----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (III)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
2

 

Siricie îi urmează lui Damas pe scaunul Romei – Maniheişti la Roma – Epistolele canonice ale lui Siricie – Disciplina Bisericii Apusene – Iovinian, viciile şi erorile sale – Discuţie despre fecioria Sfintei Fecioare – Intervenţia Sfântului Ambrozie al Milanului – Sinodul de la Milan care îl confirmă pe cel de la Roma – Valentinian al II-lea îl trimite delegat pe Ambrozie la Maxim – Nerecunoştinţa lui Valentinian şi a Iustinei, mama sa – Ei îl prigonesc pe Ambrozie şi îi sprijină pe arieni – Goţii de la curtea Milanului şi episcopul lor Mercurin, zis Avxentie – Ambrozie se împotriveşte cu tărie Iustinei şi arienilor – A doua misiune a lui Ambrozie la Maxim – El îl întâlneşte la Treves pe Sfântul Martin, de asemenea în misiune pe lângă Maxim – Martin, viaţa sa, predicile şi minunile sale în Galia – Primele aşezăminte monahale în Galia – Sfântul Martin se opune violenţelor contra ereticilor – Moartea sa – Continuarea vieţii Sfântului Ambrozie al Milanului – Conduita sa faţă de împăratul Teodosie – Pocăinţa lui Teodosie – Legile acestui împărat – Distrugerea idolatriei – Răzmeriţă în Alexandria şi distrugerea sanctuarului lui Serapis – Falsă acuzaţie adusă împotriva creştinilor cu privire la biblioteca alexandrină - Moartea lui Valentinian şi revolta lui Eugen – Teodosie îl răzbună pe Valentinian – El îl numeşte pe fiul său Onorie împăratul Apusului – Arcadie, împărat al Răsăritului – Moartea lui Teodosie

 

Anii 384-395

 

Partea a II-a

În acelaşi an în care s-a ţinut Sinodul de la Achileea, priscilianismul a fost condamnat în Galia.

Această erezie nu era decât cea a gnosticilor, fără să conţină însă sistemele absurde ale lui Valentin. Sub raport dogmatic, ea se apropia mai mult de manihei decât de partizanii Pleromei[1]; în ce priveşte moralitatea, priscilianiştii îi preţuiau la fel şi pe unii şi pe alţii. Ei au apărut în Spania şi l-au avut drept conducător pe Priscilian, care a fost adus în sectă de o femeie pe nume Agapia şi de retorul Elpidie. Aceste două personaje fuseseră primii adepţi ai unui oarecare Marcu, originar din Memphis, care a adus din Egipt în Spania această dogmă hidoasă, pe care un alt Marcu o adusese altădată în Galia.

Priscilian, care a dat numele său noilor gnostici, era, spune Sulpiciu Sever[2], un om dintr-o familie nobilă şi foarte bogată. El era elocvent şi instruit, dar agresiv şi îi plăceau discuţiile. Ar fi fost fericit dacă nu şi-ar fi întinat inteligenţa prin studii corupte ! El deţinea un tezaur moral mai preţios decât toate bogăţiile sale, deoarece se născuse cu calităţi extraordinare. Privegherile şi posturile erau uşoare pentru el. Dărnicia sa era mare, ca şi sobrietatea sa. Din nefericire, el adăuga acestor calităţi mult orgoliu; se fălea mai ales cu erudiţia sa profană şi se credea că, în tinereţe, s-a consacrat magiei.

Odată câştigat pentru erezie, Priscilian a sedus pe mulţi alţii prin sofismele sale şi dezmierdările sale înşelătoare. Femeile mai cu seamă, atât de avide de lucruri noi, atât de puţin tari în credinţă şi totodată atât de curioase, alergau la el în număr mare: el înşela pe toată lumea prin cuvintele sale şi înfăţişarea sa exterioară, care nu emana decât umilinţă, şi curând toată Spania a fost întinată de dogma sa perfidă şi necurată; mai mulţi episcopi nici măcar nu s-au ruşinat să devină adepţii lui.

Văzând acestea, Higin, episcop de Cordoba, l-a avertizat pe Idachie, episcop respectabil prin vârsta sa înaintată. S-a adunat la Saragossa un sinod la care se aflau episcopii din Aquitania. Ereticii nu au îndrăznit să se prezinte acolo. Dogma lor a fost condamnată, şi episcopii au încredinţat executarea sentinţei lor lui Itachie, episcop de Sossuba. Priscilianiştii nevrând să se supună, Itachie i-a urmărit cu o rigoare extremă, i-a pârât judecătorilor laici şi a obţinut chiar de la Graţian, pe atunci împărat, un decret care nu numai că îi izgonea din oraşe şi biserici, ci poruncea să-i urmărească pretutindeni.

Gnosticii s-au ascuns atunci: frica i-a risipit, şi Priscilian, însoţit de doi episcopi, Instant şi Salvian, s-a îndreptat către Roma pentru a se justifica în faţa lui Damas, care era atunci episcop al Romei. În Aquitania, aceşti eretici au fost primiţi cu cinste de cei care nu-i cunoşteau; ei au răspândit acolo erorile lor şi au corupt mai ales bunul şi credinciosul popor din Elusa. Alungaţi din Bordeaux de episcopul Delfin, ei s-au oprit la Eucrocia, au făcut câţiva adepţi şi şi-au continuat călătoria cu un cortegiu infam de femei. Printre ele erau Eucrocia şi fiica sa Procula care, o spunea toată lumea, fiind însărcinată cu Priscilian, a recurs la crimă pentru a-şi ascunde josnicia.

Ajungând la Roma, papa Damas nu a vrut să se necinstească primindu-i. Ei s-au dus la Milan, dar Ambrozie a avut aceeaşi oroare faţă de ei. Ei au recurs la curteni, care nu au fost atât de scrupuloşi şi care au obţinut de la împărat un decret opus celui dobândit de Itachie şi potrivit căruia ei trebuiau reintegraţi în Bisericile lor[3].

Maxim biruindu-l pe Graţian, s-a declarat împărat al mai multor provincii ale imperiului, între altele Galia şi Spania, şi şi-a ales Treves ca reşedinţă. Itachie s-a dus acolo şi i-a denunţat pe priscilianişti. Maxim a convocat un sinod la Bordeaux. Priscilian şi ucenicii săi au fost condamnaţi acolo, dar ei au făcut apel la împărat referitor la sentinţa episcopilor: Idachie şi Itachie i-au urmărit înaintea acestui tribunal.

,,În această chestiune, vinovaţii şi acuzatorii îmi displac deopotrivă, spune Sulpiciu Sever[4]; eu spun sincer că Itachie era foarte departe de a fi un sfânt; el era de o îndrăzneală neruşinată, mare vorbitor, prieten al mesei bune şi luxului. El a împins nebunia până la a-i privi ca ucenici ai lui Priscilian pe toţi cei care se dedicau postului. Acest mizerabil a avut chiar îndrăzneala de a-l acuza de erezie pe vestitul Martin, acest bărbat cu adevărat apostolic. Martin, care era atunci la Treves, nu a încetat să-i ceară lui Itachie să renunţe la acuzaţia sa, şi să-l roage pe Maxim să nu verse sângele acestor eretici; el spunea că era suficient că au fost alungaţi din biserici printr-o judecată episcopală; că era nelegiuit şi neobişnuit ca un judecător laic să se pronunţe într-o cauză pur spirituală. Atâta timp cât s-a aflat în Treves, judecata a fost amânată şi, înainte de plecarea sa, el a obţinut de la împărat făgăduinţa de a nu vărsa sângele celor vinovaţi”.

După ce a plecat el, episcopii Magnus şi Rufus au schimbat în întregime hotărârile lui Maxim, care a încredinţat procesul prefectului Evodius, om de o asprime intransigentă.

Priscilian a compărut de două ori înaintea lui, prefectul s-a convins de obscenităţile cele mai josnice [ale acestuia], l-a condamnat şi l-a aruncat în închisoare. Împăratul l-a judecat a fi demn de moarte şi sentinţa a fost executată. Ucenicii au avut, în parte, soarta învăţătorului lor, iar cei care nu au fost omorâţi au fost exilaţi. Itachie nu a contribuit la această sentinţă; el a înţeles că se va face încă mai detestabil în faţa tuturor episcopilor dacă, după ce a fost acuzator, va deveni judecător; el a lăsat ca sentinţa să fie pronunţată de alţii, aşa cum s-a şi întâmplat. Aceste acte de cruzime nu au eradicat erezia, care a tulburat încă 15 ani întreaga Spanie; nu a putut nici măcar să fie abolită în întregime.

După moartea lui Priscilian, Martin a trebuit să meargă la curte cu scopul de a cere îndurare pentru câţiva nenorociţi. Mai mulţi episcopi se aflau atunci la Treves, aveau relaţii cu Itachie şi făcuseră cauză comună cu el. În momentul în care ei se gândeau mai puţin, au fost înştiinţaţi că Martin era pe punctul de a sosi, şi toţi îndată s-au tulburat, au vorbit în şoaptă şi s-au sfătuit între ei. În ajun, la sfatul lor, împăratul hotărâse să se trimită trupe în Spania, pentru a-i căuta din nou pe ereticii care se puteau afla acolo încă şi pentru a-i priva de bunurile şi viaţa lor.

Cu siguranţă, mulţi credincioşi au fost hărţuiţi odată cu ereticii în această expediţie cumplită, căci nu se examina atât de mult credinţa, pentru a recunoaşte un priscilianist, cât mina sa, ţinuta sa, paloarea sa etc. Martin nu putea accepta astfel de cruzimi; episcopii itachieni ştiau aceasta şi ceea ce îi făcea mai ales să fie predispuşi la teamă şi nelinişte era faptul că Martin nu vroia să fie în comuniune cu ei, deoarece conduita sfântului episcop de Tours trebuia să aibă cea mai mare influenţă asupra opiniei publice.

Deci, episcopii vinovaţi au alergat numaidecât la împărat care, la solicitarea lor, a trimis doi ofiţeri în întâmpinarea lui Martin pentru a-l împiedica să intre în oraş dacă nu promite să fie în pace cu toţi episcopii care erau acolo. Martin le răspunde, cu diplomaţie, că el vine în pace cu Iisus Hristos. Aceştia l-au lăsat să intre. Era noapte; Martin s-a dus totuşi la biserică pentru a se ruga, şi a doua zi se va duce la palat.

El se ducea acolo să mijlocească pentru Narses şi Leucadie care, prea loiali nefericitului Graţian, îşi atrăseseră ura învingătorului său; el l-a rugat totodată pe Maxim să nu-şi trimită tribunii în Spania; sfântul bărbat era plin de bunăvoinţă nu numai faţă de creştinii care ar fi avut mult de suferit, ci şi faţă de eretici. Timp de două zile, împăratul nu a luat nici o hotărâre, fie din asprime, fie din avariţie, cum au crezut unii, fiindcă el dorea cu ardoare bunurile persoanelor pe care vroia să le omoare, spune Sulpiciu Sever.

La puţin timp după această vizită a lui Martin, itachienii, cu care el nu era în comuniune, au venit la împărat: este problema lor, spun ei, dacă autoritatea episcopului de Tours vine din nou să stârnească neruşinarea lui Teognist[5], care a îndrăznit să-i condamne; el nu ar fi trebuit să primească în oraş un astfel de om care nu este doar apărătorul ereticilor, ci vrea să-i răzbune pe ei; moartea lui Priscilian a fost inutilă dacă Martin vrea s-o răzbune.

După acest frumos discurs, ei s-au aruncat plângând la picioarele lui Maxim şi l-au implorat să-şi folosească autoritatea împotriva duşmanului lor. Ei nu erau departe de a cere pentru el soarta ereticilor; dar împăratul, prea devotat, adevărat, acestor episcopi nevrednici, nu admira mai puţin credinţa, sfinţenia şi virtuţile lui Martin. Cu toate acestea, el a încercat să-l convingă să intre în comuniune cu itachienii.

El l-a chemat în secret, l-a primit cu cea mai mare amabilitate, i-a spus că ereticii au fost executaţi după o judecată civilă şi că el nu are prin urmare nici un motiv pentru a nu fi în comuniune cu Itachie şi adepţii săi; că Teognist este singurul care s-a separat de ei şi în plus el acţionează mai degrabă din ură decât din orice alt motiv; în fine, că un sinod l-a declarat pe Itachie nevinovat.

Martin a fost prea puţin convins; împăratul s-a enervat, l-a părăsit brusc şi, la puţin timp după aceea, a poruncit să se meargă la închisoare pentru a-i masacra pe cei pentru care el venise să ceară îndurare. Sfântul episcop nu a aflat de această decizie decât seara; el a alergat la palat şi a făgăduit că va intra în comuniune cu Itachie dacă vor fi cruţaţi nefericiţii săi clienţi[6] şi dacă se chemau înapoi tribunii care plecaseră deja spre Spania. Maxim nu a ezitat; el a fost de acord cu toate măsurile.

Or, a doua zi trebuia să fie hirotonit Felix, om foarte sfânt şi vrednic de a fi făcut episcop în cele mai bune circumstanţe. Martin a luat parte la slujbă, considerând că era mai bine să cedeze pentru un timp decât să fie masacraţi nefericiţii care aveau deja sabia deasupra capetelor lor; însă, în pofida stăruinţelor puternice ale episcopilor, el nu a vrut niciodată să le semneze scrisorile de comuniune. El a plecat a doua zi, foarte trist şi profund mâhnit de a fi fost în comuniune o singură dată cu vinovaţii.

În timp ce Martin era la Treves[7], iar episcopii itachieni îşi necinsteau caracterul episcopal printr-o adulaţie josnică faţă de Maxim, acest favorit crud al victoriei, el a fost singurul care a dat exemplul unei vrednicii cu adevărat apostolice; în timp ce venea să ceară [de la împărat], el arăta mai curând că nu se supune şi, în ciuda insistenţelor puternice ale împăratului, el a refuzat multă vreme să mănânce la masa sa. ,,Eu nu pot, spunea el, să fiu comeseanul unui om care a smuls unui împărat tronul său, iar altuia viaţa sa”.

Maxim pretindea că nu a uzurpat imperiul, ci că l-a primit de la soldaţii săi; el a trebuit în consecinţă, spunea el, să-l apere cu arma în mână; victoriile sale erau un semn al voinţei lui Dumnezeu şi nici unul din duşmanii săi nu fusese omorât decât în luptă. Conformându-se raţiunilor sale sau rugăminţilor sale, Martin a acceptat în cele din urmă să ia masa cu el. Foarte bucuros că a dobândit această favoare, Maxim a invitat, ca pentru o zi de sărbătoare, cei mai iluştri comeseni, prefecţii, consulul Evodius, om deosebit de virtuos, doi comiţi ridicaţi la cele mai înalte funcţii, fratele şi unchiul său. El a aşezat în mijlocul lor un preot, însoţitorul lui Martin, şi el însuşi l-a pus de-a dreapta sa.

În timpul mesei, potrivit cutumei, un ofiţer a oferit cupa împăratului care a întins-o mai întâi sfântului episcop, sperând s-o primească din mâna sa; dar el, considerând că, după demnitatea episcopală, nimic nu era mai înalt ca demnitatea preoţească, a oferit cupa preotului său după ce a băut. Împăratul şi toţii comesenii au înţeles şi au admirat această faptă a lui Martin, şi au spus la curte că sfântul bărbat a făcut la masa împăratului ceea ce nici un alt episcop nu ar îndrăzni să facă la masa celui din urmă magistrat.

Maxim avea pentru Martin cea mai adâncă evlavie[8]; adesea, el se întreţinea cu el despre chestiunile sale duhovniceşti, slava sfinţilor, veşnicia fericirii lor; dar împărăteasa avea pentru el încă mai mult respect. Precum femeia din Evanghelie, ea îi spăla picioarele cu lacrimile sale şi i le ştergea cu părul său. Ea nu ţinea cont nici de bogăţiile sale, nici de demnitatea sa, nici de coroana sau porfira sa, şi nu putea fi desprinsă de picioarele preafericitului. Ea a obţinut de la soţul ei să-i servească ea însăşi o masă.

În pofida tuturor străduinţelor sale, Martin a fost silit să accepte. Ea însăşi a pregătit-o, a pus masa şi a aşezat scaunul pentru sfântul episcop, i-a adus apa pentru a-şi spăla mâinile, l-a servit precum o roabă şi cu o modestie şi smerenie desăvârşite. După o masă uşoară, Martin s-a retras şi împărăteasa a strâns cu grijă resturile pe care ea le-a preferat mâncărurilor celor mai fastuoase.

Acest fel de veneraţie nu ne poate mira, când ne gândim la sfinţenia deosebită a lui Martin.

,,Dacă ar fi cu putinţă, spune Sulpiciu Sever[9], să istorisim faptele sale exterioare, niciodată, spun cu sinceritate, nu s-ar putea face cunoscută viaţa sa lăuntrică, conduita sa obişnuită, duhul său îndreptat pururi către cer, statornicia sa în înfrânare şi post, privegherile şi rugăciunile sale, nopţile sale la fel de sfinte ca zilele. Timpul mesei îl închina lui Dumnezeu şi cugeta la El chiar în mijlocul ocupaţiilor zilnice; el nu folosea hrana şi somnul decât pentru exigenţele imperioase ale firii; în el totul era mare şi sfânt.

O, om cu adevărat fericit, în care nu a fost nicicând viclenie ! nejudecând, necondamnând pe nimeni, nefăcând nimănui nici un rău pentru rău ! El avea o astfel de răbdare că, episcop fiind, răbda injuriile personale ale clericilor mai mici în rang, le lăsa nepedepsite atât cât era posibil, nu-i oprea din acest motiv pe clerici de la îndatoririle lor şi nu-i iubea mai puţin. Nimeni nu l-a văzut vreodată nervos, nici măcar puţin emoţionat; nici vesel, nici trist, el purta pe chip expresia unei fericiri cu totul cereşti, părea mai presus de firea omenească; întotdeauna avea pe buze numele lui Iisus Hristos şi în inimă pacea, mila şi îndurarea.

Cât despre duşmanii săi, el plângea păcatele pe care le comiteau căutând, cu limbile lor înveninate, să-i tulbure liniştea; fiindcă acest sfânt bărbat avea duşmani, pe cei care erau geloşi pe sfinţenia şi virtuţile sale; ei urau la el ceea ce nu vedeau la ei şi nu aveau curajul de a-l imita. Noi spunem cu tristeţe, adaugă Sulpiciu Sever, că aceşti duşmani, în număr foarte mic este adevărat, erau episcopi”.

Aceşti episcopi erau itachienii despre care noi am vorbit. ,,Credinţa lui Martin, viaţa sa, minunile sale, mai spune Sulpiciu Sever[10], m-au umplut de dorinţa de a-l vedea şi, în acest scop, am făcut o călătorie foarte plăcută inimii mele. Deja concepusem planul de a-i scrie viaţa; eu am aflat, pe cât de mult posibil, împrejurările [vieţii sale] din propria sa gură, sau cel puţin de la cei care fuseseră martorii ei.

Nu s-ar putea crede cu câtă smerenie şi cu câtă bunătate m-a primit; el se bucura întru Domnul că îl preţuiam atât de mult încât să întreprind o călătorie anume pentru a-l vedea. Nefericitul de mine ! abia îndrăznesc să spun că, atunci când a binevoit să mă primească la masa sa, mi-a oferit el însuşi apa pentru a-mi spăla mâinile. Seara, el mi-a spălat picioarele şi eu nu am avut puterea să-l refuz; virtutea sa m-a fermecat într-atât încât eu priveam ca pe o fărădelege a nu consimţi la aceasta.

Conversaţia sa avea mereu drept subiect necesitatea de a fugi de ademeniri şi de a lepăda povara lumii pentru a-L urma în libertate pe Domnul Iisus. El ne-a dat pilda vestitului Paulin care, dispreţuind bogăţii nemăsurate pentru a-L urma pe Iisus Hristos, era aproape singurul care, în vremurile noastre, împlinea întocmai cuvântul Evangheliei. El ne-a încurajat să-l imităm şi socotea secolul nostru fericit de a avea un astfel de model care făcea cu putinţă ceea ce putea trece drept imposibil înainte: un bogat, lepădându-şi bogăţiile şi dându-le celor săraci.

Câtă însemnătate ! Câtă demnitate în cuvintele sale ! Cum grăia el cu râvnă şi entuziasm despre virtute ! Cu câtă uşurinţă tâlcuia el Sfânta Scriptură ! ,,Eu ştiu, adaugă Sulpiciu Sever, că în ce priveşte ştiinţa sa, am întâlnit mulţi neîncrezători; este adevărat că el însuşi era fără studii; dar eu adeveresc în Iisus Hristos şi nădejdea noastră comună că niciodată nu am auzit ieşind din gura altui om atâta ştiinţă exprimată într-un limbaj desăvârşit. Acesta era un mic avantaj în mijlocul tuturor virtuţilor sale; dar în fine, acest dar chiar nu i-a lipsit”.

Paulin, pe care Sfântul Martin l-a dat drept pildă ucenicilor săi, era atunci admirat de toată Biserica; fiu al lui Pontius Paulin, prefect în Galia, aparţinând uneia dintre cele mai ilustre familii din imperiu[11], a eclipsat prin virtuţile sale onorurile care-i împodobiseră pe străbunii săi.

El s-a născut la Ebremagus, lângă Bordeaux; tatăl său i l-a dat, în copilărie, pe vestitul Ausone ca dascăl. Ausone, poet şi retor, demn de reputaţia sa, a cultivat cu grijă înclinaţiile fericite ale elevului său şi a făcut din el un scriitor perfect, un poet elegant. El era de multă vreme dornic să ducă o viaţă sfântă; din fericire, prin practicarea virtuţilor, Paulin a avut cei mai iscusiţi învăţători. El i-a cunoscut pe Sfântul Martin, Sfântul Victricie de Rouen, a avut relaţii apropiate cu Sfântul Delfin, episcop de Bordeaux, şi cu Sfântul preot Amandus, cu care a păstrat toată viaţa sa o corespondenţă mişcătoare. Sfaturile acestor oameni virtuoşi, susţinute de pildele şi încurajările Terasiei, virtuoasa sa soţie, l-au detaşat puţin câte puţin de lume şi i-au inspirat intenţia de a urma calea desăvârşită a sfaturilor evanghelice.

După botezul său, pe care l-a primit din mâinile Sfântului Delfin, el s-a retras în Spania pentru a trăi acolo necunoscut şi a nu se ocupa decât de sfinţirea sa; aici el şi-a pierdut fiul. Această nenorocire l-a determinat să rupă legăturile care-l ţineau încă legat de pământ; de comun acord cu soţia sa, el a respectat de atunci o curăţie strictă, şi-a schimbat veşmintele pentru a avertiza lumea că el nu mai face parte din ea, şi a dat prin el pilda cea mai desăvârşită a unui adevărat creştin; credincioşii din Barcelona au avut pentru el o astfel de admiraţie încât în ziua de Naşterea Domnului, în timpul slujbei, ei l-au prins şi l-au dus în pofida lui înaintea episcopului rugându-l să-l hirotonească preot.

,,Eu, care nu sunt decât un vierme şi nu om, scria el atunci Sfântului Amandus[12], am refuzat, sau mai curând nu am îndrăznit să accept să fiu făcut slujitor în casa Domnului. Dar ei m-au silit, mărturisesc eu; sechestrat, aproape sufocat de mulţime, în ciuda dorinţei mele de a vrea să treacă de la mine acest potir, eu am fost nevoit să spun Domnului: Facă-se voia Ta şi nu a mea ... Iată-mă deci bătrân[13], cel puţin după nume şi prin cinul meu, dar în realitate foarte tânăr şi încă copil”. ,,Dar, îi spune prietenului său Sulpiciu Sever[14], eu nu am consimţit să fiu hirotonit în Biserica din Barcelona decât cu condiţia să nu fiu legat deloc de ea, hirotonit numai pentru slujba Domnului, fără a fi desemnat pentru o biserică particulară”.

El se gândea încă de atunci să se retragă la Nola, lângă mormântul Sfântului Felix; plan pe care îl pune în aplicare după ce şi-a vândut averea sa imensă, pe care Ausone o numeşte regatul lui Paulin. El nu şi-a păstrat decât o casă şi o grădină mică lângă Nola, unde a întemeiat o mânăstire.

Din acest loc de retragere, el întreţinea relaţii frecvente cu prietenii săi din Galia, cu Sfântul Delfin care-l botezase, cu Sfântul Amandus, Sfântul Aper care, împreună cu soţia sa Amanda, a mers pe urmele lui Paulin şi ale Terasiei, şi mai ales cu Sulpiciu Sever, cel care îl iubea într-un mod deosebit de delicat.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] N.tr.: Valentin a fost fondatorul unei importante secte gnostice din secolul al II-lea; Pleroma face parte din sistemul său gnostic şi este constituită din eoni în număr de 30 – 15 perechi de eoni masculini şi feminini – şi este o ierarhie a împărăţiei cereşti.

   [2] Sulpiciu Sever, Hist. Sac., cartea a II-a. Noi îl vom urma pe acest istoric pentru tot ceea ce este legat de priscilianism.

   [3] Sulpiciu Sever, Hist., cartea a II-a.

   [4] Sulpiciu Sever, Dial. 3, § 15.

   [5] Se ignoră unde era episcop acest Teognist care i-a condamnat pe prietenii lui Itachie.

   [6] N.tr.: Plebeu care se punea sub protecţia unui patrician faţă de care îşi abandona o parte din drepturile sale civile şi politice.

   [7] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 23.

   [8] Sulpiciu Sever, Dial. 2, § 7.

   [9] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 24.

   [10] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 26.

   [11] A se vedea Paulin, Oper., Prolegomena. Patrolog., tomul 61.

   [12] Paulin, Epist. 2 ad Amandum.

   [13] Cuvântul preot înseamnă bătrân, πρεσβυς.

   [14] Paulin, Epist. 1 ad Sever.

 

Episodul urmator