----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CHESTIUNEA CALENDARULUI

Sfintele Paşti şi reforma calendaristică ,,ortodoxă română” (II)

(Studiu de cronologie şi calendaristică)

de dr. Vasile Gheorghiu

 

Schimbarea calendarului şi Pascalia iuliană

 

Istoria computului pascal de la secolul VIII până la reforma gregoriană

a) În Orient[1]

[...]

Nu pot să nu amintesc că papa Romei, Grigorie al XIII-lea, nu a întârziat de a invita şi Biserica Ortodoxă orientală şi anume, în prima linie, pe Patriarhul din Constantinopole, Ieremia al II-lea, ca să primească şi acesta reforma calendaristică care s-a făcut sub egida sa.

Patriarhul Constantinopolei, Ieremia al II-lea, a răspuns papei din Roma într-o scrisoare din luna lui august 1583 că îi este imposibil ca să primească calendarul cel nou, pentru că prevede că din cauza acestei inovaţiuni, care s-a făcut de către Biserica romană occidentală, în mod unilateral, fără a lua mai întâi înţelegere cu Orientul, s-ar putea ivi multe neînţelegeri între credincioşii de sub jurisdicţiunea sa. Cu toate acestea, dânsul zice că crede de cuviinţă a comunica chestiunea despre care i-a scris papa, cu încetul, şi celorlalţi fraţi arhiepiscopi şi mitropoliţi, pentru ca acest lucru plăcut lui Dumnezeu să se facă în bună înţelegere cu toţi[2].

Patriarhul Ieremia al II-lea convoacă în acelaşi an (1583) un Sinod de mitropoliţi la Constantinopole, la care a fost prezent şi Patriarhul Alexandriei, Silvestru. Sinodul întrunit discută amănunţit chestiunea reformei gregoriene şi refuză cererea latinilor de a introduce şi în Biserica Ortodoxă orientală calendarul îndreptat de Papa Romei, Grigorie al XIII-lea. În enciclica sinodală din 20 noiembrie 1583, Patriarhul Constantinopolei, Ieremia al II-lea, declară că Biserica Răsăritului rămâne nestrămutat pe lângă regula pascală aşezată de Sfinţii Părinţi (?).

Motivele din care Biserica orientală s-a declarat împotriva reformei gregoriene sunt următoarele:

 

  1. Biserica orientală priveşte reforma gregoriană, înainte de toate, din punct de vedere confesional şi o socoteşte o nouă abatere a Bisericii romano-occidentale de la normele Bisericii vechi.
  2. Ea obiectează apoi că se poate întâmpla ca ziua de 14 Nisan, în care iudeii încep sărbătorirea azimelor, să coincidă după calendarul gregorian chiar cu duminica Paştilor creştine[3], şi atunci se ajunge în contradicţie cu hotărârea Sinodului I Ecumenic din Niceea, care a oprit serbarea Paştilor creştine în aceeaşi zi cu iudeii.
  3. S-a mai zis că reforma calendaristică gregoriană nu ar putea fi acceptată nici din cauză că Paştile creştine ar trebui să cadă uneori, potrivit cu acest calendar, încă înainte de Paştile iudeilor, ceea ce nu se întâmplă nicicând în calendarul iulian. Şi despre această practică a Bisericii Apusene se zice că ar fi împotriva hotărârii Sinodului din Niceea.
  4. Mai este încă şi alt motiv, de natură externă, care a împiedicat pe ortodocşi ca să primească reforma calendaristică gregoriană. Încă Patriarhul Constantinopolei, Ieremia al II-lea, a relevat în scrisoarea pe care a adresat-o papei din Roma, în august 1583, că are teamă ca să nu conturbe prin inovaţiuni pripite pacea dinlăuntru a Bisericii sale[4].

 

Pentru a putea înţelege adevăratele motive din care Biserica orientală a refuzat reforma gregoriană, socotesc necesar a ne reţine puţin la motivele înşirate mai sus:

 

ad. 1. Reforma gregoriană a fost refuzată, înainte de toate, din motive confesionale. Motive de felul acesta pot să existe în cazul nostru numai atunci, dacă se poate dovedi cu argumente care nu se mai pot răsturna, că felul cum s-a făcut reforma gregoriană contrazice de fapt cu vechile tradiţiuni (predania) ale Bisericii universale.

 

ad. 2. S-a ridicat apoi obiecţiunea că, potrivit cu calendarul gregorian, Paştile creştine ar trebui să cadă uneori în aceeaşi zi în care cad azimele iudeilor, adică în ziua de 15 Nisan, şi se susţine că această practică ar fi împotriva hotărârilor Sinodului din Niceea. Faţă de această obiecţiune, noi ţinem să relevăm următoarele:

Este adevărat că în calendarul iulian de un timp îndelungat încoace Paştile creştine nu au mai căzut în aceeaşi zi în care iudeii îşi serbează azimele lor, adică în ziua de 15 Nisan. În viitor, faptul acesta este exclus acum din cauza marii proemptoze lunare, care ne va despărţi pe noi, câţi ne ţinem încă de calendarul iulian şi de Pascalia veche, tot mai mult de termenul când iudeii vor avea ziua de 15 Nisan. Dar să nu uităm nici de faptul că în vremurile vechi, când proemptoza lunii încă nu era atât de mare ca astăzi, termenii noştri pascali coincideau în cele mai multe cazuri cu lunile pline astronomice.

Din cauza aceasta, pe vremurile de atunci, duminica Paştilor creştine cădea foarte adeseori în ziua de 15 Nisan a calendarului iudeu. Chiar şi în secolul IV, când s-a serbat Sinodul I Ecumenic din Niceea, ş.a. la anul 5882 al erei bizantine = 374 al erei creştine, Paştile creştine au căzut în ziua de 13 aprilie. Ziua aceasta era chiar ziua de 15 Nisan. Aşa fiind, vom trebui să zicem că canonul vechi pascal al alexandrinilor, care a fost aprobat de către Părinţii din Niceea, nu a fost călăuzit de tendinţa ca să evite cazurile de felul acesta. Părinţii Sinodului I Ecumenic din Niceea nici nu au oprit serbarea Paştilor creştine în ziua de 15 Nisan a iudeilor şi nici nu au putut-o opri, pentru că şi dânşii ştiau că în ziua de 15 Nisan iudeii nu mai serbează Paştile lor.

Paştile iudeilor trebuiesc serbate întotdeauna numai în seara zilei de 14 Nisan. Ziua de 15 Nisan nu mai este ziua proprie de Paşti, ci ziua a doua a sărbătorii azimelor. Azimele se serbau încă pe vremurile Domnului nostru Iisus Hristos timp de 8 zile, adică de la 14-21 Nisan. Numai în caz de inevitabilă împiedicare legea mozaică le dădea iudeilor voie ca să mute Paştile pe altă dată, dar nici în cazurile acestea nu fără de a-i obliga ca să serbeze Paştile din nou la lună nouă. Ei serbau Paştile o lună întreagă mai târziu ş.a. în seara zilei de 14 Iiar, cum se numea luna a doua a anului, luna care urma imediat după luna lui Nisan. Părinţii din Niceea şi toţi ceilalţi Părinţi vechi au oprit numai atât, ca Paştile creştine să nu fie serbate deodată cu Paştile iudeilor, adică în ziua de 14 Nisan, pentru că Domnul Iisus Hristos în ziua de 14 Nisan a murit, pe când învierea Lui a avut loc abia a treia zi, în dimineaţa zilei de 16 Nisan.

Notez la acest loc şi faptul că pe la finea secolului IV iudeii şi-au reformat calendarul lor în acel înţeles că, urmând unei reguli ,,badu” pe care nu o putem desfăşura mai pe larg la acest loc[5], ziua lor de Paşti (14 Nisan) nici nu mai poate să cadă într-o zi de duminică. Aşa fiind, iudeii înşişi, inspiraţi fiind de un spirit duşmănos creştinismului, ne-au scutit de atunci înainte pe noi creştinii de a serba cândva Paştile noastre în ziua de 14 Nisan. A doua zi însă, în ziua de 15 Nisan, dacă această zi cade într-o zi de duminică, Paştile creştine au fost serbate mai adeseori, precum am arătat şi mai sus, şi serbarea Paştilor în ziua de 15 Nisan nu a fost oprită de nimeni.

La acest loc cred că este de interes să mai amintesc că încă înainte de Sinodul din Niceea a existat chiar pe chestiunea aceasta de fapt o diferenţă între practica pascală a Bisericii Romane şi cea a Bisericii Alexandrine. La Roma, în cazurile acelea când ziua de 14 Nisan cădea într-o zi de sâmbătă şi cea de 15 Nisan într-o zi de duminică, Paştile creştine nu se serbau în această zi de duminică, ci abia 8 zile mai în urmă. Biserica din Alexandria însă, având în vedere faptul că ziua de 14 Nisan a iudeilor din punct de vedere astronomic reprezintă de fapt luna plină de 15 zile, nu mai ezita de a serba chiar a doua zi, când luna plină avea deja vârsta de 16 zile, ca în timpul învierii Domnului Iisus Hristos din morţi, Paştile creştine. Dar se înţelege de la sine că numai în caz că această zi cădea într-o zi de duminică. Şi noi am arătat şi mai sus[6] că Părinţii din Niceea au aprobat chiar această practică a Bisericii Alexandrine şi au impus-o Bisericii Romane. Aceasta a acceptat-o în cele din urmă, fără schimbare.

În aceste condiţiuni, noi nu mai putem ca să zicem, cu drept cuvânt, că calendarul gregorian ar contraveni cu practica vechii Biserici Alexandrine şi a Părinţilor din Niceea, dacă serbează uneori Paştile creştine în ziua de 15 Nisan. Ziua de 15 Nisan nici nu este ziua de Paşti a iudeilor, ci una din zilele azimelor care mai urmează după cea din 14 Nisan. Această zi nu a fost oprită de către Părinţii vechi ca zi în care ar putea să cadă Paştile creştine.

 

ad. 3. Dacă s-a mai zis că potrivit cu calendarul gregorian Paştile creştine ar trebui să cadă uneori încă înainte de Paştile iudeilor, şi se susţine că şi această practică ar fi împotriva hotărârii Sinodului din Niceea, noi ţinem să relevăm că Părinţii din Niceea şi tot aşa şi ceilalţi Părinţi care s-au adunat în Sinoadele din Antiohia (c. 1), Laodiceea (c. 29, 37 şi 38), Cartagena (c. 66 (55), 71 (77) şi 116), şi Sinodul al VI-lea (c. 11), precum şi canoanele apostolice (c. 65, 70, 71) şi tot aşa şi Constituţiunile Apostolice (5, 17), ne spun numai atât, că nu se cuvine ca să serbăm Paştile creştine deodată cu iudeii, va să zică nu în ziua de 14 Nisan a iudeilor. Dar cu acestea dânşii nu au voit nicidecum ca să ne oprească pe noi a le serba sau înainte sau şi după Paştile iudeilor, numai dacă întrunim condiţiunile stabilite din vechime adâncă pentru data zilei de Paşti, adică în duminica primă de după luna plină cea de după echinocţiul de primăvară.

Din scrisoarea enciclică a Împăratului Constantin cel Mare rezultă doară în mod neîndoielnic că Părinţii din Niceea nu s-au gândit ca să stabilească că Paştile creştine vor trebui să se serbeze de acum înainte numai în strictă dependenţă de Paştile iudeilor şi aşadar întotdeauna numai în urma acestora. Împăratul Constantin cel Mare vorbeşte dimpotrivă că ,,Părinţii din Niceea stăteau pe punctul de vedere că credincioşii îşi au orânduirea lor proprie, mai bună (scil. decât cea a iudeilor)” şi că ,,pe aceasta au primit-o din timpurile cele mai vechi”. Din aceste cuvinte ale lui Constantin se vede că creştinii în ce priveşte serbarea Paştilor lor s-au emancipat încă din tot începutul de calculul pascal al iudeilor.

Câtă vreme iudeii îşi serbau Paştile la timp corect, Paştile creştine urmau ca să fie serbate încă în cursul săptămânii azimelor iudaice. Dar de când iudeii, în urma unui calcul greşit al anului lor, îşi serbau Paştile lor încă înainte de echinocţiul de primăvară, Părinţii au avut grija ca să hotărască, în canoanele lor, că creştinilor nu li se cuvine ca să serbeze Paştile deodată cu iudeii. Ei arată şi motivele din care s-a dat această oprelişte. Motivele sunt că în cazurile acestea iudeii îşi serbează Paştile lor de fapt de 2 ori în acelaşi an, iar într-al doilea an nici o singură dată. În aceste condiţiuni, în Biserica veche nu s-au putut întâmpla cazuri ca Paştile creştine să se fi serbat încă mai înainte de Paştile iudeilor.

Dar pe de altă parte, de aici încă nici nu rezultă că Paştile creştine ar trebui să fie serbate întotdeauna în urma Paştilor iudaice. Căci s-ar fi putut întâmpla chiar şi atunci ceea ce se întâmplă de fapt în zilele noastre, că iudeii îşi serbează Paştile lor nu la luna plină a primei luni de primăvară, ci la luna plină a lunii a doua, aşadar mult prea târziu. Biserica, precum nu i-a urmat pe iudei atunci când aceştia îşi serbau Paştile lor mult mai înainte de timpul cuvenit, tot atât de puţin îi va urma şi acum, când dânşii îşi serbează Paştile lor mult prea târziu. Biserica îşi are vechea sa orânduire proprie, independentă de Paştile iudeilor, de care s-a ţinut şi se ţine în ce priveşte ziua de Paşti.

În calendarul gregorian, Paştile creştine nu o dată preced de fapt Paştile iudaice. Cauza însă nu zace în faptul că calendarul şi Pascalia gregoriană ar fi eronate, ci cauza zace numai în faptul că calendarul iudeilor este prea lung şi întârzie din ce în ce tot mai mult, lăsând echinocţiul astronomic mult în urma sa.

Paştile occidentale au fost serbate înainte de cele ale iudeilor încă la anul 1598 (= 7106 de la facerea lumii). Într-acest an, Paştile iudeilor, respectiv ziua de 15 Nisan, a căzut în ziua de 11 aprilie st. v., care era o zi de marţi, pe când Paştile occidentale au fost serbate o lună mai înainte, adică încă în ziua de 22 martie st. n. (= 11 martie st. v.)[7]. De atunci înainte s-au mai întâmplat adeseori cazuri de felul acesta. Şi putem prevedea că va veni o vreme când Paştile occidentalilor se vor serba întotdeauna înaintea Paştilor iudaice, câtă vreme aceştia din urmă vor continua să rămână cu calendarul lor tot mai mult în urma echinocţiului de primăvară şi nu-l vor îndrepta.

Cât priveşte Biserica orientală, noi trebuie să zicem că ea va împărtăşi soarta iudeilor, câtă vreme nu-şi va corecta şi ea calendarul vechi iulian precum au făcut occidentalii, pentru că ziua de 21 martie, zi stabilită în calendar ca zi echinocţială, nu mai coincide ca în timpurile Sinodului din Niceea cu echinocţiul astronomic, ci întârzie tot mereu. Dacă vom continua deci încă lungă vreme ca să serbăm Paştile noastre tot în urma Paştilor iudeilor, atunci putem prevedea că vom ajunge cândva cu Paştile noastre din primăvară în vară, toamnă şi iarnă. Atunci vom fi şi mai mult decât până acum în dezacord cu hotărârile Părinţilor Sinodului din Niceea, care nu trebuie calomniaţi că ar fi intenţionat ca să facă ziua Paştilor noastre dependentă de ziua Paştilor iudaice, ci dimpotrivă dânşii au sancţionat şi din partea lor ca bună vechea noastră emancipare în ce priveşte fixarea zilei de Paşti.

 

ad. 4. Motivul invocat de Patriarhul Constantinopolei, Ieremia al II-lea, care spunea că prin introducerea noului calendar gregorian s-ar conturba pacea dinlăuntru a Bisericii orientale, trebuieşte judecat din punct de vedere al situaţiunii de pe atunci a culturii teologice în Biserica orientală. Pe vremurile de atunci Biserica orientală nu mai dispunea de bărbaţi care ar fi avut cunoştinţe mai temeinice pe terenul astronomiei, cronologiei şi în special al calendariografiei ca să fi putut aprecia după merit valoarea reformei gregoriene. Şi chiar dacă i-ar fi avut, nimeni din ei nu avea în lumea ortodoxă atâta autoritate ca să fi putut impune credincioşilor din orient acceptarea unui calendar care era făcut sub egida capului Bisericii occidentale, Papa Grigorie al XIII-lea.

Biserica orientală nu a fost deci în situaţiunea ca să primească reforma gregoriană, pentru că şi-ar fi cheltuit dintr-odată tot prestigiul de care se bucura, ca acea Biserică care a ştiut ca să păstreze tradiţiile vechi bisericeşti nealterate până atunci. Dar cu acestea ea nici nu s-a legat pentru totdeauna de vechiul calendar iulian şi nu a renunţat definitiv la reformarea lui în direcţiunile cerute încă de marii pascaliografi ai secolului XIV, ci a amânat numai această reformă până în alte vremuri mai bune, până când vor fi date toate condiţiunile pentru a o putea face nu în dependenţă de reforma calendaristică gregoriană, ci în mod independent de aceasta şi în condiţiuni superioare.

 

 

[1] Pentru o prezentare obiectivă a modului în care protestanţii au acceptat calendarul gregorian, a se vedea O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe, capitolul V. Istoria reformei calendarului Papei Grigorie al XIII-lea.

[2] A se vedea mai pe larg Popovici, op. cit., p. 317 s.

[3] Cazuri de felul acesta s-au întâmplat de fapt în Biserica Apuseană. La anul 1823 Paştile creştine au fost stabilite pe ziua de 3 aprilie. Ele au trebuit să coincidă cu ziua de 15 Nisan a iudeilor. Tot aşa la anul 1903, când Paştile creştine au fost stabilite pe ziua de 12 aprilie. Aşa şi la anul 1923, când Paştile creştine au fost în ziua de 1 aprilie; la anul 1927, când Paştile creştine au căzut în ziua de 17 aprilie; la anul 1930, când Paştile creştine vor cădea în ziua de 13 aprilie etc.

[4] Potrivit Popovici, op. cit., p. 322 ss.

[5] Dar vezi mai pe larg Gheorghiu, Anul şi ziua morţii Domnului, p. 91 şi 122 s.

[6] A se vedea p. 12 ss.

[7] Potrivit Popovici, op. cit., p. 322.