----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (IX)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episoadele anterioare

 

Emiterea de beraturi episcopilor ortodocşi provoacă o nouă criză patriarhală

Curând a început o nouă etapă a luptei pentru drepturile şi privilegiile Bisericii. La sfârşitul anului 1887, guvernul otoman cerea ca Biserica să prezinte documente care să confirme posesiunea proprietăţilor imobiliare. Deoarece astfel de documente nu existau în cele mai multe cazuri, Poarta a ameninţat patriarhia cu confiscarea terenurilor[1]. Apoi, în 1888 a reapărut chestiunea judecării episcopilor în curţile civile. Această problemă s-a ivit mai întâi în legătură cu situaţia din Macedonia. La începutul anului 1888, a fost arestat un profesor grec din Kastoria, iar în corespondenţa sa, care era revoluţionară în conţinut, îl amintea pe mitropolitul Chiril. Mitropolitul a fost chemat numaidecât la Constantinopol pentru a da o explicaţie, dar a refuzat să apară înaintea curţii. După o şedinţă a Sfântului Sinod s-a hotărât ca mitropolitul să-i facă o vizită ministrului justiţiei cu condiţia să nu aibă loc un interogatoriu. Când protosinghelul aceluiaşi mitropolit a fost arestat, patriarhul a protestat oficial faţă de Poartă cerând să fie eliberat din închisoare.

După arestarea protosinghelului a urmat destituirea mitropolitului de Serres, Luca Petrides. Unul din cei mai activi membri ai Sinodului patriarhal, Mitropolitul Calinic de Derkos i-a cerut ambasadorului rus Nelidov să-i ajute, dar ambasada rusă nu s-a grăbit să sprijine patriarhia.

Diplomaţii ruşi urmăreau toate cazurile de violenţă împotriva creştinilor, şi ei au remarcat că discrepanţa dintre ideile de putere centrală în Turcia şi poziţia autonomă a Bisericii constituise motivul abdicării patriarhului Ioachim al III-lea. Prin alegerea lui Dionisie al V-lea, grecii din Constantinopol sperau să apere Biserica de o uzurpare suplimentară a drepturilor ei, deoarece el avea relaţii apropiate cu autorităţile otomane. Dar Poarta începuse o persecuţie sistematică a episcopilor din Macedonia. Onou, personal al ambasadei ruse, scria:

,,În decursul acestei lupte, ambasada imperială a menţinut distanţa, în ciuda simpatiei noastre continue pentru destinul Ortodoxiei în Răsărit şi pentru apărarea drepturilor Bisericii. Reticenţa noastră a fost pricinuită de relaţiile apropiate ale lui Dionisie cu guvernul otoman, şi drept urmare el a evitat să caute sprijinul nostru. A-i oferi ajutor fără ca el să ceară ar aduce un afront demnităţii ambasadei imperiale şi şi-ar pierde autoritatea în faţa grecilor şi a guvernului turc”.

În acelaşi timp, guvernul otoman îşi continua atacurile. În ianuarie 1889, a fost ridicată din nou chestiunea introducerii salariilor pentru clerici, şi un ordin special a interzis patriarhiei să ia orice decizii oficiale în chestiuni juridice. Aceste circumstanţe, ca şi faptul că protestele patriarhiei nu erau auzite de Poartă, i-a condus pe diplomaţii ruşi la concluzia că avea să izbucnească curând o nouă criză patriarhală. Deoarece patriarhul contactase în mod oficial biroul marelui vizir pentru asistenţă, el nu era liber să se adreseze în mod oficial ambasadei ruse de teama că ar ofensa Poarta. El l-a trimis pe reprezentantul său la Nelidov pentru a-l înştiinţa pe ambasador că dacă încercările sale nu vor da nici un rezultat, el va trebui să ceară ajutorul Rusiei, susţinătoarea constantă a Ortodoxiei.

Nelidov, la rândul său, a subliniat dificultăţile economice cu care se confrunta patriarhia după unirea eparhiilor din Thessalia şi Epir cu Biserica Greacă. Acesta era de asemenea subiectul discuţiei sale private cu ministrul de externe otoman, Said Paşa. Totodată, Nelidov a propus o donaţie de 10.000 ruble pentru scaunul ecumenic. Aceasta va întări influenţa rusă şi va contrabalansa compensaţia trimisă de la Atena spre a fi folosită pentru scopurile sale politice ulterioare în Macedonia[2].

În cea de-a doua jumătate a anului 1889, în sprijinul patriarhiei, ambasada rusă a iniţiat convorbiri neoficiale cu Poarta, cu toate că nu a ieşit nimic din această iniţiativă. În timpul primei jumătăţi a lui 1890, chestiunea privilegiilor bisericeşti rămăsese nerezolvată şi era asociată cu intenţia Porţii de a emite beraturi episcopilor bulgari din Macedonia şi Tracia. Pe 2 iulie 1890, patriarhul a protestat împotriva acestor acte, dar în pofida protestului lui beraturile pentru episcopii din Skopje şi Ochrid care ţineau de exarhatul bulgar au fost emise la sfârşitul aceleiaşi luni. Ambasada rusă nu s-a implicat în această stare de lucruri şi nu i-a sprijinit pe bulgari, fapt care poate fi explicat de înrăutăţirea relaţiilor Rusiei cu Bulgaria în acea vreme.

Aceste evenimente au generat o nouă criză patriarhală. Pe 3 octombrie 1890, patriarhul Dionisie al V-lea, împreună cu Sfântul său Sinod, a emis un comunicat către toate Bisericile autocefale solicitându-le să înceteze temporar toate slujbele bisericeşti pretutindeni în patriarhie. A doua zi, sultanul a înfiinţat o nouă comisie, alcătuită din 4 funcţionari guvernamentali greci, cu sarcina de a calma situaţia şi de a-l opri pe patriarh să comunice cu instituţii străine. Astfel, trimiterea acestui comunicat către Bisericile autocefale a fost împiedicată. După câteva zile, marele vizir i-a invitat pe membrii Sfântului Sinod să se întâlnească cu el, şi drepturile şi privilegiile Bisericii au fost restabilite oficial în forma lor anterioară[3].

În această situaţie, patriarhia a contat pe sprijinul venit din partea ruşilor. Însă consilierul Sfântului Sinod, I.E. Troiţki a propus ca Rusia să nu se grăbească să sprijine patriarhia şi chiar a numit acest fapt un act de ,,sinucidere naţională”, de dragul unei naţiuni care socotea că Rusia este principalul obstacol în calea restaurării de către ea a Imperiului Bizantin[4]. Cu toate acestea, ambasada rusă din Constantinopol a înlesnit ajutorarea Bisericii. Dezbaterea a continuat până la sfârşitul lui decembrie 1890. Chiar înainte de Naşterea Domnului, Poarta a fost silită să cedeze, deoarece se temea de o insurecţie în masă. Conducătorii luptei, Mitropoliţii Ghermano de Herakleion şi Calinic de Derkos au fost chemaţi la patriarhie şi au primit iradul sultanului care afirma drepturile şi privilegiile Bisericii aşa cum fuseseră ele.

 

O perioadă tulbure în relaţiile dintre patriarhie şi Poartă

Următorul patriarh al Constantinopolului a fost Neofit al VIII-lea, ales pe 27 octombrie 1891. Ambasada rusă nădăjduia că va fi reales Ioachim al III-lea, dar opoziţia a decis să propună un candidat neutru – Mitropolitul Neofit de Nicopole – pentru a-l izola pe Ioachim. Ambasadorul rus a presupus că alegerea lui Neofit ca un compromis va linişti comunitatea greacă turbulentă. De asemenea, patriarhul Neofit, socotit de cei din jur o unealtă ascultătoare în mâinile Mitropolitului Ghermano de Herakleion, ar fi putut însă să adopte o linie independentă. În fine, el a fost sprijinit de armata rusă în timpul războiului ruso-turc şi s-a opus schismei bulgare.

Surprins de alegerea sa neaşteptată, Neofit (foto) a căutat sfatul celor mai competenţi în politica curentă precum mai sus amintitul Begleri, reprezentant al Societăţii Ruse de Navigaţie şi Comerţ, care era foarte familiarizat cu politica bisericească din Constantinopol în anii ‘1880-‘1890. Noul patriarh i-a cerut sfatul lui Begleri cu privire la multe chestiuni de politică bisericească. El s-a plâns de presiunea pe care o făceau naţionaliştii greci şi guvernul grec, care utiliza plata sa anuală către patriarh pentru avantaje politice[5], de cererile membrilor laici ai Consiliului Mixt privind interzicerea slujbelor în limba slavonă în bisericile din Macedonia, şi de altele.

În timpul scurtei domnii a lui Neofit al VIII-lea, relaţiile dintre Biserica Rusă şi Constantinopol au fost restabilite: s-au întreprins măsuri menite să soluţioneze controversa legată de Schitul Sfântul Ilie din Muntele Athos, au fost lichidate datoriile metocului din Moscova al patriarhiei, şi patriarhia a mijlocit ca afacerea din Mira Lichiei să fie rezolvată în favoarea Rusiei[6]. Cu toate acestea, patriarhul Neofit nu a fost pe deplin liber şi independent în activităţile sale. În ianuarie 1894, Sfântul Sinod a fost reorganizat, Poarta reuşind să-l excludă pe Mitropolitul Ghermano de Herakleion, şi împreună cu el 3 alţi membri au părăsit Sinodul. O nouă criză patriarhală era iminentă.

,,Îmi voi exercita influenţa pentru a ne asigura că actualul patriarh ecumenic rămâne [în scaun]. El este bun, onest, o persoană cu bunăvoinţă – scria ambasadorul Nelidov. Dar îmi este foarte teamă că slăbiciunea sa evidentă şi lipsa de experienţă laolaltă cu absenţa sprijinului şi ajutorului din partea foştilor săi confidenţi, mai cu seamă mitropolitul de Herakleion, îl vor transforma curând într-o victimă a conflictelor şi patimilor care tulbură Biserica”[7].

Disputa s-a sfârşit cu alegerea lui Antim al VII-lea pe 20 ianuarie 1895. Ioachim al III-lea din nou nu a fost ales, şi acest fapt a provocat dezbinare în Constantinopol. Noul patriarh şi-a început domnia întinzând o ramură de măslin către Rusia; în prima sa întrevedere cu ambasadorul rus el i-a cerut sprijinul, atât moral cât şi economic[8]. Antim a trimis reprezentanţi la încoronarea ţarului Nicolai al II-lea, şi acest fapt a fost foarte mult apreciat de ambasada rusă, aşa cum a fost şi epistola sa către Bisericile Răsăritene privind unirea cu Roma.

 

Încoronarea ţarului Nicolai al II-lea (1868-1918,
ţar între anii 1894-1917), care a avut loc în 1896

 

Papa Leon al XIII-lea căuta să construiască relaţii mai apropiate cu Ortodoxia având în minte o viitoare unire[9]. Potrivit papei, în Constantinopol era necesar un seminar catolic în care să poată studia membrii clerului grec. Patriarhul Antim s-a plâns că el nu avea posibilităţi să reziste propagandei catolice. Din partea sa, Nelidov a propus ca, pe lângă cele 5-6000 lire care erau primite de patriarhie anual pentru a trimite propovăduitori în parohiile din întreaga Turcie, alte 15 burse în academiile teologice ruse ar fi putut fi aranjate în special pentru greci. Aceasta i-ar da Rusiei încă o oportunitate de a influenţa clerul grec, sublinia Nelidov în raportul său.

Diplomaţii ruşi au aprobat susţinerea patriarhiei prin intermediul Serbiei şi României pentru a neutraliza influenţa naţionalismului grec. Deşi manifesta simpatie faţă de Antim al VII-lea în rezistenţa sa faţă de catolicism, ministerul de externe rus era deosebit de constrâns în aprecierea sa cu privire la acţiunile patriarhului în alte chestiuni, precum criza bulgară, vechii catolici, şi relaţiile lui cu lipovenii. În plus, Antim proclamase că trebuia să existe doar un cap al Bisericii, şi această declaraţie era privită la Sankt Petersburg ca o pretenţie arogantă a puterii ecumenice în lumea ortodoxă[10].

Însă o nouă criză patriarhală a erupt. Antim a încercat în van să suprime revolta împotriva lui, antrenând atât ajutorul guvernului otoman, cât şi sprijinul ambasadei ruse.

 

 

[1] Mare parte din informaţiile de mai jos provin din scrisorile pe care le primea I.E. Troiţki – despre care am vorbit în partea a IV-a – de la corespondentul său din Constantinopol, G.P. Begleri. L.A. Gerd, ed., Rossia i Pravoslavnyj Vostok, p. 113 şi urm..

[2] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 58, 2 otd. 3 st., d. 128, ll. 8-9. Raport al lui Alexandru Nelidov, 7/19 noiembrie 1889.

[3] Scrisori ale lui Begleri către Troiţki, 4, 8 şi 11 octombrie 1890

[4] Arhiva istorică centrală de stat din Sankt Petersburg, I.E. Troiţki, Jurnal, 16 octombrie 1890.

[5] Potrivit Congresului de la Berlin din 1878, Thessalia şi o parte din Epir au fost cedate regatului grec şi de aceea se aflau în jurisdicţia Bisericii Greciei. Ca o compensaţie pentru veniturile pierdute, guvernul grec trimitea Patriarhiei Constantinopolului o sumă anuală fixă. Acest fapt dădea ocazia guvernului de la Atena să-şi exercite influenţa politică asupra patriarhiei.

[6] În anii ‘1870-‘1890 a existat un proiect de a întemeia o mânăstire rusă în locul istoric legat de amintirea Sfântului Nicolae din Mira Lichiei (Asia Mică).

[7] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 64, 2 otd., 3 st., d. 49, l. 9. Raport al lui Alexandru Nelidov, 13 ianuarie 1894.

[8] Raport al lui Alexandru Nelidov, 23 februarie 1895. În timpul războiului ruso-turc, fiind la acea vreme mitropolit de Ainos, Antim a sprijinit trupele ruse.

[9] A se vedea

 

Epistolele din 1894 şi 1895 ale Papei Leon al XIII-lea şi patriarhului ecumenic
Reunirea creştinătăţii
Scrisoarea apostolică a Papei Leon al XIII-lea datata 20 iunie 1894
 
Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea, despre Unire
 
 
[10] Scrisoare a lui Begleri către Troiţki, 19 martie 1895.