----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Alfabetul duhovnicesc (I)

 
alcătuit de
Sfântul Dimitrie al Rostovului
din învăţături şi rugăciuni temeluitoare de suflet

 

Capitolul 1

Despre aceea că pricina dintâi a căderii lui Adam a fost nechibzuinţa şi desăvârşita necunoaştere de sine

  1. Mulţi socotesc multe şi felurite pricini pentru căderea lui Adam: unii – necredinţa, alţii – neascultarea, alţii – mândria şi iubirea de slavă, alţii însă alte şi alte pricini. Noi însă pe nici una dintre acestea nu o socotim cea dintâi, afară de nechibzuinţă şi necunoaşterea tuturor lucrurilor.
  2. Cea dintâi poruncă dată lui Adam în rai a fost să săvârşească şi să păzească, adică să săvârşească cu cugetare, pentru ca să priceapă bine, şi să păzească porunca, ca să nu o calce. Dar aşa cum el nu a lucrat cu judecată, astfel nici porunca nu a păzit-o, căci din nelucrarea cugetului mai întâi de toate, în Adam a luat naştere necredinţa – necredinţa către Dumnezeu, care a spus şi a poruncit; iar din necredinţă s-a născut neascultarea, iar din neascultare călcarea poruncii, iar din călcarea poruncii s-a făcut căderea de la harul Domnului şi înstrăinarea de dragostea Lui dumnezeiască.
  3. Dacă Adam L-ar fi înţeles pe Binefăcătorul şi ar fi cugetat asupra poruncii, atunci nu ar fi căzut în necredinţa pentru poruncă, iar dacă ar fi crezut, atunci nu ar fi călcat porunca, nu ar fi mâncat din pomul poruncit, nu ar fi fost izgonit din rai, nu ar fi fost dat morţii şi stricăciunii, iar Dumnezeu nu ar fi trebuit să facă atâtea minuni cu noi, până când ne-a adus întru înţelegerea şi cunoştinţa tuturor lucrurilor.
  4. Aşa cum Adam a căzut de la Dumnezeu şi harul Lui numai din nechibzuinţă, tot aşa noi, prin nimic altceva nu ne putem uni cu El, decât numai prin înţelepciune şi cunoaşterea tuturor lucrurilor. Căci cine s-a cunoscut cu adevărat pe sine, acela L-a cunoscut pe Dumnezeu, iar cine L-a cunoscut pe Dumnezeu, acela s-a cunoscut pe sine – acela s-a unit cu Dumnezeu şi odihnindu-se de toate lucrările şi muncile sale, a intrat în jertfelnicul lui Dumnezeu şi mereu aduce lui Dumnezeu slujire cugetătoare.
  5. Dar nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu înainte să se cunoască pe sine; şi nici pe sine nu se va cunoaşte cum se cuvine, dacă nu va cunoaşte mai întâi de toate făptura şi nu va înţelege toate lucrurile, văzute şi pricepute, în lume. Şi astfel se va uni desăvârşit în dragoste cu Dumnezeu.

 

Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului

 

  1. Aşadar, cine vrea să-L cunoască întru adevăr pe Domnul, să se cunoască pe sine şi să se unească dimpreună cu El în dragoste, acela, mai întâi de toate trebuie să cunoască toată făptura văzută şi pricepută, ca să aibă înţelegerea tuturor lucrurilor şi a toată făptura: de la cine şi pentru ce sunt toate – astfel încât nici un lucru să nu-i fie tăinuit şi să nu-i stârnească nedumerire; apoi să se cunoască pe sine şi toată taina despre sine; apoi să-L cunoască pe Dumnezeu şi toate negrăitele lui binefaceri. Astfel, omul ajunge întru desăvârşita cunoaştere de sine. Căci se cuvine a cunoaşte mai întâi cele pământeşti, apoi cele cereşti: căci nu de la cele înalte trebuie să pogorâm către cele de jos, ci de la cele de jos să urcăm către cele de Sus. De aceea, Dumnezeu a aşezat înaintea noastră toată făptura şi toată rânduiala acestei lumi ca pe o învăţătură, sau ca pe o oglindă, ca, învăţându-ne, să ne înălţăm de la cele de jos către cele înalte. Căci, dacă nu pricepem cele pământeşti, cum putem pricepe cele cereşti ?
  2. Din înţelegere şi cunoaştere ia naştere credinţa; din credinţă – păzirea poruncilor lui Dumnezeu; din păzirea poruncilor lui Dumnezeu se naşte nădejdea în Dumnezeu; din nădejdea întru Dumnezeu – dragostea dumnezeiască, cea care, prisosind treptat, duce la unirea treptată cu Dumnezeu şi la plinirea Legii şi a Proorocilor (Matei 7, 12; 22, 39).
  3. Pe cât creşte înţelegerea, pe atât creşte credinţa; pe cât creşte credinţa, pe atât se înmulţesc virtuţile, pe atât se înmulţeşte nădejdea în Dumnezeu; şi pe cât are cineva nădejde la Dumnezeu, pe atât Îl şi iubeşte pe Dumnezeu, pe atât se uneşte cu El, îndulcindu-se cu dumnezeiasca Lui slavă.
  4. Din necunoaştere se naşte necredinţa, din necredinţă – neascultarea, din neascultare – tot păcatul şi călcarea poruncii. Cum poate cineva să creadă, fără ca să înţeleagă nimic ? Iar cel care nu păzeşte poruncile Domnului, cum poate avea nădejde în Dumnezeu şi dragoste pentru El ? Nicicum.
  5. Aşadar, mai înainte de toate se cuvine să învăţăm nu doar lucrarea cea dinafară, ci şi lucrarea cugetătoare: înţelepciunea şi cunoaşterea. Cel care a deprins înţelepciunea şi cunoaşterea tuturor lucrurilor, lesne crede în toate – păzeşte poruncile Domnului, nădăjduieşte în Dumnezeu, Îl iubeşte din toată inima – se uneşte cu El întru una: pe de-a întregul petrece întru Dumnezeu şi Dumnezeu petrece întru el. Unul ca acesta dobândeşte învierea sufletului înainte de Înviere şi, înainte de sfârşitul vieţii, moşteneşte viaţa veşnică, deoarece la el, prin viaţa înţelepciunii şi cunoştinţei este doborâtă moartea necuvântării – căci scris este: Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu (Ioan 17, 3); iar necunoaşterea Lui este moarte.