----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ALFABETUL DUHOVNICESC

 alcătuit de
Sfântul Dimitrie al Rostovului
din învăţături şi rugăciuni temeluitoare de suflet
 
 

 

 

Capitolul 1

Despre aceea că pricina dintâi a căderii lui Adam a fost nechibzuinţa şi desăvârşita necunoaştere de sine

  1. Mulţi socotesc multe şi felurite pricini pentru căderea lui Adam: unii – necredinţa, alţii – neascultarea, alţii – mândria şi iubirea de slavă, alţii însă alte şi alte pricini. Noi însă pe nici una dintre acestea nu o socotim cea dintâi, afară de nechibzuinţă şi necunoaşterea tuturor lucrurilor.
  2. Cea dintâi poruncă dată lui Adam în rai a fost să săvârşească şi să păzească, adică să săvârşească cu cugetare, pentru ca să priceapă bine, şi să păzească porunca, ca să nu o calce. Dar aşa cum el nu a lucrat cu judecată, astfel nici porunca nu a păzit-o, căci din nelucrarea cugetului mai întâi de toate, în Adam a luat naştere necredinţa – necredinţa către Dumnezeu, care a spus şi a poruncit; iar din necredinţă s-a născut neascultarea, iar din neascultare călcarea poruncii, iar din călcarea poruncii s-a făcut căderea de la harul Domnului şi înstrăinarea de dragostea Lui dumnezeiască.
  3. Dacă Adam L-ar fi înţeles pe Binefăcătorul şi ar fi cugetat asupra poruncii, atunci nu ar fi căzut în necredinţa pentru poruncă, iar dacă ar fi crezut, atunci nu ar fi călcat porunca, nu ar fi mâncat din pomul poruncit, nu ar fi fost izgonit din rai, nu ar fi fost dat morţii şi stricăciunii, iar Dumnezeu nu ar fi trebuit să facă atâtea minuni cu noi, până când ne-a adus întru înţelegerea şi cunoştinţa tuturor lucrurilor.
  4. Aşa cum Adam a căzut de la Dumnezeu şi harul Lui numai din nechibzuinţă, tot aşa noi, prin nimic altceva nu ne putem uni cu El, decât numai prin înţelepciune şi cunoaşterea tuturor lucrurilor. Căci cine s-a cunoscut cu adevărat pe sine, acela L-a cunoscut pe Dumnezeu, iar cine L-a cunoscut pe Dumnezeu, acela s-a cunoscut pe sine – acela s-a unit cu Dumnezeu şi odihnindu-se de toate lucrările şi muncile sale, a intrat în jertfelnicul lui Dumnezeu şi mereu aduce lui Dumnezeu slujire cugetătoare.
  5. Dar nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu înainte să se cunoască pe sine; şi nici pe sine nu se va cunoaşte cum se cuvine, dacă nu va cunoaşte mai întâi de toate făptura şi nu va înţelege toate lucrurile, văzute şi pricepute, în lume. Şi astfel se va uni desăvârşit în dragoste cu Dumnezeu.

 

Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului

 

  1. Aşadar, cine vrea să-L cunoască întru adevăr pe Domnul, să se cunoască pe sine şi să se unească dimpreună cu El în dragoste, acela, mai întâi de toate trebuie să cunoască toată făptura văzută şi pricepută, ca să aibă înţelegerea tuturor lucrurilor şi a toată făptura: de la cine şi pentru ce sunt toate – astfel încât nici un lucru să nu-i fie tăinuit şi să nu-i stârnească nedumerire; apoi să se cunoască pe sine şi toată taina despre sine; apoi să-L cunoască pe Dumnezeu şi toate negrăitele lui binefaceri. Astfel, omul ajunge întru desăvârşita cunoaştere de sine. Căci se cuvine a cunoaşte mai întâi cele pământeşti, apoi cele cereşti: căci nu de la cele înalte trebuie să pogorâm către cele de jos, ci de la cele de jos să urcăm către cele de Sus. De aceea, Dumnezeu a aşezat înaintea noastră toată făptura şi toată rânduiala acestei lumi ca pe o învăţătură, sau ca pe o oglindă, ca, învăţându-ne, să ne înălţăm de la cele de jos către cele înalte. Căci, dacă nu pricepem cele pământeşti, cum putem pricepe cele cereşti ?
  2. Din înţelegere şi cunoaştere ia naştere credinţa; din credinţă – păzirea poruncilor lui Dumnezeu; din păzirea poruncilor lui Dumnezeu se naşte nădejdea în Dumnezeu; din nădejdea întru Dumnezeu – dragostea dumnezeiască, cea care, prisosind treptat, duce la unirea treptată cu Dumnezeu şi la plinirea Legii şi a Proorocilor (Matei 7, 12; 22, 39).
  3. Pe cât creşte înţelegerea, pe atât creşte credinţa; pe cât creşte credinţa, pe atât se înmulţesc virtuţile, pe atât se înmulţeşte nădejdea în Dumnezeu; şi pe cât are cineva nădejde la Dumnezeu, pe atât Îl şi iubeşte pe Dumnezeu, pe atât se uneşte cu El, îndulcindu-se cu dumnezeiasca Lui slavă.
  4. Din necunoaştere se naşte necredinţa, din necredinţă – neascultarea, din neascultare – tot păcatul şi călcarea poruncii. Cum poate cineva să creadă, fără ca să înţeleagă nimic ? Iar cel care nu păzeşte poruncile Domnului, cum poate avea nădejde în Dumnezeu şi dragoste pentru El ? Nicicum.
  5. Aşadar, mai înainte de toate se cuvine să învăţăm nu doar lucrarea cea dinafară, ci şi lucrarea cugetătoare: înţelepciunea şi cunoaşterea. Cel care a deprins înţelepciunea şi cunoaşterea tuturor lucrurilor, lesne crede în toate – păzeşte poruncile Domnului, nădăjduieşte în Dumnezeu, Îl iubeşte din toată inima – se uneşte cu El întru una: pe de-a întregul petrece întru Dumnezeu şi Dumnezeu petrece întru el. Unul ca acesta dobândeşte învierea sufletului înainte de Înviere şi, înainte de sfârşitul vieţii, moşteneşte viaţa veşnică, deoarece la el, prin viaţa înţelepciunii şi cunoştinţei este doborâtă moartea necuvântării – căci scris este: Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu (Ioan 17, 3); iar necunoaşterea Lui este moarte.

 

 

Capitolul 2

Despre cum se cuvine a cugeta şi a păzi poruncile lui Dumnezeu

  1. Noi am spus că cea dintâi pricină şi începutul căderii lui Adam a fost nechibzuinţa; pricină însă a bunului început şi a bunei lucrări este cugetul; dar cugetul, spun, cel adevărat şi drept, căci cugetul adevărat este plăcut, iar cel neadevărat este lepădat. Însă înţelepciunea cea dreaptă se înmulţeşte şi creşte din cugetarea şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu, după cum şi în rai i-a fost poruncit lui Adam să facă şi să păzească poruncile, dar după cum nu a cugetat, tot aşa nici nu a păzit poruncile.
  2. Şi dracii sunt socotiţi cugetători şi înţelepţi, dar nu petrec întru adevăr şi nici nu doresc să petreacă în acesta, de aceea şi sunt izgoniţi. Aşa cum milostivirea fără adevăr este urâtă, tot aşa urâtă este şi înţelepciunea întru neadevăr, însă şi una şi cealaltă trebuie aduse la aceeaşi măsură, după cum grăieşte proorocul: Milă şi judecată voiu cânta ţie Doamne. Cânta-voiu şi voiu înţelege în cale fără prihană (Psalmi 100, 1-2). Astfel se cuvine şi pricepere să avem şi fără de prihană să proslăvim, în aceeaşi măsură cu dreptatea.
  3. Dumnezeu nimic nu iubeşte atât de mult şi nu ne cere, precum adevărul şi dreapta cugetare; pentru aceea, toată nevoinţa noastră, toată truda noastră şi grijirea noastră trebuie îndreptate spre a dobândi dreapta cugetare, spre a ne pătrunde de adevăr şi a petrece întru acesta până la însăşi moartea: Fii credincios până la moarte, şi voiu da ţie cununa vieţii (Apocalipsis 2, 10). Toţi cei care însă cugetă stricat şi vorbesc împotriva adevărului, deşi cugetă înalt şi fac multe uneltiri, în loc de adevăr propovăduiesc minciuna. Iar minciuna niciodată nu poate fi adevăr plăcut lui Dumnezeu.
  4. Ereticii şi toţi cei cu stricată cugetare, de asemenea, par înţelepţi şi pricepuţi, dar ei nu petrec şi nici nu vor să petreacă întru adevăr, căci s-au întunecat în judecată şi au orbit din neadevărul lor. Căci înţelepciunea lor este lepădată şi călcată în picioare: înţelepciunea cu minciuna – şi filozofia cu neadevărul nu pot fi îngăduite dimpreună. Spre pildă: cum pot fi primiţi de către Dumnezeu înţelepţii din Apus, care cugetă cele potrivnice Bisericii, care poartă adevărul în neadevăr ? Nicicum.
  5. Cugetarea care se abate de la adevăr este nedreaptă şi este neplăcută lui Dumnezeu. Cel aflat în astfel de cugetare cade în făptuiri viclene, ajunge în supunere faţă de tatăl minciunii – diavolul – şi se abate în tot felul de erezii. Iar cel care caută cugetarea cea dreaptă şi adevărată, acela Îl caută pe Dumnezeu şi Îl află, căci nimeni nu-L poate dobândi niciunde, afară de judecata cea dreaptă şi adevărată.
  6. Precum cei care nu ţintesc bine nu nimeresc niciodată ţinta, tot aşa cei care cugetă nedrept petrec departe de înţelepciunea lui Dumnezeu. Mulţi doresc să se apropie de Dumnezeu, mulţi se luptă, mulţi au râvnă întru aceasta; însă nu toţi întru aceeaşi măsură şi nu întocmai ating ţinta, deoarece, ţintind departe, rămân în necunoştinţă.
  7. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este – grăieşte Domnul (Ioan 3, 6). Aşa cum trupul, împreunându-se cu trup, naşte trup, astfel şi judecata dreaptă şi adevărată, unindu-se în cunoaşterea tuturor lucrurilor cu înţelepciunea lui Dumnezeu, zămisleşte rodul Duhului şi, petrecând în cunoscute nevoinţe, peste o vreme naşte duh. Pentru frica ta, spune proorocul, în pântece am luat, şi am chinuit şi am născut duhul mântuirii tale – al harului Domnului şi al dragostei Lui dumnezeieşti (Isaia 26, 18). Însă acela care nu are dreaptă cugetare niciodată nu va dobândi toate acestea.
  8. Iar cel care doreşte să aibă dreaptă judecată trebuie neîncetat să lucreze cugetarea, căci mintea neluminată de înţelepciune şi care nu se grijeşte de aceasta, chiar dacă ar avea înţelepciune firească şi deprinsă, nu va avea dintru aceasta nici un folos. Aşa după cum aurul ce se află în pământ, nefiind prelucrat şi ars, este de puţin preţ, ori copacul care, nefiind curăţat şi îngrijit, nefiind altoit şi răsădit, aduce puţin rod şi acela amar, asemenea este cugetarea ce nu este luminată de înţelepciunea lui Dumnezeu: fie rămâne fără rod, fie aduce roade amare sau fără de nici un preţ. Pe cât se va griji cineva de lucrarea minţii, pe atât va primi de la ea roade şi va cunoaşte lărgimea acesteia.
  9. Lucrarea minţii, prin care avem putinţă a ne apropia de Domnul, este aceasta: mai întâi de toate, a cunoaşte toată făptura văzută şi nevăzută de către cine şi pentru cine a fost zidită, încotro merge şi unde se îndreaptă; apoi de a se încredinţa de aceasta cu covârşire. Încă şi a se cunoaşte pe sine însuşi şi toată taina despre sine cu toate binefacerile sale. În această şi constă cugetarea dreaptă şi adevărată, ca să fie cunoscute toate întru amănunţime, încât nici un lucru să nu-i fie tăinuit şi să-i stârnească nedumerire – a cunoaşte şi a adânci acestea întru sine vreme îndelungată astfel încât judecata să se pătrundă de acest fel de cunoştinţă şi să se unească întru una. Însă, cel care nu a dobândit acestea, dar îndrăzneşte să gândească lucruri mari despre sine şi să teologhisească, chiar dacă şi-ar însuşi toată înţelepciunea lumii, este nechibzuit şi pentru aceea este orb şi nu va scăpa de mrejele uneltitorului.
  10. Cel care doreşte mai lesne să ajungă întru cunoaşterea făpturii, cunoaşterea de sine şi a Domnului, să citească cât mai des cărticica numită Sedmodnevnik, în care aceste feluri ale cunoştinţei sunt aşezate mai pe larg. Dar nu este cu putinţă a izbândi fără de trudă, fără mare nevoinţă, fără de cugetarea neîncetată întru vreme îndelungată. Asemenea bobului de grâu, care fiind aruncat în pământ, nu de îndată creşte în spic, ori dospeala, fiind pusă în trei măsuri de făină, nu de îndată dospeşte, după pilda din Evanghelie (Marcu 4, 26-27; Matei 13, 33), aşa şi cunoaşterea făpturii, cunoaşterea de sine şi a lui Dumnezeu, nu de îndată se dă omului. Primind dospeala din cuvântul lui Dumnezeu, femeia (sufletul) o aşază în trei măsuri de făină, adică în cele trei puteri ale sufletului (mintea, simţirea şi voirea), îndelung o încălzeşte întru sine, ca şi cum şi-ar dospi sufletul său prin cuvântul lui Dumnezeu, până când sufletul se va pătrunde pe de-a întregul de cunoaştere şi de luminarea minţii sale şi de cunoştinţa întregii taine despre sine.

 

 

Capitolul 3

Despre aceea că acela care nu-şi lucrează mintea – adică nu şi-o curăţeşte –, acela nu poate avea cugetare dreaptă şi adevărată

  1. Judecata[1] care vreme îndelungată nu este prelucrată şi curăţită, este cugetare nechibzuită – judecată nedreaptă şi neadevărată. Cugetarea, asemeni altor lucruri, este de mai multe feluri. Este cugetare desăvârşită – cea duhovnicească, cugetare de mijloc – cea a sufletului, este şi cugetare de rând – cea trupească. Aşa cum în învăţătura cea dinafară, sau în deprinderea vreunei meserii, nimeni nu va putea să şi-o însuşească dacă nu se va strădui să o înveţe şi să se grijească de aceasta, tot aşa nimeni nu va deprinde cugetarea cea desăvârşită – duhovnicească, dacă nu se va sârgui mereu întru aceasta.
  2. Cel care nu se va strădui singur să purceadă pe drumul evanghelicesc cel strâmt şi va fi fără băgare de seamă spre curăţirea minţii, acela este orb cu sufletul, chiar de ar fi deprins toate învăţăturile lumeşti: el ia seama doar la litera care omoară, dar nu primeşte duhul de viaţă dătător; şi nu numai pe alţii, ci nici pe sine nu poate să se îndrepte desăvârşit. Căci sunt lucruri osebite: una este cugetarea lumii acesteia şi alta este cugetarea duhovnicească. Toţi sfinţii au deprins cugetarea duhovnicească de la Sfântul Duh şi au străluminat asemenea soarelui în lume. Astăzi însă nu de la Duhul Sfânt este învăţată înţelepciunea, ci de la Aristotel, Cicero, Platon şi alţi înţelepţi păgâni şi, de aceea, cei care fac astfel, abătându-se de la drumul dreptei cugetări, suferă de orbire deplină şi de neadevăr. Sfinţii învăţau cugetarea şi poruncile lui Dumnezeu, iar aceştia învaţă doar arta vorbirii măiestrite: toată înţelepciunea lor este pe limbă, iar în suflet este doar beznă şi întuneric (potrivit Psalmi 81, 5).
  3. Cugetarea dreaptă şi adevărată nu poate fi lesne sădită în suflet şi fără de trudă şi nevoinţă mare şi îndelungată. Patimile trupeşti sunt omorâte pe măsura trudei şi nevoinţei, iar în măsura în care sunt omorâte patimile, în aceeaşi măsură creşte şi se întăreşte cugetarea cea adevărată. Însă nevoinţa trebuie să fie pentru fiecare îndoită, cuprinzând nevoinţa cea dinafară şi lucrarea minţii: nu se lucrează una fără de cealaltă.
  4. Cel care învaţă înţelepciunea cea dinafară, dar o nesocoteşte pe cea duhovnicească, se aseamănă celui care are doar un singur ochi sau un singur picior. Înţelepciunea lumii acesteia şi nevoinţa trupească fără de lucrarea minţii se aseamănă, după cum a spus cineva, sânului uscat sau unui copac neroditor. De aceea, sfinţii nu se opreau doar la munca şi învăţătura cea dinafară, ci se grijeau să deprindă şi lucrarea lăuntrică, adică curăţirea cea dinlăuntru. Dacă ei ar fi învăţat doar învăţătura cea dinafară, iar cea duhovnicească nu, atunci nu ar fi fost sfinţi, iar harul Duhului Sfânt nu ar fi petrecut întru ei.
  5. Toţi cei care au învăţat povăţuirile cele dinafară, iar lucrarea duhovnicească lăuntrică au nesocotit-o, au înnebunit cu desăvârşire, s-au desfrânat în diferite patimi şi au căzut în erezii păgubitoare, precum Arie, Savelie, Eutihie şi mulţi alţii, care nu au cercat ei a avea pre Dumnezeu întru cunoştinţă, aşa i-au dat pre ei Dumnezeu întru minte neiscusită, a face cele ce nu se cade, după cum spune apostolul (Romani 1, 28).
  6. Cel care, chiar de ar deprinde toată înţelepciunea acestei lumi, însă nu-şi va curăţa mintea, nu-şi va lumina sufletul, acela nu se poate uni cu Dumnezeu. Iar cel care nu s-a unit în cuget cu Domnul, rătăceşte cu duhul în căi neştiute. Mintea, după cum am spus, se curăţeşte şi se luminează prin nevoinţă îndoită: păzirea poruncilor Domnului şi lucrarea neîncetată a minţii şi îndeosebi cu lacrimi fierbinţi neîncetate. Nimeni nu poate ajunge la luminarea cugetului altfel.
  7. Oricare minte, nefiind lucrată, neluminată, nesărată cu sarea harului Preasfântului Duh (potrivit Marcu 9, 49), va înnebuni şi se va împuţi cu diferite gânduri şi fapte pătimaşe. Mintea este dăruită fiecăruia în chip firesc de la Dumnezeu, însă nelucrată se întunecă şi se face beznă, iar lucrată se luminează şi ajunge întru luminare desăvârşită.
  8. Asemenea copilului mic care nu are trebuinţă să înveţe să vadă lumina cu ochii trupeşti (de nu are cumva vreo suferinţă a ochilor), tot aşa nu are nevoie oarecine să fie învăţat în înţelepciunea duhovnicească şi în unirea cugetului cu Dumnezeu, afară de lucrarea curăţirii şi luminării minţii. Căci mulţi fiind foarte simpli şi neiscusiţi la învăţătură, au învăţat înţelepciunea duhovnicească – prin lucrarea minţii şi păzirea poruncilor – şi s-au împărtăşit de mari daruri, precum Antonie, Pahomie, Pavel cel prea simplu şi alţii mulţi.
  9. Mintea este înaintea oricărei învăţături şi ştiinţe lumeşti. Căci mintea nu a luat naştere ca urmare a deprinderilor cărturăreşti şi nu a crescut din învăţătură, ci toate acestea au luat naştere de la minte. Dumnezeu a dat în chip firesc minte fiecăruia, iar învăţătura de carte s-a ivit de la oameni, de aceea noi trebuie să ne grijim mai mult decât toate de curăţirea minţii. Mintea fiind curăţită şi luminată, poate pricepe toate cele dinafară şi cele lăuntrice – căci este duhovnicească – şi să judece despre toate, însă pe ea nu poate să o judece nimeni, a grăit apostolul (potrivit I Corinteni 2, 14-15).
  10. Toată jertfa cu sare se va săra, spune Domnul, iar nefiind sărată se va strica (Matei 5, 13; Marcu 9, 49-50; Luca 14, 34). Tot aşa sufletul este jertfă firească pentru Dumnezeu, după cum este spus: Jertfa lui Dumnezeu: duh umilit (Psalmi 50, 18); însă, nefiind sărată cu sarea harului Preasfântului Duh, în fel şi chip se va strica din pricina nebuniei şi se va umple cu noian de mulţime de patimi. Dacă cineva va cuprinde toată înţelepciunea acestei lumi, dar nu se va săra cu sarea Duhului Sfânt şi nu se va împărtăşi de harul Domnului, acela va rămâne cu desăvârşire netrebnic şi, ca unul ce nu are întru sine chip împărătesc, va fi alungat afară din Împărăţia lui Hristos. Cel care nu are Duhul lui Hristos acela nu este cu El, a grăit apostolul (potrivit I Corinteni 2, 16).

 

 

Capitolul 4

Despre aceea că în lucrarea minţii până atunci trebuie să ne trudim şi să ne nevoim, până când vom ajunge la luminarea ei

  1. Cugetarea omenească a lumii acesteia necesită învăţătură omenească cea dinafară, iar mintea cea duhovnicească – lăuntrică, trebuie să caute nu omeneasca învăţătură, ci cea dumnezeiască, de la Însuşi Domnul. Una este ştiinţa omenească şi alta este cunoştinţa lui Dumnezeu. După cum învăţătura omenească omul o deprinde de la oameni, tot aşa învăţătura dumnezeiască se cuvine a se învăţa de la Dumnezeu. Aşa cum omul, care nu a învăţat de la oameni, nu poate să priceapă pe măsură învăţătura omenească, tot astfel sufletul, care nu a învăţat de la Dumnezeu prin lucrarea minţii, prin rugăciune şi prin umilirea din inimă prin lacrimi, nu poate deprinde înţelepciunea lui Dumnezeu şi toate cele dumnezeieşti. Însă cel care a învăţat cele dumnezeieşti de la Dumnezeu poate pricepe şi toate cele omeneşti fără să fi învăţat nici o ştiinţă omenească. Cel care însă nu a învăţat cele dumnezeieşti de la Dumnezeu nicidecum nu poate pricepe de la sine cele dumnezeieşti, afară de cele omenesc-trupeşti. Duhul Sfânt este izvorul a toată înţelepciunea şi priceperea: doar cel care L-a dobândit poate cunoaşte şi pricepe toate cele dinafară şi cele lăuntrice.
  2. Nu de la oameni au învăţat apostolii să vorbească în limbi, ci prin pogorârea Preasfântului Duh, dintr-odată au început să vorbească în limbi felurite şi ,,s-au umplut toţi de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 2, 4). Şi nu carte a deschis Domnul pentru a-i învăţa pe ucenicii Săi, ci le-a deschis mintea pentru a pricepe Scriptura. De aceea, se cere de la noi trudă şi cu trudă nevoinţă, pentru a primi şi dobândi harul: toate de câte avem trebuinţă lesne le vom dobândi şi le vom avea, doar dacă vom avea grijă sârguincioasă. Căci toată învăţătura şi tot lucrul se dă trudei şi sârguinţei râvnitoare. Cel care se grijeşte, în orice caz, va deprinde atât cele dinafară, cât şi toate cele duhovniceşti, iar cel care nu se grijeşte şi nu se trudeşte nu va putea deprinde şi învăţa nimic. De aceea, Domnul, învăţându-ne şi răsplătindu-ne, grăieşte: Cereţi şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă; că tot cel ce cere, ia, şi cel ce caută, află, şi celui ce bate, i se va deschide (Matei 7, 7-8; Luca 11, 9-10).
  3. Aşa cum, în învăţătura cea dinafară sunt izbânzi şi trepte diferite, tot aşa în cele duhovniceşti sunt izbânzi şi trepte duhovniceşti. Pe măsura nevoinţei cu luare-aminte şi a înaintării se dăruieşte luminarea minţii, iar pe măsura luminării minţii se dăruieşte harul Domnului. Pe cât se va nevoi cineva în chip prisositor, pe atât se luminează, pe atât se şi uneşte cu Domnul. Cel care însă a izbândit şi s-a luminat cu sufletul şi s-a unit prin cugetul său cu Domnul, acela este încredinţat de mântuirea sa – înainte de învierea trupului a înviat cu sufletul şi pururi vieţuieşte pentru Domnul.
  4. Pe cât se nevoieşte cineva în lucrarea minţii, pe atât îşi cunoaşte neputinţa sa; şi pe cât îşi cunoaşte neputinţa, pe atât i se luminează mintea, pe atât izbândeşte întru smerenie şi umilinţă. Nimeni nu-şi va cunoaşte neputinţa, decât după vreme îndelungată şi multă îndeletnicire, până când, în chip desăvârşit şi din toate părţile îşi va cunoaşte neputinţa sa şi va cunoaşte cu adevărat că nu poate săvârşi nimic cu de la sine putere (Ioan 15, 5).
  5. Dar nimeni nu-şi va cunoaşte neputinţa sa înainte să fie stăpânit şi răpus de către felurite îngăduiri ale ispitei; şi până nu va cerca asupra sa toate aceste ispite, până atunci nu poate ajunge întru cunoaşterea desăvârşită de sine şi a neputinţei sale şi să fie smerit. De aceea Dumnezeu, în chip obişnuit mai întâi îi încearcă pe robii săi cu felurite ispite ca aceştia, cunoscând neputinţa, pururi să petreacă smeriţi, nicidecum să se bizuiască pe sine, căci şi aurul şi argintul, fără de încercarea prin ardere, nu au desăvârşire (Pildele lui Solomon 17, 3; 27, 21).
  6. După cum o iarbă – fie in, fie cânepă – până ce nu va fi ruptă şi strivită în maşini de lemn făcute îndeosebi pentru aceasta, nimeni nu poate face din ele nimic – nici funie, nici aţă, nici pânză, nici nimic altceva folositor şi trebuincios –, tot astfel sufletul care nu este domolit şi înmuiat cu felurite ispite, nu poate ajunge întru desăvârşita cunoaştere a neputinţei sale şi întru smerenie. Toate acestea au trebuinţă de multă trudă şi de multă nevoinţă şi de neîncetata lucrare a minţii, până când acel suflet îşi va cunoaşte neputinţa sa şi va fi mereu smerit.
  7. Aceasta osteneală este înaintea mea. Până ce voiu intra la sfinţitorul lui Dumnezeu, grăieşte proorocul (Psalmi 72, 16-17). Până atunci, trebuie să se trudească şi să se nevoiască cineva până când va străvedea, până va ajunge întru desăvârşita cunoaştere de sine, până se va uni pe sine întru dragoste cu Dumnezeu. Numai atunci se va cunoaşte pe sine, când dragostea se va uni desăvârşit: atunci nu va mai avea nici o trudă, nici o nevoinţă, atunci se va vedea pe sine întru pace, bucurie şi veselie veşnică.
  8. Până atunci celui orb îi este greu, până nu va vedea; până atunci este bolnav cel suferind, până se însănătoşeşte; până atunci are nevoinţă cel ce învaţă, până nu va deprinde, dar de îndată ce a învăţat nu mai are nici o greutate. Ce greutate are cel ce vede în a vedea lumina ? Ce greutate are cel care s-a cunoscut pe sine şi L-a cunoscut pe Dumnezeu, să cunoască toate cele câte sunt ? Ce greutate sau nevoinţă are cel ce iubeşte, să-l iubească pe cel drag ? Nu este nici o greutate. Dimpotrivă, pentru unul ca acesta toate acestea sunt cu bucurie şi dorite. Cel care a fost orb şi a ajuns să vadă, acela se scârbeşte de orbire şi nu are greutate întru a vedea, ci cu bucurie se îndulceşte de lumină. Cel care a cunoscut toate şi şi-a luminat mintea, se scârbeşte de nebunie. Cel care a dobândit bogăţie, nu mai vrea să fie sărac.
  9. Cel care a schimbat necunoştinţa întru cunoştinţă şi luminare a minţii, cel care a preschimbat iuţimea şi mânia în blândeţe, îndulcirea trupească şi patima dobitocească în dorinţa şi dragostea dumnezeiască va petrece în linişte şi pace, se va înveşmânta întru veşnică bucurie şi linişte. Atunci, văzând toate cele trei părţi ale sufletului (mintea, inima şi voirea) cufundate în adâncul nepătimirii şi luminarea minţii, omul, în trupul omorât ca într-un timpan, bucurându-se cu duhul va da cântare de biruinţă lui Dumnezeu.
  10. Până atunci, până când nu te vei cunoaşte desăvârşit pe tine, până când toate cele trei puteri ale sufletului nu se vor pătrunde de cunoştinţă şi de luminarea minţii şi de curăţirea de patimi, până nu te vei împăca cu Dumnezeu, până nu te vei uni cu El într-un singur duh – până atunci nu vei putea fi fără de necaz, nu vei putea fi fără de temere şi frică. Dar când te vei uni cu Dumnezeu şi Îl vei iubi din toată inima, atunci pururi vei petrece fără de frică şi întristare: pururi te vei bucura şi te vei veseli cu duhul de Unul Dumnezeu, în vecii vecilor.

 

 

Capitolul 5

Despre aceea că întru toate trebuie să urmăm minţii şi cugetării, iar nu trupului necuvântător

  1. Înaintea tuturor lucrurilor şi întru toată săvârşirea să-ţi fie ţie pururi înainte-mergătoare şi înainte-stătătoare dreapta judecată şi pricepere, şi aşa niciodată întru nimic nu te vei înşela, vei fi mai presus de toată amăgirea. Aşa cum toate lucrurile cele dinafară nu pot fi văzute fără ochi, tot aşa cele lăuntrice duhovniceşti nu pot fi pricepute decât cu mintea şi cugetarea.
  2. Nu începe nimic şi nu face nimic până nu vei chibzui, unindu-te în rugăciune cu Dumnezeu. Căci nimic nu îl face pe om mai neprihănit şi mai statornic în toate lucrurile, precum dreapta judecată şi chibzuinţa. Să cugeţi la toate cele pe care vrei să le faci, a spus Domnul lui Isus Navi[2].
  3. După cum cel care este orb merge nu fără de primejdie, tot aşa cel nebun nu face nimic bun. Pentru aceasta nu te supune patimii şi dorinţei trupeşti, ci urmează pururi şi întru toate doar cugetului şi chibzuinţei.
  4. Cea dintâi pricină de cădere a lui Adam a fost nechibzuinţa. Dacă el ar fi cugetat asupra poruncii date lui de către Dumnezeu, dacă ar fi urmat cugetului, nu ar fi căzut din ascultare, nu s-ar fi înşelat de gustarea din pomul poruncit.
  5. Urmând cugetului şi chibzuinţei, nimeni nu poate să cadă, iar cel care nu are dreaptă judecată nu poate săvârşi nimic bun. Aşa cum începutul şi rădăcina a tot păcatul este nebunia şi necuvântătoarea necunoaştere de sine, tot astfel începutul şi rădăcina a tot binele este dreapta cugetare şi chibzuinţa.
  6. Cel orbit de vederea trupească întru toate căile sale mult şi în multe feluri se poticneşte; tot aşa cel care nu are dreaptă judecată, neurmând chibzuinţei, mereu umblă în întunericul nepriceperii şi al păcatului. Iar cel care s-a cunoscut pe sine şi vede lumina cugetului, pururi şi în toate este fără poticnire.
  7. Ce este păcatul ? Lucrare a patimii trupeşti. Dar ce este lucrarea patimii trupeşti ? Nu altceva decât nebunie. Nimeni nu păcătuieşte, decât cel care se află întru nebunie şi nechibzuinţă; tot binele este lucrat întru chibzuinţă, iar tot răul întru nechibzuinţă.
  8. Înaintea oricărui păcat stă nebunia, iar chibzuinţa precede virtuţile şi faptele bune. Nechibzuinţa niciodată nu va aduce omului pace şi mângâiere desăvârşită, dacă însăşi mintea, prin luminarea sa, nu va linişti şi mângâia sufletul. Aşa cum cel orb nu are linişte până nu vede lumina, tot aşa cel nebun nu poate avea linişte până nu va ajunge întru cunoştinţă.
  9. Cu atât mai mult cugetarea şi chibzuinţa trebuie râvnite înaintea tuturor virtuţilor, deoarece în cugetare şi chibzuinţă se cuprinde începutul a tot binele; astfel că nici virtutea nu poate fi virtute cum se cuvine, dacă aceasta nu va fi ajutată şi cârmuită de cugetare şi chibzuinţă.
  10. După cum dintre toate simţirile fireşti vederea celor văzute este cea mai minunată şi plină de bucurie, tot astfel, în toate cele de gând şi cuget, cel mai minunat şi mângâietor este cugetul şi cunoştinţa tuturor lucrurilor. Iată întru ce stă viaţa veşnică ! Iată întru ce stă şi căderea şi primirea chinului !

 

 

Capitolul 6

Despre aceea că trebuie să îndrăgim postul şi să avem înfrânare întru toate

  1. Dacă vrei să ai dreaptă cugetare şi lesne să birui toate patimile tale, păzeşte mereu postul şi înfrânarea, nu te lăsa robit de îndulcirea trupească, pentru ca să nu îţi iroseşti viaţa ta în întunericul necuvântării şi al tulburărilor şi să nu fii răsplătit întru aceasta şi astfel să te lipseşti de răsplătirea cea veşnică.
  2. Pururi păzeşte-te de îmbuibare şi beţie, căci întru acestea este începutul şi rădăcina a tot păcatul, în acestea este pornirea către desfrâu şi necurăţie, întru acestea este gătirea pentru veşnicul chin. Neînfrânarea naşte tot răul; prin neînfrânare strămoşul nostru Adam cu tânguire s-a lipsit de rai şi a căzut pradă morţii. De la îmbuibare şi beţie se face împovărarea sufletului, întunecarea minţii, răzvrătirea patimii trupeşti, lupta neîncetată, intrarea lesnicioasă a diavolului şi înstrăinarea dintru dragostea lui Dumnezeu.
  3. Din îmbuibare şi beţie se naşte nu doar rău sufletului, ci şi boală trupului; din înfrânare şi trezvie se naşte nu doar folos sufletului, ci şi sănătatea trupului şi uşurimea vieţii; îmbuibarea şi beţia nu doar ne lipsesc de viaţa veşnică, ci şi de cea vremelnică: păgubeşte dimpreună şi sufletul şi trupul; îndeobşte îl fac pe om netrebnic[3] lui Dumnezeu şi oamenilor. Îndulcirea vremelnică îi pregăteşte omului amarul veşnic, dacă cineva se alipeşte de ea nebuneşte. Viaţa înfrânată şi cu trezvie este raiul pe pământ, iar viaţa stricăcioasă şi păcătoasă este iad pe pământ şi mare chin.
  4. Biruie îndulcirile şi stăpâneşte-le, ca să nu te biruie şi să te stăpânească ele, dacă vrei ca slobod să dobândeşti viaţa veşnic fericită. Celui ce va birui – a grăit Domnul – voiu da lui să mănânce din pomul vieţii, care este în mijlocul Raiului lui Dumnezeu (Apocalipsis 2, 7). Şi încă: Duhul este care face viu; trupul nu foloseşte nimic (Ioan 6, 63). De aceea, nu pune foarte mângâierea ta întru cele ce îţi sunt date pentru puţină vreme, ci caută adevărata mângâiere întru Domnul, care va fi cu tine veşnic.
  5. Păzeşte-te întru toate de lipsa de măsură şi de împuţinare; păzeşte întru toate dreapta şi chibzuita credinţă. Dacă vrei să găseşti lesne liniştea sufletească, să ai pururi şi întru toate înfrânare. Dimpotrivă, niciodată nu vei afla pace şi linişte întru neînfrânare. Să ştii că, chiar dacă cea mai îndulcitoare mâncare ar fi fost amestecată cu otravă, tu tot nu ai fi mâncat din ea, nici nu te-ai fi atins de ea, de nu voieşti ca deodată cu ea să guşti şi moartea.
  6. Urăşte îndestularea pântecelui ca să nu fii prins şi legat de laţurile patimilor. Rabdă setea şi foamea de îndulcirile trupeşti şi te vei slobozi de povara sufletească şi te vei îndestula cu hrana dumnezeiască, întrucât cel ce nu îndură foamea puţină, are să sufere necazuri pătimaşe şi mai mari. Dacă vei asemui cu păgubirea îndulcirea trupească, mulţămirea trupului cu povara, mângâierea vremelnică amarului sufletesc, să ştii că nu vei mai dori să te înşeli cu acestea, căci îndulcirea stricăcioasă nu este îndulcire, ci amărăciune a sufletului; săvârşirea voii trupului nu este plinire, ci tulburare şi îngreuiere; mângâierea vremelnică nu este mângâiere, ci necaz şi amărăciune. Nu este aceasta Împărăţia Cerească, ci lipsirea de aceasta, că nu este împărăţia lui Dumnezeu mâncare şi băutură; ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17), grăieşte apostolul.
  7. Nu-ţi alipi inima ta de plăcerile trupeşti, căci sunt vremelnice şi stricăcioase. Află mângâierea ta nu în băutură şi mâncare pământească, ci caută pe cele mai bune întru Dumnezeu, pe cele cereşti. Chiar de te-ai fi îndulcit acuma din destul de toate mâncărurile şi băuturile, nu se cuvine ţie să îţi alipeşti de acestea inima ta, pentru că ele nu vor rămâne cu tine de-a pururi, căci toate cele pământeşti sunt vremelnice, doar cele cereşti sunt veşnice şi nestrămutate.
  8. Treci cu mintea prin toată viaţa ta încă din tinereţile tale şi adu-ţi aminte câte ai mâncat şi ai băut şi ţi se va părea că niciodată nu ai mâncat şi ai băut îndeajuns: totul a fost pieritor, de parcă nici nu ar fi fost vreodată, iar acum, dintru acestea nu este nici un folos, nici măcar amintire. Şi acum ca şi atunci, de te vei îndulci de toate mâncărurile şi băuturile, nu vei dobândi mai mult decât păgubire, şi de fiecare dată când te vei umple de îndulcire, vei agonisi povară sufletească şi înnoire a patimilor. Pentru aceea, nu-ţi dori să primeşti aici răsplată dintru ele, ci pune-ţi toată nădejdea în răsplătirile cereşti.
  9. Nu te învoi vremelnicelor îndulciri trupeşti ca să nu te lipseşti de îndulcirea veşnică şi să nu pierzi viaţa veşnică. Plinirea voii îndulcirii trupeşti nu este altceva decât povară sufletească şi mare chin al conştiinţei; nu este pe atât mângâiere, pe cât este necaz; nu este îndulcire, pe cât este, după, povară. Este deşartă acea mângâiere, după care de îndată urmează amărăciune şi întristare.
  10. Cei care s-au robit îmbuibării şi beţiei, nimic bun şi vrednic de pomenire nu au făcut în lume, însă ademenindu-se de viaţa aceasta, s-au făcut nevrednici de viaţa veşnică şi au păgubit pomenirea lor în mijlocul celor buni. Aşadar, dacă mănânci, mănâncă fără împătimire; dacă bei, bea fără dorirea inimii, căci nu aici este desăvârşirea ta: toate acestea se trec şi curând se preschimbă.

 

 

Capitolul 7

Despre aceea că nu trebuie să ne robim îndulcirilor trupeşti, ci pururea să căutăm mângâierea duhovnicească întru Domnul

  1. Bogăţia tuturor îndulcirilor pământeşti de ar curge, nu vă lipiţi inima (Psalmi 61, 10) de ea. Pentru ce să alipeşti de aceasta sufletul tău, când nu este dată pentru veşnicie şi nu îţi aduce folos, ci păgubire ? Căci tu nu o singură dată ai cunoscut şi cercat că toată îndulcirea vremelnică aduce îngreuiere, toată îndulcirea trupească leagă sufletul şi îi aduce tulburare neîncetată, nelinişte.
  2. Nu te răsfăţa cu aceea cu care nu o dată te-ai îndulcit şi săturat, nu o singură dată ţi-ai împovărat cu aceasta inima şi sufletul tău. În mâncare şi băutură, în somn şi în toate celelalte lucruri, pururi să ai în faţa ta aducerea aminte şi dreapta socoteală, ca să nu te poticneşti de nenumărate ori în uitarea neîncetată şi să cazi în tot răul: înfrânează-ţi pofta trupească, pentru ca prin aceasta să înfrânezi tot răul.
  3. Caută mângâiere nu în îndulcirile vremelnice, ci râvneşte la cele veşnice şi la îndulcirea veşnică întru Domnul, care pe toate le-a zidit. Nu te supune împătimirii necuvântătoare, ci cu dreaptă socoteală primeşte doar cele trebuincioase spre a trăi. Căci, dacă te supui împătimirii trupeşti, aceasta, legându-te cu laţurile sale, niciodată nu-ţi va da pace şi linişte, ci te va arunca fără milă în toate adâncurile pătimaşe. Ţine minte către ce duce îndulcirea şi patima trupească şi nu râvni să te amăgeşti mai mult cu aceasta.
  4. Gândesc că nu o singură dată, ci de multe ori ai încercat îndulcirea trupească. Cunoşti ce povară aduce cu sine orice îndulcire trupească, ce întristare agoniseşte orice mângâiere pământească, dar mereu uitând te laşi ademenit şi te pocăieşti doar atunci când simţi amărăciunea şi povara, şi când acestea trec, atunci te întorci iar către ea precum câinele la borâtura sa (potrivit II Petru 2, 22), fără de nici un rost. Întru acest chip este lucrarea nesimţirii şi a orbirii tale !
  5. Dacă nu vei vieţui cereşte, să nu gândeşti că vei apuca în dar Cerul. Dacă nu vei stăpâni patimile şi nesocotinţa, nu vei moşteni Împărăţia Cerurilor. Nu vă înşelaţi: nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii, nici malachii, nici sodomitenii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Corinteni 6, 9-10). Căci ce va dobândi fiecare aici, aceea va moşteni şi dincolo; ce gând şi lucrare a avut fiecare aici, aceleaşi le va avea în sufletul său şi dincolo. Aşadar, alungă de la tine dorinţa nestăvilită de a te lăsa pradă îndulcirii fără rost, ca să nu primeşti întru aceasta răsplată şi să nu auzi cele spuse: Ai luat cele bune ale tale în viaţa ta (Luca 16, 25). Acest lucru nu este nou pentru tine, nu este nou: nu doar o singură dată ţi-ai pricinuit prin acesta necaz şi tulburare.
  6. Rabdă foamea şi setea de îmbuibare turbată ca să nu-ţi agoniseşti pagubă şi povară şi să cazi apoi întru mare necaz şi întristare. Ţine minte că nu doar o singură dată te-ai înşelat şi dintru aceasta râvneşte să nu te mai înşeli, spre a nu-ţi fi tu însuţi luptător şi ucigaş neîndurat.
  7. Nu te supune îndulcirii şi patimii trupeşti, ci dorirea trupească – hrană şi băutură – întoarce-o în dorire dumnezeiască, pentru ca fireasca dorire de Dumnezeu să alunge departe de la sufletul tău nefireasca îndulcire trupească şi patimă şi să-i dăruiască sufletului tău mângâierea lui firească. Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4).
  8. Îndulcirea trupească, nefiind firească sufletului omenesc, nu poate sluji lui spre mângâiere. Ea a intrat în neamul nostru de la căderea lui Adam; şi după trebuinţă, este îngăduită o vreme această îndulcire trupească stricăcioasă, pentru că încă nu am învăţat să gustăm hrana duhovnicească şi adeseori nu avem dorinţă ca să învăţăm, ci fără de noimă o refuzăm şi nu dorim să o folosim cu înţelepciune.
  9. În nesfârşitul veac viitor nu ne vom hrăni cu această hrană şi băutură, ci cu dumnezeiescul har veşnic al Preasfântului Duh. Să ne grijim de această cugetătoare hrană dumnezeiască cu care ne vom hrăni veşnic. Căci în îndulcirea trupească nu este mângâierea cuvenită; dimpotrivă, în ea este chin neîncetat şi tulburare a sufletului, în ea nu este atâta mângâiere, pe cât povară şi amărăciune; căci nefireasca – de la cădere – stricăcioasa hrană nu poate da sufletului liniştea şi pacea firească, ci, îndeobşte, în toată vremea dă împovărare şi tulburare.
  10. În îndulcirea trupească – în îmbuibare şi băutură – sufletul nu-şi află linişte şi pace, ci neîncetată luptă şi tulburare, beznă şi întuneric. Şi însăşi acea hrană şi băutură pururi sunt legate de multă grijă şi tulburare şi iarăşi nici în somn nu este pace şi linişte, ci poftiri întunecate şi tulburări înşelătoare. Însă hrana dumnezeiască, duhovnicească şi nemuritoare este pacea sufletului, liniştea vieţii, slobozenia duhului, nestingherirea conştiinţei, dulceaţa şi veselia veşnică: Sătura-se-vor din grăsimea casei tale, şi cu izvorul desfătării tale vei adăpa pre dânşii (Psalmi 35, 8).

 

 

Capitolul 8

Despre aceea că pururi şi în toate trebuie să urmăm cugetului, iar nu necuvântătoarelor patimi trupeşti

  1. Dumnezeu a dat omului judecată şi l-a aşezat ca pe un împărat peste patimi şi dorinţe, pentru ca pururi să se grijească şi să înveţe cum să le stăpânească înţelept şi chibzuit. Pentru aceasta, în toată vremea urmează cugetului, iar nu patimii necuvântătoare, căci dacă orb pe orb va călăuzi, vor cădea amândoi în groapă (Luca 6, 39). Fie ca mintea să stăpânească patimile şi dorinţele, iar nu patimile să stăpânească judecata. Este rău dacă te vor stăpâni patimile, iar nu tu pe ele. Unde robii îl robesc pe stăpân, în acea casă nu poate fi nimic bun, afară de neîncetată vrajbă, necaz şi întristare, necuviinţă şi tulburare. Dumnezeu te-a făcut cugetător, deci nu fi nechibzuit: nu te lăsa de bunăvoie, întru cunoştinţă, în stăpânirea şi robia patimilor şi a desfătărilor.
  2. În fiecare lucru cunoaşte şi pricepe vremea sa şi nu te lega cu patimi necuvântătoare: nu face nimic fără de vreme, dar şi la vremea cuvenită să ai înfrânare. Să ştii să înfrânezi cu chibzuinţă patimile necuvântătoare, pentru a nu cădea în tot felul de păcate şi în nesfârşite necazuri şi mâhniri. Cu frică şi temere se călăreşte pe un mânz neînvăţat, tot astfel şi sufletului tău îi este greu să lucreze în trupul care nu este strunit de judecată şi înfrânare.
  3. Dacă vrei să ai o viaţă liniştită şi netulburată şi să fii încredinţat de mântuirea ta, cârmuieşte-ţi viaţa cu chibzuinţă, iar nu cu patimi necuvântătoare şi desfătări. Însă de nu vei face astfel, atunci vei cădea în toate păcatele rele şi pierzătoare, iar după ele în amărăciune şi tulburare şi, în sfârşit, dimpreună cu această viaţă, cu amar te vei lipsi şi de viaţa veşnic fericită.
  4. Săvârşirea neîncetată a voii patimii trupeşti nu este altceva decât suferinţă şi nesănătate, boală şi slăbiciune, necaz şi întristare. Cu cât mai mult vei face voia trupului, cu atât mai mult pe de-a întregul vei slăbi şi te vei face cu totul netrebnic: pe cât de mare este satisfacerea, pe atât de mari sunt suferinţele şi bolile şi nimeni nu a văzut vreodată un îmbuibat şi un beţiv cu desăvârşire sănătos. Neîncetata săvârşire a voii trupeşti şi neînfrânarea de la păcat nu este altceva decât povară, necaz, amărăciune sufletului şi nesiguranţă a mântuirii. Ţine minte pururi în sufletul tău că sfârşitul învoirii [cu patima] este împovărarea şi amărăciunea şi nu cred că vreodată vei mai dori să te înşeli cu acestea.
  5. De aceea, primeşte hrană trupească doar atât cât îţi este de trebuinţă pentru întărire, ca să fii în putere pentru lucrarea celor dumnezeieşti, iar restul înlătură-l ca fiind nefolositor şi de prisos. Cu osebire grijeşte-te de lucrarea celor dumnezeieşti, de îndreptarea sufletească, cea care va rămâne cu tine în veci, căci trupul va putrezi şi patimile degrab vor pieri, doar singur sufletul va trăi veşnic. Scris este: Cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă întru Duhul, din Duhul va secera viaţă veşnică (Galateni 6, 8).
  6. Nu te pleca spre patimile trecătoare, nu te asemăna acelor oameni care, fiind aleşi de Ghedeon – cel care a văzut lâna udă de rouă (Judecători 6, 36-40) – pentru luptă, mai întâi au fost încercaţi cu băutura, după porunca lui Dumnezeu. Aceştia, asemenea vitelor necuvântătoare, fără de grijă s-au plecat în vale şi au băut, iar apoi Dumnezeu a poruncit să fie îndepărtaţi ca nişte lacomi şi neiscusiţi în vitejia luptei; iar pe cei care au băut cu înfrânare, a poruncit Domnul să-i păstreze şi cu aceştia a biruit duşmanii (Judecători 7, 2-7).
  7. În mâncare şi băutură să fii asemenea păsării. Căci pasărea la fiecare ciugulit se uită cu grijă încoace şi încolo, de nu sunt cumva vânători; şi doar puţin să bage de seamă ceva, de îndată zboară şi nu mai poate fi prinsă cu uşurinţă. Asemenea fii şi tu: pretutindeni, mereu caută în jurul tău şi niciodată în viaţa ta să nu fii fără de grijă, căci din toate părţile ai vânători, pretutindeni sunt capcane, pretutindeni sunt mreje. Păzeşte-te să nu cazi în ele ca să nu fii prins, căci de vei fi prins, cu anevoie te vei slobozi şi nu vei scăpa de povară şi amărăciune.
  8. Nu te asemăna muştei sau furnicii, care pentru puţină dulceaţă îşi primejduiesc toată slobozenia. Nici porcilor nu te asemăna care, deşi sunt deseori izgoniţi din grădină, nu ţin minte nimic şi iar se întorc acolo. Nu fi şi tu într-atât de fără de minte şi nu te lăsa robit de nici o desfătare a lumii acesteia. Ţine minte că aceasta ni s-a dat pentru puţină vreme şi fii slobod de toate acestea. Mai bine este să fii slobod decât robit, alege mai bine stăpânirea de sine decât încătuşarea. Robeşte-te doar lui Dumnezeu şi nu patimii stricăcioase, necuvântătoare, şi vei fi încredinţat de mântuirea ta.
  9. În tot începutul şi făptuirea orice lucru este frumos prin dreapta socoteală şi chibzuinţă, iar lucrul făcut fără măsură şi dreaptă judecată este foarte păgubitor pentru om. Şi aceasta nu doar în lucrurile dinafară, ci şi în îndreptatea şi lucrarea duhovnicească: toate cele făcute fără judecată şi chibzuială tulbură foarte mult sufletul. Pentru aceasta, întru toate lucrurile şi faptele, preferă judecata şi chibzuiala şi niciodată nu vei înşelat, nu vei fi ademenit de patimă trupească.
  10. Ţine minte că de vei şi îngădui vreodată patimilor tale trupeşti împlinire întru negrijă şi nechibzuinţă, întru uitare, niciodată nu vei rămâne fără mare necaz şi întristare; pentru aceea, lucrurile şi faptele făcute fără judecată şi chibzuinţă nu pot fi fără de necaz, întristare şi adâncă părere de rău a sufletului. Aşadar, niciodată, întru nimic, nu fi fără de grijă, ci mereu în toate fii cu foarte multă băgare de seamă, căci nu te afli în vreme de linişte, ci în luptă cu lumea aceasta, cu trupul şi diavolii. Tu nu stai în casă, ci în pribegia veacului acestuia războinic, petreci întru viaţa vremelnică, iar nu în cea veşnică, în valea plângerii şi nu întru bucurie şi fără de tristeţe. Pururi ia aminte la veacul care va să vină şi la ceasul de acum şi în orice zi nu fi fără de grijă şi fără de băgare de seamă.

 

 

Capitolul 9

Despre aceea că nu trebuie să ne lăsăm răniţi de frumuseţea feţelor şi să nu ne robim de patima trupească

  1. Nu te lăsa rănit în inima ta de frumuseţea feţei trupului stricăcios, căci acesta este iarbă, umbră şi puroi – ca iarba şi ca floarea ei se va topi (Psalmi 102, 15-16). Doar dragostea lui Dumnezeu este de-a pururi. Răneşte-ţi inima cu frumuseţi nevăzute şi înalţă mintea ta către Făcătorul celor văzute şi nevăzute.
  2. Ca de otravă aducătoare de moarte fugi de privitul cu poftă la frumuseţe străină, fugi de atingerea neruşinată, de sărutare şi mângâiere ca să nu te arunci în al păcatelor adânc al pierzării şi să nu te prinzi în mrejele diavolului. Poticnindu-te de aceasta, niciodată nu vei rămâne fără de necaz şi împovărare.
  3. Nu desfrâna cu făptura în inima ta, ca să nu-L mânii pe Dumnezeu, Cel care a zidit-o. Făptura şi îndulcirea trupească aduc foarte puţină mângâiere şi de îndată te fac să simţi scârba lor şi împovărarea sufletului: dobândă mică, pagubă mare; veselie mică şi mare mâhnire. Nu este întru aceasta atâta mângâiere, pe cât apoi povară şi amărăciune.
  4. Nu te înşela cu veşminte şi straie şi cu faţă frumoasă, căci toate acestea curând se vor supune stricăciunii şi vor pieri. Ţine minte că această frumuseţe se va preschimba în puroi şi duhoare, iar după plinirea patimilor se preface în necaz şi amărăciune, şi atunci niciodată nu te vei înşela de nici o frumuseţe a trupului şi nu vei fi prins de nici o patimă păcătoasă.
  5. Să ştii că păcatul este dulce pentru scurtă vreme, însă multă vreme este amar; puţin este mângâietor, însă cu mult necaz; puţin este îmbucurător, dar îndelung tânguitor, iar la despărţirea sufletului de trup este foarte împovărător şi cu multă mâhniciune.
  6. Dacă încă nu ai încercat păcatul, nu dori să-l cerci în faptă, ca să nu înghiţi întru amar momeala lui de moarte. Iar dacă l-ai încercat, ştii cât este de spurcat şi cât de amară este suferinţa de după şi că, o dată gustând din el, este cu neputinţă să scapi de necaz şi întristare.
  7. Nu primi cu îndulcire desfătarea vremelnică, întrucât toată vremelnica desfătare, ca una care nu este veşnică, este deşertăciune: orice îndulcire vremelnică este vădită înşelare şi împovărare a sufletului. Patima trupească este moarte a sufletului; dorirea şi dragostea dumnezeiască este rostul vieţii şi bucuria neîncetată.
  8. Ţine minte că desfătarea vremelnică şi frumuseţea trupească sunt în adâncul lor puroaie care se întorc în stricăciune – niciodată nu te alipi fără de minte de acestea. Nu te lăsa ademenit de dragostea trupească şi nu nădăjdui a afla mângâiere întru aceasta, deşi ea este ademenitoare, măcar că este înşelătoare, mincinoasă şi făţarnică; niciodată nu este la aceeaşi măsură, ci nestatornică şi trecătoare.
  9. Nu te alipi de cele ce nu sunt veşnice şi nu căuta mângâiere în cele nestatornice, căci mulţi nebuneşte rănindu-se de frumuseţea feţei şi înşelându-se de patima trupească, au ispitit mult şi au fost prilej de poticnire pentru mulţi, iar viaţa lor au sfârşit-o îngrozitor – s-au făcut slugi preaplecate diavolului şi, pentru desfătare întru neîndelungată vreme, s-au lipsit de viaţa veşnică.
  10. Fii rob doar Unuia Dumnezeu: răneşte-ţi inima cu bunătatea şi dragostea Lui şi nu te vei înşela în veci, ci vei fi deasupra a toată înşelarea şi te vei afla întru neîncetată pace şi linişte şi te vei învrednici şi vei dobândi partea cea bună, care nu se va lua de la tine în veci.

 

 

Capitolul 10

Despre aceea că nu trebuie să ne lăsăm robiţi de gânduri pătimaşe şi patimi spurcate

  1. Nu te lăsa copleşit de gânduri curveşti şi de spurcate patimi şi fapte, ca să nu fii lepădat de la Dumnezeu. Nu te întrece cu cei care lucrează acestea, ca să nu fii nebunul nebunilor. Îngăduit este aceasta oamenilor, pentru puţină vreme, pentru ca aceştia, cunoscând deşertăciunea, să aleagă pentru ei înşişi ce este mai bun. Îndrăgeşte însă din toată inima ta curăţia şi înţelepciunea pentru ca, fiind tu curat, să te alipeşti de Cel Curat, care a arătat întru Sine chipul curăţiei şi al înţelepciunii, cu care vei petrece întru dragoste nedespărţită în vecii vecilor, desfătându-te cu dumnezeiasca dragoste.
  2. Să nu ai păreri de rău pentru gândul şi făgăduinţa creştinească (călugărească), ci adu mulţumire lui Dumnezeu, că El te-a slobozit de laţurile muncii trupeşti şi te-a adus întru această cinstită făgăduinţă, în curţile oilor Sale cuvântătoare şi ţi-a dat putere să fii fiul Lui şi neprimejduit să păşeşti către veşnica desfătare cerească. Dacă este mare cinste oamenilor să slujească un împărat pământesc şi să aibă cinstea acestuia, atunci nu este cu atât mai multă cinste să facă voia Împăratului Ceresc şi pururi să fie întru dragostea Acestuia ?!
  3. O, pe cât este mai bine şi mai cu cinste să vieţuieşti după cele ale lui Dumnezeu cu vieţuire îngerească şi să fii mai presus de amestecarea trupească ! Nu este nici o mirare şi laudă a vieţui după trup, căci astfel vieţuiesc nu doar creştinii, ci şi păgânii şi jivinele şi vitele. Dar a vieţui curat, îngereşte, întru Unul Dumnezeu, este lucru preaslăvit, căci astfel au vieţuit sfinţii şi s-au unit cu Dumnezeu şi au săvârşit fapte minunate şi au strălucit în lume ca soarele, iar acum sălăşluiesc întru neîncetată bucurie în vecii vecilor. Nu este deloc măreţ a vieţui după trup: celor care se uită doar dintr-o parte li se pare frumos, iubit; însă de cercetezi mai adânc, ţi se va arăta îndestul de pângărit: vei afla şi povara conştiinţei şi întunecarea minţii, legătură fără rost, nedumerire, înrobire, iar în ceasul morţii mare necaz şi împovărare a sufletului.
  4. Cea mai bună vieţuire în lume după trup nu poate fi asemuită cu cea îngerească, înţeleaptă, curată. Fie ea şi bună şi cu învoire în căsătorie, ori cu atât mai mult fără de învoire – care este înrobire fără de rost, legături la mâini şi la picioare şi este cea mai cumplită dintre cazne. Nu se vor naşte copii ? Întristare. Se vor naşte ? Îngrijorare cumplită. Copiii buni aduc frământări şi grijă. Copiii răi pricinuiesc cea mai mare tulburare a sufletului – mare necaz şi întristare şi pentru viaţa aceasta rea, vremelnică şi pentru necunoaşterea dobândirii vieţii de dincolo. Însă cel care vieţuieşte de unul singur (cel care se călugăreşte) şi întru Dumnezeu, curat, acela întru toate este împăcat şi fără de întristare. Acestuia îi este mai lesne a dobândi mântuire, căci nu este legat de nimic, nu este robit de patima trupească, pururi învaţă cele ale lui Dumnezeu, pururi este gata şi să moară; petrecând ziua, mulţumeşte lui Dumnezeu, ajungând seara şi noaptea, se roagă. Nimic nu îi este poticneală, nimic nu îl luptă; iconomisindu-şi viaţa cu dreaptă măsură, el vieţuieşte ca în rai.
  5. Ia aminte ce mângâiere aduce iubirea şi desfătarea trupească: îndulcire de scurtă vreme, apoi împovărare, patimă pentru puţin răstimp, apoi spurcăciune, frumuseţe pentru scurtă vreme, apoi puroi, mângâiere scurtă, apoi necaz; şi astfel sufletul neîncetat se tulbură şi se îngrijorează. Însă cel care a lepădat toate acestea şi s-a alipit de Domnul cu dragoste adevărată, nu se întristează de nimic şi nu suferă. Dragostea şi patima trupească, dobitocească sunt nebune şi oarbe întru totul. Adeseori omul se leagă şi se înlănţuieşte, dar nu ştie pentru ce se leagă cu patimă trupească: aceasta nu dă viaţă veşnică, nici nu aduce cinste şi slavă, ci dimpotrivă lipseşte; de se robeşte nebuneşte de frumuseţe, însă şi aceasta a făcut-o Dumnezeu, iar dacă pentru faimă şi bune însuşiri, însă şi pe acestea le-a rânduit Dumnezeu. Aşadar, către Dumnezeu, care le-a zidit pe toate, se cuvine cel mai mult a ne alipi, căci toate sunt de la El, iar nu de la făptura stricăcioasă.
  6. De ce te alipeşti de făptură şi nu de Ziditorul făpturii ? Iubeşti mai mult făptura decât pe Făcătorul acesteia ? Cine laudă mai mult o lucrare decât pe cel care a făcut-o ? Oare atunci când noi vedem o lucrare artistică, nu grăim neîncetat: ce bun şi înţelept este pictorul care a făcut aceasta ? Oare nu toţi ne minunăm şi lăudăm mai mult pictorul decât lucrarea acestuia ? Însă de lucrare ne minunăm cu mai puţină râvnă, pentru că lucrarea nu s-a făcut pe sine însăşi şi nici că poate să se facă. Tot astfel este şi cu făpturile lui Dumnezeu: noi trebuie să ne minunăm de Dumnezeu şi să-L proslăvim şi să ne alipim de El cu tot sufletul, şi nu de făptura stricăcioasă. Însă de vei lăuda făptura, atunci să lauzi mai mult pe Cel care a făcut-o, căci făptura va putrezi şi se va preface în pulbere şi cenuşă, Domnul însă e Singurul veşnic, care este întru vecii vecilor. Aşadar, tu nu trebuie să iubeşti mai mult făptura, pentru că făptura nu s-a zidit pe sine. Chiar dacă făptura este frumoasă, nu ea s-a înfrumuseţat pe sine; chiar dacă este minunată, nu ea s-a făcut pe sine astfel. De aceea, alipeşte-te cu toată inima de Făcătorul şi Ziditorul a toată făptura şi de care atârni întru totul. Întru nimic altceva nu vei afla odihnă veşnică şi lăcaş tihnit decât întru Unul Dumnezeu şi preasfântul Său har. Căci alipirea de făptură este moarte, iar alipirea de Ziditorul este viaţă şi bucurie veşnică.
  7. Mulţi au fost din cei care săvârşeau patimile trupeşti şi au putrezit; însă şi acum cei care plinesc acestea vor putrezi. Nu va dăinui veşnic patima şi iubirea trupească, iar frumuseţea vremelnică nu va rămâne astfel, ci se va preface în stricăciune; nici bogăţia nu va dăinui veşnic, se va trece şi slava, căci va veni moartea şi le va pierde, după cum a spus cineva: ,,Lumea aceasta şi toate de acum degrab se vor schimba şi patima trupească, încă şi toată desfătarea pământească, asemenea umbrei se trec”. Nu este nici o patimă şi dragoste trupească să nu se prefacă în povară; nu este frumuseţe vremelnică să nu se preschimbe în putreziciune; nu este desfătare trupească să nu se prefacă în spurcăciune; niciunde nu este liniştire temeinică, decât întru Unul Dumnezeu adevărat, după cum i-a fost spus Proorocului Ilie pe Muntele Horiv: Nu în vânt este Domnul (III Împăraţi 19, 11).
  8. Câte feţe frumoase au fost în lume şi toate au putrezit; câte făpturi minunate au fost şi toate s-au trecut; câte făpturi minunate şi iubite au fost, dar toate s-au prefăcut în puroi şi duhoare: s-au trecut de parcă nici nu au fost vreodată. Însă în viaţa viitoare nu se mărită şi nu se însoară şi nu se pot iubi cu dragoste trupească, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Matei 22, 30; Marcu 12, 25; Luca 20, 35), se vor bucura şi veseli pururi de Unul Domnul Dumnezeu. Nu se vor mângâia nici cu dragoste, nici cu patimă trupească, ci de Unul Domnul şi de harul Lui.
  9. Cu adevărat, patima şi iubirea trupească, după care urmează povara, sunt afurisite. Cu adevărat, deşartă este desfătarea care aduce după sine amărăciune. Deşartă este şi frumuseţea aceasta care se preface în puroi şi duhoare, care nu îţi dăruieşte nici pace, nici viaţă veşnică, ci dimpotrivă le răpeşte. Zadarnic omul gândeşte a se mângâia cu cele ce degrab se trec; zadarnic se alipeşte cu sufletul de cele ce nu vor fi veşnic cu el; zadarnic îşi va alipi inima de cele ce se trec ca umbra.
  10. O, cât de minunat este să vieţuieşti curat, îngereşte, fără tulburare şi întristare, împreună cu chipurile îngereşti şi cuvioase ! Unui suflet care vieţuieşte astfel, Domnul i-a făgăduit viaţă veşnică şi odihnă întru odihna veşnică, îi va dărui bucurie netrecătoare şi veselie neîncetată, îi va zice acestuia: Toată frumoasă eşti, iubita mea şi întinăciune nu este întru tine (Cântarea Cântărilor 4, 7). Şi îi va fi lui acolo hrană, băutură şi desfătare necurmată harul Preasfântului Duh. Unii ca aceştia vor cânta înaintea scaunului lui Dumnezeu cântare nouă, pe care nimeni altul nu o poate cânta, decât cei care nu s-au spurcat cu femei şi sunt feciorelnici – grăieşte Văzătorul a toată taina (Apocalipsa 14, 1-4).

 

 

[1] Cu înţelesul de minte, socotinţă, cugetare, sfat lăuntric.

[2] Întăreşte-te dar şi te îmbărbătează foarte, ca să păzeşti şi să faci precum ţi-a poruncit Moisi sluga mea, şi să nu te abaţi de la acelea de-a dreapta sau de-a stânga, ca să fii înţelept întru toate cele ce vei face. Şi să nu lipsească cartea legii acesteia din gura ta, ci să cugeţi întru dânsa ziua şi noaptea, ca să pricepi a face toate cele scrise, că atunci te vei îndrepta, şi vei îndrepta căile tale, şi atunci vei pricepe (Isus Navi 1, 7-8).

[3] Adică nefolositor.