----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC

Ioachim al III-lea pentru a doua oară patriarh ecumenic

 

Episoadele anterioare

 

Articolul creionează într-un mod extrem de interesant atmosfera vremii. Efervescenţa sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX se făcea simţită. Alegerea patriarhului ecumenic reprezenta, într-adevăr, un eveniment demn de consemnat de marile cotidiene europene şi nu numai. Începuse să bată vântul ecumenismului, privirile multor confesiuni heterodoxe erau îndreptate spre Constantinopol, mai cu seamă ale anglicanilor care cochetau deja de câteva decenii cu o amiciţie cu Ortodoxia. De asemenea, interesele geopolitice erau covârşitoare: se întrevedea deja la orizont prăbuşirea Imperiului Otoman şi marile puteri se încleştau în ceea ce va dobândi numele de Chestiunea Răsăriteană: competiţia puterilor europene – Marea Britanie, Austro-Ungaria şi Franţa pe de o parte; Rusia pe de altă parte – în Orientul Apropiat şi Turcia europeană, lupta lor pentru dominaţie, infiltrare politică şi economică în Imperiul Otoman slăbit la sfârşit de secol XIX.

Instabilitatea scaunului ecumenic (5 patriarhi în 17 ani) era un fenomen care vorbea despre cu totul altceva decât incompetenţa sau slăbiciunea de caracter a celor care s-au perindat pe acest scaun patriarhal. Nici Ioachim al III-lea, nici alt patriarh nu ar fi putut stopa secularizarea care începuse să aibă loc şi în Imperiul Otoman, atât de ‘bântuit’ de reforme. De asemenea, contextul istoric în care trebuia să domnească patriarhul ecumenic era deosebit de sensibil; de altfel, marile puteri europene îşi spuneau cuvântul în alegerea patriarhului ecumenic, ca şi Poarta Otomană, astfel că alegerea lui Ioachim al III-lea pentru a doua oară patriarh nu a însemnat decât o întâlnire a intereselor greceşti, ruse şi otomane în persoana lui, relevate de altfel în luptele intestine dintre partidele existente chiar în sânul Patriarhiei.

Manifestarea de bucurie, consemnată de ziarele vremii, contrastează puternic cu indiferenţa religioasă a naţiunilor balcanice care domnea în secolul XIX; în acea vreme, Ortodoxia era, într-adevăr, în primul rând un vehicul pentru realizarea ambiţiilor lor naţionale. Aşadar, ‘bucuria generală a tuturor şi manifestările zgomotoase de simpatii’ erau mai înainte de toate ale grecilor, care vedeau un Ioachim un salvator, un purtător al stindardului şi intereselor naţionale greceşti, ceea ce s-a şi dovedit a fi, în dauna intereselor Bisericii Ortodoxe[1].

Pentru o imagine de ansamblu asupra contextului istoric, a se vedea Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX.

 

* * *

 

Ioachim al III-lea pentru a doua oară patriarh ecumenic[2]

[Biserica Ortodoxă Română, iunie 1901]

 

Sanctitatea Sa Constantin al V-lea, patriarhul ecumenic, venind la neînţelegere cu Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt, corpurile consultative cu ajutorul cărora patriarhul, în calitate de şef bisericesc al tuturor creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, şi de etnarh al lor, conduce afacerile lor bisericeşti şi pe cele cu caracter mixt, a fost nevoit a se demite din înalta sa demnitate. Toate aceste neînţelegeri urmate între patriarh, sinod şi consiliul mixt au avut loc în ultimele zile ale lunii lui martie trecut, când patriarhul Constantin s-a şi retras dându-şi demisiunea, iar nu destituit, precum greşit au raportat unele ziare politice şi religioase de la noi.

După retragerea Sanctităţii Sale Constantin, a fost ales locţiitor de patriarh şi conducător provizoriu al afacerilor Patriarhiei, până la alegerea unui titular, Eminenţa Sa, Mitropolitul Brusei D.D. Nathanail; iar pe de alta, conform cu dispoziţiunile statutului organic, sau a regulamentelor pentru administrarea şi conducerea afacerilor bisericeşti şi laice privitoare pe Biserica Ortodoxă din Imperiul Otoman, s-au luat măsurile necesare pentru alegerea unui nou patriarh, şi sorţii au căzut asupra lui Ioachim al III-lea, care mai ocupase această înaltă demnitate de la octombrie 1878 – martie 1884 şi care retras fiind îşi petrecea viaţa sa în linişte la Muntele Athos, la schitul ermitic Milopotam.

Revenirea sau realegerea Sanctităţii Sale Ioachim al III-lea la scaunul Patriarhiei Ecumenice a dat naştere la zgomotoase manifestări de simpatii din partea credincioşilor creştini ortodocşi. Aceste manifestări au avut loc în centrele cele mari ale Imperiului Otoman, şi mai ales în Constantinopol. Realegerea sa a atras în acelaşi timp atenţiunea întregii lumi ortodoxe, şi presa religioasă atât ortodoxă cât şi heterodoxă a întregii lumi creştine a privit ca un eveniment mare bisericesc revenirea lui Ioachim al III-lea pe scaunul Patriarhiei Ecumenice.

De această alegere s-a ocupat chiar şi presa politică şi cele mai însemnate ziare politice din Londra, Paris, Berlin, Roma şi alte oraşe însemnate au scris articole cu tot felul de aprecieri, atât asupra trecutului Sanctităţii Sale şi mai ales asupra timpurilor din prima perioadă a patriarhiei sale.

Dar toate acestea sunt justificate, când se are în vedere pe de o parte persoana lui Ioachim al III-lea, iar pe de alta împrejurările prin care a trecut Patriarhia Ecumenică şi creştinii ortodocşi din întregul Imperiu Otoman în ultimele decenii ale secolului trecut, când creştinii ortodocşi ai acestei Patriarhii şi din întregul imperiu au suferit tot felul de strâmtorări şi de călcări ale drepturilor şi privilegiilor ce le aveau ab antiquo, iar aceasta din cauza slăbiciunii patriarhilor ce s-au succedat de la retragerea lui Ioachim al III-lea până în prezent.

În întreg acest interval de timp s-a observat o lipsă totală de energie şi de directivă în conducerea intereselor bisericeşti şi în afacerile naţionale. Din această cauză în tot timpul de la retragerea sa (1884) până în prezent, 17 ani în care s-au succedat 5 patriarhi: Ioachim al IV-lea, Dionisie al V-lea, Neofit al VIII-lea, Antim al VII-lea şi Constantin al V-lea, numele lui Ioachim al III-lea figura pururea printre candidaţii la scaunul Patriarhiei Ecumenice; căci el în cei 5-6 ani cât fusese patriarh dăduse dovezi îndestulătoare de pricepere, energie, tărie de caracter, patriotism şi mai presus de toate năzuinţa de a îndrepta mersul afacerilor bisericeşti şi naţionale prin o revizuire a regulamentelor şi prin o reorganizare a clerului pentru a scoate din starea de decadenţă în care se află, erau adânc întipărite în inimile tuturor binevoitorilor de progres şi bună orânduială în mersul afacerilor Patriarhiei.

Dar pentru că toate aceste calităţi şi năzuinţe ale lui Ioachim al III-lea displăceau multor sinodici şi notabili, care compun Consiliul Mixt, el (Ioachim al III-lea) era înlăturat şi scaunul era ocupat de bărbaţi, care după un an sau doi trebuiau să părăsească scaunul, dacă nu se întâmpla să înceteze din viaţă. Aşa s-a şi întâmplat cu toţi cei 5 patriarhi ce l-au succedat pe Ioachim de la 1884 până la martie 1901.

De astă dată însă, cu toţii s-au convins că această stare de lucruri nu mai putea dăinui. Şi atât Sinodul patriarhicesc, cât şi Consiliul Mixt, notabilii şi poporul, cu toţii reflectând serios la împrejurările critice prin care trecea Patriarhia Ecumenică, fără un om energic, destoinic, cu tărie de caracter, vederi largi pentru interesele bisericeşti şi naţionale, experimentat şi în stare de a face faţă situaţiunii, cu toţii s-au gândit la Ioachim al III-lea, ale cărui acte mari erau încă recente în memoria tuturor.

Pentru aceea, de astă dată cu toţii au fost de perfect acord a readuce pe scaunul patriarhal pe bărbatul cel încercat şi dovedit destoinic; şi a-i reda locul de onoare ce îl avusese. Astfel se şi explică bucuria generală a tuturor şi manifestările zgomotoase de simpatii, ce i s-au făcut, căci cu toţii au mari speranţe în noul ales, judecându-l după trecutul său privesc cu încredere viitorul.

Asupra lui Ioachim al III-lea (foto) chemat azi pentru a doua oară la tronul ecumenic, ziarele ne dau următoarele note biografice.

El este născut la Boyadjikeny (Constantinopol) la 18 ianuarie 1834. Călugărindu-se îşi schimbă pronumele de Christo în acela de Ioachim. După ce a fost diacon al unei episcopii în Macedonia, el a fost numit diacon la biserica ortodoxă Sfântul Gheorghe din Viena. Aici a rămas 2 ani şi învaţă limba germană, pe care o posedă foarte bine.

În 1860 fu numit de către protectorul său, patriarhul Ioachim al II-lea, al doilea diacon al Patriarhiei, şi în 1863 mare ecleziarh al Patriarhiei Ecumenice.

În anul următor, sub Sofronie al II-lea, fu ales mitropolit al Varnei şi a rămas 10 ani în această dioceză. A părăsit-o apoi pentru a merge la Salonic să înlocuiască pe Neofit, ales mai târziu patriarh ecumenic.

În 1872 luă parte la sinodul ţinut la Constantinopol, când se proclamă schisma bulgărească.

La moartea patriarhului Ioachim al II-lea, în 1878, situaţiunea în care se afla Biserica cerea în mod imperios prezenţa la Patriarhie a unui om capabil de a guverna cu mână fermă şi prudentă în acelaşi timp.

Ioachim fu ales patriarh ecumenic în unanimitate. Plecat din Salonic la 3 noiembrie, în mijlocul celei mai mari emoţiuni a credincioşilor săi, sosi la Constantinopol la 5 şi fu instalat în scaun la 15 noiembrie.

Primul său act oficial fu să convoace o adunare naţională pentru revizuirea statutelor comunităţii ortodoxe.

În această Adunare dădu citire unui lung memoriu cu vederi remarcabile pentru reorganizarea afacerilor naţionale şi bisericeşti.

Gelos de [Zelos pentru] buna stare a clerului şi a personalului Patriarhiei, Ioachim al III-lea dădu atenţie plăţii restanţelor şi pensiilor lor de retragere şi în acest scop încheie un împrumut fără dobândă la Zemi Stefanovici. Apoi organiză o subscripţie pentru repararea localului Patriarhiei.

Lui Ioachim al III-lea se datoresc următoarele opere: restabilirea seminarului pentru clerul de jos; fondarea la Proti a unui azil pentru preoţii bătrâni şi bolnavi; restaurarea bisericii Patriarhiei, înfiinţarea ziarului Adevărul Bisericesc [Ekklesiastiki Alithia] şi restabilirea tipografiei Patriarhiei etc.

Dar dintre toate aceste opere una merită o menţiune specială; este vorba de superbul edificiu al Marii Şcoli naţionale din Fanar, care a fost inaugurat la 28 septembrie 1882.

Având mare trecere şi influenţă pe lângă bogaţii comunităţii, Ioachim al III-lea nu a încetat de a-i interesa de trebuinţa stabilimentelor pioase. Astfel a putut fi construită casa de alienaţi care se ridică printre stabilimentele din Baloukli. De asemenea el a creat asociaţiunea de binefacere şi de instrucţiune publică pentru protecţiunea şcolilor greceşti din provinciile europene ale Turciei.

Nu mai puţin fecundă a fost activitatea lui pe un alt teren al afacerilor ecleziastice. Sub dânsul Biserica Ortodoxă a Serbiei a fost recunoscută autocefală în 1879, printr-un act special al Patriarhiei.

Dioceza din Drystia a fost atribuită Bisericii Rumeliei.

În 1881 au fost create Arhiepiscopiile de Nevrocop în Vilaetul Salonic şi Mitropolia de Preveza şi Nicopoli cu părţile rămase din dioceza de Arta şi aceea de Discate în Tesalia.

Tot lui Ioachim al III-lea i se datoreşte regularea afacerilor diocezelor Bosniei şi Herzegovinei.

În urma unei neînţelegeri ce a avut cu Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt, a fost silit să-şi dea demisiunea la 31 decembrie 1883.

După ce a petrecut câtva timp în casa sa de la Boyadjikeny, Ioachim al III-lea a întreprins o lungă călătorie, în decursul căreia a vizitat locurile sfinte. În cele din urmă s-a retras la Muntele Athos unde departe de zgomotul lumii se consacră studiului care a fost întotdeauna predilecţia sa. Instalat mai întâi în Mânăstirea Iveron, celebră prin retragerea lui Grigorie al V-lea, se transportă mai târziu la schitul din Mylopotamo unde l-a găsit acum ştirea despre realegerea sa.

Ioachim al III-lea este al 254-lea patriarh de la Apostolul Andrei, fondatorul primei biserici ortodoxe la Constantinopole, în anul 36 al erei noastre la Arghiropoulis (Fundukli).

Nici un prelat nu a posedat în zilele noastre în aşa grad dragostea maselor. Această dragoste este de altminteri justificată prin calităţile şi virtuţile sale, cu care se impune mulţimii.

Majestuos în gesturi şi atitudine, elocvent, activ şi de o inteligenţă extraordinară, el posedă puterea de voinţă şi curajul pe care îl cer marile acţiuni. Exteriorul său inspiră respect şi impune stimă.

Mare, cu fruntea acoperită, cu ochii negri şi vioi, cu o expresiune de dulceaţă şi veselie, el apare impunător în ceremoniile bisericeşti. El iubeşte muzica bizantină şi a făcut mult pentru propagarea ei prin crearea unei şcoli în care se cultiva această muzică.

Alegerea Sanctităţii Sale Ioachim al III-lea fu astfel:

După ce Înalta Poartă a comunicat Sinodului Patriarhal şi Consiliului Mixt că demisiunea Sanctităţii Sale Constantin al V-lea a fost primită şi ca locţiitor până la alegerea unui nou titular s-a încuviinţat numirea Eminenţei Sale Natanail, Mitropolitul Brusei, imediat s-au luat măsurile prescrise de regulamentul privitor pe alegerea patriarhului. S-a comunicat adică tuturor mitropoliilor care aparţin acestui scaun patriarhicesc, pe de o parte, a dispune alegerea delegaţilor care să ia parte la marea adunare ce alege pe patriarh în Constantinopol, împreună cu Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt, iar pe de alta, fiecare mitropolit să trimită la Patriarhie în plic închis numele ierarhului pe care l-ar crede demn de a ocupa scaunul patriarhal, ca astfel să se compună lista eligibililor sau a candidaţilor şi în termenul prescris de art. 8 al regulamentului pentru alegerea patriarhilor delegaţii care trebuiau a lua parte la adunarea electorală, să fie în Constantinopol. Aceste formalităţi îndeplinite, şi delegaţii fiind sosiţi la Constantinopol, s-a alcătuit conform regulamentului lista eligibililor, pentru a fi trimisă Porţii care are dreptul de a şterge din ea persoanele ce nu-i convin, ca în urmă, din cei rămaşi în acea listă, Marea Adunare Naţională compusă din delegaţii mitropoliilor scaunului patriarhicesc, a enoriilor Constantinopolului, din delegaţii breslelor şi din fruntaşii neamului, împreună cu Sinodul şi Consiliul Mixt să aleagă pe patriarh.

Lista eligibililor votată de Adunarea Naţională şi trimisă Porţii cuprindea pe Prea Sfinţia Sa Ghermano Mitropolitul Calcedonului, Calinic al Dercului, Chiril al Adrianopolului, Grigorie al Ioaninei, Vasilie al Smirnei, Grigorie al Serei şi Ioan al Lerului şi Caliumu. Apoi, pe Sanctităţile Lor Ioachim al III-lea, Neofit al VIII-lea şi Constantin al V-lea, foşti patriarhi ecumenici. Pe lângă aceştia, în lista eligibililor figurau încă Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Brusei locţiitorul de patriarh şi Înalt P.S.S. Mitropoliţi: Ioachim al Efesului, Ieronim al Eracliei, Constantin al Cizicului, Filoteu al Nicomidiei, Sofronie al Niceei, Atanasie al Tesalonicului, Antim al Amasiei, Constantin al Bereei, Constantie al Trapezundei, Ştefan al Metimnei, Policarp al Varnei, Ioachim al Csantului şi Constantie al Hiului.

Lista astfel alcătuită şi trimisă guvernului, Înalta Poartă a şters din ea pe cei dintâi 7 şi astfel în lista eligibililor au rămas numai cei 17 din urmă.

După aceea Înalta Poartă, făcând cunoscut locţiitorului de patriarh, prin anume decret, lista definitivă a eligibililor, acesta a convocat Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt, în dimineaţa zilei de 24 mai, pentru a le face cunoscută lista oficială a eligibililor şi a hotărî ziua întrunirii adunării electorale pentru alegerea patriarhului. Pentru acest sfârşit, fu hotărâtă ziua de 25 mai orele 2 p.m..

În această zi, întrunindu-se în sala cea mare a Patriarhiei, Sinodul Patriarhicesc, Consiliul Mixt şi delegaţii mai sus amintiţi spre a proceda la alegere, Înalt Prea Sfinţia Sa Natanail, Mitropolitul Brusei, locţiitorul de patriarh, le-a ţinut o mică cuvântare, în care le-a arătat însemnătatea actului alegerii comunicându-le în acelaşi timp din nou şi lista oficială a persoanelor eligibile din care urmează a fi ales viitorul patriarh, îndemnându-i a alege o persoană demnă de importanţa locului ce urmează a-l ocupa şi care să poată face faţă tuturor nevoilor prin care trece Biserica cea mare şi interesele naţionale ale credincioşilor ei ... În acelaşi sens, a vorbit şi unul dintre notabilii cei mai impuşi, membru al adunării elective, dl. I. Paulari, şi cuvântările lor au fost primite cu aplauze frenetice de întreaga adunare. În urmă, procedându-se la alegere prin buletine nominale, rezultatul votului a fost următorul:

A obţinut: Sanctitatea Sa Ioachim al III-lea 83 voturi, Policarp al Varnei 69, Constantie al Hiului 72, Filoteu al Nicomidiei 6, Sofronie al Niceei 6, Ioachim al Efesului 2, Atanasie al Tesalonicului 5, Constantin al Cizicului 3, Constantie al Trapezundei 3, Natanail al Brusei 4, Ştefan al Metimnei 1 şi fostul patriarh Constantin 1.

În urma acestui vot, s-a alcătuit lista celor 3 aleşi, anume: Ioachim al III-lea, Policarp al Varnei şi Constantie al Hiului, din care Sinodul Patriarhicesc urma a alege pe unul.

După aceasta, întreaga adunare împreună cu Sinodul Patriarhicesc şi Consiliul Mixt, s-au pogorât în biserica Patriarhiei pentru ca aici Sinodul din lista celor trei să aleagă pe viitorul patriarh.

Intrarea în biserică a fost lăsată liberă şi poporului încât mulţime mare aştepta cu nerăbdare în biserică şi în împrejurimi rezultatul alegerii.

Aici în biserică, după ce s-au făcut rugăciunile obişnuite de însuşi mitropolitul Natanail, locţiitorul de patriarh, s-a citit în auzul tuturor procesul verbal care cuprindea rezultatul alegerii Marii Adunări Naţionale, care alege pe patriarh. În urmă, membrii Sinodului Patriarhicesc au procedat la alegere şi a fost ales cu unanimitate Ioachim al III-lea pentru a doua oară patriarh ecumenic.

Impresiunea pe care a făcut-o realegerea lui Ioachim al III-lea supranumit în cele din urmă ermitul de la Milopotam[3] asupra tuturor a fost din cele mai bune. Cu toţii au izbucnit în urale şi în aplauze manifestându-şi astfel bucuria şi mulţumirea sufletească pentru reuşita aceluia, care lăsase numai regrete în inimile tuturor acum 17 ani, când a părăsit scaunul patriarhal.

Asupra realegerii lui Ioachim al III-lea la scaunul patriarhal, ziarul Adevărul Bisericesc [Ekklesiastiki Alithia] organul Patriarhiei Ecumenice scrie următoarele:

 

,,Bucuria generală ce s-a manifestat de pretutindeni în toate straturile societăţii noastre cu ocaziunea alegerii lui Ioachim al III-lea este un fenomen extraordinar şi ca atare el trebuie să-şi aibă originea în analele vieţii noastre bisericeşti. Dacă ar fi ca să arătăm în întregul lor amănunţit una câte una cele întâmplate din momentul ce s-a făcut cunoscut în mod oficial realegerea lui Ioachim al III-lea, bucuria poporului şi manifestările ce au avut loc în toate părţile imperiului şi îndeosebi aici în Constantinopol, ne-ar trebui timp mult, iar coloanele ziarului nostru nu ar fi îndestulătoare. Începând cu însuşi M.S. sultanul, care şi el însuşi nu a lipsit de a-şi manifesta înalta sa mulţumire şi satisfacţiune cu ocaziunea alegerii ierarhului celui iubit şi adorat de credincioşii săi, cu toţii, ierarhi, notabili, fruntaşi ai neamului şi întreg poporul, cu toţii au manifestat zgomotos, când au aflat că viitorul patriarh ecumenic va fi Ioachim al III-lea. În ziua alegerii, întreg oraşul era în sărbătoare, dar mai ales părţile locuite de creştini ortodocşi. S-au văzut pe străzi creştinii îmbrăţişându-se şi sărutându-se cu lacrimi de bucurie, felicitându-se de reuşita alegerii lui Ioachim al III-lea, întocmai precum fiii se îmbrăţişează şi se sărută când revăd în sânul familiei pe iubitul lor părinte, după o absenţă îndelungată.

În duminica ce a urmat după alegere (la 27 mai), creştinii în mod neobişnuit au umplut toate templele spre a auzi cu satisfacţiune pomenindu-se numele noului patriarh, a ierarhului iubit în persoana căruia cu toţii vedeau şi recunoşteau pe adevăratul păstor şi părinte sufletesc.

Din momentul ce Sanctitatea sa Ioachim al III-lea a fost ales, mulţimi nenumărate de telegrame au început a se trimite la Milopotam, membrii Sinodului, ai Consiliului Mixt, fruntaşii neamului, ierarhii întregii Biserici Ortodoxe, cu toţii s-au grăbit a felicita pe noul ales, exprimându-şi speranţa şi încrederea că Biserica a dobândit un vrednic conducător. Era o manifestare de bucurie generală, şi ea înseamnă cât de mult interes pun cu toţii pentru bunul mers al Bisericii; fapt destul de îmbucurător care dovedeşte că am scăpat de acele timpuri de indiferenţă şi nepăsare către Biserică, bunul ei mers şi persoanele ce sunt chemate a o conduce. Manifestarea generală mai explică şi vrednicia celui ales şi iubirea cu care a fost primit din partea tuturor fără deosebire.

Toţi au fost de perfect acord a recunoaşte în persoana lui Ioachim al III-lea pe adevăratul, vrednicul şi demnul păstor al Bisericii. Şi spre a dovedi aceasta este de ajuns credem, a enumera câteva din faptele mai însemnate din cei 6 ani cât Ioachim al III-lea a fost patriarh.

În anul 1878 îndată ce s-a suit pe scaunul patriarhal Ioachim al III-lea, s-a grăbit a convoca o mare adunare naţională, cu delegaţii din toate mitropoliile pendinte de Patriarhia Ecumenică, spre a revizui regulamentele naţionale pentru conducerea afacerilor patriarhiceşti şi, către această adunare, Ioachim a făcut un lung memoriu, arătând părţile defectuoase ale acestor regulamente şi propunând reformarea lor. Prin acest memoriu, Ioachim arată cât de mult se interesa de bunul mers al afacerilor bisericeşti şi naţionale, priceperea sa şi câtă bunăvoinţă avea de a îndrepta multe din relele trecutului; se poate zice că acel memoriu era programul ce cuprindea vederile sale şi modul cum înţelege a conduce şi păstori Biserica.

El s-a interesat cu dinadinsul de toate ce putea contribui la bunul mers al afacerilor bisericeşti şi naţionale. A stăruit şi şi-a dat toate silinţele pentru stingerea datoriei Patriarhiei, pe de o parte moderând cheltuielile, iar pe de alta mijlocind la fruntaşii neamului şi la bogătaşi ca să vină în ajutorul tezaurului patriarhal care nu putea face faţă cheltuielilor şi nevoilor Bisericii celei mari, şi astfel s-au putut plăti funcţionarii Patriarhiei care aveau de luat pe mult timp deja servit. A făcut multe prefaceri şi îmbunătăţiri la Patriarhie. A reedificat seminarul din Insula Halki şi a înfiinţat şi un azil pentru preoţii bătrâni şi invalizi. A zidit un anume edificiu pentru biblioteca patriarhală şi este primul patriarh care s-a gândit la un organ de publicitate al Patriarhiei şi astfel în zilele sale s-a înfiinţat revista săptămânală Adevărul Bisericesc [Ekklesiastiki Alithia]. Tot lui i se cuvine şi meritul ridicării măreţului edificiu pentru marea şcoală naţională din Fanar.

El purta mult interes şi se îngrijea îndeosebi de aşezămintele de binefaceri şi de dezvoltarea culturală a creştinilor. Spre acest sfârşit căuta a îmbunătăţi mersul acelor aşezăminte prin procurarea şi asigurarea mijloacelor materiale. Nu s-a mărginit a înfiinţa şcoli, dar pentru a le asigura bunul mers a instituit un comitet care să îngrijească de întreţinerea acestor şcoli şi un inspectorat care să supravegheze regulata lor funcţionare.

Cu privire la cler, a făcut un regulament pentru întreţinerea clerului parohial şi îngrijindu-se de bunul mers şi întreţinerea sfintelor servicii divine, a instituit o comisiune care să revizuiască tipicul, şi a înfiinţat şi o şcoală pentru cântările bisericeşti.

Prin mijlocirea şi stăruinţele sale s-au cedat Patriarhiei un metoc în Moscova, cu multe proprietăţi şi venituri; şi tot graţie stăruinţelor lui s-au trimis mulţime de tineri care să studieze în străinătate literele, filozofia, dreptul, medicina şi teologia, spre a se forma o pleiadă de fruntaşi ai neamului impuşi prin cultură şi instrucţiune spre a fi de folos Bisericii şi conaţionalilor lor.

Nu ne-am propus a enumera toate faptele mari şi de folos Bisericii şi naţiunii pe care le-au săvârşit Ioachim al III-lea în timpul primului său patriarhat; dorim însă ca revenirea sa de-a doua oară pe scaun să fie mai fecundă în fapte folositoare tuturor fiilor săi sufleteşti; mai ales că nu-i lipseşte nici voinţa, nici priceperea şi are mult dor pentru prosperitatea Bisericii şi înflorirea instituţiunilor de cultură şi binefacere ale naţiunii elenice”.

 

Dar pe când în Constantinopol se efectua alegerea, Sanctitatea Sa Ioachim al III-lea se afla precum am arătat la sihăstria Milopotamului din Muntele Athos.

Astfel, îndată după alegerea Sanctităţii Sale Ioachim al III-lea, cele două corpuri, Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt împreună cu arhiereii aflaţi în Constantinopol au trimis sanctităţii sale noului ales, următoarea telegramă:

,,Plini de bucurie sufletească, anunţăm alegerea în unanimitate a sanctităţii voastre, felicitându-vă respectuos vă rugăm a ne împărtăşi de rugăciunile şi binecuvântările voastre”.

De asemenea telegrame de felicitare a trimis sanctităţii sale şi marele protosinghel, împreună cu ceilalţi funcţionari ai Patriarhiei.

La telegrama Sinodului patriarhal prin care se anunţa sanctităţii sale în mod oficial alegerea sa, noul ales a răspuns de la Milopotam prin următoarea telegramă:

,,Adânc mişcat despre cele întâmplate şi lipsindu-mi cuvintele potrivite spre a-mi exprima umila mea recunoştinţă, către toţi P.P. S.S. arhierei membri ai Sinodului şi către cei aflaţi acolo împreună cu membrii Consiliului Mixt şi ai adunării elective, către clerul întreg şi către popor, ridic mâinile mele rugându-mă pentru toţi ca Dumnezeu să mântuiască pe poporul Său şi Biserica Sa”.

După ce alegerea a fost confirmată de Înalta Poartă, cele două adunări administrative, Sinodul Patriarhal şi Consiliul Mixt s-au întrunit în şedinţă comună sub preşedinţia Î.P.S. Natanail locţiitorul spre a regula cele privitoare pentru primirea Sanctităţii Sale noului ales. Aici s-a hotărât ca o anume comisiune compusă din Î.Î. P.P. S.S. S.S. Mitropoliţii Ştefan al Metimnei, Constantin al Hiului, Ghervasie al Caritzei şi Dorotei al Grevenelor, împreună cu membrii Consiliului Mixt: domnii Zisu Th. Zisu, Al. Gangu, Ip. Zaganiari, cu primul secretar al Sfântului Sinod, Fotie, cu marele arhidiacon Laurenţiu şi cu al doilea diacon Partenie, împreună cu alţi binevoitori funcţionari ai naţiunii să meargă la Sfântul Munte cu un anume vapor spre a lua pe Înalta Sa Sanctitate şi a-l însoţi de acolo şi până la Constantinopol.

Locţiitorul a încunoştiinţat telegrafic pe Înalta Sa Sanctitate despre această hotărâre, rugând-o să aştepte sosirea comisiunii; căci Sanctitatea Sa era hotărât a pleca deja din Sfântul Munte duminică seara sau cel mult luni 28 mai, după ce slujise sfânta liturghie, sâmbătă 26 mai în mica bisericuţă a sihăstriei Milopotamului; iar duminică în Mânăstirea Ivirului.

Comisiunea în cestiune închiriind vaporul Creta al companiei Courgi a plecat din Constantinopol pentru Sfântul Munte în ziua de 31 mai.

Comisiunea sosită aici a mers mai întâi la Mânăstirea Ivirului şi de aici la Careea unde Înalta Sa Sanctitate Ioachim se afla de câteva zile.

Aici primirea şi comunicarea oficială s-a făcut în Biserica Adormirii Maicii Domnului pronumită Protatu.

La intrarea în biserică comisiunea în frunte cu Î.P.S. Mitropolit al Metimnei D.D. Ştefan, cel vechi în ierarhie, a fost primită de clerul bisericii şi reprezentanţii mânăstirilor din Muntele Athos.

Mitropolitul Ştefan a fost îmbrăcat în mantie după ceremonialul în uz la Muntele Athos şi condus până în mijlocul bisericii, unde s-a început rugăciunile obişnuite. Terminându-se Te-Deumul de mulţumire Î.S. Sanctitate Ioachim al III-lea a ieşit din altar prin uşile împărăteşti şi luând loc în scaunul arhieresc, Î.P.S. Sa Mitropolitul Ştefan i-a comunicat îmbucurătoarea veste că este ales patriarh ecumenic pentru a doua oară, rostind o mică cuvântare în care îl felicită. Înalta Sa Sanctitate a răspuns foarte emoţionat şi după aceea s-au făcut cuvenitele îmbrăţişări arhiereşti.

Din biserică primirea şi felicitările s-au făcut în localul şcolii pronumită a Athonului din Careea, unde Înalta Sa Sanctitate a primit felicitările reprezentanţilor diferitelor mânăstiri ale Muntelui Athos, reprezentanţilor presei, ale autorităţilor, ale diferiţilor arhierei ce veniseră anume spre a-l felicita şi ale altor fruntaşi conaţionali.

Pentru a doua zi, 3 iunie, duminică s-au luat măsurile cuvenite ca Înalta Sa Sanctitate să servească sfânta liturghie în aceeaşi biserică a Adormirii din Careea. Înaltul ierarh a servit asistat de Î.P.P.S.S. Mitropoliţi, membri ai Sfântului Sinod patriarhicesc.

La sfârşitul liturghiei Înalta Sa Sanctitate patriarhul a binecuvântat poporul şi a dat el însuşi anafora credincioşilor.

După amiază, Sanctitatea Sa s-a dus din nou la biserica Protatu, unde îl aşteptau mulţime de credincioşi şi monahi veniţi înadins de la diferitele mânăstiri ale Athonului. Aici Sanctitatea Sa îmbrăcat în mantie şi omofor a binecuvântat pe cei de faţă, a făcut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu cel Atotputernic pentru a ocroti Sfântul Munte, leagănul vieţii mânăstirii pentru creştinii ortodocşi, şi prin o scurtă cuvântare a mulţumit tuturor pentru ospitalitatea ce i s-a dat în timpul cât a stat aici. La cuvântarea înaltului ierarh a răspuns în numele mânăstirilor Sfântului Munte, reprezentantul Mânăstirii pronumită Lavra, făcând panegiricul ilustrului ierarh şi rugând pe Dumnezeu să-l păzească întru mulţi ani pentru întărirea şi ocrotirea Bisericii şi a Ortodoxiei.

În seara zilei de 3 iunie vaporul Creta despre care am amintit a pornit din Careea având pe bordul său pe noul patriarh şi pe toţi cei ce veniseră a-l însoţi. Prin tot parcursul i s-au făcut ovaţiuni; iar la Constantinopol, unde a sosit luni la orele 5 p.m.. Aici entuziasmul a fost la culme. Întregul Bosfor şi toată partea până spre Sfântul Ştefan era ticsită de lume, pe luntre, vapoare şi vaporaşe. Aici Înalta Sa Sanctitate a fost întâmpinată şi primită de Î.P.S. Sa Mitropolitul Natanail al Brusei, locţiitorul de patriarh, de membrii Sinodului Patriarhal, de membrii Consiliului Mixt, de fruntaşii poporului elenic din Constantinopol şi de autorităţile administrative.

Cel întâi care l-a felicitat de bună venire a fost mitropolitul Natanail care a rostit şi o mică cuvântare şi în urmă cei ce ieşiseră întru întâmpinarea sa.

De aici vaporul ce purta pe înaltul ierarh s-a îndreptat către Vafeohor, locul său natal şi unde îşi are şi o casă a sa. Aici înaltul ierarh a stat până la 11 iunie ziua în care s-a făcut investitura şi instalarea sa pe scaunul patriarhal.

 

 

[1] Printre mărturiile vremii o putem număra pe cea a lui Alexandru Lahovary, trimis de regele Carol I ca diplomat la Constantinopol între anii 1902-1906. El se ducea adeseori să-l viziteze pe patriarhul Ioachim al III-lea, căuta să aibă relaţii cordiale cu el, şi i-a cerut ajutorul în privinţa aromânilor din Macedonia. În timp ce i-a făgăduit diplomatului român că va susţine interesele aromânilor, el a cerut ajutor financiar regatului României. În final, nu numai că nu i-a ajutat în nici un fel pe aromâni, ci chiar după ce Poarta Otomană a dispus în favoarea lor, el a dat ordine mitropoliţilor să înceapă o nouă campanie de terorizare a acestora, făcând apel la bandele organizate şi plătite de guvernul elen (Alexandru Lahovary, Amintiri diplomatice: Constantinopol 1902-1906, p. 35, 63).

O altă mărturie aparţine ambasadorului rus la Constantinopol, I.A. Zinoviev, care spunea că ,,nici măcar una din chestiunile pur ortodoxe nu fusese soluţionată de el [patriarh], şi Biserica Constantinopolului în timpul domniei sale continuă să se concentreze pe alte lucruri, în primul rând pe cea a luptei împotriva credincioşilor de rând, sârbi, bulgari şi cuţo-valahi”. Adevăratele interese ale religiei sunt străine Fanarului, afirma rezoluţia Ministerului de Externe al Imperiului Rus din 28 august 1904.

[2] Tot despre alegerea pentru a doua oară pe scaunul ecumenic a lui Ioachim al III-lea, a se vedea Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (X) şi următoarele.

[3] Astfel se numea locul de la Sfântul Munte unde Ioachim al III-lea îşi petrecea viaţa sa ca un adevărat ermit.