----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Partea a II-a
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)
 
Capitolul III
Protestantismul de la 1789 până în prezent (1910)
 
§. 197. Secte protestante nouă [partea întâi]

Protestantismul, cu principiul său formal că Sfânta Scriptură singură este regula de credinţă, face foarte lesnicioasă formarea de secte; de aceea şi în secolul XIX s-au format secte nouă, făcând abstracţie că chiar în o parte din sectele vechi s-au produs sciziuni şi ramificări nouă. Socotindu-le şi pe acestea, protestantismul a produs vreo 155 de secte, dintre care vom descrie numai pe cele mai notabile, ce s-au ivit de la 1789; cele mai multe dintre acestea provin din America de Nord sau din Englitera, şi sunt cu preponderenţă de caracter entuziastic adică vizionar şi de alte forme bizare; ele au şi credinţe hiliaste sau millenare, adică aşteaptă A Doua Venire a lui Hristos în curând şi odată cu ea o împărăţie a Lui de o mie de ani pe pământ.

Faptul că între sectele protestanţilor credincioşi din secolul XIX predomină credinţa că A Doua Venire a lui Hristos va să fie curând, precum şi că Hristos va împărăţi pe pământ o mie de ani, credinţă ce prin interpretarea literară a cap. 20 din Apocalips uşor se combină cu cea de mai sus, – acest fapt are fără de îndoială bază în observarea necredinţei din timpul când s-au ivit acele secte aşa de răspândite în lumea creştină, necredinţă ce după profeţiile Noului Testament are a se manifesta cu deosebită putere înaintea Venirii a Doua a lui Hristos.

În sectele vechi s-au produs mai ales următoarele sciziuni şi ramificări:

 

1. În primele decenii ale secolului XIX o sciziune foarte remarcabilă s-a produs între quakeri; reduşi între acestea numeric, ei se împărţiră în quakeri credincioşi şi raţionalişti. Quakerii raţionalişti avură de la 1822-1828 de căpetenie pe un anume Hicks şi de aceea se numiră şi hicksiţi (ca 150.000 membri). Iară quakerii credincioşi (numai ca 100.000 membri), cu numele de ,,Amici evanghelici”, au păstrat vechea credinţă a quakerilor, dar au eliminat multe particularităţi exterioare ale lor.

S-au ivit apoi ramificări nouă de independenţi, baptişti, unitari şi metodişti.

Astfel de ramificare secundară a independenţilor, cu un foarte mic număr de suflete, dar nu de puţină importanţă, este în America de Nord aşa numita ,,Asociaţie creştină pentru misiune” (Christian Missionary Association, pron. Cristiăn Mişenerie Asousieşen); ea s-a consfinţit vocaţiunii misionare, ca unei datorii capitale şi are acum ca 2600 suflete.

Ramificări nouă ale baptiştilor sunt: campbelliţii (pron. Chembeliţi) sau Discipolii lui Hristos (Disciples of Christ, pron. Disaipls of Craist; Christian Disciples, pron. Christien Disaipls); ea s-a înfiinţat la 1810-1812 în America de Nord de A. Campbell (pron. Chembel † 1866) şi este în număr de peste 2 milioane, cel puţin. Campbeliţii au idei foarte raţionaliste şi nu voiesc să admită ca adevăr de credinţă decât cuvintele din Sfânta Scriptură, atestate expres ca cuvinte ale lui Hristos. În afinitate cu campbeliţii dar nu identică cu ei şi înfiinţată ceva mai curând, este apoi ramificarea baptistă unitaristă a christianilor sau creştinilor (Christians, pron. Christiens). Ea datează de la 1803 şi acum este în număr de vreo ½ milion; această sectă are idei şi mai raţionaliste, aşa pe lângă dogma Sfintei Treimi respinge şi alte câteva dogme ale creştinătăţii; din cauza direcţiei sale raţionaliste, ea a fost exclusă ca şi cea de mai sus din comunitatea celorlalţi baptişti.

O altă ramificare a baptiştilor este cea cu numele de nazarei sau nazareni, care se mai numesc şi ,,următori ai lui Hristos”; aceştia s-au ivit în Elveţia la 1832 şi au de întemeietor pe Frohlich, un predicator; ei au fost răsădiţi şi în Ungaria la 1839-1841 de Hemsey (nu Henczey), un fierar, şi au fost recunoscuţi prin lege la 1905 sub numele de ,,baptişti” fiind în număr de 25.000 suflete. Ei se răspândesc nu numai între unguri ci şi între români şi sârbi, chiar şi afară din Ungaria, mai cu seamă în România şi în ţările balcanice; dar nu trebuie confundaţi cu secta teozofică, ce s-au ivit încă mai demult sub numele de ,,Comunitatea Nazarenilor” sau de ,,Biserica Nouă”.

Această sectă s-a înfiinţat în Elveţia pe la 1830 şi de acolo s-a răspândit în Germania; întemeietorul ei este Wirz, un ţesător de mătase († 1858), pe care partizanii săi îl venerează ca profet şi trimis inspirat al lui Hristos spre a înfiinţa o Biserică nouă, al treilea Testament şi a pregăti A Doua Venire a lui Hristos şi împărăţia lui Dumnezeu cea de 1.000 de ani, pe care o va întemeia Hristos. Mai sunt încă multe alte ramificări nouă ale baptiştilor.

O ramificare nouă a unitarilor din America este cea a universaliştilor sau apocatastazienilor începând de la 1790-1803. Aceştia reluând doctrina lui Origen despre apocatastază, învaţă că la sfârşit toţi (universi) vor ajunge la fericire şi muncile iadului se vor sfârşi odată cu restabilirea stării de fericire celei primitive (deci cu αποκαταστασις). Unitarii primitivi din contră sunt anihilaţionişti, adică ei cred că muncile iadului se vor sfârşi cu nimicirea (anihilatio) celor osândiţi. Apocatastazienii sunt în număr de 37.000 membri activi, adică ca 130.000 partizani.

Ramificări nouă ale metodismului sunt mai ales:

 

  1. Creştinii biblici în Englitera şi în colonii; ei s-au constituit la 1815 şi au de întemeietor pe O’Bryan (pron. O’Braien); voiesc a restabili uzurile Bisericii primitive; de aceea nici nu plătesc pe predicatorii lor. Creştinii biblici sunt astăzi în Englitera în număr de 35.000 de cuminecanţi sau membri activi, deci ca 120.000 suflete.
  2. Sectele metodiştilor germani din America. Acestea sunt trei la număr, şi anume: a. Adepţii lui Albrecht sau ,,Comunitatea Evanghelică” înfiinţată la 1801 de Iacov Albrecht, un german; ea are organizaţie episcopală cu un număr de 100.000 membri activi sau cam 350.000 suflete; b. Otterbeinienii, sectă metodistă-baptistă, înfiinţată pe la 1800; ea se cheamă aşa de la Otterbein, un predicator german, dar se numeşte şi ,,Fraţii cei uniţi în Hristos”; are 156.000 membri activi, sau ca 550.000 suflete, în fine c. Weinbrennerienii sau ,,Biserica lui Dumnezeu”, sectă metodistă-baptistă, pe care unii o numără ca şi pe otterbeinieni la baptişti; este înfiinţată la 1839 de Weinbrenner, predicator german şi are 20.000 membri sau ca 70.000 adepţi.
  3. Frăţia de societate sau de unire (Social Brethren, pron. Soşel Bredhren) este o înfrăţire mai nouă metodistă-baptistă din 1877 şi nu aşa numeroasă, ci cu vreo 3.200 suflete,
  4. Salvaţioniştii sau salutiştii sau Oştile Mântuirii (Salvation Army, pron. Salveişăn-Army), consistând din ,,Soldaţi ai lui Hristos” de sex masculin şi feminin, cu divizii şi grade militare, cu uniforme, steaguri, semnale şi semne de distincţii, cu marşuri, manevre, expediţii de cucerire, şi având ca arme predici de penitenţă, cântări de psalmi, muzicanţi şi exerciţii pioase. Această sectă fu organizată în sfârşit la 1878 în Londra, după o reculegere stăruitoare de la 1865, de Booth (pron. Buth), predicator metodist, care luă apoi titlul de general, şi de soţia lui († 1890), anume pentru îngrijirea săracilor. De atunci secta se răspândi foarte mult nu numai în Englitera, ci şi în alte ţări europene şi în America, Africa de Sud, Australia şi India Orientală, cu toate că fu de multe ori ridiculizată în public şi condamnată. Ea desfăşură o acţiune morală şi economică nu nefavorabilă în păturile neglijate ale populaţiunii de jos: la 1903 era în număr de peste 15.000 ofiţeri şi de peste 60.000 ofiţeri locali (funcţionari) de ambe sexe şi este în total cam de 2 ½ milioane. Oastea Mântuirii lucrează şi prin o foaie în 34 de limbi cu titlul ,,Strigătul de Alarmă” (The War Cry, pron. Dhe Uar Crăi) şi 44 altele; ea are şi institute de educaţie şi de corecţie, aziluri şi case de invalizi.

 

Dar pe lângă sciziunile şi ramificările nouă, ce s-au ivit în sectele mai vechi, s-au format şi secte de tot nouă şi nu în mic număr. Afară de ,,Comunităţile libere” cu direcţie raţionalistă de pe la 1840-1847, precum şi afară de ,,Biserica nouă” sau ,,Comunitatea Nazarenilor” amintită mai sus (§. 197), ce are o direcţie teozofică-spiritualistă, datând de pe la 1830, ambele cu sediul în Germania, s-au format încă mai întâi câteva secte, ce au avut o durată scurtă, precum:

 

  1. ,,Neo-israiliţii” sau ,,neo-sabbatarii”, ce au existat în Englitera de la 1801-1814. Această sectă aştepta un nou mesia, pe care avea să-l nască Ioana Southcote (pron. Sauthcot), întemeietoarea ei († 1814).
  2. Secta Margaretei Peter, o fată de ţăran din Elveţia. La 1823 această fată se dădu ca să o răstignească adepţii săi ,,spre mântuirea multor mii de suflete”.
  3. Secta săltătorilor din Ingria (Ingermanland), datând de la 1813. Ea stă în afinitate cu secta Jumpers (pron. Dgiampers) sau săltătorii englezi (§. 177), iviţi pe la 1760; săltătorii din Ingria practică asceza până chiar a se castra.
  4. ,,Vocile strigătoare”, o sectă din Suedia, datând de la 1842. Această sectă se compune din bărbaţi, femei şi copii, care fiind în extaz (uimire, răpire), începeau să predice despre penitenţă şi munca veşnică.
  5. ,,Taiping” sau comunitatea religioasă a păcii generale, este o sectă fanatică şi violentă din sudul Chinei, ce s-a format la 1844 de chinezi raţionalişti, cu ocazia propagandei protestanţilor în ţară şi din iniţiativa proprie a chinezilor. Această sectă crescu cu o putere elementară; de la 1851 a întreprins cu succes a fonda un alt imperiu chinez, inamic dinastiei domnitoare Mandgiu; dar la 1864 după distrugerea acestui imperiu a apus şi secta. Despre ea vom mai trata în §. 199, când vom expune istoria recentă a propagandei protestanţilor.
  6. ,,Cei aleşi”, secta Iacobinei Maurer, o calvinistă germană din Brazilia, datând de la 1874; adepţii Iacobinei credeau că ea este Hristos, care s-a arătat din nou şi întreprinseră o expediţie de exterminare contra ,,necredincioşilor” adică contra celor de primprejur, care nu erau din secta lor. Aceşti fanatici au trebuit să fie reprimaţi cu armele.

 

În episodul următor
Capitolul III
Protestantismul de la 1789 până în prezent (1910)