----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XI)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episoadele anterioare

 

XI. Rugăciunea pentru aproapele

Aşa cum ne rugăm cu osârdie pentru noi înşine, pentru bunăstarea şi pentru veşnica noastră mântuire, tot astfel trebuie să ne rugăm şi pentru aproapele nostru. Există creştini care se dau în lături atunci când este vorba de aceasta, invocând motivul că nu sunt vrednici. ,,Oare suntem noi într-atât de desăvârşiţi în rugăciune, ca să putem să ne rugăm pentru aproapele ?” În opinia lor, rugăciunea pentru aproapele este o datorie a creştinilor desăvârşiţi.

Este îndreptăţit un asemenea punct de vedere ? Categoric, nu ! Despre aceasta poate să ne convingă următoarea cugetare: dragostea către aproapele – această poruncă desăvârşită – a fost lăsată ca datorie fiecărui creştin, nu doar celor desăvârşiţi. Aşa cum dragostea este o datorie pentru fiecare, tot aşa rugăciunea pentru aproapele, ca una dintre manifestările dragostei faţă de aproapele, este o datorie pentru fiecare creştin, indiferent pe ce treaptă duhovnicească s-ar socoti el.

Când Dumnezeu te îndatorează să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, El nu Se uită la desăvârşirea şi la vrednicia ta. Pur şi simplu ţi-o cere, cu toate că cunoaşte păcătoşenia şi nevrednicia ta. El îţi dă o atât de înaltă poruncă ţie, nevrednicul, ca să te facă prin ea vrednic; fiind nedesăvârşit în dragoste, dacă stăruieşti să-l iubeşti pe aproapele tău, treptat te vei desăvârşi în această înaltă virtute şi din nedesăvârşit – cu harul lui Dumnezeu întărit fiind – vei deveni cu adevărat desăvârşit. Astfel, atunci când te rogi pentru aproapele întru împlinirea poruncii: Vă rugaţi unul pentru altul (Iacov 5, 16), tu, cu toate că eşti nevrednic, devii din ce în ce mai vrednic – dacă nu te vei deda la alte păcate şi mai ales la pierzătoarea mândrie. Pentru rugăciunea ta plină de dragoste către aproapele, Dumnezeu te va ridica din nevrednicia ta către vrednicie.

Aceasta o lămureşte Sfântul Ioan Gură de Aur atunci când afirmă: ,,Nu spune: ‘Nu pot să mă rog. Sunt nevrednic’. Arătând pricina nevredniciei tale, tu însuţi arăţi cât este de trebuincios pentru tine să te rogi. Eşti nevrednic ? Dacă eşti aşa, foloseşte rugăciunea ca leac împotriva răului ! ... Conştiinţa ta nu îţi îngăduie să priveşti cu încredinţare la cer ? Însă aceasta i-a slujit şi vameşului chiar ca folos. Ceea ce tu socoteşti piedică pentru rugăciunile tale aceasta le sfinţeşte”.

Îndemnând astfel către rugăciune pe cei nevrednici, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă tuturor să se roage pentru aproapele, din supunere faţă de legea dragostei. Dragostea se arată în compătimire, în bucuria împreună, în întărirea morală şi în ajutorul vădit. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, şi plângeţi cu cei ce plâng (Romani 12, 15). Acest îndemn – a lua parte din inimă la soarta fraţilor şi surorilor – se referă şi la rugăciunea noastră pentru ei. În virtutea dragostei, noi trebuie să privim la căderile şi izbânzile lor la fel ca la ale noastre şi chiar să le vedem mai importante decât propriile poticneli şi izbânzi, după sfatul Sfântului Apostol Pavel: Nimeni al său să nu caute, ci fiecare al altuia (I Corinteni 10, 24).

Dumnezeu a rânduit atât de minunat legile morale, încât cel ce caută folosul aproapelui află şi folosul său. Iar cel care, condus de egoism, răutate, invidie ori de alte impulsuri josnice, încercând să zădărnicească folosul aproapelui, va zădărnici prin aceasta folosul său şi va ajunge el însuşi la vătămare duhovnicească. O mare pagubă îşi pricinuieşte pe nesimţite şi acela care, mişcat de închipuirea lui nedreaptă, cum că ar fi nevrednic, refuză să se roage pentru aproapele, prin aceasta ajungând să nu aducă folos nici aceluia şi nici lui însuşi. Sfântul Ioan Scărarul sfătuieşte: ,,Când cineva îţi cere să te rogi pentru el, să nu îl refuzi, chiar dacă nu ai dobândit încă darul rugăciunii. Căci, adeseori, credinţa aceluia care cere [rugăciunea altuia] îl mântuieşte şi pe acela care se roagă pentru el cu frângerea inimii”.

În Vieţile sfinţilor se istoriseşte că o creştină îl ducea pe copilul ei bolnav în braţe, căutând pentru el undeva ajutor. Pe cale, copilul a murit. Nefericita maică a fost doborâtă de această durere. S-a întâlnit atunci în calea sa cu o desfrânată. Mama îndată a aşezat copilul mort în braţele acestei femei păcătoase, a căzut la picioarele ei şi cu lacrimi fierbinţi a rugat-o să facă rugăciune către Dumnezeu pentru copil. Desfrânata s-a minunat de această cerere neaşteptată şi i-a mărturisit acelei mame că ea este păcătoasă, că nu are nici o trecere înaintea lui Dumnezeu şi că nu îndrăzneşte nici să-şi ridice ochii la cer. Mama însă, în necazul ei, ieşită din minţi, o ruga neîncetat pe desfrânată să se roage ca Domnul să-i întoarcă viaţa copilului ei.

Atunci desfrânata, îndreptându-şi faţa către răsărit, a suspinat din adâncul sufletului, a vărsat lacrimi şi a spus: ,,Doamne, nu sunt vrednică să privesc la înălţimea cerului din pricina mulţimii păcatelor mele, nici să rostesc preasfântul Tău nume cu buzele mele cele întinate, însă amintindu-mi de desfrânata din Evanghelie care a plâns la picioarele Tale, îndrăznesc şi eu să Te rog: varsă acum asupra noastră darul îndurării Tale. Silită de această roabă curată a Ta, Te rog pentru copilul ei nevinovat, dăruieşte-i lui viaţa ! Dacă eu, ticăloasa şi nemilostiva păcătoasă, am milă de el, cu atât mai mult Tu, Cel milostiv după fire, vei avea îndurare de făptura Ta !” După această rugăciune, copilul a înviat. Uimită fiind de minune, desfrânata a lăsat viaţa păcătoasă şi s-a dus la o mânăstire, unde întru adâncă pocăinţă şi-a plâns toate păcatele şi s-a mântuit.

Cuvintele Sfântului Ioan Scărarul amintite mai sus îşi află adeverire deplină în cazul dat. După cum se poate vedea, rugăciunea celor nevrednici, mai cu seamă când aceasta este plină de dragoste către aproapele, poate uneori să facă minuni. Însă, chiar de nu este însoţită de minuni, ea săvârşeşte în chip nevăzut o mare binefacere către acela care o înalţă cu smerenie şi cu dragoste la cer.

În Patericul egiptean citim: ,,Un frate oarecare a mers la un stareţ înainte-văzător şi l-a rugat: ‘Roagă-te pentru mine, părinte, căci sunt neputincios !’ Stareţul i-a răspuns spunându-i fratelui un cuvânt al Sfinţilor Părinţi: ‘Cine varsă în mâinile sale mir ca să ungă pe cel slab, acela mai întâi se unge de unsoarea mirului. Tot aşa acela care se roagă pentru fratele, înainte de a-i aduce lui folos, el însuşi primeşte folos prin semnul dragostei arătat. Să ne rugăm, frate, unul pentru altul ca să ne tămăduim, căci apostolul ne încredinţează astfel: Vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi (Iacov 5, 16)’”.

Rugăciunile pentru aproapele pot fi felurite. Să examinăm câteva dintre acestea.

 

1. Rugăciunile părinţilor pentru copiii lor

Există oare un lucru mai firesc decât acesta: ca mama şi tatăl să se îngrijească prin rugăciune de copiii lor ? Ei le doresc binele, doresc să-i crească aşa cum se cuvine. Doresc să le ofere o educaţie solidă, să le rânduiască bine viaţa, să-i vadă întotdeauna sănătoşi, bucuroşi, plini de virtute şi de cinste. Însă nu totul atârnă de buna lor dorinţă. Copiii pot să apuce pe o cale greşită, să refuze orice educaţie, să devină desfrânaţi, să cadă şi să se înece în mocirla păcatelor. Părinţii credincioşi simt toate acestea. Ei ştiu că fără Dumnezeu nu pot să-i păzească pe copiii lor, astfel că se roagă cu osârdie pentru ei, străduindu-se să aprindă credinţa în sufletele acestora.

Fericite sunt acele familii în care părinţii sunt credincioşi, iar copiii sunt crescuţi întru credinţă ! Acolo părinţii se roagă pentru copiii lor, iar copiii se roagă pentru părinţii lor. Acolo Dumnezeu ţine cârma corabiei familiei şi o îndreaptă către limanul cel ceresc. Acolo Hristos ajută în boli şi în necazuri. Acolo Sfântul Duh acoperă şi în bucurii, şi în necazurile ce se ivesc.

S-a îmbolnăvit, de pildă, copilul. Medicul îşi împlineşte datoria. Însă primejdia atârnă în continuare deasupra plăpândei făpturi a lui Dumnezeu. Părinţii conştientizează foarte bine acest fapt. Lacrimile mamei şi ale tatălui care plâng înaintea icoanelor ajută nu arareori. Dumnezeu îl întoarce pe copil la viaţă. Recunoştinţa către El este una fără de sfârşit.

Însă se poate întâmpla şi altfel: copilul să moară. Atunci, în adânca lor durere, precum într-o noapte întunecată, sub luminarea credinţei, licăreşte steaua nădejdii că Dumnezeu a luat acel suflet nevinovat în împărăţia cea luminoasă a vieţii celei fără de moarte, alături de îngeri şi de drepţi. Părinţii se mâhnesc că sunt lipsiţi de odrasla lor scumpă şi că moartea copilului a deschis o rană vie în sufletele lor. Ştiu însă unde se află copilul lor adormit, pentru că ei cred şi pentru aceasta tânjesc după el, însă nu precum aceia care nu au nădejde (I Tesalonicheni 4, 13).

O mamă creştină istoriseşte: ,,Dumnezeu mi-a dat doi copilaşi. Cel mai mic, o fetiţă, s-a îmbolnăvit şi a murit. Am fost străpunsă de o durere adâncă. Doream ca copilul meu să trăiască. Nu am putut să mă împac cu această durere şi am început să-L necăjesc pe Dumnezeu că S-a purtat fără de milă cu mine. Atunci, Dumnezeu mi-a dat un vis minunat: am văzut-o pe fetiţa mea în Rai împreună cu îngerii şi am auzit un glas: ‘Iată unde se află copilul tău !’ Deodată, acest tablou s-a schimbat şi am văzut-o pe fetiţa mea ajunsă mare. Era o fată frumoasă. M-am bucurat mult şi am dorit să ajung la ea. Ceva înfricoşător m-a ţintuit însă pe loc. Am văzut că în odaia în care se afla fetiţa mea a intrat un bărbat care dorea să o necinstească. Înfricoşată, nu am putut să strig. Iute, după aceasta, în cameră a intrat un alt bărbat cu un cuţit şi l-a înfipt în capul copilului meu. Înfiorată, am ţipat şi am auzit un glas: ‘Iată de la ce am izbăvit-o pe fata ta !’ M-am cutremurat şi m-am trezit. Inima era încă plină de spaima celor trăite. M-am ridicat din pat şi I-am mulţumit lui Dumnezeu. Am simţit atunci că rana din sufletul meu s-a vindecat”.

În trecut, când părinţii se rugau cu osârdie pentru copiii lor şi îi creşteau în frica lui Dumnezeu, în credinţă şi în evlavie, copiii le răsplăteau cu dragoste şi cu rugăciune pentru ei. Însă, pe măsură ce părinţii au încetat să se mai roage pentru copiii lor şi să-i crească în credinţa creştină ortodoxă, şi copiii au încetat să-i mai cinstească pe părinţi şi să li se supună.

Există cazuri în care părinţii îi cresc pe copii în credinţă şi în virtute. Sub influenţa străzii însă, a duhului de necredinţă din societate, nu arareori copiii se leapădă de credinţă, încetează să asculte sfaturile cele bune, apucă pe o cale rea şi devin cei mai mari vrăjmaşi ai părinţilor lor. Mamele îşi frâng mâinile, plâng, se roagă, însă copiii îşi bat joc de aceasta şi îşi văd de ale lor. Ce-ar fi de făcut în cazul dat ? Oare să se lepede şi maicile de credinţă pentru că nu văd un ajutor cât mai grabnic de la Dumnezeu ? Nu ! Ele trebuie să continue să se roage, nădăjduind că, mai devreme ori mai târziu, Dumnezeu le va auzi.

Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat ani mulţi pentru fiul ei rătăcit, fără să vadă vreo izbândă întru aceasta. Atunci, ea s-a adresat episcopului locului, care a mângâiat-o şi în chip proorocesc i-a spus: ,,Nu se poate ca fiul unor asemenea lacrimi ale mamei să fie lăsat de Dumnezeu să piară !” Şi, într-adevăr, după o vreme, Fericitul Augustin s-a întors la Hristos şi şi-a afierosit întreaga viaţă Lui, devenind unul dintre marii dascăli ai Bisericii.

Din păcate, rare sunt întâmplările în care copiii se întorc la Dumnezeu încă din timpul vieţii părinţilor, sub influenţa rugăciunilor lor fierbinţi, a lacrimilor amare şi a sfaturilor bune. Cei mai mulţi fii şi cele mai multe fiice, fiind atraşi de satisfacţiile unei vieţi uşuratice, îşi dispreţuiesc părinţii doborâţi de necazuri şi astfel îi bagă în mormânt. Există însă cazuri când, după moartea părinţilor, unii copii se pocăiesc şi-şi îndreaptă viaţa. Părinţii se duc din această viaţă cu ochii deschişi ... Greaua pierdere cutremură însă inimile tinere care îşi amintesc de dragostea părintească, de jertfelnicie şi virtute. Sămânţa bună, semănată odinioară în sufletele lor, încolţeşte abia acum şi dă rodul cel bun.

,,Mult prea târziu !” – vor spune unii. Niciodată nu este prea târziu, câtă vreme omul se pocăieşte. Târzie este pocăinţa după moartea celui vinovat. ,,Dar părinţii nu se pot bucura de pocăinţa copiilor lor !” Aceasta nu este adevărat, vom răspunde, căci se spune că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (potrivit Luca 15, 7). Prin ,,cer” se înţeleg nu doar îngerii lui Dumnezeu, ci şi oamenii drepţi care s-au dus dincolo, printre care se pot afla şi părinţii credincioşi, chinuiţi, care au trăit atâtea amaruri şi necazuri din partea copiilor lor neascultători, care le-au răspuns lor cu rău la bine. Oare o asemenea dragoste neinteresată nu va primi ca răsplată Împărăţia cerurilor ?! Părinţii plecaţi la cer, după moartea lor, sunt vii la Dumnezeu şi se bucură nesfârşit, chiar dacă îndreptarea copiilor lor este una târzie.

Un mare scriitor, care în tinereţea sa a fost necredincios, a pierdut-o pe iubita sa mamă. Vestea morţii l-a aflat departe de ea. Când a citit ultima ei scrisoare, în care mama îl sfătuia să se întoarcă la Dumnezeu, a fost cutremurat de acest glas, venit parcă de dincolo de mormânt. ,,Am plâns ... şi am crezut !” – scrie el. Din acea clipă, şi-a afierosit marele dar al scrisului spre slava credinţei în Dumnezeu.

În vremurile noastre atât de confuze se întâlneşte şi alt fenomen: copiii cred în Hristos şi îmbrăţişează poruncile Lui, suferă din pricina necredinţei părinţilor lor, îi învaţă cele ale credinţei şi se roagă cu osârdie pentru întoarcerea lor la Dumnezeu. Şi cât de mare este bucuria în familia în care copiii îi răsplătesc pentru faptul că i-au născut trupeşte, prin aceea că ei folosesc la naşterea lor duhovnicească.

 

Episodul urmator