----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Activităţile ecumeniste ale Bisericii Ortodoxe Bulgare:

considerente, motivaţii, consecinţe

de Momchil Metodiev

 

Articol apărut în

Religia în Europa Răsăriteană XXXII, nr. 3 (august 2012)

 

PARTEA I

Momchil Metodiev este un istoric creştin ortodox, a cărui cercetare se concentrează pe perioada comunistă şi în mod special pe relaţiile Biserică-stat. El este redactor şef al revistei lunare bulgare Creştinism şi Cultură şi este cercetător asociat la Institutul pentru Studiul Trecutului Recent din Sofia. El a scris cărţile Între cruce şi compromis. Biserica Ortodoxă şi regimul comunist în Bulgaria (Sofia, 2010)[1], şi Aparatul de legitimitate. Securitatea de stat în strategia puterii Partidului Comunist Bulgar (Sofia, 2007). În 2002-2003, el a fost asistent de cercetare la Proiectul de Istorie Internaţională a Războiului Rece din Washington, DC.

 

* * *

 

În 1998, Biserica Ortodoxă a Bulgariei a anunţat în mod oficial hotărârea de a se retrage din mişcarea şi organizaţiile ecumeniste. Această decizie a fost mai însemnată decât părea. În realitate, Biserica Ortodoxă a Bulgariei s-a retras nu numai din mişcarea ecumenistă, dar şi din lumea ortodoxă[2]. Astăzi Bisericii Ortodoxe a Bulgariei îi lipseşte orice politică externă, deoarece se abţine nu numai de la participarea la dialogul ecumenist, ci şi de la activităţi comune importante ale Bisericilor Ortodoxe, ca de exemplu Comisia Comună pentru Dialog între Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică. Care sunt motivele pentru această evoluţie tristă ? Putem să trasăm originile sale până în epoca comunistă ? Este întrucâtva legată de activităţile ecumeniste energice urmărite de Biserica Bulgariei în vremea comunismului ?

Bazându-se pe documente din Arhivele Comisiei de Stat pentru Afacerile Bisericii şi Serviciului Securităţii Statului, acest articol susţine că activitatea ecumenistă a Bisericii Ortodoxe Bulgare a fost iniţiată, realizată şi controlată de statul comunist şi respectiv securitatea statului. Argumentul că motivaţia ideologică stă în spatele activităţilor ecumeniste ale Bisericilor din ţările comuniste în timpul Războiului Rece nu este ceva nou. Astfel de suspiciuni au existat chiar în anii Războiului Rece, având în vedere poziţiile apărate de reprezentanţii ecumenişti din ţările comuniste[3].

Dar ele au fost imposibil de dovedit până când nu au fost declasificate arhivele Serviciilor Securităţii Statului comunist. Acest lucru s-a întâmplat doar recent în Bulgaria, şi documentele de acolo au confirmat suspiciunile în moduri specifice şi personale care au fost dureroase nu numai pentru persoanele implicate în organizaţiile ecumeniste ci şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Arhivele Securităţii Statului dezvăluie că cele mai influente persoane ecumeniste bulgare din perioada comunistă au fost agenţi ai serviciilor secrete. Alegerea lor în posturi importante în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) şi alte organizaţii comuniste a fost asigurată prin eforturile coordonate ale Serviciilor Securităţii Statului ale lumii comuniste. Odată aleşi, ei raportau în mod regulat despre viaţa internă a acelor organizaţii, contribuind la eforturile de a influenţa procesele lor de luare a deciziilor într-o direcţie favorabilă lumii comuniste.

În timpul epocii comuniste, în Bulgaria, existau două instituţii ale statului, care adeseori rivalizau între ele, responsabile pentru implementarea politicii de stat cu privire la Biserică. Comisia pentru Afacerile Bisericii era instituţia oficială a statului responsabilă pentru politica statului în ce priveşte Bisericile şi alte organisme religioase, al cărei scop principal era promovarea propagandei atee a statului comunist. Ea a făcut parte din Ministerul Afacerilor Externe până în 1985, când a fost transformată într-un directorat în cadrul Consiliului de Miniştri.

Arhivele Comisiei pentru Afacerile Bisericii dezvăluie cum erau conduse contactele oficiale dintre stat şi Biserică. Această arhivă este extrem de importantă, dar spune doar o parte a adevărului despre relaţiile dintre Biserică şi stat şi activitatea ecumenistă, deoarece până şi Comisia pentru Afacerile Bisericii nu era pe deplin informată despre cealaltă instituţie, încă mai secretă, care lucra cu Biserica şi reprezentanţii ei, Securitatea Statului. De-a lungul întregii perioade comuniste, Securitatea Statului şi în mod special Departamentul VI al său – poliţia politică responsabilă pentru ,,diversiune ideologică” – erau responsabile pentru stabilirea unui control ferm asupra clerului, inclusiv recrutarea clericilor şi teologilor laici promiţători.

La începutul perioadei comuniste, Securitatea Statului era o instituţie doar de importanţă secundară, responsabilă numai cu supravegherea clerului. Însă influenţa ei a crescut semnificativ la începutul anilor ’1970, când a contestat autoritatea Comisiei pentru Afacerile Bisericii, ducând la un război birocratic între cele două. Securitatea Statului a câştigat, şi ulterior preşedinţii Comisiei erau conducători numai cu numele, în timp ce adevăratul conducător al Comisiei la sfârşitul anilor ’1970 a fost Hristo Marincev, care lucra sub acoperire ca director de secţie în Comisia pentru Afacerile Bisericii, în timp ce era colonel şi director adjunct al Diviziei Cultural-Istorice a Departamentului de Spionaj al Securităţii Statului.

 

Izolarea Bisericii Bulgare (1944-1960)

Exarhatul Bulgar a avut o istorie lungă de participare activă la dialogul inter-bisericesc în prima jumătate a secolului XX. Înainte de cel de-al doilea război mondial, a căutat să stabilească legături ecumeniste puternice pentru a compensa poziţia sa şubredă în lumea ortodoxă rezultată în urma schismei impusă de Patriarhia Ecumenică în 1872. Majoritatea episcopilor bulgari din acea perioadă au absolvit la universităţi apusene şi au păstrat relaţii strânse cu structurile ecumeniste. Cei mai importanţi dintre ei au fost profesorul Ştefan Ţankov de la Facultatea de Teologie şi Mitropolitul Ştefan al Sofiei, care a fost ultimul exarh bulgar, ales pe 21 ianuarie 1945.

Când Partidul Comunist a cucerit puterea în Bulgaria în 1944, a fost prompt în a-şi impune controlul asupra contactelor străine ale ierarhiei Bisericii Ortodoxe. Iniţial, autorităţile comuniste au susţinut conducerea Bisericii în încercările ei de a-şi rezolva problemele cu Patriarhia Ecumenică. Pe 22 februarie 1945, patriarhul ecumenic a acordat statut de autocefalie Exarhatului Bulgar, ridicând astfel oficial schisma dintre ele[4]. Într-o întrunire de la Moscova din 1948, Biserica Bulgariei a urmat direcţia Patriarhiei Moscovei de a refuza invitaţia CMB de a participa la Adunarea constitutivă de la Amsterdam. Acea decizie era inevitabilă după eşecul întrunirii Bisericilor Ortodoxe de la Moscova din 1948 de a înfiinţa aşa-numitul ,,Vatican ortodox” – o alianţă anti-occidentală a Bisericilor Ortodoxe condusă de Patriarhia Moscovei – după ce scaunele greceşti tradiţionale conduse de Patriarhia Ecumenică au refuzat să li se alăture[5].

Statul comunist, potrivit cu politica sa faţă de toate religiile, a urmat de fapt strategia sa de marginalizare a Bisericii Ortodoxe Bulgare reducând-o la o instituţie nesemnificativă care făcea puţin mai mult decât că săvârşea câteva ,,ritualuri”. Bisericii Ortodoxe i s-a permis să existe ca o instituţie locală, ,,naţională”, izolată de alte Biserici din lume, dar a fost retrogradată la un ,,monument de cultură” şi rămăşiţă a trecutului. La începutul perioadei de domnie comunistă, statul a reprimat activ Biserica, dar din anii ’1970, ideologii sistemului au început să ceară colaborarea activă a Bisericii în două domenii principale: răspândirea ,,propagandei patriotice” în rândul emigranţilor bulgari; şi promovarea propagandei pentru sistemul comunist în general, care era adevărata motivaţie din spatele deciziei sale de a împinge Biserica Bulgară înapoi la o participare activă în mişcarea ecumenistă.

Clerul ortodox a îndurat cea mai aspră represiune în perioada 1948-1953, când cel puţin 10% din clericii bulgari au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare şi lagăre de muncă. Pe 8 noiembrie 1948, unul dintre membrii Sfântului Sinod, Mitropolitul Boris de Nevrokop, vestit pentru convingerile sale anti-comuniste, a fost ucis de un preot caterisit după ce a săvârşit liturghia. Statul a căutat să distrugă unitatea Sinodului încercând să câştige loialitatea câtorva din membrii săi cheie. Mitropolitul Chiril de Plovdiv, care a fost ales în 1953 primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare autocefale moderne, după alegeri orchestrate cu minuţiozitate, a devenit favoritul statului. Această alegere nu a fost acceptată de toţi membrii Sinodului, şi cu toate că opoziţia nu a putut să devieze direcţia generală a relaţiilor dintre Biserică şi stat, a fost suficient de influentă pentru a limita autoritatea patriarhului în unele domenii cruciale.

Din această situaţie instabilă s-a născut un anumit model al relaţiei Biserică-stat, un model întruchipat de relaţia dintre patriarhul Chiril şi Mihail Kiuciukov, preşedintele Comisiei pentru Afacerile Bisericii. Esenţa acestui model era un angajament al statului de a menţine şi ridica prestigiul patriarhului, permiţându-i să se prezinte în străinătate ca un luptător al dialogului inter-bisericesc şi inter-ortodox, în timp ce statul îşi continua propaganda atee activă şi impunea restricţii administrative asupra clerului local în ţară.

Una dintre cele mai traumatizante experienţe ale Bisericii Bulgare în timpul perioadei comuniste a fost stabilirea de ritualuri civile la sfârşitul anilor ’1960 şi începutul anilor ’1970. Au fost instituite ceremonii de căsătorie, ,,botezuri” şi înmormântări civile ca substitute pentru ritualurile religioase respective. Simultan autorităţile au căutat să limiteze prăznuirile publice ale Sfintelor Paşti şi Crăciunului, principalele sărbători religioase.

În ciuda diminuării autorităţii sale şi a vizibilităţii publice în ţară, Biserica Ortodoxă Bulgară a fost încurajată să se îndeletnicească activ cu activităţi internaţionale şi ecumeniste. Patriarhul bulgar făcea călătorii regulate în străinătate, se întâlnea regulat cu patriarhul rus şi alţi conducători ortodocşi din lume şi de asemenea cu conducători ai altor Biserici. În 1978, el a vizitat Statele Unite ale Americii, unde s-a întâlnit nu numai cu emigranţii bulgari, ci şi cu oficiali ai ONU. Arhiepiscopul de Canterbury l-a vizitat în 1972 şi 1982, iar el i-a întors vizita în 1973. Însă toate aceste activităţi erau arareori relatate în presa bulgară controlată de stat. Acestea şi contradicţia aparentă dintre politica externă activă a Bisericii şi lipsa libertăţii religioase în ţară au rămas aproape necunoscute publicului bulgar.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 124/ianuarie-februarie 2020

 

 

 

PARTEA A II-A

Consiliul Mondial al Bisericilor: ,,Obiect de infiltrare”

În mod paradoxal, Patriarhia Bulgariei, nou înfiinţată în 1953, a devenit tot mai provincială şi izolată. Ridicarea la rang de patriarhie a fost făcută fără acordul Constantinopolului, ceea ce a afectat încă o dată relaţiile cu Patriarhia Ecumenică, relaţii care au rămas tensionate deşi ele au fost ,,rezolvate” oficial în 1961. Patriarhia Bulgariei a devenit total dependentă de Patriarhia Moscovei şi de statul comunist bulgar. Acest izolaţionism a fost un factor important în cea mai decisivă perioadă a relaţiilor Biserică-stat, când opoziţiei puternice din Sinod i s-a tăiat sprijinul străin.

Către sfârşitul anilor ’1950, vechile personaje ecumeniste au fost pe deplin uitate şi izolate. Exarhul Ştefan a demisionat în 1948 şi a fost trimis în exil într-un sat izolat, unde a murit în 1957. Profesorul Ştefan Ţankov a fost dat afară de la Academia Teologică şi a murit în singurătate în 1965. Academia Teologică a fost umplută cu conferenţiari noi, tineri, loiali statului. În 1961, guvernul comunist a preluat cu fermitate controlul asupra politicii externe şi ecumeniste a Bisericii şi astfel s-a simţit capabil să permită întoarcerea Bisericii Ortodoxe Bulgare în mişcarea ecumenistă fără teamă că vreunul din reprezentanţii ei va ridica problema lipsei libertăţii religioase în Bulgaria.

Între timp, Comisia pentru Afacerile Bisericii încerca să fie bine informată asupra situaţiei din Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Un document din 1959 afirma că, dintre departamentele CMB, cele mai interesante ,,pentru noi” erau Comisia [Bisericilor] pentru Afaceri Internaţionale (activă în Adunările Generale ale ONU), urmată de Divizia pentru Ajutorul Inter-bisericesc care lucra activ şi asista financiar ,,tinerele Biserici” din Asia şi Africa. Raportul mai spunea că acele structuri CMB aveau resurse financiare vaste la dispoziţia lor – în 1952 ele împărţiseră 8.500.000 dolari americani[6].

Când CMB a fost înfiinţat în 1948, a fost privit negativ ca o ,,organizaţie politică şi nedemocratică al cărei scop este de a exercita influenţă politică şi socială favorabilă ţărilor imperialiste”[7]. Zece ani mai târziu, pe 22 februarie 1961, serviciul de spionaj bulgar trimitea o telegramă principalelor sale birouri din străinătate (Istanbul, Atena, Roma, Viena, Berna, Paris, Berlin, Washington, Cairo, Tel Aviv, Damasc şi Buenos Aires), dându-le ordin să înceapă să strângă informaţii despre CMB, privit acum ca ,,obiect de infiltrare”[8]. Telegrama a fost trimisă exact înainte de cea de-a III-a Adunare a CMB de la New Delhi din 1961, unde Bisericile din ţările socialiste s-au alăturat ca membre. În acelaşi an, Biserica Ortodoxă Bulgară s-a numărat printre membrii fondatori ai Conferinţei Creştine pentru Pace, înfiinţată la Praga după cea de-a II-a Conferinţă Creştină pentru Pace. Apoi, în 1975, ea a intrat în Conferinţa Bisericilor Europene înfiinţată în 1959.

Această nouă implicare ecumenistă a oferit justificare pentru măsuri administrative care aveau ca scop o mai mare marginalizare a Bisericii. La sfârşitul anului 1968, Sinodul a introdus o reformă a calendarului, abandonând calendarul iulian tradiţional şi adoptând aşa-numitul ,,calendar nou iulian” (de fapt, calendarul gregorian), deja în uz în practica civilă. Potrivit unei note oficiale a Comisiei pentru Afacerile Bisericii:

,,Decizia Sinodului a fost luată după consultări şi cu acordul Bisericii Ruse. Biserica Rusă urmează şi ea să ia o decizie similară în curând ... Fără îndoială, această hotărâre va deschide noi oportunităţi pentru ca Biserica Ortodoxă să ia parte la lupta pentru pace, împreună cu Bisericile protestantă şi catolică”[9].

Pe câtă vreme noul calendar era evident mult mai convenabil, această reformă nu a afectat datele la care un număr de sărbători bisericeşti – respectate de asemenea ca sărbători ale statului – erau prăznuite (de exemplu, Ziua Sfinţilor Chiril şi Meftodie, sărbătorită ca Ziua alfabetului slavon). Cu toate acestea, reforma calendarului, practic ţinută secret de public, a cauzat o schismă în Biserica Bulgară şi un grup mic de disidenţi s-a separat într-o mică mânăstire de lângă Sofia şi a organizat ceva asemănător unei Biserici în ilegalitate[10].

 

,,Un mare succes al ţărilor socialiste”

De îndată ce au fost primite ca membre, Bisericile din ţările socialiste au încercat să creeze un bloc unificat înăuntrul organizaţiilor ecumeniste, întemeiat mai degrabă pe afilieri politice şi ideologice decât pe afilieri religioase. Una din principalele sarcini ale acestui bloc era să evite criticarea ţărilor comuniste pentru lipsa lor de libertate religioasă. Doar la cea de-a V-a Adunare a CMB de la Nairobi din 1975 s-a făcut o tentativă de a critica încălcarea libertăţilor religioase în Uniunea Sovietică[11]. Aceasta i-a luat atât de tare prin surprindere pe reprezentanţii Bisericilor din blocul comunist, încât la început ei nu au ştiut cum să reacţioneze. Abia după mai bine de un an, în martie 1976, ei au convocat o întrunire specială la Budapesta ca să discute Adunarea de la Nairobi şi să pregătească o scrisoare comună adresată secretarului general al CMB Philip Potter, în care ei au afirmat că, la Adunarea de la Nairobi, ,,atitudinea faţă de Bisericile din ţările socialiste nu a fost în duh frăţesc”[12].

Chestiunea a fost rezolvată un an mai târziu, în martie 1977, la o întâlnire în Budapesta între Philip Potter şi reprezentanţii Bisericilor din ţările socialiste. Acolo Biserica Bulgară a fost reprezentată la cel mai înalt nivel posibil de mitropolitul Pangratie şi profesorul Todor Sabev. Potrivit raportului oficial al reprezentanţilor bulgari, la întâlnirea neoficială, Philip Potter a spus reprezentanţilor bulgari următoarele:

,,El a spus că în CMB ei au la dispoziţie o mulţime de documente care dovedesc limitarea drepturilor religioase în Bulgaria (mai ales privind noile ritualuri). Deşi informaţia trimisă la Geneva se referea în special la Bisericile minoritare din Bulgaria, este deja limpede că Biserica Ortodoxă este mai puternic afectată de propaganda anti-religioasă şi alte măsuri în comparaţie cu comunităţile religioase neortodoxe”[13].

De fapt, Bisericile din ţările comuniste au ameninţat că părăsesc CMB ca reacţie faţă de Adunarea de la Nairobi, o ameninţare după câte se pare atât de eficientă, încât în anii următori nu au mai existat aluzii privind problema libertăţii religioase în lumea comunistă.

Altă sarcină importantă a reprezentanţilor ecumenişti bulgari era de a susţine propaganda comunistă cu privire la aşa-numita Lume a Treia. Prelaţii bulgari au folosit diverse forumuri internaţionale pentru a apăra libertatea religioasă în diferite părţi ale lumii: ,,apărarea păcii” prin promovarea rezoluţiilor împotriva războiului din Vietnam, împotriva rasismului şi a tuturor formelor de inegalitate. Ei criticau regulat politicile SUA şi ale ţărilor vest-europene referitoare la Lumea a Treia. Numeroase documente din arhivele bulgare arată că reprezentanţii ecumenişti bulgari erau mai interesaţi de dimensiunea ideologică şi politică a acelor organizaţii decât de aspectele teologice ale activităţii lor. Ei trebuiau să susţină mai curând dimensiunile şi activităţile sociale şi ,,orizontale” ale CMB decât pe cele ,,verticale” ale aprofundării dialogului interconfesional.

Statele comuniste au pus la punct un plan bine organizat şi coordonat de acţiune în organizaţiile ecumeniste. La nivel de stat, această politică era coordonată de Comisiile pentru Afacerile Bisericii şi departamentele corespunzătoare ale securităţii statului; la nivel bisericesc, coordonarea era făcută de Departamentele pentru Afaceri Ecumeniste şi Pace ale Bisericilor participante. În vârful acestei piramide era preşedintele Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei (la începutul anilor ’1970 preşedintele era Mitropolitul Nicodim al Leningradului[14], identificat în Arhiva Mitrokhin ca agent KGB cu numele de cod Adamant). După moartea sa subită în 1978, el a fost înlocuit de alţi prelaţi de asemenea influenţi, deşi mai puţin cunoscuţi.

Această implicare ecumenistă a condus la crearea unei elite mici dar influente de prelaţi şi teologi mireni în sânul Bisericii Ortodoxe Bulgare, care a devenit treptat un centru alternativ al puterii. Crearea acestei elite a devenit unul din motivele importante ale unei dezbinări grave în ierarhia bisericească în anii ’1970 şi ’1980 care a ajuns publică în perioada post-comunistă. Reprezentanţii ecumenişti puteau să comunice direct cu instituţiile statului şi, când era necesar, să manipuleze hotărârile Sinodului. Acea elită era alcătuită din două sub-grupuri principale: primul era grupul aşa-numiţilor prelaţi ,,tineri” şi ,,progresişti”, celălalt era un grup de teologi mireni în principal de la Academia Teologică, cărora li se permitea să călătorească în străinătate şi să participe la organizaţiile ecumeniste.

Conducătorii primului grup au fost Mitropolitul Pangratie de Stara Zagora şi Mitropolitul Calinic de Vraţa. Activitatea lor era recunoscută şi răsplătită. Primul a devenit binecunoscutul ,,ministru de externe” şi cel de-al doilea ,,ministrul de interne” al Bisericii. Pangratie a fost ales mitropolit în 1967 şi a fost unul dintre primii clerici bulgari care a beneficiat de apartenenţa Bisericii la Consiliul Mondial al Bisericilor. La începutul anilor ’1960, el a petrecut câţiva ani la un ,,curs de instruire ecumenistă” în Elveţia. În 1972, el a fost ales preşedinte al nou-organizatei Divizii pentru Afaceri Ecumeniste şi Pace a Patriarhiei Bulgare şi a rămas în acest post până la sfârşitul perioadei comuniste. Acest departament a slujit ca minister de externe al Bisericii cu dreptul de a comunica direct cu statul şi de a recruta clerici sau intelectuali laici tineri şi promiţători, care puteau să contribuie la activitatea Departamentului pentru Afaceri Ecumeniste. În 1977, Comisia pentru Afacerile Bisericii chiar a discutat posibilitatea de a da Departamentului Ecumenist al Bisericii o nouă ,,clădire reprezentativă”, separată de clădirea Sinodului Bisericii[15].

În 1975, mitropolitul Pangratie a fost ales în Comitetul Central al CMB. El a slujit de asemenea ca membru al Diviziei pentru Ajutorul Inter-bisericesc a CMB şi ca membru al Comitetului Executiv al Conferinţei Creştine pentru Pace. Arhivele Securităţii Statului indică faptul că mitropolitul Pangratie a fost un agent al Securităţii Statului recrutat de cel de-al VI-lea Departament pe 24 iunie 1971, cu numele de cod Boiko[16]. În anii ’1970 şi ’1980 Pangratie era deja atât de puternic, încât a putut influenţa unele promovări personale în Sinodul Bisericii şi a putut chiar să-l critice pe patriarh.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 125/martie-aprilie 2020

 

 

 

PARTEA A III-A

Altă persoană importantă cu privire la mişcarea ecumenistă a fost Mitropolitul Calinic de Vraţa, ales în 1974 după cea mai gravă ciocnire între Biserică şi stat din perioada comunistă. În ciuda opoziţiei Sinodului şi enoriaşilor locali, statul l-a impus ca noul mitropolit – un ,,cleric fidel şi progresist ... care este mult mai potrivit decât alţi clerici ... pentru acele sarcini specifice pe care prelaţii ortodocşi trebuie să le îndeplinească în viaţa bisericească internă şi internaţională”[17]. Ulterior Calinic a devenit de asemenea unul dintre participanţii ecumenişti de frunte, care a reprezentat Biserica Bulgară la întruniri internaţionale importante. Un al treilea prelat, mai activ pe plan intern, Mitropolitul Filaret de Vidin a completat ,,junta”, precum a ajuns să fie cunoscut acest trio puternic de mitropoliţi în Sinod.

Securitatea statului a continuat [să ducă] aceeaşi politică până la sfârşitul perioadei comuniste, recrutând clerici tineri potriviţi pentru lucrarea ecumenistă, precum Galaction de Zagora, actualul mitropolit de Stara, recrutat ca informator al securităţii statului în 1981 cu numele de cod Misho[18], cu câteva săptămâni înainte de începutul instruirii sale ecumeniste la Regensburg, Germania.

Cel de-al doilea grup a fost intelectualitatea bisericească, recrutată în principal de la Academia Teologică. Deşi dosarele personale de la securitatea statului ale intelectualilor publici din Bulgaria nu au fost declasificate încă, există deja destule dovezi pentru a arăta nivelul de infiltrare al securităţii statului în Academia Teologică. Potrivit unei analize a activităţii în rândul clerului, pregătită de Departamentul VI al Securităţii Statului, în 1980, Departamentul avea la dispoziţia sa 12 agenţi în Academia Teologică, în timp ce în Sinodul Bisericii avea ,,doar” 8 informatori[19].

Cel mai faimos dintre aceşti activişti ecumenişti mireni a fost Todor Sabev. Născut pe 10 august 1928 în satul bulgar Ostreţ, el a absolvit Seminarul Ortodox în 1947 şi Academia Teologică în 1952. În 1954 a obţinut titlul de doctor şi şi-a început cariera în Academia Teologică, unde a lucrat ca asistent, profesor-asistent şi profesor. În 1963, el s-a numărat printre primii bulgari care au luat parte la un curs de instruire ecumenistă în Elveţia, urmat de alt curs de instruire în Anglia (1972-1973). A fost ales membru în Comitetele Central şi Executiv ale Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) pentru perioada 1968-1975 şi de asemenea a fost membru al Comisiei pentru Participarea Bisericilor la Dezvoltare.

În acelaşi timp, el a devenit o persoană influentă în viaţa internă a Bisericii Ortodoxe Bulgare – alături de funcţia de profesor la Academia Teologică – ca vice-preşedinte al Diviziei pentru Afaceri Ecumeniste şi Pace a Bisericii. De asemenea, el a fost unul din fondatorii Institutului de Istorie şi Arhive al Bisericii Ortodoxe, fapt care i-a dat oportunitatea de a călători în străinătate şi de a vizita biblioteci străine în căutarea de documente legate de istoria Bisericii Bulgare. El a fost decorat în 1978 cu unul dintre cele mai înalte ordine bulgare, Stindardul Muncitorilor Roşii. După căderea comunismului, el şi-a împărţit timpul între Elveţia şi Bulgaria până la moartea sa în 2008.

Dosarele securităţii statului îl înscriu ca pe cel mai important şi eficient agent bulgar în mişcarea ecumenistă cu numele de cod Damyanov. Un document al securităţii statului din 1963 indică faptul că un agent cu acel nume de cod a fost recrutat pe 30 octombrie 1952, pe când era lector la Academia Teologică. Rapoartele sale din acea perioadă au fost evaluate ca ,,informative”, dar legăturile cu el au fost întrerupte în 1954 când în cadrul Academiei el a început să fie suspectat ca agent al securităţii statului. Contactul cu el a fost reînnoit în 1955 şi în următorii ani a reuşit să câştige încrederea clericilor. La începutul anilor ’1960 s-a socotit că patriarhul Chiril avea o opinie favorabilă despre agent şi a încurajat dezvoltarea lui ca activist ecumenist. Notele arată că loialitatea lui faţă de securitatea statului a fost verificată de mai multe ori şi a fost considerat agent loial. Acest document dezvăluie identitatea lui Damyanov ca fiind Todor Sabev[20].

Acest document al securităţii statului a fost pregătit chiar înaintea călătoriei lui Todor Sabev în Elveţia la cursul de instruire ecumenistă şi cuprinde amănunte importante despre cum trebuie să-şi predea rapoartele la biroul central din Elveţia şi chiar ce ,,linie de conduită” ar trebui să adopte. Se presupunea că el trebuie să se prezinte ca o ,,persoană religioasă devotată Bisericii care, însă, nu este un mistic, concentrat pe relaţia sa personală cu dumnezeu, ci o persoană care are o opinie şi o înţelegere a vieţii lumeşti”[21]. Principala sarcină a agentului în timpul cursului de instruire era de a studia limba franceză şi a raporta despre structura, activităţile şi conducerea CMB. Arhivele securităţii statului cuprind câteva rapoarte ale lui Damyanov predate în timpul cursului său de instruire din Elveţia, în care el explică structura şi modul de funcţionare al CMB. El relatează de asemenea unele impresii personale despre oficialii CMB, într-un caz chiar pretinzând că este convins că unul dintre ei era un agent al unui serviciu de spionaj străin.

Când Todor Sabev a fost ales membru al Comitetului Executiv al CMB în 1969, el scria într-un raport oficial adresat patriarhului Chiril:

,,Am fost foarte surprins şi tulburat când mi-am văzut numele pe lista de candidaţi pentru acel organism important al CMB. Urmând sfaturile unora dintre prietenii noştri, am hotărât să nu-mi retrag numele de pe listă ... Mai mult, mi s-a spus că dacă aş refuza să iau parte la alegeri, poziţia ar fi ocupată de ,,o persoană nu atât de potrivită”. Aşadar, interesul Bisericii noastre m-a silit să-mi menţin numele pe lista candidaţilor”[22].

Zece ani mai târziu, în 1979, Sabev a fost ales secretar general adjunct al CMB. Atât documentele oficiale, cât şi cele ale securităţii statului arată cum a devenit posibilă această alegere. Într-un raport oficial adresat conducătorului Partidului Comunist Bulgar, Todor Jivkov, alegerea lui Sabev este caracterizată drept ,,un mare succes al ţărilor socialiste şi al lucrării partidului nostru cu Biserica”[23]. Mai multe amănunte sunt date în alt raport oficial, semnat de preşedintele Comisiei pentru Afacerile Bisericii, unde este făcut următorul comentariu: ,,Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Ruse au jucat un rol important în alegerea profesorului Sabev şi au pregătit multă vreme această alegere. Alegerea profesorului Sabev a fost coordonată cu autorităţile competente”[24].

Alegerea a fost de asemenea lăudată ca un mare succes de securitatea statului. La câteva zile după alegere, pe 5 februarie 1979, colonelul Hristo Marincev (în calitatea sa de ofiţer de spionaj), a propus ca viitoarea activitate cu agentul Damyanov[25] să fie coordonată strâns cu KGB-ul sovietic. Toate rapoartele ulterioare despre activităţile lui Damyanov încep cu formula că ele sunt executate ,,potrivit planului comun de acţiune cu Departamentul V al KGB”.

Reprezentanţii Bisericilor din ţările socialiste au încercat de asemenea să manipuleze procesul de luare al deciziilor al CMB. Într-un raport al securităţii statului din august 1984 se dă un exemplu privitor la alegerile noului secretar general al CMB. Raportul specifică faptul că a fost alcătuit pe informaţia oferită de agenţii Damyanov, Boiko şi Lilyana şi coordonată cu Departamentul V al KGB.

Potrivit acelui raport, prima sesiune a ,,Comitetului de Alegere” a precizat trei concurenţi principali pentru postul de secretar general: Arie ,,Brauer” (SUA), Emilio Castro (Uruguay) şi John Bluck (Noua Zeelandă). Atunci arhiepiscopul Chiril din Biserica Ortodoxă Rusă ,,a organizat întruniri cu reprezentanţii din Europa de Răsărit pentru a ne unifica forţele în favoarea celui mai potrivit candidat”. Arhiepiscopul Chiril a numit ca cel mai potrivit candidat pe Arie Brouwer, apoi Emilio Castro şi cel mai puţin potrivit John Bluck. În discuţia iniţială, mulţi membri din Comitetul de Nominalizări l-au susţinut pe John Bluck, fapt care l-a făcut pe arhiepiscopul Chiril să se răzgândească şi să-i sfătuiască pe ceilalţi reprezentanţi din ţările socialiste să-l susţină pe Emilio Castro, care avea şanse mai bune împotriva lui John Bluck. Deşi discuţiile au fost secrete, alţi reprezentanţi au aflat de ele, stârnind mare tulburare în Comitetul de Nominalizări. Arie Brouwer a fost revoltat şi i-a acuzat pe reprezentanţii ţărilor socialiste de duplicitate. În cele din urmă, Emilio Castro a fost ales ca nou secretar general al CMB.

Raportul enumeră calităţile noului secretar, de la care se aşteaptă: ,,să păstreze linia lui Philip Potter; să susţină poziţia ţărilor latino-americane, care este în mod tradiţional anti-americană; poziţia lui a fost influenţată puternic de faptul că a fost crescut într-o familie foarte săracă; este înţelegător faţă de ţările est-europene; este favorabil faţă de o participare mai largă a Bisericilor Ortodoxe în CMB”[26].

Grăitor pentru poziţia puternică a Bisericii Bulgare în mişcarea ecumenistă, Emilio Castro a făcut o vizită în Bulgaria în mai 1985, la doar 5 luni după ce a preluat funcţia în ianuarie 1985. Gazda sa în Bulgaria a fost mitropolitul Pangratie, care ulterior a predat un raport oficial indicând că Emilio Castro a fost decorat cu ordinul ,,Sfinţii Chiril şi Meftodie” de către Biserica Ortodoxă Bulgară[27].

Raportul despre alegerea lui Emilio Castro ca secretar general al CMB este unul dintre numeroasele documente din arhivele bulgare care arată acţiunea coordonată a reprezentanţilor Bisericilor din lumea comunistă. Nu conchide că acei reprezentanţi au ,,preluat” CMB, dar arată cum ei căutau să influenţeze procesul de luare a deciziilor al organizaţiei. Este limpede din raport că [această acţiune] era motivată de interese mai degrabă politice decât religioase, şi urmărită de serviciile securităţii statului şi agenţii lor.

Damyanov a continuat să lucreze pentru securitatea statului în anul următor. Un raport din 1986 afirmă că agentul Damyanov a obţinut ,,recent” (fără a specifica perioada) 54 de documente, cele mai importante privind:

- un plan pentru transformări structurale ale CMB;

- informaţii despre angajaţii CMB;

- materiale îndreptate împotriva ţărilor socialiste, referitoare la aşa-numita chestiune a ,,drepturilor religioase şi drepturilor omului” şi un apel pentru susţinerea creştinilor din Uniunea Sovietică.

La raport agentul a ataşat 4 volume de informaţie[28].

 

,,Ecumenismul este un cuvânt gol”

Unii reprezentanţi influenţi ai ,,vechii şcoli” de activişti ecumenişti au rămas, deşi izolaţi în perioada comunistă, în rândul ierarhiei Bisericii Ortodoxe Bulgare. Ei s-au opus tendinţelor actuale din activitatea ecumenistă a Bisericii Bulgare pe care ei le-au văzut ca făcând parte din procesul mai larg de secularizare şi o formă de colaborare cu statul asupritor. Cel mai remarcabil dintre ei a fost Mitropolitul Iosif de Varna, ales în 1937 şi privit de stat ca principala voce ,,reacţionară” din Sinod, care era bine informat despre activităţile ecumeniste ale Bisericii Ortodoxe Bulgare de dinainte de 1944. Cu toate că nu era tolerat de autorităţile comuniste, Iosif a rămas unul din membrii cu cea mai mare autoritate din Sinodul Bisericii până la moartea sa în 1988.

Unele detalii despre opiniile sale sunt date într-un raport anonim referitor la întrunirea din 1974 dintre patriarhii bulgar şi rus desfăşurată la Sofia. La întrunire au fost prezenţi majoritatea membrilor Sinodului Bisericii Bulgare, în timp ce patriarhul rus a fost însoţit numai de Mitropolitul Nicodim al Leningradului. Acest raport indică faptul că întrunirea nu a urmat programul stabilit dinainte pentru că a fost ,,sabotat” de ,,mitropolitul reacţionar Iosif de Varna”, care a luat cuvântul şi a început să vorbească despre tradiţia mistică a Bisericii Ruse, exprimându-şi opoziţia faţă de mişcarea ecumenistă, subliniind ,,tendinţele seculare primejdioase ale epocii noastre” şi insistând asupra necesităţii ca Bisericile noastre să-şi înţeleagă misiunile în ţările noastre, mergând până la a numi comunitatea ortodoxă ,,o echipă dezmembrată”[29].

Iosif a fost mustrat de mitropolitul Leningradului, care a explicat că mişcarea ecumenistă actuală ,,este un loc pentru dialog calm şi egal între Biserici” pentru că ,,apărarea păcii şi justiţia socială sunt dorite de toţi”. El a fost de acord că existau unele tendinţe negative în mişcarea ecumenistă, dar ,,Biserica Ortodoxă Bulgară care a fost mai înainte mult mai activă decât Biserica Rusă era mult mai mult de condamnat” pentru ele. De asemenea raportul îl critică pe patriarhul bulgar Maxim care nu l-a mustrat pe propriul mitropolit, mărginindu-se să remarce că ,,am fost bucuroşi să auzim răspunsul mitropolitului Nicodim la afirmaţia mitropolitului Iosif”.

A doua zi, acea discuţie a devenit un adevărat scandal în rândul clericilor bulgari. La o întrunire restrânsă între ei, mitropolitul Iosif a spus că ,,ecumenismul este un cuvânt gol, se potriveşte cu secularismul şi roadele lui se văd în parohii. Biserica este strânsă foarte tare cu uşa şi nici nu poate răsufla, în timp ce ecumeniştii păstrează tăcerea colaborând cu seculariştii şi chiar lăudându-i pe acei oameni care sunt vinovaţi pentru această situaţie”. În cele din urmă, el a fost atât de exasperat încât a adăugat: ,,Sunt un prizonier adevărat şi voi îmi spuneţi că totul este în regulă. Doar spânzurătoarea este mai grea, acesta este singurul lucru care a mai rămas”[30]. Acest schimb (de cuvinte) este cea mai notabilă ilustrare a scindării profunde din sânul ierarhiei Bisericii Ortodoxe Bulgare. Nu activitatea ecumenistă a fost cauza acelei scindări; mai degrabă ea a fost pricinuită de colaborarea anumitor clerici bulgari cu autorităţile comuniste. Însă activităţile ecumeniste s-au numărat printre principalele simptome ale acestei colaborări. Participarea la organizaţiile ecumeniste a devenit ceva ca un ,,ascensor social” pentru prelaţii Bisericii, jucând un rol important pentru alegerea conducătorilor Bisericii Bulgare.

 

Consecinţe în perioada post-comunistă

Dacă, precum în percepţia populară, securitatea statului este ,,un stat în stat”, atunci activitatea ecumenistă în timpul comunismului poate fi caracterizată ca o ,,Biserică în Biserică”. Activitatea ecumenistă a condus la o schismă în ierarhia Bisericii Ortodoxe Bulgare la începutul anilor ’1990 care a fost iniţiată de mitropoliţii care au fost cei mai loiali Partidului Comunist şi care au încercat să se instaleze ei înşişi drept conducătorii curentului de înnoire al Bisericii Ortodoxe Bulgare. Deşi nu s-a afirmat niciodată limpede, această schismă se află în spatele deciziei Bisericii Ortodoxe Bulgare de a se retrage din mişcările ecumeniste în 1998 pentru că Biserica nu avea încredere în aceia dintre reprezentanţii săi care au fost activi pe scena internaţională în perioada anterioară.

Această retragere din mişcarea ecumenistă a avut câteva consecinţe negative. A dus la izolarea suplimentară a Bisericii Ortodoxe Bulgare nu numai din dialogul ecumenist, ci şi din propria lume ortodoxă. De asemenea a fost un motiv indirect pentru izolarea Bisericii Ortodoxe de societatea bulgară. Traumatizată de experienţa sa comunistă, Biserica este plină de neîncredere faţă de teologii laici şi chiar şi astăzi nu poate crea o conducere intelectuală autentic creştină care să poată transmite mesajele Bisericii pentru publicul mai larg. Şi în final, întreaga atitudine a Bisericii Ortodoxe Bulgare faţă de participarea ei la CMB şi alte organizaţii ecumeniste în cursul perioadei comuniste face parte din incapacitatea ei generală de a înfrunta problemele care apar din trecutul său comunist.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 126/mai-iunie 2020

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] N.tr.: Despre lucrarea sa Între credinţă şi compromis, a se vedea Martie-aprilie 2010. Mozaic ecumenist – În ultimii ani, au apărut nenumărate dovezi cu privire la relaţiile existente între ideologii comunişti şi conducătorii mişcării ecumeniste, ca şi despre scopurile implicării Bisericilor Ortodoxe din blocul comunist în Consiliul Mondial al Bisericilor.

[2] N.tr.: Astăzi, această afirmaţie este parţial adevărată. De exemplu, Biserica Bulgariei a luat parte la pregătirile pentru Sinodul din Creta şi întreţine oarecare relaţii şi cu lumea catolică.

[3] N.tr.: Să remarcăm că şi înainte de instaurarea regimului comunist, în Bulgaria, ca şi în România şi alte ţări ortodoxe, ierarhii iniţiaseră activităţi ecumeniste. Exarhul Ştefan (mitropolit al Sofiei între anii 1922-1945, exarh între anii 1945-1948; † 1957) a fost unul din fondatorii mişcării ecumeniste; el a protestat iniţial faţă de ideea Moscovei ca nici una din Bisericile Ortodoxe locale să nu ia parte la prima adunare generală a Consiliului Mondial al Bisericilor, programată să aibă loc în toamna anului 1948, la Amsterdam, dar a cedat la presiuni. De asemenea, în România, ierarhii aveau relaţii ecumeniste cu lumea catolică şi mai ales cu cea protestantă, relaţii care au intrat în atenţia securităţii statului după 1947.

Mai degrabă se poate afirma – şi nici această afirmaţie nu este nouă – că regimul de la Kremlin a găsit oportună intrarea Bisericilor Ortodoxe din ţările comuniste în mişcarea ecumenistă, cu scopul infiltrării lumii occidentale. A se vedea Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic, subtitlul Care era planul întocmit de strategii Kremlinului şi cum a fost tradus în practică ?

[4] N.tr.: Cu ajutorul nepreţuit al Kremlinului.

[5] N.tr.: Este vorba de Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948, a se vedea almanahul pe anul 2017.

[6] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (Archive of the Ministry of Foreign Affairs, AMFA), fondul 10, lista 9, dosarul 1182.

N.tr.: Cum se spune astăzi, ‘follow the money’, adică ‘urmăriţi banii’. Cine are bani face cărţile:  finanţează ce organizaţii vrea, care datorită acestui sprijin financiar dobândesc importanţă, un cuvânt greu de spus, iar reprezentanţii acestor organizaţii devin vizibili şi susţin ideologiile celor care ... au plătit. Organizaţiile care nu se conformează liniei ideologice nu capătă bani şi devin invizibile.

Astăzi se ştie că CMB a susţinut tot felul de organizaţii marxiste radicale (a se vedea Septembrie 2008. Caleidoscop - Scurt periplu pe frontul campaniei de impunere a religiei unice -, subtitlul ’Consiliul Mondial al Bisericilor susţine … comunismul’). Mai mult decât atât, reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe din blocul comunist au găsit în sânul CMB ‘parteneri’ cu aceleaşi vederi comuniste şi marxiste, din mediul protestant (a se vedea Ecumenism şi comunism. Au fost reprezentanţii Patriarhiei Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor agenţi KGB ?)

[7] AMFA, fondul 10, lista 9, dosarul 1182.

[8] Arhiva Comisiei pentru Dezvăluirea Documentelor şi Declararea Afilierii Cetăţenilor Bulgari la Securitatea Statului şi la Serviciile de Spionaj ale Forţelor Armate Naţionale Bulgare – Arhiva Departamentului de Spionaj (Archive of the Committee for Disclosing the Documents and Announcing Affiliation of Bulgarian Citizens to the State Security and the Intelligence Services of the Bulgarian National Armed Forces – Intelligence Department Archive; ACDDAABCSSISBNA – I), fondul 4, lista 8, dosarul 21.

[9] AMFA, fondul 10, lista 10, dosarul 648.

[10] N.tr.: A se vedea Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe Bulgare de Răsărit.

[11] N.tr.: Pentru detalii, a se vedea articolul Ecumenism şi comunism. Au fost reprezentanţii Patriarhiei Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor agenţi KGB ?

[12] AMFA, fondul 10, lista 13, dosarul 166.

[13] AMFA, fondul 10, lista 13, dosarul 327.

[14] N.tr.: A se vedea Septembrie 2008. Caleidoscop - Scurt periplu pe frontul campaniei de impunere a religiei unice -, subtitlul ’Un apologet de frunte al transformării Bisericii Ortodoxe Ruse într-o filială a religiei mondiale: Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978)’ şi Niciodată nu am auzit astfel de lucruri minunate. Interviu cu iezuitul Miguel Arranz, martor ocular al morţii subite a Mitropolitului Nicodim (Rotov) al Leningradului în cursul audienţei la Papa Ioan Paul I, septembrie 1978.

[15] AMFA, fondul 10, lista 13, dosarul 256.

[16] J. Dimov, Schiţe ale clericilor bulgari, Vraţa, 1992, p. 187.

[17] AMFA, fondul 10, lista 13, dosarul 660A.

[18] ACDDAABCSSISBNA, Decizia # 14/14.09.2007. http://www.comdos.bg/media/stories/reshenia/14.pdf.

[19] ACDDAABCSSISBNA – M (Arhiva Ministerului de Interne), fondul 22, lista 1, dosarul 113.

[20] ACDDAABCSSISBNA – I, fondul 4, lista 8, dosarul 22, de asemenea în: ACDDAABCSSISBNA – I, fondul 4, lista 5, dosarul 38.

[21] În vocabularul securităţii statului, ,,mistic” este unul dintre cele mai ştirbitoare calificative despre oamenii Bisericii. În mod obişnuit, în document Dumnezeu este scris cu literă mică.

[22] AMFA, fondul 10, lista 10, dosarul 945.

[23] AMFA, fondul 10, lista 13, dosarul 644.

[24] AMFA, fondul 10, lista 13, dosarul 652.

[25] ACDDAABCSSISBNA – I, fondul 4, lista 8, dosarul 22.

[26] ACDDAABCSSISBNA – M, fondul 22, lista 1, dosarul 237.

[27] AMFA, fondul 10, lista 14, dosarul 1387.

[28] ACDDAABCSSISBNA – M, fondul 22, lista 1, dosarul 170.

[29] AMFA, fondul 10, lista 12, dosarul 1089 A.

[30] Ibid.