa unei fiinţe supreme, urmează în mod fatal, dar firesc, ca odată cu simţământul religios să dispară şi orice ordine morală din lume, deosebirea între bun şi rău, conştiinţa, iar dreptatea şi nedreptatea să rămână numai ca nişte plăceri senzuale, efectele materialismului, fiind singurele puteri care în acest caz guvernează omenirea cu dreptul celui mai tare, ca, la sfârşit, să ne fie dat a vedea iarăşi tabloul stării primitive a omenirii, din care am fost ridicaţi, numai mulţumită recunoaşterii bunurilor ideale şi a principiilor morale, pe baza cărora omenirea şi-a sprijinit şi întemeiat tot trecutul ei istoric şi ştiinţific, de la început şi până în momentul de faţă.

Şi Friedrich von Helwald zice că ,,omul cinstit şi iubitor de adevăr este obligat a face mărturisirea că ateismul şi materialismul nu numai că nu fericesc pe nimeni, dar duc pe oameni la barbarie”.

Oare Revoluţiunea Franceză nu a fost o barbarie ? Şi omul care şi-a întipărit în minte ideea că Dumnezeu nu există, omul pentru care nu mai este altă viaţă decât aceasta de pe pământ, ce numire ar merita când împins de patimile ce izbucnesc, ucide, pradă, necinsteşte pe semenii săi, comite cele mai imorale fapte pentru a-şi mulţumi egoismul său animalic şi nu gândeşte decât la satisfacerea patimilor lui ? Nu este un barbar ? Şi atunci ce deosebire este între un om şi un animal ? Pe când în cazul nostru religiunea este aceea care face cea mai strictă deosebire. Fiindcă ea este semnul umanităţii, semnul celei mai mari inteligenţe, care a găsit mijlocul de a împăca cele două extreme realităţi ale vieţii.

Pentru mulţime – zice Schlosser –, ,,nici o filozofie şi nici o morală nu va putea înlocui religiunea”. Morala este strâns legată de religiune, şi nu se poate concepe fără aceasta. Ea este păzită de mulţime din frica sau din iubirea de Dumnezeu, care ne-a dat morala.

Francois Tournebize, în cartea sa ,,Du soute a la fois”, spune relativ la urmările ce decurg prin înlăturarea sentimentului religios din morală:

,,Într-adevăr, dacă nu există un legiuitor suprem care ordonă răsplata sau pedeapsa, atunci, principiile pe care se sprijină civilizaţiunea noastră îşi pierd stabilitatea lor morală. Ideile corelative de drept şi de datorie nu mai pot avea nimic absolut şi obligatoriu; ele devin inerte, ca un arc discordat. Pentru ce aş fi obligat să-ţi respect onoarea dumitale, averea şi viaţa ? Cine m-ar putea face să-mi respect propria mea viaţă ? Dumnezeu fiind suprimat, nu văd în ceea ce se cheamă datorie sau chiar virtute decât o afacere de convenţiune, de prudenţă, sau de ‘bon-ton’. În înţeles riguros, datoria nu mai există. Sunt fapte necuviincioase, oameni necuviincioşi şi grosolani, dar fapte criminale nu mai sunt. Păcatul a dispărut, căci păcatul presupune abaterea de la o lege stabilă, sancţionată de un legiuitor suprem”.

Vedem dar că numai morala religioasă poate impune oamenilor ascultare prin frica sau prin iubirea de Dumnezeu – autorul moralei – pe când o morală făurită de un X oarecare este o parodie a moralei adevărate, lipsită de un centru de îmboldire, deşartă, şi care niciodată nu va putea face ceea ce face morala religioasă. Este întocmai după cum spune Friedrich von Helwald că ,,cea mai înaltă unitate în domeniul intelectului şi al moralei este ideea de Dumnezeu”. Şi Lamartine zice foarte drept că ,,o conştiinţă fără Dumnezeu este un tribunal fără judecător. Lumina conştiinţei nu este altceva decât scânteierea ideii de Dumnezeu în sufletul omului, în sufletul neamului omenesc. Stingeţi pe Dumnezeu şi în om se va face noapte”. Şi să ştie că întunericul nu este prielnic vieţii. Ce vorbe înţelepte: ,,O conştiinţă fără Dumnezeu este un tribunal fără judecător” !

Iată de ce se impune cultivarea simţământului religios, iată pentru ce la baza oricărei culturi şi în special al întregului nostru învăţământ se cere în mod imperios: Religiunea.

 

 

[1] Vezi Ce cred oamenii învăţaţi şi de stat ai lumii despre religiune şi existenţa lui Dumnezeu de arhimandrit Galaction D. Cordun.

[2] N.r: ,,Să-l zdrobim pe infam !” Enciclopediile contemporane consemnează că Voltaire folosea adeseori această expresie, prin care el se referea la orice formă de religie care îi persecută pe cei care nu sunt adepţii ei. În realitate, el Îl numea ‘infam’ pe Dumnezeul creştin.

[3] Idem 1.

[4] N.r.: Preoţi romani păgâni.

[5] Vezi Ce cred oamenii învăţaţi şi de stat ai lumii despre religiune şi existenţa lui Dumnezeu de arhimandrit Galaction D. Cordun.