----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun

Aşezământul Sfintei Biserici Ortodoxe Universale

pentru venerarea şi invocarea sfinţilor în rugăciuni (II)

 
Bucureşti
Imprimeria Căilor Ferate Române
1924

 

Partea I

Sfinţii văd şi recunosc rugăciunile celor ce trăiesc pe pământ

I. În privinţa fericirii şi a bucuriei de a vedea pe Dumnezeu şi a se bucura de cinstea cerească, sfinţii sunt egali cu îngerii. Despre aceasta Singur Domnul ne încredinţează că: Cei ce se învrednicesc a dobândi acel veac ... asemenea cu Îngerii sunt (Luca 20, 35-36).

Acum, dacă îngerii, părtaşii fericirii celei veşnice cunosc rugăciunile noastre, urmează că şi sfinţii, egalii îngerilor în fericire, trebuie să le cunoască la fel. De altcum asta se vede limpede la Apocalipsă, unde douăzeci şi patru de bătrâni, având fiecare chitara şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor, căzură înaintea Mielului (Apocalipsis 5, 8).

Bătrânii aceştia reprezintă pe sfinţii Vechiului şi Noului Testament care, în timpul când Sfântul Ioan Teologul scria cuvintele Apocalipsei, erau cu Hristos în slava cerească. Ei prezintă lui Dumnezeu rugăciunile celor ce trăiesc pe pământ cum fac acest lucru şi îngerii. Alt Înger a venit şi a stătut la jertfelnic, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâi multe, ca să dea cu rugăciunile tuturor sfinţilor preste jertfelnicul cel de aur care este înaintea Scaunului. Şi s-a suit fumul tămâilor, cu rugăciunile sfinţilor, din mâna Îngerului înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsis 8, 3-4).

 

II. Sfinţii, pe când încă trăiau în lume, au ştiut cele de departe ca existente, cele viitoare ca şi cum ar fi de faţă, şi toate tainele inimii omeneşti le-au fost cunoscute şi văzute. Aşa de pildă Iacov, patriarhul Vechiului Testament, a proorocit viitoarea soartă a fiilor săi (Facerea, cap. 48 şi 49); Moisi, fiind pe Muntele Sinai, a văzut ce se făcu în taberele lui (Ieşirea 32, 18). Samuil a ştiut mai înainte ce se va ascunde în inima lui Saul; Elisei a văzut tainica luare de mită a slugii sale şi sfaturile secrete ale împăratului Siriei (IV Împăraţi 5, 20-27; 6, 8-14); Daniil a ştiut taina somnului împăratului Nabucodonosor şi tâlcuirea lui (Daniil 2, 28). Apostolul Petru a ştiut taina vicleniei lui Anania şi a Sapfirei (Faptele Apostolilor 5, 3-9), Apostolul Pavel a ştiut că se vor mântui toţi cei din corabie în vremea furtunii pe mare (Faptele Apostolilor 27, 22) etc.

Dacă sfinţii fiind încă în viaţă, aici pe pământ – în necazuri şi în goniri –, au putut ajunge la un aşa grad de desăvârşire, cu cât mai mult trebuie să ştie ei acum, când împărăţesc cu Hristos la ceruri, în patria lor, şi unde urmează să-şi fi perfecţionat încă aceste daruri. Numai un om fără de minte poate spune că ei au posedat pe pământ mai multă desăvârşire şi li s-au făcut mai multe descoperiri decât în ceruri, unde se bucură şi unde sunt fericiţi de vederea lui Dumnezeu.

Legea prieteniei încă cere ca un prieten să-i descopere celuilalt trebuinţele sale, cum zice şi Hristos: De acum nu vă mai zic vouă slugi, că sluga nu ştie ce face domnul său, ci pre voi v-am zis prieteni, că toate câte am auzit de la Tatăl meu, am arătat vouă (Ioan 15, 15). Deci dacă sfinţii în ceruri sunt prietenii lui Dumnezeu, după cuvintele cântătorului de psalmi: Mie foarte sunt cinstiţi prietenii tăi Dumnezeule (Psalmi 138, 16), şi se găsesc mai aproape de Dumnezeu aflându-se în cer decât când erau pe pământ, atunci cum se explică că Dumnezeu nu descoperă prietenilor Săi rugăciunile noastre conform principiului prieteniei ? Mai departe, sfinţii în ceruri văd luminos şi recunosc existenţa lui Dumnezeu, în care, ca într-o oglindă, toate făpturile se arată văzute. Cum cineva vede într-o oglindă ordinară cu claritate toate obiectele reflectate într-însa, tot aşa dar şi sfinţii, văzând cu seninătate şi recunoscând existenţa lui Dumnezeu, văd în acelaşi timp într-Însul toate făpturile şi ce se petrece cu dânsele.

Ar fi dar o imposibilitate neexplicabilă ca sfinţii să poată vedea pe Dumnezeu – Fiinţa supremă – fără de a putea pătrunde şi cunoaşte şi unele mici taine sau lucruri cu mult mai neînsemnate. Cum nu ar putea vedea şi şti acolo unde văd şi ştiu pe Văzătorul a toate ? Şi cum ar putea cineva să vază strălucirea Făcătorului, fără să poată privi ce se petrece în făpturi ? Întărind pe baza Sfintei Scripturi doctrina că sfinţii au cunoştinţă de trebuinţele noastre şi ne aud rugăciunile, să analizăm acum şi textele Sfintei Scripturi aduse de potrivnicii noştri în sprijinul rătăcirilor lor, ca să stabilim adevăratul lor înţeles.

Mai întâi în cuvintele: ,,Tu unul ştii ascunsurile tuturor fiilor omeneşti”, credem şi ştim că Dumnezeu poate să facă acest lucru prin puterea Sa, de Atoatevăzător şi de Atoatepătrunzător. Sfinţii însă pot să-l facă prin descoperirea lui Dumnezeu sau prin vederea feţei Lui, pot aşadar recunoaşte şi şti tainele fiilor omeneşti. De altfel multe cuvinte sau expresiuni ce se adresează lui Dumnezeu sunt cuviincioase a se adresa şi altor sfinţi păstrând stricta deosebire de sens.

Aşa de pildă Dumnezeu Se numeşte unul bun, unul drept, unul puternic, unul fără de moarte, unul făcător de minuni (Matei 19, 17; Apocalipsis 16, 5; II Timotei 6, 15-16; Psalmi 17-18); toate aceste atribute le putem folosi şi pentru sfinţi, cu stricta deosebire şi cunoştinţă că Dumnezeu le are pe toate de la Sine, pe când sfinţii le primesc de la El. Astfel trebuie înţeles şi textul în controversă. Unul Singur Dumnezeu ştie ascunsurile inimilor omeneşti cu puterea Sa de Atoatevăzător, pe care nu o împrumută de la nimeni; acelaşi lucru însă putându-l a-l şti şi cunoaşte şi alţii, nu cu putere de la sine, ci prin vedenie, descoperire sau comunicare de la Dumnezeu.

Dacă împăratul Iosie, după moartea sa, nu a putut şti nimic din ce s-a petrecut aici pe pământ, s-a întâmplat pentru motivul că el nu a făcut parte din ceata fericiţilor sfinţi, celor vii şi a celor morţi, până la venirea lui Hristos.

Scris este, zic potrivnicii noştri mai departe, că numai lui Dumnezeu unuia se cade a ne închina, pe Dânsul a-L cinsti şi a-L chema în rugăciuni, şi mai mult pe nimeni. În sprijinul acestei afirmaţiuni citează ei o mulţime de locuri din Sfânta Scriptură, însă fără reuşită. Deoarece toate textele aduse întru apărarea rătăcirilor se referă la închinarea idolilor şi nicidecum la cinstirea sfinţilor.

Să examinăm unele din ele cu luare aminte şi vom vedea.

Întâiul loc citat este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui unuia să-i slujeşti (Matei 4, 10; A Doua Lege 6, 13).

Aceste cuvinte privesc pe evreii Vechiului Testament care erau aplecaţi la idolatrie şi de aceea Decalogul, ca să-i ferească de o asemenea cădere, le dă instrucţiune a nu se închina ca păgânii la zei mincinoşi, ci numai Unuia Adevăratului Dumnezeu, Făcătorului a toată făptura. Că acesta este înţelesul adevărat al textului citat, se poate completa şi mai lămurit cu: Să nu ai alţi dumnezei afară de mine. ... Să nu te închini acelora şi să nu slujeşti lor (Ieşirea 20, 3, 5).

Căci dacă nu greşim cu nimic în faţa lui Dumnezeu cerând rugăciunile celor vii, nu cădem în nici o vină dacă invocăm şi pe cei ce trăiesc la cer. Şi apoi invocarea noastră nu se adresează sfinţilor ca unor dumnezei şi nici cinstea ce o dăm acestora ca cea cuvenită numai Domnului. Îi cerem numai de mijlocitori pe lângă El. Tot aşa cum prietenii vreunui împărat ar fi solicitaţi de cetăţeni pentru un sprijin sau vorbă bună pe lângă el. Şi făcând aceasta, doar nimeni nu arată acestor prieteni cinstea şi respectul cuvenit numai împăratului. Şi apoi şi împăratul se bucură când cei mai deaproape ai săi capătă cinstea cuvenită rangului şi demnităţii lor din partea cetăţenilor.

Unuia preaînţeleptului Dumnezeu, cinste şi slavă (I Timotei 1, 17) – ni se indică mai departe alt text. Dar noi ştim tot din aceeaşi Scriptură că această slavă este şi a tuturor cuvioşilor lui (Psalmi 149, 9). Lăuda-se-vor cuvioşii întru slavă (Psalmi 149, 5); Pomenirea dreptului cu laude (Pildele lui Solomon 10, 8); Celor drepţi se cuvine lauda (Psalmi 32, 1). Iar Cartea fiului lui Sirah este plină de laude de la cap. 44 până la sfârşit, în care se glorifică toţi bărbaţii sfinţi din vechime. De altfel Mântuitorul Hristos zice: Slava care mi-ai dat mie, o am dat lor (Ioan 17, 22); şi Fecioara Maria a exclamat: Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48). Şi multe alte locuri din Sfânta Scriptură ne vin în sprijinul credinţei şi aşezământului nostru.

Ni se va pune poate şi întrebarea că în ce fel înţelegem noi acest lucru de a atribui cinste şi slavă şi sfinţilor ? Şi noi răspundem că lui Dumnezeu ne închinăm, Îl cinstim şi Îl slăvim, ca pe Ziditorul şi pricina a tuturor celor văzute şi nevăzute, iar pe sfinţi şi pe toţi plăcuţii Domnului îi invocăm şi îi venerăm ca pe prietenii Lui. Felul în care săvârşim acest lucru ni-l indică şi Sfântul Apostol Pavel când zice: Alta este slava soarelui şi alta slava lunii şi alta a stelelor (I Corinteni 15, 41).

În felul de mai sus şi cu aceeaşi argumentaţiune nefundată şi neserioasă ni se aduc şi versetele: Slava mea altuia nu o voiu da (Isaia 42, 8); Să nu ai alţi dumnezei afară de mine (Ieşirea 20, 3); Nu va fi întru tine dumnezeu nou (Psalmi 80, 8); Eu sunt Dumnezeu şi afară de mine nu este mântuitor (Isaia 43, 11); Bine este a nădăjdui spre Domnul, decât a nădăjdui spre boieri (Psalmi 117, 9), însă toate acestea nu vorbesc şi nu au în vedere decât închinarea de idoli de care – după cum am vorbit mai sus – toţi conducătorii poporului ales s-au stăruit să-i depărteze prin orice mijloace posibile pe evrei.

Dar să continuăm a cita textele ce ni se mai indică spre a cunoaşte adevărata lor interpretare.

Singur Hristos ne îndrumă cum să ne rugăm – zic contrarii – în rugăciunea domnească ,,Tatăl nostru” unde nu se pomeneşte nimic de sfinţi. Şi apoi şi El S-a adresat numai Tatălui în momentele cele mai grele ale Sfintei Pătimiri: Părinte, mântuieşte-mă pre mine de ceasul acesta ... Părinte, preaslăveşte numele tău (Ioan 12, 27-28). De aici se înţelege – zic potrivnicii noştri – că nici pe îngeri şi nici pe cei morţi nu se cuvine a-i chema. Dar am vrea să ştim: cum rămâne cu Fiul şi Sfântul Duh dacă noi avem dreptul să chemăm în rugăciuni numai pe Tatăl singur ? Şi atunci, nu ne putem explica cum patriarhul Iacov, binecuvântând pe fiii lui Iosif chemă şi pe Dumnezeu şi pe înger: Dumnezeu – zice el – cel ce mă hrăneşte din tinereţile mele până în ziua aceasta ... şi apoi: Îngerul cel ce m-a scos din toate relele, să binecuvânteze pre pruncii aceştia, şi să se cheme întru ei numele meu şi numele părinţilor mei, al lui Avraam şi al lui Isaac (Facerea 48, 15, 16). Şi cum ne-am putea explica şi purtarea Sfântului Pavel care în multe locuri cere pentru sine rugăciuni la alţi (Romani 15, 30; Efeseni 6, 18; I Tesalonicheni 5, 25; II Tesalonicheni 3, 1; Coloseni 4, 3; Evrei 13, 18) ? Pentru ce atunci şi Apostolul Iacov porunceşte a ne ruga unul pentru altul motivând şi îndemnul că mult poate rugăciunea dreptului care se face (Iacov 5, 16) ?

De ce şi israiltenii roagă pe Samuil să facă rugăciuni pentru dânşii ? Să nu taci pentru noi, ci să strigi către Domnul Dumnezeul tău ca să ne izbăvească pre noi din mâna celor de alt neam (I Împăraţi 7, 8). Şi care, la sfârşit, poate fi înţelesul trimiterii de către Dumnezeu a păcătoşilor la Iov şi a lui Avimeleh către Avraam, ca să se roage pentru ei ? Înţelesul este clar: o invocare nu exclude pe cealaltă păstrând deosebirea amintită mai sus şi adică, pe Tatăl ceresc a-L chema ca pe Domnul şi Făcătorul a toată făptura, Stăpânul, Pricinuitorul, Izvorul şi Dătătorul tuturor bunătăţilor, iar pe sfinţi, ca pe prietenii Lui, şi ca pe cei ce au mai multă îndrăzneală decât noi către Dânsul. Nu se petrece oare la fel şi în viaţa lumească, unde într-un mod deosebit se cinsteşte împăratul şi într-alt fel prietenii lui ? Într-un fel cerem milă de la împărat, în alt fel de la cei de aproape ai lui. La întâiul ca la Domnul şi dătătorul, la cei din urmă ca la mijlocitorii noştri pe lângă el şi în faţa lui. Lucrul acesta aşa de elementar este înţeles şi de individul cel mai simplu posibil.

În ce priveşte rugăciunea domnească ,,Tatăl nostru”, trebuie să se ştie că Mântuitorul, când le-a predat-o apostolilor, nu a avut deloc intenţiunea să le fixeze un principiu către cine trebuie să se adreseze în rugăciuni fiindcă acest lucru ei îl cunoşteau foarte bine; ci ca să ştie ce anume să ceară în rugăciuni.

În Sfânta Scriptură nu se găseşte nici o poruncă pentru invocarea sfinţilor – zic mai departe adversarii invocării sfinţilor, în consecinţă dar, noi nu suntem datori să facem decât aceea ce ni s-a scris şi poruncit. Tot cuvântul care îl poruncesc eu ţie astăzi, acesta să-l păzeşti a-l face. Să nu adaugi la el, nici să iei de la el (A Doua Lege 12, 32).

Dar atunci cum rămâne cu cele văzute şi întâmplate cu Iov, Avraam şi în Noul Testament cu Sfântul Apostol Pavel, care în diferite rânduri arătate şi văzute mai sus au cerut rugăciuni stăruitoare pentru sine ? La încredinţarea că în toate aceste cazuri este vorba de rugăciunea celor vii, şi nu de a celor morţi, contra punem versetele: Înaintea Îngerilor voiu cânta ţie (Psalmi 137, 1) şi din Epistola I către Corinteni: Pentru că priveală ne-am făcut lumii şi Îngerilor şi oamenilor (I Corinteni 4, 9) care ne dovedesc cu prisosinţă afirmaţiunea noastră, că sfinţii trecuţi în etern ne văd, ştiu nevoile noastre şi ne ajută, prin mijlocirea lor.

Se rătăcesc amar vrăjmaşii adevărului dacă cred că Mântuitorul Hristos sau vreun evanghelist cu autoritate au trebuit să scrie ceva şi despre invocarea sfinţilor dacă ar fi fost nevoie de mijlocirea lor, atunci când ne sunt cunoscute atâtea pilde de viaţă pioasă plăcută Domnului dar neporuncită undeva, cum de exemplu păzirea fecioriei, împărţirea averii la săraci etc, iar în cap. 35 al Cărţii Proorocului Ieremia se vorbeşte chiar de un neam întreg de oameni dintre iudei, numiţi rahabiţi, care fără de nici o poruncă dumnezeiască se abţineau în toată viaţa de la vin, de la zidirea caselor, de la sădirea viţei, şi toate acestea erau bineplăcute lui Dumnezeu.

Aşa şi noi: chiar dacă nu am avea poruncă a invoca pe sfinţi, nu pierdem nimic dacă îi chemăm în rugăciuni, acest lucru fiind pios şi plăcut lui Dumnezeu. Şi apoi prin invocarea lor cu credinţă, mulţi se şi învrednicesc a căpăta de la Dumnezeu felurite daruri ca sănătate, izbăvire de necazuri, mângâiere în întristare şi tot felul de binefaceri, primite de la Dumnezeu, în urma mijlocirii şi stării înainte a sfinţilor potrivit credinţei celor ce se roagă lor. Versetul citat de adversarii noştri din A Doua Lege a lui Moisi priveşte obiceiul Vechiului Testament deci neobligatoriu pentru noi creştinii.

Afară de cele de mai sus, ni se mai impută şi faptul că în primele începuturi ale creştinismului în Biserică nu a existat chemarea sfinţilor. Ca atare nu trebuie să fiinţeze nici acum. Pentru motivul că a mijloci la un sfânt un dar, la altul altceva, pe unul rugând de izbăvire de friguri, pe altul de scăpare de durerea de dinţi, de durerea de ochi etc, toate acestea sunt imitări de ale păgânilor, care rugau pe Bacus pentru vin, pe Arist pentru miere, pe Ceres pentru pâine ş.a.m.d.. Şi apoi sfinţii, şi aşa fiind în cer, nu ne pot face vreo îndatorire, fiindcă toate acestea îşi au locul şi timpul numai în viaţa de pe pământ. Acolo ei au primit pentru sine vrednica recompensă, şi cum ar putea solicita la Dumnezeu ceva pământesc ?

Asupra punctului I, am dat toate lămuririle necesare mai sus prin citarea mărturisirilor Sfinţilor Părinţi, care au trăit în primele veacuri ale creştinismului, din care s-a putut vedea că invocarea sfinţilor a fost şi atunci, şi că înşişi ei au cinstit şi au chemat pe alţi sfinţi, învăţând a-i cinsti şi a-i invoca, transmiţându-ne şi nouă acest aşezământ, spre folosul şi mântuirea noastră. De altfel este vrednic de reţinut şi faptul că Împăratul Constantin cel Mare, fondând noul oraş după numele său, l-a încredinţat apărării Născătoarei de Dumnezeu. Că prin invocarea sfinţilor ne-am asemăna păgânilor idolatri care cereau de la Bacus, Ceres şi Aris etc daruri sau plăceri, departe de noi această comparaţiune gratuită, întrucât noi nici nu ne adresăm sfinţilor ca unor zei, iar cererile noastre îi invocăm să ni le sprijine, cu trecerea lor de plăcuţi ce o au înaintea lui Dumnezeu, din motiv că adeseori păcatele ne fac neîndrăzneţi a ne adresa de-a dreptul către Domnul.

De altfel credem cu toată statornicia că Dumnezeu, în nemăsurata Sa bunătate şi tainica pronie, poate dărui oricui de-a dreptul obiectul cererii. Tot aşa însă în nepătrunsa Sa judecată binevoieşte să acorde anumite daruri şi sfinţilor Săi, ca printr-înşii să Se proslăvească şi mai mult prin săvârşirea de minuni. Şi cine ar putea oare îndrăzni să-I ceară socoteală de ce face aşa şi nu altfel ? Dacă plăcut lucru I-a fost ca să pună în ierburi feluri de vindecări, cu cât mai mult în nemărginita Sa iubire de oameni a putut să dăruiască şi unora dintre plăcuţii Săi feluri de daruri şi diferite vindecări ?

Despre aceasta şi sfântul apostol zice: Sunt osebiri darurilor, iar acelaşi Duh. Şi osebiri slujbelor sunt, iar acelaşi Domn. Şi osebiri lucrărilor sunt, iar acelaşi Dumnezeu este care lucrează toate întru toţi (I Corinteni 12, 4-6). Şi mai jos: Altuia darurile tămăduirilor (I Corinteni 12, 9) şi celelalte. Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind deosebi fiecăruia precum voieşte (I Corinteni 12, 11).

În acest loc credem oportun a folosi pentru adversarii noştri cuvintele lui Isus fiul lui Sirah: Cele mai presus de tine nu le căuta şi cele mai tari decât tine nu le cerca nebuneşte (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 3, 20).

Că sfinţii în ceruri nu mai pot face îndatoriri sau servicii o ştim şi noi. Însă pentru cele lucrate în viaţă au multă trecere şi pot a mijloci ajutor în nevoile noastre. Pentru că odată cu răsplata primită pentru viaţa lor sfântă de pe pământ au devenit prieteni ai lui Dumnezeu. Şi ca urmare, ceea ce le este îngăduit prietenilor, pot cere şi ei de la Domnul în numele acestei prietenii.

Şi ostaşul care a săvârşit un act de vitejie capătă de la împăratul său pe lângă răsplata-i cuvenită şi un drept de favoare, de a i se ţine în seamă cuvântul, când s-ar întrepune pentru cineva care nu are curajul de a i se prezenta în persoană.

Este o insultă – mai zic în sfârşit adversarii invocării sfinţilor – de a se atribui făpturii ceea ce se cuvine numai Ziditorului. Şi acest lucru îl săvârşesc cei ce invocă pe sfinţi, adresându-se spre pildă Fecioarei Maria cu cuvintele de: ,,Mântuieşte-ne pre noi” când ştiut lucru este că a mântui poate numai Singur Dumnezeu (Isaia 43, 3); îşi pun toată nădejdea în Născătoarea de Dumnezeu atunci când în Sfânta Scriptură este scris că: Blestemat este omul, care are nădejde spre om (Ieremia 17, 5). Numesc pe Maica Domnului uşa milostivirii, izvorul milei, mângâierii, bucuriei şi celelalte, atunci când însuşi Apostolul Pavel toate aceste daruri le atribuie numai lui Dumnezeu Tatăl (II Corinteni 1, 3-4).

Cheamă pe Născătoarea de Dumnezeu, Împărăteasa cerurilor, când nu există decât un singur împărat al cerului şi al pământului – Dumnezeu. La toate aceste afirmaţiuni şi răstălmăciri de texte, găsim de bine să răspundem că şi în viaţa de toate zilele se titulează oamenii cu atributele de mai sus. În consecinţă, şi făpturii i se poate ascrie aceleaşi atribute ca Ziditorului, cu stricta deosebire că Acesta le posedă, pe când cea dintâi le dobândeşte prin har. Hristos Mântuitorul Se numeşte în sfânta Sa Evanghelie lumina lumii (Ioan 8, 12), în acelaşi timp însă zice şi sfinţilor Săi apostoli: Voi sunteţi lumina lumii (Matei 5, 14). În afară de acestea, tot Mântuitorul Hristos Se numeşte pe Sine cu aceleaşi titluri de: învăţător, dascăl, păstor, cu care se titulează şi sfinţii apostoli, dascăli şi Părinţi ai Bisericii creştine. Şi ce-i cu asta ? Înalţă oare titulatura comună pe făptură la rangul dumnezeirii, sau coboară dumnezeirea în rândul făpturii ? Nici una, nici alta ! Fiindcă între ele există deosebirile citate mai sus.

Dumnezeu ca început al mântuirii noastre mântuieşte Singur prin Sine şi de la Sine, ca Stăpân absolut. Născătoarea de Dumnezeu însă şi ceilalţi sfinţi mântuiesc cu rugăciunile, cererile şi mijlocirile lor înaintea lui Dumnezeu. În al doilea rând, Născătoarea de Dumnezeu este ajutătoarea noastră ca înainte stătătoare şi ocrotitoare, fiindcă după Dumnezeu ne nădăjduim în a ei stare înainte şi mijlocire. Avem nădejde dar în Dătătorul bunătăţilor, dar şi în rugătorul sau mijlocitorul, ceea ce nu este condamnabil (Ioan 5, 45). Cuvintele prooroceşti: Blestemat este omul, care are nădejde spre om au următoarea înţelegere: ,,Blestemat este omul, care lasă pe Dumnezeu şi îşi pune toată nădejdea numai la un singur om”.

Din toate cele expuse şi citate mai [sus] se poate dar vedea cu prisosinţă că a cinsti şi a invoca pe sfinţi în frunte cu ,,Cea mai cinstită decât heruvimii” şi ,,Maica vieţii noastre” este lucru pios, cuviincios şi folositor vieţii noastre necăjicioase din această vale a plângerii, în care ne zvârcolim de multe ori şi aşa, fără un pic de nădejde înspre mai bine. Şi doar numai rugăciunea fierbinte către această caldă şi grabnică folositoare şi către alţi sfinţi ne mai pot uşura suferinţele şi îndulci chinurile ce se năpustesc asupra noastră ca nişte valuri năprasnice. Vom rămâne dar credincioşi aşezămintelor credinţei noastre şi mai departe, şi vom ruga pe Domnul ca şi cei abătuţi de la calea noastră convingându-se de rătăcirea lor – din expunerea de mai sus – să se întoarcă din nou la sânul Sfintei noastre Biserici întru Hristos Iisus Domnul nostru, căruia Se cuvine slava şi cinstea, în vecii vecilor. Amin.