----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei

- Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului -

 

PARTEA I

Apar ereziile

Învăţătura pe care Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o Bisericii s-a transmis mai întâi prin viu grai şi prin Tradiţie, şi abia mai târziu prin intermediul cuvântului scris, respectiv prin cărţile Noului Testament. La vremea respectivă, oamenii se raportau la învăţătura creştină în 3 moduri: mulţi o primeau curată şi neschimbată, alţii i se împotriveau şi o prigoneau, şi o a treia categorie o adopta în parte, dar o amesteca cu credinţele iudaice sau păgâne de mai înainte. Dintr-un astfel de amestec au luat naştere ereziile ivite încă din perioada apostolică.

Apariţia ereziilor a cunoscut-o mai dinainte dumnezeiescul Pavel, arătând că în vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti (I Timotei 4, 1), şi dintru voi înşivă se vor scula bărbaţi, grăind îndărătnicii, ca să tragă pre ucenici după dânşii (Faptele Apostolilor 20, 30). În alt loc spune din nou: Că trebuieşte să fie şi eresuri între voi, ca cei lămuriţi să se facă arătaţi între voi (I Corinteni 11, 19). Şi Sfântul Apostol Petru prooroceşte că între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor băga eresuri de pierzare şi se vor lepăda de stăpânul cel ce i-au răscumpărat pre dânşii, aducându-şi lor grabnică pierzare (II Petru 2, 1).

Potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, erezia înseamnă ,,a te abate în vreuna dintre dogmele privitoare la dreapta noastră credinţă”, iar Sfântul Epifanie al Ciprului spune că învăţătura eretică este ,,peste tot răstălmăcită [...], mereu şchioapă, saşie, nimic drept având într-însa”. După cum arată Sfântul Vasilie cel Mare, Sfinţii Părinţi i-au numit eretici ,,pe cei care s-au rupt şi s-au înstrăinat cu totul de credinţă”. Iar avva Paladie ne spune că ,,nimic altceva n-au făcut schismele şi ereziile în Biserică decât să nu mai iubim pe Dumnezeu şi să nu ne mai iubim unii pe alţii”.

Prin urmare, precum ne învaţă Sfântul Fotie cel Mare, ,,este eretic şi se supune legilor rânduite împotriva ereticilor cel care se abate chiar şi cu puţin de la credinţa ortodoxă”. Dar Fericitul Augustin nuanţa puţin: ,,Chiar de mă înşel în ceva, nu pentru asta sunt şi eretic”. Cu adevărat, o trăsătură a ereticului este stăruinţa în kakodoxie. ,,Eretic este cel ce se ţine cu tărie de slava lui şi întru cunoştinţă grăieşte împotriva adevărului, fără nădejde de îndreptare”, spune Sfântul Maxim Grecul. Tradiţia ne învaţă că dintotdeauna erezia şi schisma au fost mijloace cumplite şi mârşave prin care vrăjmaşul a încercat să dezbine Biserica, Trupul lui Hristos, pentru a zădărnici planul dumnezeiesc al mântuirii neamului omenesc.

Multe erezii şi-au făcut apariţia în cursul primelor trei veacuri ale creştinismului, pricinuind primejdii mai cumplite şi rele mai mari decât cele provocate de prigonitorii iudei şi păgâni. Diverşi ereziarhi, precum Simon Magul, Marcion, Montan, Satornil, Cerint, Valentin sau Mani îşi semănau neghinele ‘filozofiei’ lor nebuneşti şi pătimaşe în ţarina curatei învăţături evanghelice. Biserica i-a osândit de la început pe aceşti întâistătători şi pe adepţii lor în cadrul unor sinoade locale, tăindu-i ca pe nişte mădulare putrede de la trupul ei, pentru a nu transmite şi altora boala lor vătămătoare şi pierzătoare de suflet.

Începând din secolul al IV-lea şi până în secolul al IX-lea, cu toate că se bucura de acum de libertate şi îşi întindea rădăcinile în lumea întreagă, Biserica a fost literalmente zguduită de noi şi mai cumplite erezii, care atingeau dogma Sfintei Treimi şi în special învăţătura hristologică. Pesemne, Dumnezeu a îngăduit ca Biserica să sufere această cruntă încercare tocmai în acea perioadă, deoarece în alte epoci ea s-ar fi putut dovedi cu mult mai primejdioasă şi mai dureroasă.

Ereticii şi rătăcirile lor de tot soiul au fost înfruntaţi cel mai adesea de marile personalităţi ale unor sfinţi ierarhi ai Bisericii. Monahii – împreună cu clerul inferior şi poporul – le-au stat alături acestor Sfinţi Părinţi şi Mărturisitori. Egumeni şi monahi sub ascultare, bătrâni şi tineri, pustnici şi chinoviţi, stâlpnici şi zăvorâţi au rostit un puternic ,,prezent”, care ducea adesea până la mucenicie.

 

Erezia lui Arie, Sinodul I Ecumenic (325) şi prima perioadă a prigoanelor împotriva credincioşilor ortodocşi (338-363)[1]

Cea dintâi erezie care a zguduit literalmente întreaga creştinătate a fost cea a lui Arie. Preot din Alexandria, Arie nu recunoştea dumnezeirea lui Iisus Hristos. El învăţa că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu există mai înainte de tot timpul, dar nu şi din veşnicie: ,,a fost cândva când nu era” sau, altfel spus, cândva nu a existat. Fiul nu S-a născut din Tatăl, ci a fost creat din nimic, potrivit voinţei Tatălui. Dumnezeu nu a fost dintotdeauna Tată. Fiul nu exista înainte de a fi fost creat şi nici n-a fost creat din fiinţa (ousia, esenţa) Tatălui. Prin urmare, Hristos nu este Dumnezeu adevărat, împreună-veşnic şi deofiinţă cu Tatăl – singurul Dumnezeu adevărat şi fără de început –, ci este El Însuşi o zidire creată în timp de către Tatăl din cele ce nu sunt (din nimic), aşadar străin de fiinţa (ousia) Tatălui, fiind prin fire schimbător şi supus stricăciunii.

Astfel de hule cumplite l-au silit pe binecinstitorul episcop Alexandru al Alexandriei să convoace în anul 321 un sinod care l-a caterisit pe Arie şi pe clericii care-i împărtăşeau învăţătura[2]. Cum nici după aceasta Arie nu a încetat să-şi răspândească ereziile, trăgându-i pe mulţi după sine, împăratul Constantin cel Mare a hotărât convocarea unui Sinod Ecumenic, pentru a pune capăt acelei mari tulburări care cuprinsese Biserica.

 

Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Frescă din biserica Mânăstirii Sumela, Pont

 

Astfel, în anul 325 s-au adunat în Niceea Bitiniei 318 episcopi, unii dintre aceştia vestiţi pentru sfinţenia vieţii, alţii prin educaţia lor bisericească şi profană, iar alţii pentru stigmatele muceniciei[3] pe care le purtau pe trup din timpul prigoanelor păgâne. Între ei se remarcau Sfinţii Evstatie al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Ahile al Larisei, Alexandru al Alexandriei şi arhidiaconul acestuia, Atanasie (cel Mare), precum şi preotul Alexandru, vicar al episcopului de Constantinopol. La Sinod a luat parte şi împăratul Constantin; istoricul Zonaras menţionează de asemenea prezenţa unor preoţi, diaconi şi chiar simpli monahi. Printre susţinătorii lui Arie se numărau unii episcopi, filozofi şi ritori.

După multe dezbateri, Părinţii sinodali au redactat Simbolul de credinţă niceean, care statornicea că Fiul este născut din fiinţa (ousia) Tatălui, fiind născut, nu făcut, şi deofiinţă (omoousios, de o esenţă) cu Tatăl. Arie şi alţi doi episcopi de un cuget cu el, care au rămas statornici în erezie, au fost condamnaţi şi surghiuniţi.

Din nefericire însă, pacea nu s-a instaurat nici după Sinod. După condamnarea sa, Arie s-a declarat cu înşelăciune ortodox[4], dând o mărturisire de credinţă cu un caracter vag şi general, iar împăratul Constantin a dispus reabilitarea lui. Din acest moment au început şi atacurile la adresa ortodocşilor. Cel dintâi care a fost supus calomniilor şi silit să ia calea exilului a fost Sfântul Evstatie al Antiohiei[5].

Aceeaşi soartă a exilului (335-337) a împărtăşit-o Marele Atanasie, care în anul 328 îi urmase Sfântului Alexandru pe scaunul Alexandriei şi care a refuzat să-l primească în comuniune pe Arie[6]. Acest mare stâlp şi apărător al dreptei credinţe avea să ridice pe umerii săi, mai ales în această perioadă, povara cea mai grea a luptei şi să sufere mari încercări. În cei 45 ani ai episcopatului său, de 5 ori a luat calea exilului, petrecând în surghiun mai mult de 15 ani.

Împăratului Constantin cel Mare i-a urmat la tronul Imperiului de Răsărit fiul său Constanţiu (337-361). Noul împărat s-a dovedit a fi un susţinător fervent al ereziei ariene şi a inaugurat astfel – de acum în mod oficial – prima perioadă a persecuţiilor împotriva credincioşilor ortodocşi. Adepţii Crezului niceean au luptat mulţi ani pentru apărarea lui omoousios (deofiinţă), atât împotriva arienilor extremişti, cât şi a semiarienilor, care învăţau că Fiul este omoiousios (asemănător după fiinţă), şi nu omoousios (deofiinţă) cu Tatăl[7]. Astfel s-a adeverit cuvântul vestit mai înainte de Mântuitorul, care zice: Până ce va trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din lege (Matei 5, 18).

Desigur, Părinţii ar fi putut spune: Merită oare să ne vărsăm sângele pentru o iotă[8] ? Să suferim chinuri, surghiun şi moarte pentru o simplă literă ? Nu ar fi mai bine să o trecem cu vederea şi să se facă pace, sau mai bine zis să-l lase aceia pe omoiousios, iar noi pe omoousios, şi aşa să ne unim ? Dar nu au judecat astfel Părinţii, ci, precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ,,au ales mai curând prigoanele şi moartea decât să treacă sub tăcere cuvântul destoinic să înfăţişeze Dumnezeirea cea Una şi mai presus de fiinţă: Tată,, Fiul şi Sfântul Duh”.

 

Sfântul Atanasie al Alexandriei. Frescă din biserica Mânăstirii Curtea de Argeş. Ţara Românească, secolul XIV

 

În 340, arienii îl caterisesc din nou pe Sfântul Atanasie, care se refugiază la Roma, iar pe scaunul Alexandriei urcă ereticul Grigorie Capadocianul[9]. Ortodocşii au trăit atunci clipe deosebit de grele. ,,Biserica şi sfântul baptisteriu erau trecute prin foc [...] Fecioare sfinte şi neprihănite erau dezbrăcate de haine şi tratate în chip nelegiuit; iar dacă arătau împotrivire, însăşi viaţa şi-o puneau în primejdie. Monahi călcaţi în picioare până mureau; şi unii erau aruncaţi încoace şi încolo, alţii ucişi cu săbii şi ciomege, alţii iarăşi răniţi. Câte blestemăţii şi fărădelegi s-au săvârşit deasupra sfintei mese !”[10]

Cel de-al doilea exil al Sfântului Atanasie ia sfârşit în anul 346, graţie acţiunilor lui Constans, fratele lui Constanţiu. După moartea lui Constans (350), Constanţiu rămâne singur la cârma imperiului, iar arienii câştigă teren şi prin sinoade succesive reuşesc să-l condamne pentru a treia oară pe Marele Atanasie.

Astfel, ,,multpătimitorul Iov” este despărţit din nou de turma sa. Izbuteşte totuşi să se sustragă exilului găsind scăpare în pustie, unde rămâne timp de 6 ani. Atât turma pe care a păstorit-o, cât şi iubiţii săi asceţi din pustie i-au arătat ierarhului surghiunit cea mai adâncă dragoste şi preţuire. Sfântul Grigorie Teologul istoriseşte că în timpul şederii sale în pustie, Marele Atanasie ,,le-a pus pe amândouă în armonie şi le-a adus la unitate: şi fapta cea cu liniştire şi liniştirea făptuitoare”.

Fericitul Teodoret evocă faptele de o cruzime neomenească ale noului succesor pe scaunul Alexandriei, arianul Gheorghe. Acesta ,,a silit pe cele ce-şi duceau viaţa în feciorie, nu numai să se lepede de comuniunea cu Atanasie, ci să dea anatemei şi credinţa Părinţilor. La cruzime a avut părtaş pe un oarecare Sebastian, căpetenie din rândul ostaşilor, care după ce a aprins un foc în mijlocul cetăţii şi le-a pus împrejur pe fecioarele goale, le-a poruncit să se lepede de credinţă. Acestea însă, privelişte înfricoşată şi mişcătoare făcându-se celor necredincioşi şi celor credincioşi, socoteau necinstea ca cea mai mare cinste şi răbdau cu bucurie biciuirile pentru credinţă”. Altă dată, după ce ,,au înălţat un rug şi le-au aşezat pe fecioare în jurul focului, le-au silit să spună că sunt de o credinţă cu Arie. Văzându-le însă biruitoare şi nesinchisindu-se de foc, le-au dezbrăcat de haine şi le-au crestat feţele într-atât, încât mult timp după aceea abia de mai puteau fi recunoscute. Au prins apoi 40 bărbaţi, pe care i-au chinuit în chip nemaivăzut, căci au tăiat în grabă nişte crengi de finic, încă având ţepi ascuţiţi pe ele, şi cu acestea i-au bătut pe spate cu putere, încât unii nu mai pridideau scoţându-şi cu mâinile spinii care li se înfigeau în carne, iar alţii mureau, nesuferind chinul”[11].

Altă dată, iarăşi, Sebastian ,,a ucis cu săgeţi multe fecioare în Biserica Sfântului Teona episcopul”[12].

După moartea lui Constanţiu în 361, noul împărat, Iulian [Paravatul], le-a permis tuturor celor izgoniţi, între care şi Sfântului Atanasie, să revină la locurile lor[13]. În timpul domniei sale, Iulian a încercat o reînviere a idolatriei în imperiu, dar planurile i-au fost zădărnicite de o moarte grabnică.

De-a lungul acestei prime perioade a persecuţiilor ariene împotriva ortodocşilor (337-363), monahii au fost părtaşi luptelor şi suferinţelor îndurate de credincioşi pentru apărarea credinţei celor 318 Sfinţi Părinţi. Să luăm aminte la câţiva sfinţi monahi care au strălucit în această luptă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 124/ianuarie-februarie 2020

 

 

 

PARTEA A II-A

Sfântul Antonie cel Mare (251-356)

Un sprijin nepreţuit al Marelui Atanasie şi apărător al credinţei ortodoxe a fost Sfântul Antonie cel Mare. Viaţa acestui cuvios a fost consemnată în anul 357 de însuşi ierarhul Alexandriei[14], care îi purta o mare dragoste şi preţuire, considerându-l părintele său duhovnicesc.

În timpul prigoanei dezlănţuite de Maximin, Marele Antonie le slujea mucenicilor şi mărturisitorilor din mine şi închisori. El însuşi avea dorinţa de a mărturisi pentru dragostea lui Hristos, dar Domnul l-a păzit cu toate acestea, spre folosul multora.

 

,,Minunat era şi în credinţă şi evlavie. Căci nu voia să fie în comuniune cu schismaticii meletieni[15], cunoscând viclenia şi apostazia lor de la început; nici cu maniheiştii sau cu alţi eretici nu vorbea prieteneşte, ci doar îi îndemna să-şi schimbe gândurile şi să se întoarcă la dreapta credinţă. Socotea şi spunea că prietenia şi convorbirea cu ei aduce vătămare şi pierzanie sufletului. Era scârbit şi de erezia arienilor şi poruncea tuturor ca nici măcar să nu se apropie de ei şi să nu-şi însuşească credinţa lor rătăcită.

Venind odată la el unii care sufereau de boala ariană, cercetându-i şi cunoscând necredinţa lor, i-a alungat din munte, spunând că cuvintele lor sunt mai rele ca otrava.

Şi minţind odată nişte arieni că el cugetă aceleaşi ca ei, s-a supărat şi s-a mâniat împotriva lor. Apoi, rugat de episcopi şi de toţi fraţii, a coborât din munte şi venind în Alexandria, i-a dat pe faţă în predici pe arieni, spunând că erezia lor este cea mai rea şi înaintemergătoarea lui antihrist. Şi învăţă poporul că Fiul nu este făptura lui Dumnezeu, nici nu a fost făcut din cele ce nu sunt, ci că este Cuvântul veşnic şi Înţelepciunea fiinţei Tatălui. Pentru aceea este necredincios lucru a spune: ‘Era cândva când nu era’. Căci Cuvântul a fost pururea existând împreună cu Tatăl. ‘De aceea să nu aveţi nici o comuniune cu preanecredincioşii arieni. Căci lumina nu are nimic comun cu întunericul. Voi sunteţi creştini binecredincioşi; iar aceia, spunând că Fiul şi Cuvântul cel din Tatăl este făptură, nu se deosebesc întru nimic de păgâni, închinându-se făpturii în locul Creatorului Dumnezeu (potrivit Romani 1, 25). Credeţi că şi zidirea însăşi este scârbită de ei, că numără pe Ziditorul şi Domnul tuturor, întru care toate s-au făcut, între cele făcute’.

Poporul întreg se bucura auzind dată anatemei erezia duşmană lui Hristos de un astfel de bărbat. Şi toţi cei din cetate alergau să vadă pe Antonie. Veneau şi păgânii şi preoţii lor la biserică zicând: ‘Dorim să vedem pe omul lui Dumnezeu’. Căci aşa îl numeau toţi”[16].

 

Sfântul Antonie cel Mare. Frescă din biserica principală a Mânăstirii Koutloumous (1540)

 

,,Odată şezând şi lucrând, fu răpit într-o vedenie şi gemea cufundat în ea. Apoi după vreun ceas s-a întors la cei de faţă gemând şi tremurând. Şi îndoindu-şi genunchii s-a rugat mult timp aşa. Şi ridicându-se bătrânul, plângea. Cei ce se aflau cu el, cuprinşi şi ei de cutremur şi temându-se foarte, cereau să afle de la el ce se petrecuse. Şi au stăruit mult până ce, silit de ei, le spuse continuând să geamă: ‘O, fiilor, ar fi fost mai bine să mor decât să se întâmple cele din vedenie’. Iar aceia rugându-l iarăşi, zicea lăcrimând: ‘Mare urgie se va abate peste Biserică. Se va preda unor oameni asemenea dobitoacelor necuvântătoare. Căci am văzut masa Domnului înconjurată de jur-împrejur de catâri care loveau cele dinăuntrul cu copitele în aşa fel, că păreau nişte animale care săreau în neorânduială. Aţi auzit cum gemeam. Căci auzeam un glas care zicea: ‘Altarul Meu se va întina’.

Acestea le-a văzut bătrânul. Şi după 2 ani s-a întâmplat năvala de acum a arienilor şi răpirea bisericilor, când vasele sfinte, răpite cu sila, au fost date păgânilor să le folosească. Căci au silit şi pe păgânii din atelierele lor să se adune cu ei la liturghie. Şi fiind aceia de faţă, au făcut pe masă ce au voit. Atunci noi toţi am cunoscut că loviturile catârilor prevesteau prin Antonie cele ce le fac acum arienii ca nişte animale[17].

După ce a avut această vedenie, bătrânul i-a rugat pe cei împreună cu el, zicând: ‘Nu vă pierdeţi curajul, fiilor ! Căci precum S-a mâniat Domnul, aşa va şi vindeca. Şi Biserica va primi iarăşi curând podoaba ei şi va lumina ca de obicei. Şi veţi vedea pe cei alungaţi aduşi iarăşi la locurile lor şi necredinţa retrăgându-se în vizuinile ei, iar dreapta credinţă propovăduindu-se cu curaj şi cu toată libertatea pretutindeni. Numai să nu vă înnebuniţi cu arienii. Căci aceasta nu este învăţătura apostolilor, ci a demonilor şi a tatălui lor, diavolul. Şi este mai degrabă neroditoare şi neraţională şi rodul unei cugetări strâmbe, cum neraţionali sunt catârii’”[18].

 

Şi în ultimele clipe ale vieţii sale, Marele Antonie le-a poruncit ucenicilor săi ,,să râvnească a urma sfinţilor. Să nu se apropie de meletienii schismatici, a căror voinţă vicleană şi urâtă o cunosc. Să nu aibă vreo legătură cu arienii a căror necredinţă este vădită tuturor. Chiar dacă vedeţi pe judecători că îi ocrotesc, nu vă tulburaţi. Căci va înceta. Fiindcă puterea lor este închipuită şi muritoare. Păziţi-vă deci pe voi curaţi şi păstraţi predania Părinţilor şi în primul rând dreapta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care aţi învăţat-o din Scriptură şi pe care v-am adus-o în minte de multe ori [...]. Să nu aveţi nici o legătură cu schismaticii, nici cu arienii eretici. Căci ştiţi cum i-am făcut şi eu de ruşine pentru erezia lor duşmană lui Hristos şi străină de dreapta credinţă”[19].

 

Aceeaşi prigoană a prevestit-o Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul († 350), care la începutul testamentului pe care l-a lăsat ucenicilor săi cu puţin timp înaintea adormirii sale spunea acestea: ,,Mai întâi de toate, vă poruncesc să păziţi cu scumpătate credinţa Părinţilor, fără a vă abate nicidecum şi fără a vă clinti de nici o împrejurare a vremii sau de vreo primejdie; căci peste puţin, precum mi-a descoperit Domnul, mare tulburare va să se facă în Sfânta Biserică a lui Hristos de către eretici, care voiesc să-i întoarcă pe mulţi la cugetele lor ereticeşti. Voi însă staţi tari în dogmele drepte ale Bisericii până la sânge, dacă vremurile o vor cere”[20].

 

Sfinţii Cuvioşi Pahomie († 347) şi Teodor cel Sfinţit († 368)

La astfel de lupte au luat parte mulţi alţi Părinţi, între care monahii din Schitul Egiptului şi din Nitria, precum şi Marele Pahomie împreună cu ucenicii săi. Marele Atanasie îl preţuia în chip deosebit pe Cuviosul Pahomie, mai ales pentru prigoanele suferite de acesta pentru dreapta credinţă. Cuviosul Ammon, episcopul de Antinoe, istoriseşte despre aceşti Părinţi următoarele:

 

,,Când Cuviosul Teodor (cel Sfinţit) a auzit odată de la unii care veneau din Alexandria cele grăite de Arie despre Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, se ruga lui Dumnezeu să izbăvească neamul omenesc de rătăcire. Deci pe când stătea la rugăciune, a văzut ceva ce semăna cu trei stâlpi de lumină, egali întru totul şi având asemănare între ei. Şi a auzit un glas spunându-i: ‘Să iei aminte numai la asemănarea din pilda pe care o vezi, iar nu la mărime, nici la zugrăvirea ei. Căci nu există în zidire vreo pildă destoinică a înfăţişa pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh’.

Auzind Sfântul Pahomie acestea de la Teodor, i-a zis lui: ‘Ţi s-a arătat şi ţi s-a grăit pe cât îţi era cu putinţă să vezi şi să auzi. Tot aşa pe mine, când am venit la viaţa monahală, mă chemau şi cei ce erau părtaşi cu Meletie al Lycopolisului, şi marcioniţii, să mă unesc şi să fiu într-un cuget cu ei. Şi aflând că sunt şi alte eresuri, fiecare zicând că are de partea sa adevărul, m-am tulburat. Atunci cu multe lacrimi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere unde este adevărul, căci mă aflam în adâncă nedumerire. Deci în ceasul când mă rugam, am căzut în răpire şi am văzut ca şi cum s-ar fi lăsat noapte peste tot pământul şi auzeam din diferite părţi un glas spunându-mi: ‘Aici este adevărul’.

Vedeam deci pe mulţi urmând fiecăruia dintre aceste glasuri şi călăuzindu-se unul pe altul în beznă. Doar înspre partea cea de răsărit a lumii am văzut, la loc înalt, un sfeşnic care strălucea precum o stea luminoasă. Şi venea de acolo un glas zicând: ‘Nu te lăsa amăgit de cei ce te trag în întuneric, ci urmează acestei lumini, căci într-însa este adevărul’. Atunci îndată s-a auzit un glas care mi-a spus: ‘Acest sfeşnic pe care-l vezi strălucind ca o stea luminoasă, îţi va străluci cândva mai mult decât soarele. Fiindcă acesta este cuvântul Evangheliei lui Hristos, care se propovăduieşte în Sfânta Sa Biserică, cea în care ai şi fost botezat. Cel ce cheamă este Hristos, prin mijlocirea lui Alexandru, episcopul Bisericii Alexandriei. Iar celelalte glasuri, care se află în întuneric, sunt ale eresurilor. Un demon strigă pe căpetenia fiecăruia dintre ele, ducându-i în rătăcire pe mulţi’.

Deci văzând mulţime de oameni în haine luminoase alergând spre Hristos, am binecuvântat pe Dumnezeu. Atunci, întorcându-mă de la cei ce căutau să mă tragă în rătăcire, am locuit împreună cu omul lui Dumnezeu Palamon, care era următor al sfinţilor’”[21].

 

Sfântul Pahomie cel Mare, arătându-i-se îngerul care l-a povăţuit cum să rânduiască viaţa monahală

 

Altă dată, adresându-se ucenicilor săi, Cuviosul Pahomie le-a istorisit din nou o arătare dumnezeiască pe care o avusese:

,,’Odată am văzut un loc larg plin de stâlpi şi mulţime de oameni în locul acela, care nu ştiau încotro să meargă. Unii umblau dând înconjur acelor stâlpi, socotind că fac cale lungă ca să ajungă la lumină. Un glas se auzea de pretutindeni: ‘Iată, aici este lumina !’, iar aceia se întorceau s-o găsească. Apoi glasul s-a auzit din nou, şi ei s-au întors iarăşi. Acesta, negreşit, era un mare chin.

Apoi am văzut un sfeşnic mergând înaintea unei mulţimi de oameni. Patru erau cei ce-l vedeau pe acesta, iar toţi ceilalţi le urmau lor, fiecare ţinându-şi de umăr vecinul, pentru a nu se rătăci în întuneric. Dacă însă vreunul se pierdea de cel dinainte, împreună cu el se pierdeau toţi cei ce-l urmau. Văzând pe doi dintre ei care pierduseră legătura cu cei de alături, le-am strigat: ‘Ţineţi-vă bine, să nu vă pierdeţi şi voi, şi ceilalţi împreună cu voi !’ Iar cei ce urmau sfeşnicului care-i călăuzea au trecut printr-o uşă mică urcând către acea lumină’.

La vremea când a avut acea vedenie, cuviosul le-a istorisit-o unora deosebi. Şi trecând destulă vreme, am auzit-o de la aceia împreună cu tălmăcirea ei: Lumea aceasta zace în întuneric din pricina înşelăciunii eresurilor, care socotesc că ele ţin drumul drept. Sfeşnicul este credinţa în Hristos, care pe cei ce cred drept îi mântuieşte şi îi conduce în Împărăţia lui Dumnezeu”[22].

 

,,Cuviosul Pahomie ura şi se scârbea nespus de Origen, ca de un hulitor şi apostat. Acesta fusese caterisit de Episcopul Iraclie al Alexandriei, mai înainte de Arie şi de Meletie [...]. Deci cuviosul dăduse poruncă straşnică monahilor săi ca nu numai să nu-i citească neroziile, dar nici să nu îndrăznească să le asculte, dacă alţii le-ar fi citit.

Se spune că odată, când a găsit o carte a lui Origen, a aruncat-o degrab în râu, zicând: ‘Dacă nu aş fi ştiut că este scris în ea numele lui Dumnezeu, negreşit aş fi pus pe foc hulele şi flecărelile ei’. Era lucrător şi râvnitor peste măsură al faptelor bune, se bucura şi se veselea totdeauna de dreapta credinţă şi de sporirea ortodocşilor, iar de vrăjmaşii adevărului se scârbea”[23].

 

Odată l-au vizitat pe Cuviosul Pahomie nişte pustnici vestiţi, dorind să vorbească cu el.

,,Iar după ce au şezut într-o chilie liniştită, bătrânul a simţit ieşind din ei multă duhoare. Dar nu a cunoscut pricina unei asemenea duhori, căci vorbind cu ei faţă către faţă, nu putea să se roage lui Dumnezeu să-i descopere. Ascultându-le însă cuvântul şi văzându-le familiaritatea cu Sfintele Scripturi, se mira de duhoarea lor bolnăvicioasă. Deci după ce a vorbit cu ei destule din Scripturi, până la ceasul al nouălea din zi, s-au sculat să se întoarcă la chiliile lor. Iar sfântul i-a poftit să rămână la masă, dar aceia nu au primit, grăbindu-se să ajungă la locurile lor mai înainte de apusul soarelui. Deci făcând rugăciune, au plecat cu pace.

Atunci Marele Pahomie, voind să afle pricina acelui rău miros, a intrat în chilia sa şi se ruga lui Dumnezeu să-i descopere. Iar un înger al lui Dumnezeu a venit şi i-a zis: ‘Aceştia se ţin de dogmele necinstitoare ale lui Origen, şi ele sunt cele care stârnesc acea putoare. Trimite însă degrabă pe cineva să-i întoarcă şi roagă-i cu stăruinţă să nu mai creadă acelor învăţături hulitoare şi stricătoare de suflet, căci prin ele îşi vor pierde sufletele lor’.

Ieşind îndată din chilie, cuviosul a trimis pe un frate oarecare în urma lor. Şi dacă s-au întors aceia, le-a zis: ‘Voiesc să vă întreb un cuvânt’, iar ei i-au răspuns: ‘Spune’. ‘Nu cumva citiţi ceva din cele ale lui Origen ?’ Iar pustnicii, auzind, s-au lepădat zicând: ‘Nu’.

Atunci le-a zis sfântul: ‘Iată, înaintea lui Dumnezeu vă dau mărturie că tot cel ce citeşte cărţile lui Origen şi-i primeşte scrierile în fundul iadului va sfârşi (Pildele lui Solomon 14, 12) şi va moşteni întunericul cel mai dinafară, unde este plâns şi scrâşnirea dinţilor (Matei 8, 12). Iată, v-am făcut cunoscute cele arătate mie de Domnul şi sunt înaintea Lui fără vină; drept aceea, voi veţi da seama, de vreme ce aţi cunoscut adevărul. Dacă voiţi să mă credeţi şi să-I fiţi bineplăcuţi lui Dumnezeu cu adevărat, aruncaţi pe apă toate cărţile lui Origen şi de acum înainte să nu mai voiţi să le citiţi, mai cu seamă pe cele ce sunt hulitoare’. Acestea zicând, i-a slobozit să se ducă”[24].

 

Altă dată, iarăşi, un călugăr eretic l-a provocat pe Cuviosul Pahomie să meargă pe apă împreună cu el, ca să se vădească care dintre ei doi are mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Cuviosul s-a lepădat, fireşte, şi ,,atunci ucenicii săi l-au întrebat: ‘Cum, eretic fiind acesta şi străin de Dumnezeu, cutează a te pofti la o faptă ca aceasta ?’ Şi a răspuns cuviosul: ‘Pesemne că ar putea – îngăduind Dumnezeu – să treacă râul păşind ca pe uscat; şi aceasta ar izbuti să o facă fiindcă diavolul îi va veni în ajutor, ca astfel să-şi îndreptăţească rătăcirea sa necinstitoare, să nu dea greş isprava sa şi să le întărească celor pe care i-a amăgit mai dinainte credinţa în el’”[25].

 

Apropiindu-i-se sfârşitul, cu două zile mai înainte, Cuviosul Pahomie i-a chemat la sine pe ucenici, poruncindu-le printre altele ,,să nu aibă nici o părtăşie cu cei ce se ţin de eresurile lui Origen, ale lui Meletie, ale lui Arie şi ale celorlalţi vrăjmaşi ai lui Hristos”[26].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 125/martie-aprilie 2020

 

 

 

PARTEA A III-A

Ucenicii Sfântului Pahomie cel Mare, şi mai cu seamă Sfântul Teodor cel Sfinţit, s-au arătat adevăraţi fii ai unui atât de mare Părinte. Pe la anul 352, Sfântul Cuvios Teodor, adresându-se ucenicilor săi, a proorocit viitoarele prigoane ce aveau să se abată asupra Bisericii atât din partea păgânului împărat Iulian, cât şi a arienilor Constanţiu şi Valens, şi le-a cerut să se roage lui Dumnezeu să pogoare mila Sa, spre mântuirea neamului omenesc[27].

Într-adevăr, după 4 ani (356) s-a dezlănţuit marea prigoană împotriva ortodocşilor din Alexandria din vremea lui Gheorghe Capadocianul. Monahii şi monahiile din Alexandria şi din întregul Egipt au suferit atunci nenumărate încercări şi mucenicii înfricoşătoare din partea arienilor. După fuga Sfântului Atanasie din Alexandria, în timp ce ereticii continuau prigoana împotriva ortodocşilor, Sfântul Teodor a trimis 4 monahi la Avva Pior şi Avva Pamvo şi la ceilalţi asceţi care se nevoiau în număr mare în Muntele Nitriei. Monahii le-au înmânat părinţilor o epistolă din partea sfântului, în care se spunea printre altele:

,,Voiesc să ştiţi că semeţia arienilor s-a înălţat până la Dumnezeu (potrivit Psalmi 73, 24). Dar Dumnezeu Şi-a cercetat poporul Său, i-a văzut necazul şi S-a milostivit către el, făgăduind că va izbăvi Biserica Sa din aceste năpaste. Va veni dar vremea când Biserica se va slobozi de aceste prigoane; căci Dumnezeu a grăit pentru arieni: Şi voiu izbândi asupra Vavilonului şi voiu scoate din gura lui cele ce a înghiţit (Ieremia 51, 44). Iar despre Biserică zice: Cine dintru voi a văzut casa aceasta întru mărirea sa cea dintâi ? Că mărirea cea de pre urmă a casei acesteia mai mare va fi decât cea dintâi (Agheu 2, 4, 10). Aceste făgăduinţe avându-le noi, fraţilor, mângâiaţi-i pe toţi cei ce pătimesc în părţile acelea din pricina arienilor, pentru ca nimeni să nu se abată de la dreapta credinţă. Căci încă nu s-au plinit păcatele arienilor”[28].

După ce s-a citit epistola, toţi părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, şi trecând câţiva ani au trăit şi împlinirea în faptă a acestor cuvinte ale Sfântului Teodor.

În aceeaşi perioadă, un general pe nume Artemie a primit porunca de a-l căuta pretutindeni pe Sfântul Atanasie, care se ascundea, aşa cum am arătat, în pustie. Şi fiindcă se auzise că sfântul s-ar fi aflat la monahii tabenisioţi ai Sfântului Teodor cel Sfinţit – de care îl lega o mare dragoste –, Artemie, însoţit de ostaşi înarmaţi, s-a îndreptat către mânăstirea cuviosului şi înconjurând mânăstirea, o mare frică i-a cuprins pe monahi.

,,Se afla însă printre ei un bărbat sfânt, Pechisie cu numele, care cu darul Domnului îi întărea pe fraţi să nu-şi piardă curajul. Ducele Artemie a întrebat atunci prin tălmaci: ‘Unde este egumenul vostru ?’ ‘Este plecat pe la celelalte mânăstiri’, i-a răspuns Pechisie. ‘Dar unde este locţiitorul lui ?’, a întrebat din nou acela. Iar ei i l-au arătat pe Avva Psarfin, economul cel mare, pe care luându-l deosebi i-a zis: ‘Am poruncă de la împărat pentru episcopul Atanasie, care, zice-se, se află la voi, aici’. Iar Avva Psarfin i-a răspuns: ‘Negreşit, este părintele nostru, dar faţa nu i-am văzut-o niciodată. Însă de voiţi, cercetaţi mânăstirea’.

După ce Artemie a făcut cercetare, neaflându-l pe sfânt, a zis în adunarea fraţilor: ‘Haideţi să vă rugaţi pentru mine’. Iar ei i-au răspuns: ‘Nu putem, fiindcă avem poruncă de la părintele nostru să nu ne rugăm cu nimeni din cei ce sunt cu arienii’, fiindcă vedeau un episcop arian împreună cu el”[29]. Atunci acela s-a rugat de unul singur şi după o vedenie înfricoşătoare pe care a avut-o, a plecat cutremurat.

Această purtare minunată şi plină de curaj a monahilor tabenisioţi era rodul ascultării lor de învăţătura ortodoxă şi mai ales de poruncile episcopului şi părintelui lor duhovnicesc, Atanasie, care într-una din epistolele sale îi îndemna: ,,Să vă feriţi de părtăşia cu cei ce cred făţiş dogmele necinstitoare. Păziţi-vă însă şi de cei ce socotesc că nu se ţin de cele ale lui Arie, dar se împărtăşesc cu arienii. Ni se cuvine, mai ales, să fugim de părtăşia cu cei de a căror cugetare ne scârbim.

Şi iarăşi, dacă cineva se face a mărturisi credinţa dreaptă, dar se arată împărtăşindu-se cu ereticii, pe acela să-l îndemnaţi să se îndepărteze de un asemenea obicei; şi dacă se învoieşte, să-l aveţi ca pe un frate. Dacă însă stăruie cu împotrivire, feriţi-vă de el. Atâta vreme cât veţi ţine calea aceasta, vă veţi păzi credinţa voastră curată. Dar şi aceia se vor folosi văzându-vă şi se vor teme ca nu cumva să fie socotiţi necinstitori şi părtaşi ai credinţei ereticilor”[30].

În toate aceste împrejurări de mai sus se remarcă scrupulozitatea, frământarea şi grija monahilor pentru credinţa aflată în primejdie. Preţuirea Sfântului Atanasie faţă de tovarăşii săi de luptă, monahii, se poate vedea şi din epistolele pe care li le adresează. În aceste epistole el le istoriseşte în amănunt faptele nelegiuite ale arienilor şi le insuflă curaj pentru a duce mai departe lupta împotriva ereticilor.

 

Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare († 370)

Prigoane crunte din partea arienilor au suferit, pentru credinţa ortodoxă, şi Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare (icoană) cu ucenicii săi. În viaţa sfântului se spune că odată nişte oameni care-l pizmuiau au voit să-i facă rău.

,,Au mers deci la eparh şi, după ce l-au pârât pe sfânt prin cuvinte defăimătoare, îi cereau să poruncească să-l cheme la judecată. Iar eparhul era în înţelegere cu arienii. Aflând deci un astfel de prilej, mai vârtos căuta să-l urgisească, şi dădu poruncă să se înfăţişeze înaintea lui împreună cu obştea. Iar clericii care urmau eresului necinstitor al lui Arie, auzind acestea şi scrâşnind din dinţi împotriva lui, au trimis pe unii împreună cu o ceată de ostaşi, să-l afle pe drept şi să-l pedepsească.

Îndată ce au ajuns la locul unde sălăşluia – aproape de obştea lui Vruhie – şi n-au dat de dânsul, ziceau: ‘Vedeţi cum prin vrăjile lui a cunoscut mai dinainte cele ce aveau să i se întâmple şi s-a făcut nevăzut ?’ Iar pentru că turbarea lor împotrivă-i mai mult se stârnise, s-au înfăţişat înaintea necredinciosului împărat Iulian şi au luat de la acesta poruncă scrisă ca mânăstirea cuviosului să fie distrusă şi dărâmată din temelii, monahii chinuiţi şi alungaţi, iar Cuvioşii Ilarion şi Isihie să fie daţi la moarte prin chinuri, cu sprijinul eparhului, oriunde s-ar afla. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, fericitul Ilarion a scăpat cu viaţă la Avasan”[31].

De asemenea, Avva Anuv a mărturisit pentru credinţă[32].

 

A doua perioadă a prigoanelor, din timpul împăratului Valens (364-378)

După moartea lui Iulian, în Răsărit a luat împărăţia binecinstitorul şi ortodoxul Iovian, dar numai pentru scurtă vreme. Noul împărat, Valens, avea să fie un aprig partizan al arianismului, făcându-se iniţiatorul celei de-a doua perioade a prigoanelor împotriva ortodocşilor. Printre multele ‘isprăvi’ ale acestui împărat eretic, ne este relatată şi aceasta: ,,Odată au mers să-l întâlnească 80 clerici, trimişi de ortodocşi. Atunci acela a poruncit să-i ardă pe toţi în corabia cu care veniseră”[33]. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre această grozavă întâmplare numind-o ,,arderea pe mare a preoţilor”[34].

Cu totul nelegiuită era şi purtarea împăratului faţă de monahi, pe care i-a silit să intre în armată şi să ia parte la război[35]. Fericitul Ieronim, care a vizitat Nitria, relatează că Valens a scos din pustie 5.900 monahi şi i-a trimis cu de-a sila la oaste[36]. De asemenea, Valens l-a surghiunit încă o dată pe Marele Atanasie. După numai câteva luni însă, din pricina răzmeriţei poporului, i-a îngăduit să revină în Alexandria, unde sfântul avea să rămână până la adormirea sa (373)[37].

Nici în Antiohia lucrurile nu stăteau mai bine. După exilul Sfântului Evstatie (330), în cetate stăpâneau arienii, pentru ca într-un răstimp de 30 ani să se perinde în scaun 7 episcopi arieni. În anul 360, arienii îl hirotonesc episcop al Antiohiei pe Sfântul Meletie. Dar acest dumnezeiesc bărbat şi-a mărturisit dintru început credinţa sa ortodoxă şi ,,a făcut să răsune acea voce vrednică de laudă: ‘Trei sunt cele gândite, dar le exprimăm ca pe unul’”[38]. Această mărturisire de credinţă a dus neîntârziat la exilarea sa, iar scaunul episcopal a fost luat de arianul Evzoie. Când circa 2 ani mai târziu împăratul Iulian a permis revenirea lui Meletie în Antiohia, situaţia Bisericii era dramatică. Sfântul Meletie şi ortodocşii aveau o singură biserică – şi aceea în afara cetăţii –, în timp ce toate celelalte se aflau în posesia lui Evzoie[39]. (Mai exista o mică bisericuţă ortodoxă a lui Paulin, susţinător însă al Sfântului Evstatie.)

 

Sfântul Meletie al Antiohiei

 

Sfântul Meletie a fost exilat în două rânduri de Valens (365-367 şi 371-379)[40], iar lupta sa avea să fie dusă mai departe de preoţii Flavian şi Diodor (mai târziu episcopi de Antiohia, respectiv Tars). Lupta impresionantă a celor doi părinţi, ca şi a monahilor Afraat şi Iulian, pentru păstorirea micii turme (Luca 12, 32), o descrie Teodoret al Cirului în istoria sa.

În acest timp, în Alexandria, succesorul Marelui Atanasie, episcopul Petru, este curând alungat, şi în locul său urcă în scaun ereticul Luchie. ,,Atunci mulţi ortodocşi, bărbaţi şi fecioare, au fost munciţi în chip fără de Dumnezeu şi mulţi s-au săvârşit în chinuri”[41]. ,,A coborât Evzoie al Antiohiei în Alexandria şi i-a predat lui Luchie bisericile ortodocşilor. Ce rele şi ce prigoane a săvârşit acesta (Evzoie) în Egipt, în Antiohia şi în Capadocia, poate Eschil şi Sofocle ar fi putut cânta pe măsură, în tragediile lor, asemenea urgii, sau mai bine zis, ar fi trebuinţă de Ieremia ca să plângă războiul crâncen al necinstitorilor împotriva Mântuitorului Hristos”[42].

În Capadocia s-a distins în această perioadă, din partea ortodocşilor, personalitatea proeminentă a Sfântului Vasilie. Sprijinit de fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, de Sfântul Grigorie Teologul şi de Sfântul Evsevie al Samosatelor, Marele Vasilie, ,,Arătătorul de cele cereşti”, a fost conducătorul întregului Răsărit luptător. Într-o epistolă adresată episcopilor ortodocşi din Apus, apărătorul de frunte al Ortodoxiei, Vasilie, deplânge în cuvinte mişcătoare marile nenorociri ale acelor vremuri: ,,S-a abătut peste noi o grea prigoană, fraţi preacinstiţi, pesemne cea mai grea din câte au fost. Căci sunt prigoniţi păstorii, ca să se risipească turma (potrivit Matei 26, 31). Încă mai amarnic este că, deşi cei prigoniţi suferă pătimirile cu încredinţarea lăuntrică a muceniciei, cu toate acestea poporul nu-i cinsteşte pe aceşti atleţi ai credinţei ca pe nişte mucenici, căci şi cei care-i prigonesc pe ei sunt socotiţi a fi creştini. Una este astăzi vina care se pedepseşte fără cruţare: păzirea cu scumpătate a predaniilor părinteşti. Din această singură pricină, cei binecinstitori sunt surghiuniţi din patrie şi duşi în locuri pustii [...].

 

Sfântul Vasilie cel Mare sfinţind darurile în timpul liturghiei care-i poartă numele. Frescă din Catedrala din Ohrid

 

[...] Surghiunirea preoţilor, alungarea diaconilor şi prădarea clerului întreg. Căci ori se închină chipului (Daniil 3, 7), ori de nu sunt daţi usturimii biciului. Este numai vaiet în popor, lacrimi necontenite; în case şi în pieţe, toţi îşi plâng unul altuia nenorocirile. Fiindcă este cu neputinţă să fie cineva cu inima atât de împietrită, încât pierzându-şi tatăl, să rabde cu netulburare viaţa de orfan. Jale în oraş, jale la ţară, jale pe străzi, jale în pustie. Pretutindeni se aude glas de jale, căci toţi vorbesc despre întâmplările întristătoare.

Au pierit bucuria şi veselia duhovnicească. Praznicele noastre s-au preschimbat în doliu (Amos 8, 10), casele de rugăciune s-au închis, jertfelnicele sfinte adastă. Nu se mai adună creştinii, dascălii nu mai propovăduiesc, nu se mai ţin învăţături de suflet ziditoare, nici praznice, nici imne de noapte. Nu mai întâlneşti acea fericită tresăltare care se naşte în sufletele credincioase în timpul slujbelor din biserici şi al împărtăşirii de darurile duhovniceşti [...].

[...] Nu ne luptăm nici pentru bani, nici pentru slavă, nici pentru alte bunuri pieritoare; ne ţinem neclintiţi în luptă doar pentru avuţia noastră cea de obşte, pentru comoara credinţei sănătoase lăsate de Părinţi [...].

[...] Urechile celor simpli au fost amăgite şi obişnuite cu înşelăciunea ereziei. Copiii cei mici din biserică sunt deprinşi cu învăţăturile stricate – dar ce ar putea face ? Botezurile sunt săvârşite de eretici, la fel prohodirea celor adormiţi, cercetarea suferinzilor, mângâierea celor întristaţi, sprijinirea celor în necazuri şi ajutorările de tot felul, ca şi săvârşirea sfintelor taine. Prin toate acestea se naşte o legătură cu ei în popor şi ajung să fie cu toţii într-un cuget, încât, în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da o oarecare libertate, nu va mai fi nici o nădejde ca pe cei prinşi în această înşelăciune îndelungată să-i mai putem întoarce din nou la cunoştinţa adevărului”[43].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 126/mai-iunie 2020

 

 

 

PARTEA A IV-A

Sfântul Vasilie cel Mare le purta o dragoste aparte monahilor, pe care îi laudă în epistolele sale pentru răbdarea arătată în încercările aduse asupra lor de către arieni. De asemenea, el îi roagă să-şi ducă mai departe lupta cu aceeaşi atitudine dârză şi mărturisitoare, fiindcă le este gătită o mare răsplată în Împărăţia Cerurilor şi îi aşteaptă cununi mai mari ca ale mucenicilor din vechime[44]. El le împărtăşeşte monahilor ortodoxia convingerilor sale şi îi învaţă neobosit dogmele drepte.

Monahilor din Veria, dumnezeiescul Vasilie le scria: ,,Am suspinat adânc, auzind că acel sălbatic prigonitor s-a ridicat asupra voastră şi, îndată după Paşti, cei ce spre judecăţi şi sfezi postesc (potrivit Isaia 58, 4) s-au năpustit asupra corturilor voastre, aruncându-vă truda în foc”[45].

Pe monahul Urvichie şi pe tovarăşii săi îi îndeamnă ,,să se ţină departe de împărtăşirea cu ereticii” întrucât ,,nepăsarea în această privinţă ne lipseşte de îndrăzneală înaintea lui Hristos”[46]. De altfel, potrivit înţeleptului ierarh, este oprită cu străşnicie orice fel de comuniune bisericească cu heterodocşii, ,,pentru că pe aceştia învăţătura greşită nu-i lasă să fie sănătoşi nici în celelalte, fiindcă din cauza ei se dedau dintr-odată cu totul patimilor de necinste”[47].

Altor monahi le scrie: ,,Mai presus de toate vă rog să vă aduceţi aminte de credinţa Părinţilor şi să nu vă lăsaţi clătinaţi de cei care încearcă să vă tulbure liniştea, ducându-vă în rătăcire, bine ştiind că nici asprimea vieţii nu aduce doar prin ea însăşi folos, dacă nu este luminată de o credinţă dreaptă în Dumnezeu, nici mărturisirea ortodoxă nu ne va putea pune înaintea Domnului dacă este lipsită de fapte bune. Dimpotrivă, de amândouă este trebuinţă pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi pentru ca viaţa noastră să nu şchiopăteze din pricina vreunei lipse”[48].

 

Luptele monahilor din această perioadă. Sfântul Cuvios Afraat

Când binecredinciosului împărat Iovian i-a urmat la tron împăratul Valens, acesta l-a exilat, aşa cum am văzut, pe Sfântul Meletie al Antiohiei, iar pe ortodocşii din cetate i-a izgonit nu numai din bisericile lor, ci din toate locurile în care obişnuiau să se adune pentru rugăciune.

,,Iar poporul lui Dumnezeu, deplângând acea restrişte, cânta cântarea lui David: La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus noi aminte de Sion (Psalmi 136, 1), însă cealaltă parte a cântării nu li se potrivea, că n-au îngăduit Afraat şi Flavian şi Diodor să fie atârnate în sălcii organele învăţăturii, nici nu le-au îngăduit a grăi: Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin ? (Psalmi 136, 5), ci în munţi, şi în câmpii, şi în cetate, şi în mahalale, şi în case, şi în pieţe cântau neîncetat cântarea Domnului, ca unii ce învăţaseră de la David că al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa (Psalmi 23, 1). Auziseră şi pe proorocul zicând: Binecuvântaţi pre Domnul toate lucrurile lui, în tot locul stăpânirii lui (Psalmi 102, 23). [...] Întru acestea fiind învăţaţi, atât în casă cât şi în piaţă şi, ca să vorbesc împreună cu apostolul, înaintea norodului, şi prin case (Faptele Apostolilor 20, 20), mărturiseau necontenit şi, ca nişte alese căpetenii de oaste, pe ai lor îi întrarmau, iar pe potrivnici îi hărţuiau.

[...] Preaînţeleptul Afraat a purces de voia sa la aceste lupte; că fiind hrănit cu liniştirea, ca unul care alesese viaţa însingurată, şi stând departe până atunci, ca să zic aşa, de săgeţi, nu a iubit neprimejduirea sa când a văzut cât de cumplit este războiul, ci la vreme cuviincioasă şi-a luat rămas bun de la liniştire, trecând în fruntea oastei celor dreptcredincioşi şi războindu-i pe vrăjmaşi cu chipul vieţuirii, cuvintele şi minunile sale, fără a fi atins el însuşi de vreo lovitură.

Împăratul cel de tot nebun l-a văzut odată pe când se ducea la locul de exerciţii ostăşeşti (că acolo se adunau cinstitorii Treimii); fiindcă în timp ce mergea pe malul râului, cineva l-a arătat împăratului, care cobora din palat, şi acesta l-a întrebat încotro merge cu atâta grabă. Răspunzând el că merge să se roage pentru lume şi pentru împărăţie, împăratul a întrebat din nou: ‘Şi de ce, dacă ai făcut făgăduinţele călugăreşti, umbli fără frică prin piaţă, părăsind liniştirea ?’

La aceasta, Afraat (care asemenea Stăpânului, obişnuia să grăiască în pilde) a zis: ‘Spune-mi, împărate: dacă aş fi fost o fecioară ce stă închisă în iatac şi aş fi văzut pe cineva dând foc casei tatălui meu, ce m-ai fi sfătuit să fac, la vederea casei în flăcări ? Să stau înăuntru şi să trec cu vederea pârjolul ? Dar astfel i-aş fi căzut şi eu pradă. Iar dacă spui că se cuvenea să fug să aduc apă şi să alerg încolo şi încoace să sting flăcările, să nu mă mustri, împărate, că tocmai asta fac; fiindcă după sfatul ce i l-ai fi dat unei fecioare închise în iatac sunt silit să fac şi eu, care am făcut făgăduinţele călugăreşti.

Iar de mă mustri că las liniştirea, mustră-te mai degrabă pe tine, care dai foc casei lui Dumnezeu şi mă sileşti pe mine să-l sting; de vreme ce singur recunoşti că se cuvine a da ajutor casei părinteşti când aceasta este cuprinsă de flăcări. Iar că Dumnezeu ne este Părinte mai adevărat decât părinţii cei de pe pământ cred că este limpede chiar pentru cineva cu totul neştiutor de cele dumnezeieşti. Aşadar, împărate, nu facem nici un lucru necuvenit sau potrivnic alegerii dintru început adunându-ne şi păstorindu-i pe cei binecredincioşi şi dându-le hrana dumnezeiască’.

Acestea fiind spuse, împăratul a încuviinţat prin tăcere, covârşit de răspunsul dreptului”[49].

,,Unul dintre eunucii care slujeau împăratului l-a ocărât însă şi l-a ameninţat cu neobrăzare pe Cuviosul Afraat. Mergând deci acela după obicei să pregătească baia pentru împărat, i s-a întunecat mintea şi s-a aruncat în apa clocotită, dându-şi în acest chip sufletul său”[50].

 

Sfântul Cuvios Iulian

În aceeaşi perioadă se nevoia în eparhia Antiohiei un alt mare ascet, Cuviosul Iulian, despre care arienii au răspândit odată vestea că îmbrăţişează dogmele lor. Acest lucru i-a mâhnit peste măsură pe cei dreptcredincioşi, care se temeau ca nu cumva un asemenea zvon să-i amăgească pe cei neştiutori şi astfel să-i facă să cadă în mreaja ereticilor. Atunci Flavian, Diodor şi Afraat au trimis doi mari părinţi la acest prealăudat bărbat, ca să-l înduplece să părăsească pustia şi să vină în ajutorul mulţimii, care se primejduia să cadă în rătăcire.

Ajungând la locul unde sălăşluia acest luminător al Bisericii, unul dintre ei, Acachie cu numele, i-a zis: ,,’Spune-mi, părinte, pentru ce rabzi cu bucurie toată această osteneală ?’ Bătrânul i-a răspuns: ‘Slujirea lui Dumnezeu îmi este mai de preţ şi decât trupul, şi decât sufletul, şi decât viaţa toată, şi mă silesc pe cât îmi este cu putinţă să-I aduc slujbă curată şi să-I plac totdeauna’.

‘Hai să-ţi arăt, a zis Acachie, cum poţi să-I slujeşti mai mult decât acum; şi voi vorbi nu doar din minte, ci din învăţătura Lui, că întrebându-l oarecând pe Petru dacă-L iubeşte mai mult decât ceilalţi, şi auzind ceea ce ştia mai dinainte de a-I spune Petru: Doamne, tu ştii că te iubesc, i-a arătat cum poate să-L slujească mai mult; că zice: Păstoreşte oile mele.

Aceasta se cuvine să faci şi tu, părinte; că oile se primejduiesc a fi sfâşiate de lupi, şi Cel iubit de tine le iubeşte pe ele foarte, iar cei ce iubesc cu adevărat fac cele ce-i desfată pe cei iubiţi. De altfel, nu mică este primejdia să pierzi răsplata multelor şi marilor tale osteneli, dacă vei sta nepăsător atunci când se poartă război cumplit împotriva adevărului şi cinstitorii lui sunt vânaţi folosindu-se ca momeală numele tău; fiindcă apărătorii urâciunii lui Arie spun cu obrăznicie că eşti părtaş păgânătăţii lor’.

Auzind bătrânul acestea, îndată şi-a luat rămas bun pentru o vreme de la pustie şi, fără a se nelinişti de faptul că nu era obişnuit cu tulburările cetăţii, a alergat la Antiohia”[51]. Aici i-a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli şi s-a îndreptat apoi spre locul unde se adunau ortodocşii. Acolo se strânsese toată mulţimea din cetate ,,şi locul de exerciţii ostăşeşti se umpluse de cei adunaţi la privelişte. Iar bârfitorii şi meşterii minciunii s-au umplut atunci de ruşine, şi fiii dreptei credinţe de toată bucuria şi veselia.

[...] Şi pe când se întorcea la colibă trecând prin cetatea Cyrului (care se află la două zile de mers de Antiohia), s-a oprit la Biserica Purtătorului de biruinţă Mucenic Dionisie, iar căpeteniile celor dreptcredincioşi de acolo, adunându-se, îl rugau să-i apere într-o vădită primejdie pe care o aşteptau; căci precum spuneau, un oarecare Asterie, ce deprinsese ştiinţa de a împleti minciuni a sofiştilor, iar după aceea intrase în biserica ereticilor şi primise episcopie, cumplit apăra minciuna cu vorbele sale şi folosindu-se de măiestria sa cea rea, războia adevărul. ‘Şi ne temem – ziceau – ca nu cumva acesta, acoperindu-şi minciuna cu oarecare momeli ale vorbirii meşteşugite şi întinzând ca pe nişte laţuri împletiturile silogismelor, să-i prindă în cursă pe mulţi dintre cei simpli, fiindcă pentru aceasta a fost trimis de vrăjmaşi’.

La aceasta bătrânul a zis: ‘Îndrăzniţi şi rugaţi-L pe Dumnezeu împreună cu noi, unindu-vă rugăciunea cu postul şi reaua pătimire’. Deci rugându-se ei lui Dumnezeu în acest chip, acel apărător al minciunii şi vrăjmaş al adevărului a fost lovit de Dumnezeu chiar în ajunul praznicului la care trebuia să cuvânteze. Şi o singură zi bolind, a fost şters din cartea celor vii, auzind, precum se cuvenea, glasul acela: Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine (Luca 12, 20); iar de cursele cele rele pe care le-ai gătit, tu vei avea parte, şi nu altul’”[52].

În acea vreme, mulţi alţi părinţi s-au distins prin virtute şi mărturisire. Unul dintre aceştia era şi ,,Zevgmatie cel vrednic de laudă, [care] deşi nu putea să vadă, înconjura oile, întărindu-le şi se lupta cu lupii. Din această cauză i-au dat foc colibei lui pustniceşti”[53].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 127/iulie-august 2020

 

 

 

PARTEA A V-A

Părinţii din Sketisul Egiptului

Şi în Egipt monahii au dat o mărturie vie a luptei pentru dreapta credinţă. După surghiunul arhiepiscopului ortodox Petru, în scaunul Alexandriei a urcat arianul Luchie. Atunci ereticii, chiar dacă nu erau atât de mulţi la număr, au reuşit să pună stăpânire pe toate bisericile. În plus, un ordin împărătesc poruncea să fie expulzaţi din Alexandria şi din întreaga eparhie a Egiptului toţi apărătorii credinţei niceene.

,,Luchie, precum fusese poruncit, trecea pustiind şi prădând, împreună cu căpetenia oştirii egiptene şi cu mare mulţime de păgâni, iudei şi părtaşi ai lui Arie. Deci şi-a aşezat tabăra aproape de monahii care sălăşluiau în pustie, nădăjduind că dacă se va arăta cu atâta mulţime de norod înaintea monahilor celor iubitori de linişte mai presus de toate, îi va pleca în acest chip spre ascultare. Astfel i-ar fi putut supune şi pe creştinii rămaşi în cetate, pentru că mulţi dintre bărbaţii cei de seamă erau pe atunci egumeni ai mânăstirilor din Egipt şi Tebaida, şi toţi aceştia fugeau de erezia lui Arie ca de foc.

Mulţimile care le urmau acestor părinţi socoteau lucru de mare laudă părtăşia lor la credinţa acelora. Fiindcă, nefiind ei înşişi iscusiţi în cunoaşterea dogmelor şi nevoind să flecărească în van despre asemenea lucruri, credeaucu simplitate că adevărul este cel mărturisit de monahi, prin mijlocirea cărora Dumnezeu – care lua aminte la rugăciunile lor – lucra minuni neobişnuite. Aceste fapte ale virtuţii săvârşite de monahi le adevereau deopotrivă cuvintele despre credinţa ortodoxă.

În vremea aceea, deci, i-am cunoscut ca întâistătători ai monahilor pe cei doi Macarie, Alexandrinul şi cel din cetate (Egipteanul); la fel pe Pamvo şi pe Iraclid, care străluceau ca ucenici ai mai-marelui în virtute şi întâistătătorul tuturor mânăstirilor din Egipt, Marele Antonie, ca şi pe ceilalţi ucenici ai săi.

 

Sfinţii Cuvioşi Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul

 

Negreşit, nu era cu putinţă, precum socotea Luchie, ca el să-şi întărească stăpânirea, nici să cârmuiască peste toată Biserica, fără să-i silească mai înainte pe întâistătătorii monahilor să vină la un cuget cu el, lucru pe care a şi purces să-l înfăptuiască. Şi nefiind chip să-i înduplece cu vorbele, s-a străduit să izbândească cu de-a sila.

Deci au năvălit înarmaţi asupra monahilor cu mâinile goale, care nu au ridicat nici un deget în apărarea lor; şi i-au prădat atât de amarnic, că nu ar fi cu putinţă a se înfăţişa prin cuvinte câte au pătimit. În cele din urmă, Luchie şi-a văzut năruit cu desăvârşire scopul său, fiindcă toţi monahii erau gata să-şi întindă şi grumajii lor spre tăiere; pentru că de ar fi fost trebuinţă, bucuros ar fi preferat mai vârtos moartea, decât să primească vreo schimbare fie şi a unei singure dintre dogmele ortodoxe ale Sinodului niceean”[54].

În cele din urmă, năvălind într-o noapte cu oaste asupra monahilor, i-au prins şi i-au surghiunit într-un ostrov locuit de păgâni. Dar monahii i-au întors şi pe aceştia la credinţă şi însăşi capiştea lor au preschimbat-o în biserică ! Iar locuitorii Alexandriei, înştiinţându-se de cele petrecute, s-au ridicat împotriva lui Luchie care, temându-se, le-a îngăduit monahilor să se întoarcă la peşterile lor.

După cum istoriseşte Episcopul Petru al Alexandriei într-una din epistolele sale din surghiun, mulţi pustnici, apărători ai credinţei ortodoxe, erau prinşi şi aruncaţi în temniţă de arieni, care îi supuneau apoi la felurite chinuri şi îi trimiteau la muncă silnică în mine[55].

Părinţii din pustia egipteană aveau cu adevărat o mare râvnă şi o acrivie nemaivăzută în ceea ce privea dreapta credinţă. Se spune despre Avva Agaton că ,,s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are mare dreaptă socotinţă. Şi vrând să-l cerce de se mânie, i-au zis lui: ‘Tu eşti Agaton ? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru’. Iar el a zis: ‘Ei bine, aşa este’. Şi i-au zis lui: ‘Tu eşti Agaton bârfitorul şi clevetitorul ?’ Iar el a zis: ‘Eu sunt’. Au zis iarăşi: ‘Tu eşti Agaton ereticul ?’ Iar el a răspuns: ‘Nu sunt eretic’. Şi l-au rugat pe el, zicând: ‘Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit ?’ Zis-a lor: ‘Cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu’”[56].

Se spune iarăşi că ,,au venit odată nişte arieni la Avva Sisoe, în muntele lui Avva Antonie şi au început a-i cleveti pe dreptmăritori. Iar bătrânul nu le-a răspuns nimic. Şi chemându-şi ucenicul i-a zis: Avraame, adu-mi cartea Sfântului Atanasie şi citeşte. Şi tăcând ei, s-a aflat eresul lor. Şi i-a slobozit cu pace”[57]. Altă dată iarăşi a plecat Avva Sisoe la un munte mai îndepărtat, unde şedeau nişte schismatici meletieni. Atunci mulţi monahi care ar fi dorit să-l vadă s-au ferit să meargă acolo, temându-se ca nu cumva să se întâlnească cu aceia şi să ,,cadă în ispita ereticilor”[58].

Avva Teodor din Fermi învăţa că trebuie să-i ajutăm pe cei căzuţi în erezie să se întoarcă la dreapta credinţă; dar dacă nu izbutim, să tăiem prieteşugul cu ei, ca nu cumva să ne tragă şi pe noi în rătăcire[59]. Avva Or obişnuia să le tălmăcească din Sfintele Scripturi celor ce-l vizitau şi să-i înveţe credinţa ortodoxă[60]. Iar Avva Isaia sfătuia să nu stăm de vorbă cu ereticii, ca nu cumva să ne vatăme otrava lor cea purtătoare de moarte, nici să le citim cărţile, ca să nu dăm morţii sufletul nostru[61]. În sfârşit, Sfântul Macarie Alexandrinul spunea că toţi cei ce nu au primit ,,botezul sfânt”[62] al Bisericii Soborniceşti vor fi duşi după moarte de îngeri în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

 

Monahul Moisi

În aceeaşi perioadă, căpetenia ismailiţilor[63], o femeie cu numele de Mavia, primind lumina cunoştinţei de Dumnezeu, ,,a cerut în fruntea neamului său, ca arhiereu, pe un oarecare Moisi, care pustnicea la hotarul dintre Egipt şi Palestina. Primind cererea, împăratul Valens a poruncit ca acest minunat bărbat să fie adus îndată la Alexandria spre a primi acolo harul arhieresc, fiindcă acest scaun era mai aproape.

Fiind adus Moisi şi văzând că Luchie se pornise să-şi pună mâinile peste el, a zis: ’Să nu fie ca eu să fiu hirotonit prin mâna ta. Căci nu se pogoară harul Sfântului Duh când îl chemi tu’. Luchie însă a zis: ’De ce rosteşti cu bănuială acestea ?’ Iar Moisi i-a răspuns: ’Nu vorbesc din bănuială, ci ştiu bine cele pe care le grăiesc. Fiindcă tu nu numai că lupţi împotriva dogmelor apostoleşti şi înveţi cele contrarii, ci la cuvintele de hulă adaugi încă şi fapte fără de lege. Căci ce rău-credincios nu a pătruns prin tine în adunările bisericeşti ? Care dintre bărbaţii vrednici de laudă nu a fost izgonit ? Iar faptele îndrăznite de tine în toate zilele nu au lăsat oare în umbră orice cruzime barbară ?’ Pe când Moisi spunea acestea cu îndrăzneală, Luchie, auzindu-l, era gata spre ucidere, dar temându-se ca nu cumva să se ridice din nou asupra lui răzmeriţa norodului, care de-abia se sfârşise, a poruncit ca Moisi să fie încredinţat spre hirotonie altor episcopi, aşa cum ceruse.

După ce monahul a primit darul arhieriei – dimpreună cu care avea şi o minunată credinţă –, s-a dus la cei care-l chemaseră şi i-a călăuzit pe calea adevărului, atât prin învăţăturile sale apostoleşti, cât şi prin puterea minunilor pe care le săvârşea”[64].

 

Cuviosul Isaachie

Câţiva ani mai târziu (378), Valens şi-a adunat oştirea ca să pornească război împotriva barbarilor. ,,Atunci şi acest cuvios Isaachie, venind din Răsărit la vreme cuviincioasă şi ieşindu-i în cale împăratului, i-a zis: ’Împărate, porunceşte să se deschidă bisericile creştinilor, căci de vei face aşa, cunoaşte că te vei întoarce biruitor asupra vrăjmaşilor’. Împăratul însă, învârtoşat fiind, a socotit întru nimic cuvintele sfântului, aşa încât a doua zi acesta a mers iarăşi şi i-a zis: ’Împărate, deschide bisericile şi să ştii că te vei întoarce biruitor şi cu pace’.

Împăratul şi-a urmat calea mai departe, defăimându-l pe sfânt; şi trecând încă o zi, acesta a mers a treia oară la împărat şi apucându-i calul de frâu, căuta să-l înduplece, când cu mustrări, când cu rugăminţi. Şi spunând el acestea, au ajuns la o râpă înfricoşătoare, plină de mărăcini ascuţiţi. Iar împăratul le-a făcut semn ostaşilor să-l arunce pe sfânt în prăpastie.

Căzând între spini, sfântul socotea că se afla pe un aşternut moale şi-I mulţumea lui Dumnezeu. Şi iată venind îndată doi bărbaţi în haine albe şi plini de har care, după ce l-au scos pe sfânt nevătămat din prăpastie şi l-au aşezat în piaţă înaintea împăratului, s-au îndepărtat.

Acestea văzându-le, împăratul s-a minunat şi a zis: ’Nu este acesta cel ce a fost aruncat în râpa aceea teribilă ?’ Iar sfântul iarăşi i-a zis: ’Deschide, rogu-te, bisericile şi te vei întoarce de la război cu bucurie; iar de nu vei face aşa, cunoaşte că îndată ce se va porni războiul cu barbarii, tu vei fugi doar cu un singur om şi te vei ascunde într-o şură, iar acolo vei fi ars cu foc de vrăjmaşi’.

 

Sfântul Cuvios Isaachie

 

Dar împăratul, deşi uimit şi înfricoşat de toate câte le văzuse, l-a defăimat pe sfânt ca pe un lipsit de minte; şi nu numai atât, ci l-a predat la doi ostaşi, Saturnin şi Victor cu numele, poruncindu-le să-l ţină sub pază până când el se va întoarce de la război; căci atunci, zicea, voieşte să-l dea la moarte prin foc. Şi i-a zis sfântul: ’Dacă tu, împărate, te vei întoarce de la război sănătos şi cu pace, este lucru hotărât că mie nu mi-a grăit Dumnezeu’”[65].

Cu adevărat, împăratul nu s-a mai întors şi toţi s-au minunat de proorocia sfântului. L-au rugat de asemenea să rămână în Constantinopol, unde a şi întemeiat vestita mânăstire numită a Dalmaţilor.

 

* * *

 

După moartea lui Valens, Ortodoxia avea de acum calea spre biruinţă deschisă. În Răsărit împărăţea Teodosie cel Mare (379-395), iar în Apus dreptcinstitorul Graţian. Episcopii ortodocşi începeau să se întoarcă din exil la eparhiile lor[66], iar cetăţile se declarau pe rând de acord cu hotărârile Sinodului niceean. Doar câteva dintre ele rămăseseră credincioase arianismului, în frunte cu Constantinopolul care, în ultima perioadă de circa 40 ani, fusese păstorit fără întrerupere de episcopi eretici[67].

În anul 379, Sfântul Grigorie Teologul este trimis în sprijinul puţinilor ortodocşi din cetate. El însuşi descrie situaţia dezolantă de atunci, precum urmează: ,,Această turmă, pe când era mică şi sărmană, după cele văzute, şi nici măcar turmă, ci o mică urmă şi rămăşiţa unei turme, era fără rânduială, fără veghetor asupra ei, fără îngrăditură, nici fiind liberă să pască, nici înconjurată de un ţarc, ci în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evrei 11, 38), împrăştiată şi risipită care încotro, fiecare după cum îşi putea găsi adăpost sau păşune, şi mulţumit dacă putea apuca să scape singur”[68].

 

Sfântul Grigorie Teologul

 

Sfinţitul Dositei[69] adaugă că ,,întrucât ortodocşii nu mai aveau nici o biserică, acesta [Grigorie] a transformat o casă oarecare în lăcaş de rugăciune, pe care l-a numit Anastasia (Învierea) [...] Câte osteneli şi lupte a săvârşit pentru dreapta credinţă, cine ar fi în stare a le spune sau scrie ? Ajunge afirmaţia binecunoscută că [la sosirea sa] a aflat o mie de biserici ale arienilor şi nici măcar una ortodoxă, iar după retragerea lui [în 381] erau o mie şi una ale creştinilor şi nici măcar una a arienilor”[70].

În 380, împăratul Teodosie cel Mare l-a alungat din scaunul Constantinopolului pe episcopul arian Demofil, şi în locul lui a urcat sfinţitul Grigorie[71]. Alexandria şi Antiohia se izbăviseră de asemenea, în cei 2 ani precedenţi, de păstorirea arienilor Luchie şi Evzoie. Astfel, în scaunul Antiohiei a urcat Sfântul Meletie, punând capăt unei perioade de aproape 50 ani de episcopat al arienilor în cetate.

În cele din urmă, Sinodul al II-lea Ecumenic (381) a întregit biruinţa Ortodoxiei. Părinţii sinodali au întărit Simbolul de la Niceea şi l-au completat cu câteva articole, privind în principal deofiinţimea Sfântului Duh cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi[72].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 128/septembrie-octombrie 2020

 

 

 

PARTEA A VI-A

Sfântul Cuvios Efrem Sirul (373)

În aceeaşi perioadă a strălucit cu vieţuirea şi Sfântul Cuvios Efrem Sirul. Sfântul Grigorie al Nyssei ne spune că acesta ţinea dreapta credinţă fără a se abate cu nimic de la dogmele ortodoxe, precum reiese din scrierile sale şi din opinia Bisericii despre el. A condamnat ereziile lui Arie şi Sabelie, ,,iar dogma cea nebunească a lui Apolinarie într-atât o lepăda, încât şi-a pus întreaga sârguinţă ca să izbăvească de ea tot sufletul creştinesc. Dar şi anomienilor, prin multe cuvinte doveditoare şi mărturii din Scripturi, gurile cele fără de uşi le-a astupat, lăsându-ne cuvintele lui de-la-Dumnezeu-învăţate ca pe un dreptar nerătăcit de mare preţ.

Iar de ar voi cineva să cunoască înfrângerea semeţului Novat, să privească la sfârşitul luptei sale cu Efrem, în care puterea dascălului nostru întru îndrăzneala cuvântului într-atât covârşea pe câtă putere are un luptător voinic pe lângă un copil neputincios pentru cruzimea vârstei.

Dar nu numai neghinele eresurilor cele sădite în vremea aceea sau mai înainte de semănătorul răutăţii le-a războit prin cuvântul dreptei credinţe, ci şi pe cele ce mai pe urmă aveau să odrăslească rău, cu ochi proorocesc văzându-le, mai înainte le-a secerat. Aceasta se vede din toate scrierile sale. Astfel, nu s-a abătut nicicând de la adevăr fiul adevărului”[73].

După ce istoriseşte în continuare luptele ascetice ale Cuviosului Efrem, Sfântul Grigorie adaugă: ,,Poate că auzind cineva atâta mulţime de izbânzi, i se va părea că acest dumnezeiesc bărbat nu a putut pătrunde şi în adâncul dogmelor teologiei; fiindcă, va zice, când va fi aflat prilej pentru asta cel ce se dăduse pe sine lucrării atâtor virtuţi ?

El însă nu avea doar cunoştinţa din afară a dogmelor dumnezeieşti, nici nu s-a îndestulat cu o cunoştinţă în stare a-i povăţui pe alţii, ci se adâncea şi în cunoaşterea dogmelor Bisericii, şi în cea a învăţăturilor eretice, pe unele adică învăţându-le din osârdie, iar pe celelalte spre mustrarea ereticilor, fiindcă era îmboldit de râvnă dumnezeiască împotriva acestor fiare ale Bisericii. Astfel a ajuns şi la noi din gură în gură o întâmplare ce ne arată râvna sa pentru adevăr, şi care se află aşa:

Apolinarie cel uşor la minte, sau mai bine zis, fără de minte şi fără socoteală, multe scornind şi rostind cu necuviinţă, a născocit nedreaptă învăţătură împotriva dreptei credinţe, pe care scriind-o în două tomuri, le-a dat pe ele unei femei, care, precum este povestirea, îi împlinea poftele cele josnice.

Iar marele Efrem, înştiinţându-se de scrierea aceea şi înţelepţeşte făcându-se a fi părtaş relei învăţături, s-a apropiat de femeia ce păzea cărţile cele spurcate, ca şi cum i-ar fi adus binecuvântare din pustie, ba poate încă şi altele izvodind. Pe urmă o rugă să i se dea lui pentru folos, precum zicea, scrierile dascălului, ca să poată cu lesnire a le sta împotrivă ereticilor, după cum ne numise. Iar aceea nepricepând vicleşugul şi amăgindu-se că este dintre ai lui Apolinarie, îi dădu cărţile, rugându-l numai să le întoarcă cu grăbire. Atunci acest mare Iacov, amăgind pe spurcatul Isav (potrivit Facerea 25, 33) şi întâile naşteri cele viclene ale cugetelor acestuia luându-le, cu multă înţelepciune le-a folosit. Că unind filă cu filă şi ungându-le cu clei de peşte, n-a lăsat nici o parte să se dezlipească din strânsoarea aceea straşnică. Aşa făcând cu amândouă cărţile, le-a înapoiat iarăşi celei ce i le dăduse. Iar ea, ca o neînţeleaptă şi neştiutoare, faţa lor întreagă văzând-o, n-a mai cercat şi pentru cele dinăuntru.

Şi netrecând multe zile, i-a îndemnat dumnezeiescul bărbat pe oarecare dintre ortodocşi să-l cheme la discuţie în adunare pe necredinciosul Apolinarie. Iar el primind chemarea şi pe cărţile lui cele fără de Dumnezeu bizuindu-se, a mers în ziua rânduită. Însă s-a lepădat a vorbi, ca unul ce era istovit de bătrâneţe, şi a zis să i se pună înainte cărţile, ca dintr-însele să dea răspuns potrivnicilor săi.

Deci după ce i-au adus cărţile ucenicii săi, foarte mândrindu-se pentru ele, luându-le acel rău-credincios bătrân, căuta a o deschide pe prima dintre ele. Şi neizbutind din pricină că era strânsă cu clei, a încercat de la jumătate, dar nici aşa nu s-a deschis. Deznădăjduindu-se de cea dintâi, a alergat la a doua, dar văzând că nici pe aceea nu o poate deschide, nedumerindu-se, s-a înspăimântat, iar faţa i s-a umplut de ruşine şi s-a despărţit de adunare ca nebun. Şi nesuferind ruşinea, a căzut în boală şi în mâhniciune, încât era aproape să-şi dea sufletul.

 

Sfântul Cuvios Efrem Sirul

 

Astfel era marele nostru părinte şi dascăl Efrem în râvna sa pentru Ortodoxie, în unele, adică, arătând blândeţe şi îngăduinţă, acolo unde nu era trebuinţă de război, iar în altele asprime şi neînduplecare, mai ales când se primejduia credinţa – de toate cu înţelepciune şi la vreme cuviincioasă folosindu-se. Căci nici această râvnă dumnezeiască nu se arăta mai prejos decât postirile cele multe, decât lacrimile şi rugăciunile neîncetate, ci încă şi mai presus. Fiindcă acelea aduc folos doar celui care le-a lucrat, pe când râvna dreptei credinţe se face pricină folosului de obşte.

Vânătorul cel iscusit se arată în lupta cu fiarele, căpitanul destoinic în mijlocul vânturilor potrivnice, doctorul înţelept în bolile cu anevoie de vindecat, ostaşul brav în faţa taberei cumplite a vrăjmaşului, iar râvnitorul Ortodoxiei se arată în toiul primejdiilor şi al greutăţilor, prin silinţa de a se mântui pe sine şi pe ceilalţi de vătămarea adusă de eretici”[74].

Istoricul Sozomen menţionează şi următoarele: ,,Se spune despre Armonie, fiul ereticului Vardisan, că după ce şi-a însuşit învăţătura elinească, a fost cel dintâi care a pus pe limba părintească măsuri muzicale şi canoane şi le-a dat la coruri. În acest chip psalmodiază deseori şi astăzi cei din Siria, rostind nu stihurile, ci melodiile lui Armonie. Dar nefiind acesta străin de părtăşia la eresul părintelui său şi la cugetele filozofilor elini despre suflet, naştere, stricăciunea trupului şi naşterea din nou, amesteca în stihurile sale şi învăţăturile acestea, punând apoi cele scrise pe sunet de liră.

Văzându-i Cuviosul Efrem pe sirieni fermecaţi de meşteşugul cuvintelor şi de cadenţa melodiei, şi astfel luând obicei să creadă la fel ca Armonie, s-a ostenit să priceapă metrii lui Armonie, măcar că nu avusese parte de învăţătură elinească. Pe urmă a pus pe melodiile acelea alte stihuri, potrivite cu dogmele Bisericii, alcătuind imne dumnezeieşti şi cuvinte de laudă închinate bărbaţilor îmbunătăţiţi. De atunci sirienii psalmodiază după canoanele cântărilor lui Armonie, dar cu stihurile lui Efrem”[75]. Se spune că ar fi alcătuit, cu totul, în jur de trei milioane de stihuri.

Într-unul din cuvintele sale, Cuviosul Efrem sfătuieşte: ,,Leapădă-te de împreună-şederea cu ereticii şi cu bărbaţii iubitori de dulceţi, care nimic vrednic de crezare nu grăiesc, căci vorbele lor ca nişte săgeţi otrăvite străpung inimile”[76].

 

Cuviosul Serapion

Alt monah, Cuviosul Serapion, a auzit odată că în părţile Spartei, ,,una dintre căpeteniile cetăţii este maniheu, împreună cu toată casa lui, fiind în toate celelalte privinţe un om virtuos. Şi iarăşi se vându acesta (Serapion), potrivit primei fapte (cum mai făcuse altă dată pentru mântuirea a doi actori păgâni), şi în 2 ani îi despărţi de erezie şi-i aduse la Biserica Sobornicească. Iar aceia l-au iubit, nemaisocotindu-l rob, ci ca pe un frate adevărat şi părinte cinstindu-l, împreună Îl slăveau pe Dumnezeu”[77].

Avva Coprie i-a păzit de asemenea pe credincioşi de rătăcirea unui oarecare maniheu[78], iar Cuvioasa Melania cea bătrână şi preotul Rufin i-au convins pe ereticii pnevmatomahi din Ierusalim să se întoarcă la Biserică[79].

 

Cuviosul Marchian

Fericitul Teodorit istoriseşte despre Cuviosul Marchian următoarele: ,,Eu mă mai minunez şi de acrivia cu care ţinea la dumnezeieştile dogme – că se scârbea de nebunia lui Arie, al cărei pârjol îl dezlănţuise în acea vreme stăpânirea împărătească; ura şi vătămarea de minte a lui Apolinarie; se lupta bărbăteşte şi cu cei ce cugetau cele ale lui Sabelie, amestecând cele trei ipostasuri [dumnezeieşti] într-unul singur. Se îngreţoşa cu totul şi de aşa-zişii ‘rugători’ (mesalieni), care ascunzându-se îndărătul chipului monahicesc, bolesc de păgânătatea maniheilor.

Aşa fierbinte râvnă avea pentru dogmele Bisericii, încât şi împotriva unui bărbat minunat şi dumnezeiesc a pornit o luptă îndreptăţită. Era în pustia aceea un oarecare bătrân Avraam, bărbat cărunt la păr şi mai cărunt încă la minte, strălucind cu toată fapta bună şi pururea izvorând lacrimile străpungerii. La început, acesta, mânat de oarecare simplitate, făcea Paştile ca mai înainte, căci alesese a sluji obiceiului vechi (neştiind, fireşte, ceea ce legiuiseră Părinţii în Niceea). În vremea aceea erau mulţi care sufereau de aceeaşi neştiinţă.

Marele Marchian, însă, adeseori a încercat, prin sfaturi multe, să-l aducă la rânduiala cea de obşte a Bisericii pe bătrânul Avraam (fiindcă aşa îl numeau cei din părţile locului); şi văzându-l că nu se pleacă, s-a depărtat în chip vădit de împărtăşirea cu el. Ci după o vreme oarecare, acel bărbat de Dumnezeu insuflat, lepădând de la sine greşeala, în chip nemincinos cânta: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului (Psalmi 118, 1). Şi aceasta este isprava învăţăturii marelui Marchian”[80].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 129/noiembrie-decembrie 2020

 

 

[1] Pentru convocarea primului Sinod Ecumenic, a se vedea ISTORIA BISERICII. PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE, de Vladimir Guettee, volumul III, cartea a VII-a, partea 1. Multe alte detalii legate de tulburarea ariană pot fi găsite în episoadele următoare ale Istoriei Bisericii, aflate în rubrica PAGINI DE ISTORIE.

[2] Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, cartea I, § 4, p. 22-35.

[3] Ibid., § 7, p. 39.

[4] Socrate, Istoria Bisericească, cartea I, § 26.

[5] Teodoret, ibid., § 21, p. 66-67.

[6] Socrate, ibid., § 20.

[7] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, cartea a IX-a, § 20.

[8] Diferenţa dintre termenul ortodox omoousios şi cel semiarian omoiousios este de o singură literă (i, iota).

[9] Socrate, ibid., cartea a II-a, § 11. A se vedea şi Guettee, Istoria Bisericii, volumul III, cartea a VII-a, partea 3.

[10] Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola enciclică, § 3.

[11] Teodoret, ibid., cartea a II-a, § 14, p. 98-99.

[12] Cuviosul Ammon, Despre viaţa şi petrecerea lui Pahomie şi Teodor, § 31.

[13] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a III-a, § 4, p. 134.

[14] Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în cadrul Scrieri II, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 16, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 191-245.

[15] Este vorba de adepţii lui Meletie de Lycopolis, episcop rigorist, care a protestat împotriva îngăduinţei cu care Petru al Alexandriei (300-311) îi reprimea în Biserică pe cei care apostaziaseră în vremea persecuţiilor, şi a creat în Alexandria o biserică schismatică. Ulterior, aliindu-se cu arienii, meletienii au provocat mari tulburări în Biserica Egiptului.

[16] Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, cap. LXVII-LXIX, p. 231-232.

[17] Aceasta s-a întâmplat după moartea Sfântului Antonie, când Sfântul Atanasie a scris viaţa lui.

[18] Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, cap. LXXXI, p. 238-239.

[19] Ibid., cap. LXXXVIII şi XC, p. 242, 243.

[20] Sfântul Nicodim Aghioritul, Noul Ekloghion, p. 17.

[21] Despre viaţa şi petrecerea Cuvioşilor Pahomie şi Teodor, § 11-12.

[22] Ibid., § 102.

[23] Ibid., § 27.

[24] Ibid., cap. 4.

[25] Ibid., cap. 14.

[26] Ibid., § 88.

[27] Cuviosul Ammon, Despre viaţa şi petrecerea Cuvioşilor Pahomie şi Teodor, § 5.

[28] Ibid., § 32.

[29] Viaţa Sfântului Pahomie, § 138.

[30] Sfântul Atanasie cel Mare, Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică, P.G. 26, 1188BC.

[31] Fericitul Ieronim şi Sfântul Cuvios Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Antologie de selecţii ierusalimitene, cap. 33, 34.

[32] Sozomen, Istoria Bisericească, vol. III, cap. 14.

[33] I. Zonaras, Cronică, cartea a XIII-a, c. 16.

[34] Sfântul Grigorie Teologul, Epitaf la Marele Vasilie, cap. 46.

[35] Meletie al Atenei, Istoria Bisericească, secolul al IV-lea, cap. 15, § 9.

[36] Evloghie Kourilas, Istoria ascetismului, p. 28.

[37] Socrate, Istoria Bisericească, vol. IV, cap. 13.

[38] Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, cartea a II-a, cap. 31, p. 129.

[39] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a II-a, cap. 12, § 1.

[40] Enciclopedia religioasă şi etică, vol. VIII.

[41] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5865.

[42] Dositei al Ierusalimului, ibid., cap. 14, § 2.

[43] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 243, cap. 2-4.

[44] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 257, cap. 1.

[45] Epistola 256.

[46] Epistola 262, cap. 2.

[47] Regulile mici, întrebarea 20.

[48] Epistola 295.

[49] Fericitul Teodoret episcopul Cirului, Vieţilor sfinţilor pustnici din Siria, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 68-70. A se vedea şi Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 25, Cum Flavian şi Diodor adunau la Antiohia comunitatea ortodoxă; şi cap. 26, Cele cu privire la Afraate monahul.

[50] Cuviosul Teofan, Cronografie, anul 5867.

[51] Teodoret, Vieţilor sfinţilor pustnici din Siria, p. 29.

[52] Teodoret, Vieţilor sfinţilor pustnici din Siria, p. 31-32. A se vedea şi Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 27, Cele despre Iulian monahul.

[53] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 28, p. 193.

[54] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XI, cap. 27.

[55] Ibid., cap. 28.

[56] Patericul egiptean, la Avva Agaton, pct. 5.

[57] Patericul egiptean, la Avva Sisoe, pct. 25.

[58] Patericul egiptean, la Avva Sisoe, pct. 48.

[59] Patericul egiptean, la Avva Teodor din Fermi, pct. 4.

[60] Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt, Bucureşti, 1998, p. 54.

[61] Pavel Monahul, Everghetinosul, vol. IV, pricina a 18-a, cap. 1, p. 225.

[62] Sfântul Macarie Alexandrinul, Cuvânt despre ieşirea sufletului.

[63] Ismailiţii sau saracinii constituiau populaţia arabă din Orientul Apropiat.

[64] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, p. 188-189.

[65] Sfântul Nicodim Aghioritul, Sinaxar, vol. II, p. 174-175.

[66] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a V-a, cap. 2, p. 199.

[67] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 73-80.

[68] Sfântul Grigorie Teologul, ,,Cuvânt de bun rămas, în prezenţa celor 150 de episcopi”, Cuvântări, Alexandria, 2009, p. 171.

[69] Dositei al II-lea Notara, patriarh al Ierusalimului (1669-1707).

[70] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a II-a, cap. 2, § 2.

[71] Cuviosul Teofan, Cronografie, anul 5874, P.G. 108, 197BC.

[72] F. Vafeidis, Istoria Bisericii, vol. I, § 68, 1.

[73] Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, vol. I. Editura Buna Vestire, Bacău, 1997, ,,Cuvânt de laudă la Cuviosul Efrem, al Sfântului Grigorie de Nyssa”, p. 13.

[74] Ibid., p. 21-23.

[75] Sozomen, Istoria Bisericească, vol. III, cap. 16

[76] Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, vol. I, ,,Pentru fapta bună”, capul 8, p. 304.

[77] Paladie, Lavsaicon, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2007, cap. 37, p. 84-85.

[78] Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt, p. 99-100.

[79] Paladie, Lavsaicon, cap. 46, p. 100.

[80] Teodorit, Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, p. 41-42.