----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ECUMENISMUL – CALEA CĂTRE PIERZARE (XVI)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episoadele anterioare

 

16. Serghianismul global

Uniunea contemporană dintre ,,sabie şi sutană”[1] nu are nimic în comun cu statul creştin întemeiat de Împăratul Constantin cel întocmai cu apostolii, în care oamenii erau guvernaţi de două puteri – împărătească şi bisericească – alcătuind o singură entitate politică. Această simfonie dintre basileul uns de Dumnezeu şi preoţie avea ca temelie a sa adevărul credinţei creştine[2].

Idealurile care formează baza compromisului contemporan dintre oportuniştii bisericeşti şi guvernul pe faţă ateu nu sunt defel creştine. Odată cu declaraţia sa de loialitate faţă de regimul sovietic din 16/29 iulie 1927, mitropolitul Serghie (Stragorodski) a trădat Ortodoxia, şi a pricinuit mucenicia a multe mii de mărturisitori în Rusia care au refuzat să accepte acest document ruşinos: până la 90% din parohiile ortodoxe l-au respins cu indignare.

Impusă în Rusia Sovietică, şi acceptată de bunăvoie astăzi, de-a lungul a aproape 70 ani, declaraţia mitropolitului Serghie a fost baza ,,canonică” a Patriarhiei Moscovei. Protoiereul Mihail Polski scria: ,,Ar trebui să nu uităm niciodată că s-a sfârşit cu succesiunea legitimă a autorităţii ecleziastice nu numai din cauza manifestării sale necanonice, ci şi ca urmare a actelor necanonice. Conştiinţa clară şi vocea adevărului din sânul ierarhiei şi clerului imediat după declaraţia mitropolitului Serghie au depus mărturie pentru faptul că a fost încălcat canonul ecleziastic fundamental al autorităţii episcopale generale în Biserică (canonul apostolic 34)”[3].

 

Chiar recent, aniversarea Revoluţiei din Octombrie a fost sărbătorită în marea aulă a Seminarului Teologic din Odessa, şi nu numai acolo (foto 1)

 

S-au scris sute de pagini despre rolul distrugător al mitropolitului Serghie în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse. Serghianismul a contribuit la transformarea Patriarhiei Moscovei în Biserica sovietică, un colaborator loial al regimului anti-ortodox. Apucând pe calea compromisului neîncetat, Patriarhia Moscovei a căzut nu numai în plasa ecumenismului, ci şi a tot soiul de trădări apostatice ale credinţei ortodoxe. Acest fapt ne face să cugetăm că, în curând, această structură apostatică se poate asemăna pe deplin cu maica curvelor (Apocalipsis 17, 5) apocaliptică. Nu se poate exclude posibilitatea ca mitropolitul Serghie să fie proslăvit ca ,,sfânt” de către Patriarhia Moscovei[4]. Astăzi, Patriarhia Moscovei vorbeşte în mod oficial despre recunoştinţa sa faţă de mitropolitul Serghie pentru că a salvat chipurile Biserica. Astfel de declaraţii oficiale implică refuzul de a crede în dragostea şi grija proniatoare faţă de Biserică a Capului Ei – Domnul nostru Iisus Hristos.

,,Simfonia” serghianistă a necesitat o ,,teologie” apostatică specială, care a justificat orice josnicie sau degradare, orice păcat arbitrar al autorităţii pseudo-bisericeşti de dragul unui ,,bine al Bisericii” imaginar. Această ,,teologie” de factură iezuită a constituit motivul pentru care un mare număr de oameni aparţinând jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei a pierdut conştiinţa ,,creştinismului ca religie morală”[5].

 

Perestroika este în desfăşurare, dar Patriarhia Moscovei merge încă pe ,,calea cea dreaptă” (foto 2)

 

În orice caz, avându-şi obârşia în Uniunea Sovietică, serghianismul a devenit acum un fenomen global. Astăzi, mai mult ca oricând, el este o tendinţă modernă. Examinând politica ,,clerului” apostat, noi putem afirma că serghianismul nu este pur şi simplu un fenomen istoric şi sovietic, ci şi unul universal. Politicienii bisericeşti, care poartă de bunăvoie ,,jugul” serghianismului slugarnic, răsar ca ciupercile pretutindeni în lume. Neputând să tratăm în întregime acest fenomen, vom cita doar două din foarte numeroasele exemple de înjosire serghianistă. Unul din ele îl priveşte pe mitropolitul schismatic Evloghie (Gheorghievski). În 1945, fiind rezident în Paris, ,,el a mers mult mai departe decât mulţi alţii: a făcut un pas care a năucit pur şi simplu o mare parte a turmei sale. El s-a dus la Ambasada Sovietică pentru a face cerere de cetăţenie sovietică”[6].

 

Mitropolitul Nicolai Iaruşevici se adresează adunării [aflându-se] sub portretul ,,tatălui tuturor naţiunilor”, patriarhul Alexie Simanski prezidând adunarea, 1953 (foto 3)

 

Alt exemplu de serghianism îl priveşte pe Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului care, în 1978, fără nici o jenă, şi-a exprimat sprijinul pentru ,,liberalismul” lui Brejnev în vremea în care mulţi dizidenţi şi credincioşi sufereau în închisorile sovietice, lagăre de concentrare şi spitale de psihiatrie. Întâmpinându-l pe Patriarhul Pimen al Moscovei şi a toată Rusia aflat în vizită, patriarhul Dimitrie a spus: ,,Am fost deosebit de bucuroşi să auzim de la sfinţia voastră că noua constituţie a măreţei voastre ţări acordă o libertate încă mai mare de conştiinţă şi de religie ...”.  Zece ani mai târziu, acelaşi patriarh Dimitrie, pe când se afla în vizită în URSS, a vorbit în acelaşi spirit, fără nici o aducere aminte a ceea ce a spus în 1978”[7].

 

Alegeri pentru Sovietul Suprem. Patriarhul Pimen (Izvekov) al Moscovei votează pentru ,,blocul candidaţilor comunişti şi independenţi” (foto 4)

 

Serghianismul nu este doar o josnicie şi o înşelare, este un refuz conştient de a lua [pe umeri] crucea Domnului, o respingere a mărturisirii credinţei şi muceniciei pe care s-a întemeiat Biserica lui Hristos. De asemenea, serghianismul este starea mintală şi sufletească a celor care sunt pregătiţi să facă orice concesii şi să trădeze sfânta credinţă de dragul avantajelor şi intereselor vremelnice ale acestei lumi. Într-un anumit sens, ecumenismul este doar o componentă a serghianismului ca principiu general şi instrument al apostaziei.

În esenţa sa, serghianismul universal este subordonarea în faţa puterii lui antihrist, fie că este în Rusia, Grecia, Vatican, SUA sau orice altă ţară. Şi ţelul – urmărit în mod conştient sau subconştient de serghianism – este de a-i demoraliza pe creştini, a-i pregăti să-l primească pe antihrist.

 

Patriarhul Pimen (Izvekov) al Moscovei şi viitorul său succesor Alexie (Ridiger) fac parte din ,,garda de onoare” de lângă sicriul lui Andropov (foto 5)

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] Am împrumutat această expresie de la arhidiaconul Herman Ivanov-Treenadszaty, Ph.D. A se vedea eseul său „Biserica Ortodoxă Rusă la răscruce” (în limba rusă), Lyon-Acorly, 1995, p. 50.

[2] Aceasta este în parte simbolistica vulturului bizantin bicefal care, după căsătoria lui  Ivan al III-lea cu Sofia Paleoloaga (1472) a devenit de asemenea emblema de stat a Rusiei, a „Moscovei – cea de-a Treia Romă”. Despre ,,adevărata esenţă a puterii seculare pe pământ” (cuvintele mitropolitului Vitalie Ustinov), a se vedea un articol concis şi foarte interesant de Mihail Askul, ,,Monarhia sacră şi statul secular” prezentat ca o broşură separată. Publicată de Frăţia Sfântul Iov de Poceaev a BORD, New York/Montreal, 1994, 15 pagini.

[3] Protoiereu Mihail Pol’ski, „Noii Mucenici ai Rusiei”. Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, N.Y., SUA, 1957, vol. 2, p. IX.

[4] De exemplu, pseudo-patriarhul Alexie al II-lea, în discuţia sa cu colaboratorii de la Literaturnaia Gazeta, citând binecunoscutele cuvinte ale mitropolitului Serghie: ,,Bucuriile şi reuşitele Uniunii Sovietice, patria noastră mamă civilă, sunt bucuriile şi reuşitele noastre”, a spus că noţiunea de ,,patrie mamă” folosită în declaraţie ,,a fost un gest curajos din partea mitropolitului Serghie”. A se vedea Alexie al II-lea ,,Biserica a făcut apel în mod repetat la pace în Cecenia”, Literaturnaia Gazeta, Moscova, 15.6.1995, nr. 24 (5555), p. 11, col. 3.

[5] Protoiereu Vladislav Sveşnikov, ,,Psihologia neo-serghianismului” (Psikhologiia neosergianstva), Russkyi Pastyr, San Francisco, nr. 21, 1995.

[6] Herman Ivanov-Treenadszaty, op. cit., p. 27.

[7] Ibid., p. 17-18.