----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI

de profesor I.M. Andreev

 
 
 
* * *
 
Episcopul Maxim al Serpuhovului († 1930)
 
Chiar dacă toată lumea va intra în comuniune
cu patriarhul (eretic), eu nu voi intra
Sfântul Maxim Mărturisitorul
 

Episcopul Maxim al Serpuhovului, eparhia Moscovei, s-a numit în lume Mihail Alexandrovici Zizilenko şi s-a născut la 2 martie 1885. Părinţii săi locuiau atunci în Kalişa (Polonia), unde tatăl său era magistrat al Curţii de Circuit din Kalişa de 25 ani şi se bucura de mare respect printre oameni. Familia era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toţi cei 9 copii au crescut şi au studiat în Kalişa. Mama i-a crescut pe toţi într-un duh religios, inspirându-le copiilor dragostea de Dumnezeu, de Biserică şi de aproapele.

El era fratele mai tânăr al binecunoscutului profesor de drept criminalistic de la Universitatea din Petersburg, Alexandru Alexandrovici Zizilenko, care în 1922 a apărut ca avocat al apărării în faimosul proces al mitropolitului Veniamin. După spusele Vlădicăi Maxim, fratele lui nu era un om religios şi, la apariţia sa la procesul „feţelor bisericeşti”, a declarat la începutul mărturiei sale că el apărea, fiind ateu, doar ca reprezentant al legii şi ca apărător al justiţiei. Cu toate acestea, atunci când a aflat despre tunderea în monahism în taină a fratelui său mai tânăr, Alexandru Alexandrovici, a venit la reşedinţa acestuia şi a primit binecuvântarea sa. Potrivit văduvei lui A.A. Zizilenko (el murind curând după tunderea fratelui său), aceste evenimente (tunderea şi hirotonia întru episcop) au produs o impresie puternică asupra lui şi, pe când murea, a spus în delir: „Ei spun că nu este nici un Dumnezeu, dar până la urmă El există”.

 

Episcopul Maxim al Serpuhovului

 

După ce a terminat şcoala pregătitoare, Mihail Alexandrovici a intrat la Universitatea din Moscova, la medicină. Rudele lui au fost surprinse, deoarece tatăl său şi trei dintre fraţii lui erau avocaţi. Acest lucru se întâmpla în anul 1908. În 1911, fiind student, el s-a căsătorit cu o colegă studentă, dar a trăit cu ea doar jumătate de an. Mergând la părinţii ei în oraşul Eysk, ea a murit acolo, neputând să poarte prima ei sarcină. Ei nu au dorit cu nici un chip ca această sarcină să fie dusă la termen în mod artificial, deşi amândoi ştiau că ea era în pericol de moarte. Vlădica şi-a numit soţia răposată „dreaptă”. El, de asemenea, era foarte bolnav şi, fiind supus unei operaţii de apendicită, se simţea atât de rău, încât celor din jur le era teamă să-i spună despre moartea soţiei sale.

Atunci când a început să-şi revină, mare i-a fost durerea şi disperarea pentru pierderea suferită. După cum a relatat sora lui, în acest moment, fratele ei a avut un vis care i-a afectat foarte mult viaţa de mai târziu. El a văzut-o pe mama sa răposată, care i-a spus să se roage Sfântului Pantelimon Tămăduitorul, pe care ea îl cinstise foarte mult în timpul vieţii. În ziua următoare, Mihail a mers la paraclisul Sfântului Pantelimon din Moscova, a cumpărat o icoană mică a sfântului şi niciodată nu a dat-o nimănui, iar rugăciunile către Sfântul Pantelimon Tămăduitorul l-au ajutat mai târziu în viaţă. El a devenit credincios, deosebit de bun, săritor la durerile celorlalţi şi ajutător al celor săraci.

Dumnezeu i-a dat un mare talent muzical. El cânta minunat la pian, compunea muzică, iar ca psihiatru folosea muzica în tratarea pacienţilor săi.

După ce a absolvit universitatea, Mihail era psihiatru în Sokolniki, districtul Moscova. Când a izbucnit războiul, în 1914, a devenit doctor în Batalionul Kuban Plastan şi a fost pe frontul austriac. Aici aproape că a murit de tifos, infectându-se de la prizonierii austrieci. Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost profesor de psihiatrie la o universitate de provincie şi apoi a devenit medic practicant. În anii următori, a fost medic şef de secţie la Închisoarea Taganka din Moscova.

În 1921, sora lui din Belgrad a primit prima şi ultima scrisoare de la el. În această scrisoare, care începea cu semnul crucii, el spunea că toţi suntem păcătoşi în nenorocirile care au venit asupra noastră, că trebuie să ne rugăm Domnului şi să-I cerem iertarea şi ajutorul. Un an sau doi mai târziu a ajuns o altă scrisoare de la prieteni, în care, într-o manieră distinsă, se spunea că Mihail primise preoţia fără a-şi fi abandonat prima poziţie, adică cea de medic de închisoare. Astfel, el a devenit doctor atât trupesc, cât şi duhovnicesc; pentru moment, duşmanii nu aflaseră despre aceasta. Mai târziu, ea avea să fie înştiinţată că el fusese trimis pentru 3 ani „într-unul din centrele nordice” (adică, într-un lagăr de concentrare).

Doctorul spitalului închisorii era cunoscut de către toţi cei care erau închişi în acest loc înfricoşător, care era plin peste măsură în primul rând cu delincvenţi, dar într-o măsură considerabilă şi cu deţinuţi politici; toţi îl ştiau şi îşi aduceau aminte de cel care fusese socotit multă vreme îngerul păzitor al închisorii.

În acest post dificil, el nu era doar medic, ci şi un mare cunoscător al inimilor, un mângâietor şi un părinte. Înaintea lui, a medicului, nu mai puţin adesea ca înaintea unui preot, se mărturiseau cei mai vechi şi mai incorigibili delincvenţi, găsind pentru ei înşişi nu doar mângâiere, ci şi o întoarcere la o viaţă cinstită. Mulţi din Moscova ştiau că el dormea adeseori pe scânduri goale, mânca hrană de închisoare şi împărţea tot salariul său deţinuţilor. El se comporta astfel nu doar în vremea bolşevicilor, ci şi înainte, în vremea ţarului.

 

Fiind un om profund religios, pe când încă era laic, a făcut cunoştinţă cu patriarhul Tihon, pe care l-a preţuit profund. Patriarhul îl iubea mult pe doctorul Zizilenko şi adesea se folosea de sfatul lui. În timp, relaţia lor a luat forma celei mai calde prietenii. Potrivit vlădicăi Maxim, patriarhul îi încredinţa cele mai intime gânduri şi sentimente ale sale. Astfel, de exemplu, într-una din conversaţiile lor, patriarhul şi-a exprimat îndoielile dureroase cu privire la beneficiile unor viitoare concesii în faţa puterii sovietice. Făcând aceste concesii, el devenea din ce în ce mai convins, cu oroare, că graniţa cererilor politice ale puterii sovietice se găsea dincolo de limitele credinţei faţă de Hristos şi Biserică. Şi nu cu mult înainte de moartea sa, patriarhul şi-a exprimat gândul că, în mod evident, singura modalitate ca Biserica Ortodoxă Rusă să-şi păstreze credinţa faţă de Hristos ar fi ca, în viitorul apropiat, să meargă în catacombe.

Prin urmare, patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe doctorul Zizilenko să accepte tunderea monahală în taină şi apoi, în caz că în viitorul apropiat înalta ierarhie bisericească avea să-L trădeze pe Hristos şi să cedeze puterii sovietice libertatea Bisericii, să devină episcop.

În timp ce ne spunea nouă, medicilor închişi la Solovki şi adevăraţi tihoniţi, despre refuzul patriarhului Tihon de a-l binecuvânta pe unul din participanţii la Mişcarea Albă, vlădica a relatat în detaliu despre grija extremă a întâistătătorului Bisericii, care nu arăta celor din preajma sa adevărata sa atitudine profundă faţă de chestiunile politice, dar descoperea aceasta în strictă confidenţialitate prietenului său nu mai puţin precaut, ca şi despre imensa bucurie pe care o avea cu privire la activitatea mitropolitului Antonie [Hrapoviţki] în străinătate. „Cum de ei înţeleg bine totul şi evident nu mă judecă ?”, s-a exprimat odată patriarhul lăcrimând, având în minte activitatea aşa-numitului Sinod de la Karloviţ[1].

Vlădica Maxim ne-a spus în detaliu despre numeroasele încercări de a-l ucide pe patriarhul Tihon. Odată, un presupus nebun s-a aruncat asupra patriarhului cu un cuţit, când acesta ieşea din altar. În mod neaşteptat, însă, în locul patriarhului Tihon a ieşit altcineva din altar, iar ‘nebunul’, fiind „surprins în mod raţional”, nu i-a făcut nici o rană celui care a ieşit. Altădată, când ucenicul de chilie al patriarhului a fost omorât, ucigaşul alerga prin camerele patriarhului fără să-l remarce pe patriarh care stătea într-un fotoliu. De asemenea, au fost făcute câteva încercări de a-l otrăvi cu ajutorul medicamentelor care i se trimiteau.

Vlădica Maxim ne-a vorbit şi despre unele neînţelegeri cu patriarhul Tihon. Cea mai importantă dintre acestea constă în faptul că întâistătătorul era înclinat spre optimism, crezând că toate terorile vieţii sovietice ar fi putut trece încă, şi că Rusia ar mai fi putut renaşte prin pocăinţă. Cu toate acestea, vlădica Maxim era înclinat către o perspectivă pesimistă asupra evenimentelor care aveau loc şi credea că noi intrasem deja în zilele de pe urmă ale epocii apocaliptice. „Evident – a concluzionat vlădica Maxim zâmbind (ceea ce se întâmpla rar) –, ne-am molipsit puţin unul pe celălalt cu atitudinile noastre: eu l-am molipsit de pesimism, şi el pe mine de optimism”.

Patriarhul Tihon a murit pe 25 martie 1925, fiind, potrivit vlădicăi Maxim, fără îndoială otrăvit. ‘Testamentul’ patriarhului, după afirmaţia categorică a vlădicăi Maxim, era contrafăcut. În acelaşi timp, el a citat opinia autorizată asupra acestei chestiuni a fratelui său, profesor de drept criminalistic.

Mihail Alexandrovici a împlinit voia patriarhului Tihon şi, în 1927, când mitropolitul Serghie a publicat binecunoscuta sa Declaraţie, el a primit tunderea în monahism în taină cu numele de Maxim şi a devenit primul episcop secret din catacombe.

Când noul episcop ilegal a apărut în secret în Serpuhov, fiind hirotonit în Petrograd de către „rebelul” şi „suspendatul din funcţie” Episcop Dimitrie de Gdov, care atunci, ca succesor al mitropolitului Iosif, conducea întreaga opoziţie faţă de mitropolitul Serghie, şi când credincioşii din Moscova au recunoscut în persoana noului episcop pe medicul din Taganka, acest eveniment a produs o impresie puternică. În Serpuhov, în foarte scurt timp, toate cele 18 parohii s-au supus noului episcop, adică opoziţiei. În Kolomna vecină s-a întâmplat acelaşi lucru. În Zvenigorod, Volokolamsk, Pereyaslav Zadesski şi în alte oraşe, un număr semnificativ de parohii au urmat exemplul din Serpuhov.

De mare interes este următorul document: o declaraţie trimisă mitropolitului Serghie de către clerul şi mirenii din Serpuhov pe 30 decembrie 1927, care cu certitudine a fost scrisă nu fără influenţa, editarea sau chiar paternitatea episcopului Maxim.

 

„În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.

Nemaigăsind cu putinţă a rămâne pe acea cale alunecoasă şi ambiguă pe care înalt prea sfinţia voastră, prin declaraţia şi hotărârile prea sfinţiei voastre, aţi aşezat întreaga Biserică Ortodoxă, şi supunându-ne glasului conştiinţei şi datoriei înaintea lui Dumnezeu şi a credincioşilor, noi, subsemnaţii, rupem comuniunea canonică şi de rugăciune cu prea sfinţia voastră şi cu aşa-numitul ‘Sinod patriarhal’ şi refuzăm să vă recunoaştem ca locţiitor al scaunului patriarhal, pentru următoarele motive:

  1. Declaraţia prea sfinţiei voastre din 16 iulie, ukazul din 20 octombrie şi tot ceea ce este cunoscut despre conducerea Bisericii de către prea sfinţia voastră vorbesc în mod manifest despre faptul că aţi aşezat Biserica în dependenţă de autoritatea civilă şi aţi privat-o de libertatea şi independenţa ei intrinsecă, prin aceasta încălcând de asemenea canoanele bisericeşti şi mergând împotriva decretelor autorităţii civile.
  2. Astfel, nu sunteţi altceva decât un continuator al aşa-numitei mişcări ‘renovaţioniste’ (Biserica Vie), doar într-o formă mai rafinată şi foarte periculoasă, deoarece, în timp ce vă declaraţi ataşamentul faţă de Ortodoxie şi menţinerea canonicităţii, înceţoşaţi minţile credincioşilor şi tăinuiţi în mod conştient de ochii lor prăpastia către care duc cu repeziciune Biserica toate decretele prea sfinţiei voastre.
  3. Rezultatele politicii prea sfinţiei voastre sunt înaintea noastră. Credincioşii oraşului Serpuhov, tulburaţi de hotărârile prea sfinţiei voastre, sunt stăpâniţi de o nelinişte foarte puternică şi de perplexitate cu privire la destinul Sfintei Biserici Ortodoxe. Noi, păstorii lor, puşi de prea sfinţia voastră pe un drum ambiguu, nu numai că nu le putem linişti minţile şi inimile, ci mai degrabă trezim de partea lor suspiciunea de trădare a lucrării Ortodoxiei şi trecerea în tabăra ‘renovaţionismului’.

Toate acestea ne silesc în mod imperios să ne ridicăm cu curaj glasurile şi să încetăm tăcerea noastră de acum deja criminală cu privire la greşelile şi acţiunile incorecte ale prea sfinţiei voastre şi, cu binecuvântarea Episcopului Dimitrie al Gdovului, să ne separăm de prea sfinţia voastră şi de cei care vă înconjoară. Părăsindu-vă, noi nu ne despărţim de locţiitorul legitim, mitropolitul Petru, şi ne vom supune judecăţii unui viitor sinod. Fie ca acest dorit sinod, singurul nostru judecător competent, să nu socotească curajul nostru drept vină. Fie ca el să nu ne judece a fi dispreţuitori ai sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi, ci doar temători de a le încălca”.

 

Influenţa episcopului Maxim a crescut în mod constant şi s-a intensificat îndeosebi atunci când a fost introdusă în liturghia din Petrograd vestita „rugăciune pentru Sfânta Biserică”, care însă a primit printre credincioşi titlul de „rugăciune cu privire la bolşevici”. Zvonurile atribuiau calitatea de autor al acestei rugăciuni nimănui altuia decât episcopului Maxim. Soarta sa era pecetluită. Autorităţile sovietice îl cunoşteau ca medic, ca angajat sovietic. Apariţia lui în rasă neagră în fruntea unei Biserici mărturisitoare le părea cea mai mare obrăznicie.

În noua sa poziţie, vlădica nu a rămas multă vreme. El a fost arestat la jumătatea anului 1929 şi, prin urmare el a petrecut 2 ani întregi în închisoare înainte de a dobândi cununa de mucenic.

Episcopul secret s-a comportat deosebit de prudent, şi când a fost arestat ca urmare a raportului unui informator, a răspuns la interogatoriu atât de înţelept, încât autoritatea de investigaţie a Poliţiei Secrete nu l-a putut acuza de nimic, cu excepţia însuşi faptului că fusese tuns în monahism în taină în timp ce lucra totodată ca medic şef al închisorii Taganka, şi ei s-au limitat la o pedeapsă de „3 ani în lagărul de concentrare Solovki” (potrivit art. 58, pct. 10, adică pentru propagandă contra-revoluţionară).

 

La sfârşitul lui octombrie 1929, un medic nou a venit la secţia 4 a Lagărului de Distribuţie Specială Solovki, de pe Insula Solovki din Marea Albă, împreună cu unul din grupurile de noi deţinuţi. Comandantul lagărului l-a dus la compania 10, unde se erau amplasaţi lucrătorii diviziei sanitare, l-a condus în camera medicilor şi l-a prezentat: „Aveţi aici un nou medic pentru voi, profesorul doctor în medicină Mihail Alexandrovici Zizilenko”. Noi, medicii deţinuţi ai diviziei sanitare a lagărului, am mers la noul nostru camarad de închisoare şi ne-am prezentat. Colegul nostru nou venit era înalt de statură, cu o înfăţişare herculeană, o barbă gri deasă şi sprâncene gri care atârnau sever deasupra ochilor albaştri blânzi.

Cu o săptămână înainte de venirea doctorului Zizilenko, noi am fost informaţi de către prietenii noştri de la biroul diviziei sanitare că nou-aşteptatul medic nu era un om obişnuit, ci că a fost întemniţat cu un dosar ,,secret” special şi se afla într-o situaţie specială, sub supraveghere specială, şi că era posibil să nu i se permită nici măcar să lucreze ca medic, ci să fie transferat la compania 14 specială, aşa-numita companie a ,,celor interzişi”, cărora le este interzis să lucreze în specialitatea lor şi trebuie să petreacă întreaga perioadă de condamnare în aşa-numita muncă fizică grea ,,generală”. Motivul pentru o astfel de situaţie „specială” era acesta: doctorul Zizilenko, în timp ce era medic şef la închisoarea Taganka în Moscova, era în acelaşi timp episcop secret, având numele monahal de Maxim, episcop de Serpuhov.

După un schimb de opinii asupra unor chestiuni generale, toţi trei, care eram medici, i-am spus noului venit că îi cunoşteam trecutul, motivul arestării şi întemniţării la Solovki, şi am mers la el pentru binecuvântare. Chipul medicului-episcop a devenit concentrat, sprâncenele sale gri au devenit încă mai unite, şi el ne-a binecuvântat încet şi solemn. Ochii săi albaştri au devenit şi mai calzi, mai blânzi şi luminaţi de o lumină plină de bucurie.

O întreagă săptămână s-a scurs pentru noi într-o aşteptare apăsătoare, până când, în cele din urmă, situaţia noului medic a fost clarificată. El nu a fost transferat în compania ,,celor interzişi”. Conducătorul întregii divizii sanitare a Lagărelor Solovki, dr. V.I. Yakhontov (un fost deţinut criminal, care, după expirarea condamnării sale, a rămas să lucreze ca medic în Poliţia Politică), chiar a vrut să-l numească pe doctorul Zizilenko, ca medic experimentat, şeful diviziei sanitare de la secţia 4 (adică, pentru întreaga Insulă Solovki), dar această propunere a întâmpinat opoziţie din partea şefului secţiei de informare-interogare, cea mai teribilă secţie din lagăre, de care depindea în întregime soarta şi viaţa tuturor deţinuţilor. Poziţia de medic al infirmeriei centrale i-a fost de asemenea interzisă doctorului Zizilenko.

 

Mânăstirea Soloveţk, transformată în lagăr de concentrare

 

Şi astfel, acest medic experimentat, matur a fost numit să se ocupe de una din barăcile cu bolnavi de tifos şi a fost subordonat unui medic mai tânăr, care avea autoritate administrativă. Însă curând, au fost descoperite talentele şi experienţa excepţionale ale doctorului Zizilenko ca medic curant, şi ei au început să-l cheme pentru ae se consulta cu el în toate cazurile complicate. Până şi conducătorii mari ai lagărului, agenţi comunişti-GPU importanţi, au început să apeleze la el pentru ajutor medical pentru ei înşişi şi familiile lor. Aproape toţi medicii – atât cei tineri, cât şi cei în vârstă – au început să înveţe de la noul lor coleg, profitând de sfatul său şi studiind metoda lui de diagnosticare.

La sfârşitul anului 1929 a izbucnit o epidemie de febră tifoidă în Solovki, care a luat repede proporţii înspăimântătoare: din cei 18.000 de deţinuţi aflaţi pe insulă, la sfârşitul lui ianuarie 1930, 5.000 erau bolnavi. Rata mortalităţii era extrem de mare, de 20-30%. Şi doar în secţia care se afla în grija doctorului Zizilenko rata mortalităţii nu depăşea 8-10%. Medicul-episcop examina fiecare nou bolnav în mare amănunt, şi prima înregistrare din istoricul bolii sale era întotdeauna uriaşă. Pe lângă diagnosticul de bază al bolii principale, doctorul scria întotdeauna diagnosticele tuturor bolilor care însoţeau afecţiunea de bază şi oferea o concluzie detaliată asupra stării fiecărui organ în parte. Diagnosticele sale erau întotdeauna precise şi fără greşeală, aşa cum confirmau autopsiile celor morţi: nu s-a observat niciodată nici cea mai mică discrepanţă între diagnosticul său clinic şi raportul anatomo-patologic.

În general, prescripţiile sale medicale erau puţine, dar adeseori la medicaţia de bază ar fi adăugat unele medicamente suplimentare, al căror rol nu era întotdeauna clar nici măcar medicilor. În cazurile grave şi lipsite de speranţă din punct de vedere medical, el prescria uneori un tratament foarte complicat, pe care el cerea să fie urmat întocmai, fără abateri, în ciuda faptului că felurite medicamente trebuiau să fie administrate la fiecare oră timp de mai multe zile în acelaşi timp. Odată, a examinat cu atenţie un bărbat bolnav şi a dat o prescripţie medicală pentru el, iar la următoarea vizită doctorul Zizilenko, pare-se, i-a acordat acestuia puţină atenţie şi s-a oprit la patul său nu mai mult de un minut, luându-i pulsul şi uitându-se intens în ochii lui. Celor mai mulţi bolnavi nu le plăcea aceasta, şi existau multe plângeri privind „neglijenţa” doctorului.

Odată, doctorul Zizilenko a fost chiar chemat pentru această pricină ca să dea explicaţii şefului diviziei sanitare. În justificarea sa, medicul-episcop a indicat statisticile privind rata mortalităţii la secţia încredinţată lui (extrem de scăzută comparativ cu celelalte secţii şi cu toţi ceilalţi medici) şi exactitatea diagnosticelor sale. În timp ce îşi vizita cu „neglijenţă” bolnavii, el se oprea uneori înaintea unui pat şi cu atenţie, ca prima dată, examina pacientul din nou, schimbându-i tratamentul. Aceasta însemna întotdeauna că avusese loc o înrăutăţire gravă a condiţiei pacientului, de care pacientul însuşi nu se plânsese încă.

Bolnavii mureau întotdeauna în braţele lui. Părea că momentul apropierii morţii era întotdeauna ştiut cu exactitate de el. Până şi noaptea venea brusc în secţia lui la un muribund, cu câteva minute înainte de moartea acestuia. Închidea ochii fiecărui mort, îi îndoia mâinile pe piept în formă de cruce şi stătea în linişte, fără a se mişca, timp de câteva minute. În mod evident, el se ruga. În mai puţin de un an, noi, toţi colegii săi, am ajuns să înţelegem că el era nu numai un medic remarcabil, ci şi un mare om al rugăciunii.

În relaţiile personale, medicul-episcop, pe care noi toţi, în camera medicilor, îl numeam „vlădica”, era foarte rezervat, mai degrabă sec, uneori chiar sever, închis în sinea sa, taciturn, necomunicativ până la extrem. În ce-l privea, el prefera să nu spună nimic. Subiectele conversaţiei sale aveau legătură întotdeauna sau cu bolnavii, sau (în cercul acelor persoane care îi erau foarte apropiate duhovniceşte) cu situaţia Bisericii.

 

Sosirea Vlădicăi Maxim la Solovki a produs o mare schimbare în atitudinea clerului care era întemniţat. În această perioadă, în secţia 4 a lagărelor de la Solovki (adică, de pe întreaga Insulă Solovki), printre episcopii şi preoţii deţinuţi a fost observată aceeaşi schismă care avusese loc ,,în libertate” după binecunoscuta Declaraţie a mitropolitului Serghie. O parte din episcopat şi clerul de mir rupsese complet comuniunea cu mitropolitul Serghie, rămânând credincioşi poziţiei neclintite a mitropoliţilor Petru, Chiril, Agatanghel şi Iosif, Arhiepiscopului Serafim de Uglich şi multor altora care îşi mărturisiseră credinţa faţă de Hristos şi de Biserică prin mărturisire şi mucenicie.

Însă, alţii deveniseră „serghianişti”, care acceptau aşa-numita „politică bisericească nouă” a mitropolitului Serghie, care a întemeiat Biserica Sovietică şi a iscat o schismă neo-renovaţionistă. Dacă printre prizonierii care sosiseră la Solovki înainte de publicarea Declaraţiei mitropolitului Serghie, la început majoritatea erau ,,serghianişti”, printre noii prizonieri, care veniseră după Declaraţie, dimpotrivă, predominau aşa-numiţii „iosifiţi”, numiţi după mitropolitul Iosif, în jurul căruia se grupaseră cea mai mare parte a fiilor credincioşi şi neşovăitori ai Bisericii. Odată cu sosirea de noi deţinuţi, numărul celor din urmă a crescut tot mai mult.

Chiar înaintea sosirii vlădicăi Maxim, la Solovki erau următorii episcopi „iosifiţi”: episcopul Victor Glazovski (primul care a scris o epistolă acuzatoare împotriva Declaraţiei mitropolitului Serghie), episcopul Ilarion, vicar de Smolensk, şi episcopul Nectarie Trezvinski. De „serghianişti” aparţineau: Arhiepiscopul Antonie de Mariupol şi episcopul Ioasaf (prinţul Jevakov). Mai puţin violent, dar „serghianist” era arhiepiscopul Ilarion Troiţki, care condamnase Declaraţia mitropolitului Serghie, dar nu rupsese comuniunea cu el, ca întâistătătorul „corect din punct de vedere canonic” al Bisericii Ruse.

Sosirea vlădicăi Maxim a crescut în mod uluitor influenţa (care deja predominau înainte de aceasta) ,,iosifiţilor”.

Când, după interdicţiile extrem de severe impuse de mitropolitul Serghie asupra „celor neascultători”, aceştia din urmă au început să fie arestaţi şi executaţi, atunci adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a început să intre în catacombe. Mitropolitul Serghie şi toţi „serghianiştii” au tăgăduit în mod categoric existenţa Bisericii din Catacombe. „Serghianiştii” de la Solovki, bineînţeles, nu credeau de asemenea în existenţa ei. Şi pe neaşteptate un martor viu: primul episcop din catacombe, Maxim de Serpuhov, a venit la Solovki.

Arhiepiscopul Ilarion Troiţki a fost dus curând undeva afară din Solovki, şi odată cu el a dispărut şi atitudinea „serghianistă” a multora. Doar arhiepiscopul Antonie şi, în special, episcopul Ioasaf (Jevakov) au rămas „serghianişti” persistenţi. Ei nu doreau nici măcar să se întâlnească şi să stea de vorbă cu episcopul Maxim. Pe de altă parte, episcopii Victor, Ilarion de Smolensk şi Nectarie au găsit foarte repede posibilitatea nu numai de a se întâlni, ci şi de a sluji împreună cu vlădica Maxim în taină slujbe în catacombe, în adâncurile pădurilor din Solovki. Cât despre „serghianişti”, ei se purtau cu extremă prudenţă şi nu organizau niciodată nici un fel de slujbe secrete. În schimb, autoritatea lagărului îi trata cu mai multă condescendenţă decât pe episcopii, preoţii şi laicii despre care se ştia că „nu l-au recunoscut” pe mitropolitul Serghie sau „Biserica Sovietică”.

Toţi cei arestaţi pentru probleme bisericeşti (şi, potrivit statisticilor secrete oficiale, în 1928-1929, la Solovki aşa erau nu mai puţin de 20% dintre ei) erau întrebaţi în mod invariabil la interogatorii care era atitudinea lor faţă de mitropolitul „nostru” Serghie, care conducea „Biserica Sovietică”. În acelaşi timp, anchetatorii GPU, jubilând, cu o bucurie răutăcioasă şi cu sarcasm, demonstrau „stricta canonicitate” a mitropolitului Serghie şi a Declaraţiei sale, care „nu încălca nici canoanele, nici dogmele”.

Negând Biserica din Catacombe, „serghianiştii” de la Solovki negau de asemenea „zvonurile” că s-ar fi scris epistole acuzatoare şi că delegaţii protestatare din eparhii ar fi mers la mitropolitul Serghie. Descoperind că eu, un laic, făcusem parte dintr-o astfel de delegaţie, o dată, Arhiepiscopul Antonie de Mariupol, fiind bolnav la infirmerie, şi-a exprimat dorinţa de a asculta relatarea mea despre vizita mea la mitropolitul Serghie împreună cu reprezentanţi ai episcopatului şi clerului de mir. Vlădicii Victor şi Maxim m-au binecuvântat să merg la infirmerie unde se afla arhiepiscopul Antonie şi să-i vorbesc despre această vizită. În caz că el, după relatarea mea, ar arăta solidaritate cu cei care au protestat împotriva „noii politici bisericeşti”, mi se permitea să primesc binecuvântarea lui. Dar dacă el persista în „serghianism”, nu trebuia să-i primesc binecuvântarea.

Conversaţia mea cu arhiepiscopul Antonie a durat mai mult de două ore. I-am povestit în detaliu despre delegaţia istorică a Eparhiei de Petrograd din 1927, după care a avut loc schisma bisericească. La sfârşitul relatării mele, arhiepiscopul Antonie mi-a cerut să-i vorbesc despre persoana şi activitatea vlădicăi Maxim. I-am răspuns foarte rezervat şi scurt, şi el a remarcat că nu aveam încredere deplină în el. El m-a întrebat de ce. I-am răspuns sincer că noi, cei din catacombe, ne temeam nu numai de agenţii GPU, ci şi de „serghianişti”, care de multe ori ne dăduseră pe mâinile agenţilor GPU. Arhiepiscopul Antonie a fost foarte supărat la auzul acestora şi s-a plimbat mult timp în camera medicilor în care eu îl chemasem ca pentru o examinare, fiind medic-consultant. Apoi brusc el a spus în mod decisiv: „Cu toate acestea, voi rămâne cu mitropolitul Serghie”. Eu m-am ridicat, m-am înclinat şi eram gata să plec. El şi-a ridicat mâna pentru binecuvântare, dar eu, amintindu-mi sfatul vlădicilor Victor şi Maxim, am evitat să primesc binecuvântarea şi am plecat.

Când i-am povestit vlădicăi Maxim ce se întâmplase, el a afirmat din nou că nu trebuie să iau niciodată binecuvântare de la „serghianiştii” îndârjiţi. „Biserica Sovietică şi cea din Catacombe sunt incompatibile”, a spus vlădica Maxim, cu emfază, în mod ferm şi cu convingere, şi după o tăcere a adăugat încet: „Biserica din Catacombe secretă, din pustietate, i-a anatematisit pe ‘serghianişti’ şi pe cei care sunt cu ei”.

 

În ciuda stricteţii extreme a disciplinei din lagărul Solovki, care însemna că ei riscau să fie torturaţi şi împuşcaţi, vlădicii Victor, Ilarion, Nectarie şi Maxim nu numai că slujeau adeseori împreună în taină în pădurile insulei, ci şi au săvârşit hirotonii de noi episcopi. Acestea erau săvârşite în cea mai mare taină chiar faţă de cei mai apropiaţi ai celor hirotoniţi, astfel încât, în caz de arest şi tortură, ei să nu poată da în mâinile GPU episcopi cu adevărat secreţi. Abia în ajunul plecării mele de la Solovki am aflat de la prietenul meu apropiat, un preot celibatar, că el nu mai era preot, ci episcop.

Părintele duhovnicesc comun al întregului episcopat din catacombe şi al clerului laic de pe Insula Solovki era remarcabilul mărturisitor, şi mai apoi mucenic, protoiereul Nicolae Piskanovski (din oraşul Voronej). Vlădica Maxim îl respecta profund şi îl numea „dreptar al Ortodoxiei”. Odată, vlădica Maxim, cu mare tulburare a sufletului şi cu lacrimi din inimă (el se găsea arareori într-o astfel de stare), mi-a arătat o carte poştală pe care părintele Nicolae o primise de la soţia şi tânărul său fiu. Pe această carte poştală erau scrise următoarele: „Ne bucurăm întotdeauna, gândindu-ne la suferinţele tale pentru Hristos şi pentru Biserica Lui, pătimite în lagărul de concentrare. Fie ca şi tu să te bucuri că şi noi am devenit vrednici încă o dată şi încă o dată să fim prigoniţi pentru Domnul”.

La Solovki aveam câteva „biserici” catacombe secrete, dar preferatele noastre erau două: Catedrala Sfânta Treime şi Biserica Sfântul Nicolae Făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul unei păduri dese, în direcţia Zonei de Repartiţie „Savvati”. Acoperişul acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica Sfântul Nicolae era situată în pădurea adâncă către Zona de Repartiţie „Muksolm”. Era un desiş alcătuit în mod natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea slujbele secrete se săvârşeau aici, în Biserica Sfântul Nicolae. În Catedrala Sfânta Treime, slujbele se săvârşeau doar vara, la marile praznice şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Cincizecimii. Dar câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se săvârşeau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929, slujba celor 12 Evanghelii s-a ţinut în camera medicilor din compania 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au ţinut slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s-a citit un ordin în toate companiile prin care se înştiinţa că în următoarele 3 zile nu i se permitea nimănui să părăsească companiile după ora 8 p.m., cu excepţia unor circumstanţe excepţionale şi cu un permis special, scris de comandantul lagărului.

Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele noastre după o zi de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la noi şi ne-a spus că un epitaf de mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul – urma să aibă loc şi avea să înceapă într-o oră. „Unde ?” – a întrebat vlădica Maxim. „În containerul pentru uscat peşte care este aproape de pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai bine să vină câte unul o dată”.

Într-o jumătate de oră, vlădica Maxim şi cu mine am părăsit compania noastră şi am pornit spre ‘adresa’ indicată. De două ori patrulele ne-au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ce aveau să facă ceilalţi ? Vlădica Victor, vlădica Ilarion, vlădica Nectarie şi părintele Nicolae ? Vlădica Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; şi ceilalţi ţeseau năvoade ... Aici era marginea pădurii. Aici era containerul, de circa 8 metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două ori. Deschide părintele Nicolae. Vlădica Victor şi vlădica Ilarion sunt deja aici ... În câteva minute vine şi vlădica Nectarie. Interiorul containerului a fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că nu aveam trupuri, ci doar suflete. Nimic nu tulbura sau nu interfera cu rugăciunea ... Nu îmi amintesc cum am ajuns „acasă”, adică la companiile noastre. Domnul ne-a acoperit !

Slujba luminoasă de Paşti a avut loc în camera noastră, a medicilor. Către miezul nopţii, sub felurite pretexte urgente aranjate de secţia medicală, fără nici un fel de permis scris, toţi cei care intenţionau să vină s-au adunat, aproximativ 15 persoane în total. După utrenie şi liturghie, ne-am aşezat [la masă] şi am lăsat postul. Pe masă erau cozonac pascal şi brânză, ouă vopsite, mâncare rece, vin (drojdie lichidă cu extract de merişor şi zahăr). Pe la ora 3 ne-am despărţit.

Turele de control ale companiei noastre erau făcute de comandantul lagărului înainte şi după slujbe, la 11 p.m. şi 4 a.m. Găsindu-ne pe noi, patru medici în frunte cu vlădica Maxim, la ultima sa tură, comandantul a spus: „Ce este, doctorilor, nu dormiţi ?” Şi îndată a adăugat: „Aşa noapte ... şi să nu vrei să dormi !” Şi a plecat.

„Doamne Iisuse Hristoase ! Îţi mulţumim pentru minunea milostivirii şi puterii Tale”, a spus cu emoţie vlădica Maxim, exprimând sentimentele noastre comune.

Noaptea albă de la Solovki se apropia de sfârşit. Dimineaţa pascală, delicată şi trandafirie de la Solovki, soarele jucând de bucurie, dădeau bineţe mânăstirii prefăcute în lagăr de concentrare, transformându-l în oraşul invizibil Kitej şi umplând sufletele noastre libere cu o bucurie tihnită, nepământească. Mulţi ani au trecut de atunci, dar amintirea parfumată a acestei dimineţi pascale delicate este într-un mod de neuitat vie; parcă a fost ieri. Şi inima ştie că printre noi se afla atunci un sfânt.

Vlădica Maxim era prietenos îndeosebi cu vlădica Victor, care era total opusul episcopului-medic. Vlădica Victor era mic de statură, îndesat, plin de veselie, deschis, accesibil, prietenos cu toţi, vorbăreţ. „Trebuie să mângâi pe fiecare om cu ceva”, spunea el, şi pe fiecare om pe care îl întâlnea ştia cum să-l mângâie, cum să-l facă fericit, cum să-i smulgă un zâmbet. El venea adeseori şi vorbea îndelung cu vlădica Maxim despre destinul Bisericii Ortodoxe Ruse. Fiind un optimist, el încerca în mod constant să-l ‘infecteze’ pe vlădica Maxim cu credinţa sa în viitorul strălucitor al Rusiei; dar cel din urmă rămânea un pesimist sau, aşa cum se definea el însuşi în cuvintele lui Constantin Leontiev, „un pesimist optimist”. Sfârşitul tragic al istoriei lumii se apropie, şi prin urmare, potrivit cuvântului Domnului, omul trebuie „să-şi plece capul” în aşteptarea biruinţei certe a adevărului lui Hristos.

Pe 21 ianuarie/3 februarie 1930, de ziua Sfântului Maxim Mărturisitorul (ziua de nume a vlădicăi Maxim), noi, medicii, am strâns împreună [bani] şi am cumpărat de la magazinul din lagărul nostru o ceaşcă de ceai de porţelan „pontificală”, imensă, executată cu extrem de multă măiestrie, şi i-am înfăţişat-o solemn ca pe un dar iubitului nostru vlădică. Vlădica mânca puţin, dar îi plăcea să bea ceai. Darul a avut un mare succes. Această zi am petrecut-o în întregime din nou, ca de Paşti, în camera noastră, şi vlădica Victor ne-a spus multe amănunte interesante din procesul Sfântului Maxim Mărturisitorul. „Sunteţi binecuvântat, prea sfinţite, să purtaţi numele unui atât de mare protector ceresc şi mărturisitor în zilele noastre”, şi-a încheiat relatarea sa vlădica Victor cu sinceră bucurie.

Pe 5/18 iulie 1930, de praznicul Sfântului Serghie de Radonej, prietenii noştri din biroul diviziei sanitare m-au informat că voi fi arestat noaptea şi voi fi trimis cu un „convoi special” la Leningrad, pentru „noi afaceri”. Prevenit, m-am pregătit, mi-am luat rămas bun de la prieteni şi, fără a mă întinde ca să dorm, am început să-mi aştept arestarea. Auzind la 2 dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula noastră era la etajul doi), i-am făcut metanie vlădicăi Maxim (care de asemenea nu dormea) şi l-am rugat să mă binecuvânteze şi să se roage ca Domnul să-mi dea putere să îndur supărările, suferinţele care vor veni şi probabil tortura şi moartea. Vlădica s-a ridicat în picioare, s-a ridicat în toată statura sa herculeană (mi s-a părut că el crescuse şi devenise enorm), m-a binecuvântat încet, m-a sărutat de trei ori, şi a spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta va fi cruţată, şi în cele din urmă vei ieşi din închisoare. Însă în ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi ... mă vor împuşca ! Şi tu să te rogi pentru mine, câtă vreme sunt în viaţă şi, îndeosebi după moartea mea”.

 

Sfântul Nou Mucenic Maxim, episcopul Serpuhovului († 1930)

 

Proorocia vlădicăi Maxim s-a împlinit întocmai. În decembrie 1930, el a fost arestat şi dus la Moscova. Presa rusă din străinătate a publicat următoarea notă în 1931: „Vatican, 30 noiembrie. Abia astăzi Comisia ‘Pro-Rusia’ a Vaticanului a primit vestea morţii lui Maxim, episcop ortodox de Serpuhov. Episcopul Maxim a fost împuşcat pe 6 iulie de către bolşevici pentru că a refuzat să-l recunoască pe mitropolitul Serghie, care, după cum se ştie, s-a împăcat cu autoritatea sovietică”.

Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău Maxim, primul episcop din catacombe al mult-pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse.

 

* * *

 

Nota editorului în limba engleză

Sfinţenia episcopului mucenic Maxim – nu numai prin mucenicie, ci şi prin viaţa sa – străluceşte limpede în această relatare la prima mână (tipărită iniţial în Calea Ortodoxă, Jordanville, 1951). O mărturie recentă a acesteia este adusă de nepoata sa, care locuieşte în New York. Chiar în acest an ea a fost salvată dintr-o situaţie aproape imposibilă printr-un ajutor neîndoios ceresc, şi scrie următoarele: „Cred cu tărie că aceasta s-a întâmplat deoarece unchiul meu s-a rugat pentru mine înaintea Domnului”.

Şi astfel noi putem crede că creştinul ortodox de astăzi are o mijlocire cerească aparte în necazuri şi în încercările credinţei, atât prin episcopul-mucenic Maxim, cât şi prin întregul sobor al milioanelor de noi mucenici ai jugului comunist ateu.

Sfinte Noule Mucenice Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Amin.

 

 

* * *

 
Episcopul Ierotei de Nikolsk şi prietenul său, ieroschimonahul Serafim († 1928)
 
Păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi
(Ioan 10, 11)
 

Primul mucenic al Bisericii din catacombe, care a murit exact pentru curăţia Bisericii lui Hristos chiar la începutul apariţiei nelegiuitului serghianism, a fost un ierarh tânăr şi râvnitor, binecunoscut patriarhului Tihon, Episcopul Ierotei [Athonik] de Nikolsk din eparhia Ustiug cel Mare, un vicariat al Vologdăi. Şi pământul muceniciei sale, câmpiile din nordul Rusiei, cândva bogat în sfinţi monahi slăviţi ai „Tebaidei de Nord”, a devenit încă mai plin de sfinţi, dar acum de mucenicii şi mărturisitorii Bisericii lui Hristos.

Episcopul Ierotei era foarte mult iubit şi foarte popular printre membrii turmei sale. Sinceritatea lui şi refuzul său de a se supune mitropolitului Serghie [Stragorodski] şi noii sale politici bisericeşti sau de a se ruga, în timpul slujbelor bisericeşti, pentru statul sovietic urâtor de Dumnezeu l-a condus la cununa mucenicească. În mai 1928, când autorităţile sovietice au venit să-l aresteze, oamenii s-au adunat în număr mare şi nu au permis ca el să fie arestat. Fără nici o formalitate, autorităţile l-au împuşcat în cap şi l-au omorât. Astfel, căzând mort în braţele turmei sale iubite, sfinţitul mucenic a împlinit cu totul cuvintele lui Hristos, pe care tocmai le citase în epistola sa către turmă: Păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi. Şi, ca o jertfă aleasă, el a mers direct la tronul lui Dumnezeu ca cel dintâi mijlocitor ceresc al Bisericii din catacombe, ai cărei membri, începând din acel moment, aveau să treacă prin cele mai groaznice suferinţe şi chinuri, însă prin aceasta sporind şi devenind singurii purtători ai curăţiei adevăratei Biserici Ortodoxe din Rusia.

Episcopul Ierotei avea un prieten tânăr, părintele Serafim. Următoarea descriere a vieţii lui este făcută de o rudă a sa, H. Konţevici.

 

Părintele Serafim, înainte de mucenicia sa

 

„Părintele Serafim s-a născut în 1897 şi a primit [la botez] numele de Serghie. El şi-a petrecut copilăria în Petersburg, unde tatăl său, Constantin Voenski, era custodele şef al Arhivelor Ministerului Educaţiei Publice şi istoric. Oricât ar părea de ciudat, exista ceva asemănător între familia Voenski şi Karamazovii din romanul lui Dostoievski. Tatăl familiei, ducând din copilărie o viaţă dezmăţată, era uşuratic şi soţia sa Olga, exasperată de comportamentul lui, era în permanenţă în război cu el, fapt care crea scene neplăcute, astfel că atmosfera căminului era foarte obositoare.

Acest lucru s-a reflectat în mod nefavorabil asupra băiatului plăpând şi sensibil. El a realizat timpuriu curând că tatăl său trăia la cheremul patimilor lui. Serghie nu vroia să fie aşa. De aceea, el a început să-şi dezvolte puterea voinţei. El a citit cărţi pe această temă, dormea pe podeaua goală şi chiar a fost pe punctul de a se apuca de yoga. Apoi, într-o zi a mers la Valaam. Grandoarea marii mânăstiri a lăsat o impresie adâncă asupra lui; acolo sufletul său s-a simţit ca acasă. El a început să meargă des în pelerinaj la Valaam; chiar a vorbit cu tatăl său să meargă acolo, unde cel din urmă printr-o minune s-a lăsat de fumat, ceea ce el nu fusese capabil niciodată să facă până atunci.

În 1917, Serghie a terminat Academia Militară. Vârtejul revoluţiei a împrăştiat membrii familiei: tatăl său a murit în Malta, iar Serghie şi mama sa s-au dus în oraşul Nikolsk, unde ei au locuit în casa unui preot şi au trăit în mare sărăcie.

Aici a avut loc cea mai semnificativă întâlnire a lui Serghie cu tânărul episcop Ierotei. Episcopul l-a hirotonit preot, şi el slujea într-o parohie. Între timp, revoluţia se dezlănţuia şi clerul era exterminat. Episcopul Ierotei l-a prezentat pe părintele Serghie patriarhului Tihon deja ca pe un candidat la rangul de episcop. Patriarhul l-a chemat la Moscova. El a mers, s-a întâlnit cu patriarhul şi la întoarcerea sa la Nikolsk a fost arestat. În închisoare a trecut prin torturile obişnuite care se aplicau membrilor clerului de către regimul ateu. A făcut tuberculoză. În cele din urmă, el a fost eliberat din închisoare pentru ,,a muri acasă”, ceea ce s-a şi întâmplat foarte curând, în anul 1923, când avea doar 26 ani. Pe patul de moarte, prietenul său, episcopul Ierotei, l-a tuns în schima mare cu numele de Serafim şi l-a înmormântat după rânduiala Bisericii.

 

Înmormântarea unui mucenic

Episcopul Ierotei săvârşeşte slujba de înmormântare a prietenului său. În timp de tânărul părinte Serafim zace în sicriul său, de nerecunoscut din cauza suferinţelor pătimite în timpul întemniţării, mama sa şi prietenii ţărani locali îşi iau la revedere de la rămăşiţele sale pământeşti.

 

În 1915 l-am întâlnit pentru prima oară pe părintele Serafim. Pe atunci el era elevul Serghie, un prieten apropiat al fratelui meu, care urma şcoala în Petersburg. Era un tânăr scund şi slab, cu părul negru şi cu un chip extraordinar de blând şi atrăgător. Avea nişte ochi frumoşi, albastru închis. Era în el ceva care nu era din această lume.

Când a venit vestea morţii părintelui Serafim, i-am scris tatălui său: „Dragă unchiule Costea, cât de fericit sunteţi. Sunteţi tatăl unui sfânt ! În ziua morţii dumneavoastră va veni şi vă va duce în acel pământ unde se află el acum, unde nu vor mai fi lacrimi sau tristeţe, ci bucurie veşnică”.

O, Doamne, odihneşte cu drepţii sufletele robilor tăi, episcopul Ierotei şi ieroschimonahul Serafim, şi, pentru rugăciunile lor, dă-ne şi nouă tăria de a mărturisi adevărata Ortodoxie până la ultima noastră suflare. Amin.

 

* * *

 

Schisma serghianistă din 1927

 

Din cele 3 tipuri de documente care oferă informaţii de încredere despre Biserica din Catacombe din URSS, cele mai însemnate le includ pe cele care datează din perioada 1927-1929, mai cu seamă de la ierarhii conducători din acea vreme, stabilind motivele pentru care Biserica Ortodoxă nu poate accepta Declaraţia mitropolitului Serghie şi rupe comuniunea cu el. Autoritatea religioasă şi morală a acestor ierarhi protestatari era atât de mare, şi argumentele lor erau atât de ortodoxe şi temeinice, încât pentru viitorul istoric al Bisericii Ruse cu greu poate exista vreun dubiu privind justeţea poziţiei lor.

Cât despre mitropolitul Serghie şi ‘Sinodul’ său (‘Patriarhia Moscovei’ actuală), cele mai multe dintre aceste documente îi caracterizează ca vinovaţi de o schismă neo-renovaţionistă pe linia ,,Bisericii Vii” de la începutul anilor ‘1920 – de care schismă aparţinuse însusi mitropolitul Serghie. Chiar înainte de Declaraţia din 1927, Stareţul Nectarie de la Optina spusese: ,,Mitropolitul Serghie este renovaţionist ... El s-a pocăit, dar otrava este încă în el”.

Pe cât se cunoaşte, toţi ierarhii anti-serghianişti din 1927 au fost fie ucişi de sovietici, fie au murit în închisoare sau surghiun, singura ,,crimă” a multora dintre ei fiind că au refuzat să accepte Declaraţia mitropolitului Serghie, care a fost publicată în presa sovietică şi aplicată cu stricteţe de regimul sovietic şi poliţia sa politică. Mulţi dintre aceia care astăzi, din diverse raţiuni, acceptă Patriarhia Moscovei ca pe Biserica Ortodoxă Rusă legitimă, ar vrea să creadă că odată cu moartea acestor episcopi care au întemeiat-o, Biserica din Catacombe în sine a încetat să existe, şi că prin urmare nu există opoziţie înlăuntrul URSS faţă de ortodoxia patriarhiei. Dar cu totul separat de mărturia presei sovietice recente cu privire la descoperirea celulelor din catacombe ale ,,tihoniţilor” sau ,,Adevărata Biserică Ortodoxă”, în întreaga istorie a Bisericii lui Hristos nu s-a auzit nicicând ca un organism apostat să devină ortodox doar pentru că opoziţia sa ortodoxă a fost lichidată !

În consecinţă, deoarece Patriarhia Moscovei din zilele noastre este continuarea directă şi cu adevărat însăşi creaţia politicii serghianiste din 1927, declaraţiile adevăraţilor episcopi ortodocşi şi credincioşi din 1927-1929 rămân la fel de adevărate şi valide astăzi ca întotdeauna, şi ele vorbesc cu putere deplină ierarhiei actuale a Moscovei. Într-adevăr, singurul lucru care străluceşte din aceste documente este ADEVĂRUL neschimbător pentru care au murit autorii lor, şi pe care nici tirania şi minciuna jugului comunist, nici vreunul din succesele sale părute măreţe de peste hotare nu îl pot umbri vreodată.

 

* * *

 

Separarea lui Ierotei, episcop de Nikolsk

Document din 12 ianuarie 1928

 

Către toţi împreună-lucrătorii cu mine în numele Domnului în pământul duhovnicesc, către clerul şi laicii din Eparhia Ustiug: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

 

Şi ne învredniceşte pe noi cu o singură gură şi o singură inimă să slăvim numele Tău preaslăvit.

 

Iubiţi păstori şi fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, voi ştiţi că fără unitate nu există mântuire. Organismul Bisericii este unul: Hristos este capul Bisericii; gura, ochii, mâinile şi picioarele sunt păstorii şi învăţătorii, organele Bisericii; iar trupul Bisericii sunt toţi cei ce cred în numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Întregul trup se mişcă cu un singur suflet şi este animat de o singură inimă. O parte a trupului care nu este hrănită de sângele inimii slăbeşte şi piere. Astfel, înaintea ochilor noştri renovaţioniştii au căzut din Biserică; ei nu au vrut să fie în comuniune cu întâistătătorul Bisericii, preasfinţitul patriarh, şi acum ei se descompun treptat, asemenea unei mâini sau picior nefolositor care a fost tăiat şi aruncat pe pământ.

După renovaţioniştii „Bisericii Vii” au urmat „autocefaliştii”, adepţii Arhiepiscopului Grigorie de Ekaterinburg (grigorienii), care nu-l recunoşteau pe locum tenens mitropolitul Petru şi care au renunţat la unitatea Bisericii. Iar acum unitatea Bisericii a fost ruptă de mitropolitul Serghie, înlocuitorul mitropolitului Petru. Atâta timp cât el era un protector credincios al scaunului patriarhal care i-a fost încredinţat, întreaga Biserică l-a considerat călăuzitorul ei; dar când el şi-a asumat acţiuni arbitrare care nu au fost aprobate nici de oamenii Bisericii, nici de un Sinod al Episcopilor, şi fără binecuvântarea mitropolitului Petru, atunci nimeni nu este obligat să urmeze calea erorilor lui.

În perioada renovaţionismului Bisericii Vii, toţi fiii adevăraţi ai Bisericii s-au separat de Sinodul Renovaţionist din 1923 şi de Sinodul Bisericii Vii, şi s-au adunat treptat în jurul preasfinţitului patriarh şi al episcopilor care se aflau în comuniune bisericească cu el. În acelaşi fel acum mitropoliţii Petru şi Chiril, Mitropoliţii Iosif al Leningradului, Arsenie al Novgorodului şi Agatanghel al Yaroslavlului, episcopul Arsenie vicar al Moscovei (fost al Serpuhovului, acum retras), Arhiepiscopul Serafim de Uglich, Arhiepiscopul Atanasie al Kievului, Episcopii Dimitrie al Gdovului, Victor de Votkinsk, Serafim fost al Dmitrievului (Zvezdinski, retras), Irinarh al Marelui Ustiug, episcopii din exil, şi mulţi alţii, şi de asemenea un grup al clerului din capitală şi delegaţii autorizate de comunităţi ale credincioşilor – toţi, în forme diferite, au declarat mitropolitului Serghie dezacordul cu el şi separarea lor de el.

Unii dintre ei declară că Serghie şi-a întins mâinile spre tronul patriarhal, străduindu-se să-l răstoarne, întrucât în Sinodul său sunt persoane în care Biserica nu are încredere. Alţii spun că Serghie a introdus o tendinţă politică în viaţa Bisericii (a se vedea Declaraţia lui din Izvestia, 19 august 1927). Însă alţii indică faptul că mitropolitul Serghie a ales o cale infamă de dublă-vorbire diplomatică, înţelegeri şi compromisuri – ca pentru salvarea Bisericii – şi a părăsit calea dreaptă, dar plină de necazuri a Crucii, adică a răbdării şi fermităţii.

În sfârşit, el a făcut uz de înşelăciune, numind Sinodul său ortodox şi patriarhal, pe câtă vreme în realitate organizaţia lui este o călcare în picioare a canoanelor Bisericii: mitropolitul Petru, locum tenens, nu şi-a dat acordul pentru un astfel de lucru, el nereuşind să obţină binecuvântarea preasfinţitului patriarh însuşi în 1924. Ceea ce nu au putut reuşi să facă renovaţioniştii şi grigorienii a făcut cu multă viclenie mitropolitul Serghie: a legat Biserica de autoritatea civilă, exprimând supunere duhovnicească faţă de ea.

Decretul privind separarea Bisericii de guvern nu există pentru Serghie şi adepţii lui. Prin urmare, pentru realizarea planurilor sale, mitropolitul Serghie, încălcând canonul 9 al Sinodului de la Calcedon, face uz chiar de puterea nebisericească.

În ceea ce mă priveşte, recunoscându-mi responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu pentru turma încredinţată mie, pe 10/23 ianuarie al acestui an, am declarat episcopului Sofronie, care a fost numit pe scaunul Marelui Ustiug de către Sinod[ul lui Serghie], că turma mea şi clerul din Nikolsk – cu excepţia clerului de catedrală, care a fost respins de către oameni – nu-l putem accepta deoarece ne-am separat de Serghie şi de Sinodul său. Şi, pe de altă parte, eu l-am informat pe Mitropolitul Iosif (al Leningradului) că unesc canonic cu el clerul şi laicii Eparhiei Marelui Ustiug, potrivit binecuvântării vlădicăi Irinarh, al cărui înlocuitor legitim sunt în momentul de faţă pentru întreaga eparhie a Marelui Ustiug.

A trebuit să sufăr mult tot felul de calomnii şi jigniri pentru lucrările mele arhipăstoreşti pentru binele Bisericii. Dacă sunt canoane apostolice potrivit cărora clerul nu poate face nimic fără voia episcopului lor, atunci voia mea exprimată în epistola de faţă este prin urmare cu atât mai mult vrednică de a fi acceptată.

Cu toate acestea, dorind să aud de la voi, iubiţi fii, că sunteţi una în suflet şi una în cuget cu mine, şi de asemenea respectând libertatea voastră de auto-determinare, propun ca epistola mea să fie citită şi analizată la adunările credincioşilor, astfel încât toţi să cunoască cum stau lucrurile şi să intre de bunăvoie în comuniune cu mine, rămânând credincioşi locum tenens al tronului patriarhal, mitropolitului Petru, şi întregii Biserici Ortodoxe Ruse; pentru care lucru vă cer să-mi trimiteţi o declaraţie scrisă.

Numai clerul de la Catedrala Întâmpinării Domnului din Nikolsk, preotul de la renovaţionişti Serghie Aranovici (din Kudrilo) şi protopopul Ioan Golubev (din Shango) s-au manifestat în mod deschis împotriva mea, răspândind tot soiul de istorii rele, bârfe şi absurdităţi. Ei au scris plângeri nefondate împotriva mea către Sinod, şi protopopul Mihail Krasov (din Vokhma) a dus personal aceste plângeri la Moscova; fapt pentru care ei au fost opriţi de la slujirea celor sfinte şi sunt separaţi de Biserică de către mine până când nu vor arăta pocăinţă sinceră în forma stabilită pentru renovaţionişti, sau până când un sinod complet al episcopilor nu va judeca situaţia mitropolitului Serghie şi a celor care sunt cu el (canonul 10 apostolic).

Îi pun înaintea voastră pe aceşti mercenari, care văd lupul apropiindu-se şi fug; să nu-i urmaţi, fraţii şi fiii mei, ci să avem înaintea noastră un alt exemplu: păstorul cel bun. Păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi. Amin.

Pe 12/25 ianuarie 1928, am primit răspunsul mitropolitului Iosif: „Ocârmuiţi-vă independent. Justificarea noastră: credincioşie faţă de mitropolitul Petru. Iosif”.

 

† Ierotei, episcop de Nikolsk

 

 

* * *

 
Mitropolitul Iosif al Petrogradului († 1938) şi începutul Bisericii din Catacombe
 
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;
temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul
să le piardă în gheena
(Matei 10, 28)
 

În istoria Bisericii lui Hristos au existat mai multe momente critice, când conducerea oficială a unei Biserici locale a căzut din Ortodoxie, şi pentru o vreme credincioşii au ezitat, neştiind pe cine să urmeze sau unde poate fi găsită Biserica însăşi. În astfel de vremuri, Hristos Domnul nostru, credincios făgăduinţei Sale că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16, 18), ridică un atlet pentru a spune adevărul şi a-i strânge pe credincioşi de partea Ortodoxiei. În zorii epocii moderne, un astfel de atlet a fost Sfântul Marcu al Efesului, singurul dintre ierarhii Bisericii Greceşti care a condamnat fără frică necuviosul Sinod şi pseudo-unirea de la Florenţa şi i-a deşteptat pe credincioşii ortodocşi la a înţelege că Biserica Romei căzuse în erezie, iar cei care s-au unit cu ea se aşezau prin aceasta în afara Bisericii lui Hristos.

În secolul nostru, când a apărut un duşman al Bisericii încă mai teribil sub forma totalitarismului pseudo-religios al comunismului ateist; şi când conducătorul interimar al Bisericii Ruse, mitropolitul Serghie a proclamat prin Declaraţia sa din 1927 principiul colaborării practice şi ideologice cu forţele anti-creştinismului, atunci Dumnezeu a ridicat, în fruntea unei adevărate armate de mărturisitori, un atlet în persoana mitropolitului Iosif pentru a se opune şi a acuza această ,,legalizare” distrugătoare de suflet şi a conduce mişcarea celor credincioşi adevăratei Biserici Ortodoxe Ruse în catacombe.

 

Mitropolitul Iosif, pe când era episcop de Uglich

 

Viaţa mitropolitului Iosif (Petrovici) anterioară Revoluţiei ne este în mare măsură necunoscută, cu toate că trăsăturile ei generale pot fi descoperite în scrierile sale, care au început să apară în presa religioasă rusă pe la sfârşitul secolului XIX. Astfel, ştim că s-a născut aproximativ între anii 1870-1875, în provincia Novgorod, în zona Tikhvinului, faimoasă pentru icoana sa făcătoare de minuni a Maicii Domnului, faţă de care viitorul ierarh avea o mare evlavie. În 1899 el a mers într-un pelerinaj în Ţara Sfântă, şi poate că acolo scânteia credinţei sale ortodoxe a fost aprinsă pentru prima oară în flacăra dorinţei arzătoare de a sluji Biserica lui Hristos.

După ce a petrecut întreaga noapte de 18 spre 19 iunie în Biserica Sfântului Mormânt, el a ieşit în zori şi, mergând pe străzile pustii ale Ierusalimului, a fost cuprins de cele mai nobile simţăminte: ,,Era atât de bine, aşa cum este numai de Paşti, când te întorci acasă după slujbă, arzând de dorinţa de a îmbrăţişa întreaga lume, de a renunţa la pământ şi de a zbura undeva departe, foarte departe, în înălţimea şi întinderea cerurilor de necuprins !” Toată viaţa avea să rămână credincios acestei ardori insuflate de Hristos în tinereţea sa. Peste ani, sporită de nevoinţele ascetice şi curăţită prin suferinţă, această ardoare l-a condus către a deveni un mărturisitor şi mucenic pentru Hristos şi Sfânta Sa Biserică.

Scrierile mitropolitului Iosif pe teme de viaţă duhovnicească dezvăluie o temelie fermă în literatura patristică şi ascetică ortodoxă şi sunt mult inspirate din textele cărţilor de slujbă ale Bisericii. În 1901, când era ieromonah, a scris un articol amănunţit şi precis pe marginea întrebării: „Poate un creştin ortodox, şi cum anume, să se roage pentru creştinii neortodocşi ?” La începutul lui 1905, fiind acum arhimandrit, a publicat lucrarea sa de mare importantă, o carte întreagă alcătuită din scurte cugetări duhovniceşti cu titlul În îmbrăţişarea Tatălui: din jurnalul unui monah. Următoarele fragmente din această lucrare vor da o idee despre sensibilitatea autorului şi discernământul precis în chestiuni duhovniceşti.

„Mâhnirile puternice, asemenea aurului într-un cuptor, curăţesc sufletul, îi dau viaţă, îl întăresc şi îl temperează. Un om devine mai puţin sensibil faţă de supărările sale de zi cu zi şi pătimirile pe pământ, devine mai calm, mai echilibrat, priveşte lumea mai serios şi sobru, devine mai puţin ataşat de cele pământeşti, însetează mai mult după cele cereşti, veşnice, nesfârşite”.

„Într-un om există multă energie pentru activitate; doar este necesar să fie deşteptată. Este deşteptată de nevoie, suferinţă, lupta pentru existenţă, dragostea de Dumnezeu, însetarea după mântuire, conştientizarea fragilităţii vieţii actuale şi a dulceţii vieţii viitoare, şi de multe altele pe care le învaţă Biserica lui Dumnezeu prin mijloacele pe care le posedă pentru călăuzirea şi luminarea fiecărui om care îi este dat”.

„Cu cât ne încredem mai mult în ajutorul de la om şi în apărarea de către alţii, cu atât mai departe de noi sunt harul milostiv şi mântuitor şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi acest lucru este firesc: fiindcă, la urma urmei, dacă noi am primit ajutor de la Dumnezeu într-o vreme când noi aşteptam să-l primim de la oameni, noi am atribui oamenilor ceea ce este al lui Dumnezeu, şi am transforma slava lui Dumnezeu în slavă omenească. Prin urmare, Domnul aşază lucrurile chiar aşa, încât ajutorul Său devine tot mai evident pentru noi, în măsura în care neajutorarea noastră devine certă şi evidentă şi toată nădejdea noastră rămâne la El !”

La scurt timp după 1908, arhimandritul Iosif a fost hirotonit episcop de Uglich. Cuvântul rostit cu această ocazie, reprodus mai jos în întregime, este în mod conştient profetic. Pătruns de o conştientizare a mişcării în ascensiune de anarhie şi necredinţă care dizolva deja însăşi ţesătura civilizaţiei ortodoxe ruse şi avea să dea naştere hidoasei Revoluţii, cuvintele tânărului ierarh sună aproape ca un manifest al însuşi sufletului Sfintei Rusii care se confruntă până astăzi cu armatele unite ale satanismului mondial.

 

Prea sfinţiile voastre, arhipăstori înţelepţiţi dumnezeieşte !

În acest moment unic, extraordinar de important şi prea sfânt din viaţa mea, când chemarea Domnului nostru – „urmează-mi Mie” – a atins până şi marea mea nevrednicie, atât bucuria cât şi frica, atât binecuvântarea cât şi suferinţa îmbrăţişează umilul meu suflet.

Înaintea ochilor minţii mele stau cetele sfinţilor apostoli, şirurile marilor ierarhi ziditorii şi propovăduitorii credinţei şi Bisericii lui Hristos pe pământ... De la cei simpli la cei foarte instruiţi, de la cei în mare măsură neputincioşi la cei puternici şi bogaţi în puterea sufletului, ei şi-au dat şi şi-au pus viaţa şi toată puterea lor pe altarul iubirii lui Hristos, s-au dat pe ei înşişi ca hrană acelui sfânt Foc al lui Hristos prin care întregul univers străluceşte acum în har.

Pentru mine, de asemenea, a atinge acest Foc dătător de har; pentru mine, de asemenea, a-mi da slabele mele puteri sau mai degrabă neputinţele pe altarul Bisericii Soborniceşti; pentru mine, de asemenea, a-mi pune viaţa în cuptorul Flăcării lui Hristos, a auzi chemarea lui Hristos de a sluji o atât de mare lucrare a lui Dumnezeu şi a primi posibilitatea de a răspunde la această chemare cu strădania celei mai înalte expresii apostoleşti a iubirii şi devotamentului faţă de cel mai dulce Ierarh ceresc – oh, cât de multe motive de bucurie există în acestea ! Cât de îndestulătoare sunt acestea pentru a umple pe cineva de un simţământ de sinceră şi negrăită mângâiere şi gingăşie ! ...

Însă, sursa unei astfel de bucurii şi mângâieri reprezintă totodată pentru mine o sursă de teamă apăsătoare, de nelinişti, de necaz şi suferinţă sinceră. Frumuseţea isprăvilor apostolilor, frumuseţea celei mai înalte expresii a iubirii şi devotamentului faţă de Mântuitorul, a celei mai înalte slujiri a Bisericii lui Dumnezeu pe pământ apar înaintea privirii mele nu ca simple CUVINTE, ci ca fapte adevărate, ca cea mai vie REALITATE, dincolo de toate împodobirile cugetului şi cuvântului. Şi ce nevoinţe, ce isprăvi ascetice, ce pătimiri nu ne-a dat nouă această realitate ca exemplu, învăţătură şi întărire ! Priviţi rănile sângerânde pe trupurile prizonierilor absoluţi ai iubirii lui Hristos – răni purtate cu o rugăciune smerită pe buze pentru călăii lor şi cu strălucirea unei bucurii nepământeşti pe feţe ! Priviţi toate ororile persecuţiei, chinurile, torturile orice suferinţă a morţii prin care iadul a încercat să-i tulbure pe trimişii Celui Răstignit, prin aceasta doar adâncindu-şi propria înfrângere şi dizgraţie !

Ţinând cont de toate acestea lucruri mari şi slăvite nu după standardele omeneşti, şi prin care a fost întemeiată Biserica lui Hristos, mare şi puternică până acum –, fără să vreau mă întreb: este cu adevărat cu putinţă ca până şi eu să fiu capabil să îndur toate acestea ? Este cu putinţă ca până şi eu să am suficientă întemeiere, suficient curaj ca să stau în acelaşi rând cu astfel de pilde ale puterii lui Dumnezeu şi cu toate cele care sunt făcute prin puterea iubirii de oameni a lui Dumnezeu şi a iubirii omului faţă de Dumnezeu ? ...

Însă, teama şi tremurul meu cresc cu atât mai mult la gândul că, în timp ce tăria şi râvna conducătorilor Bisericii lui Hristos de astăzi sunt departe de a rivaliza cu cele ale apostolilor, ei trebuie să se lupte cu duşmani considerabil mai puternici şi să depăşească obstacole şi dificultăţi mult mai mari în această slujire. La urma urmei, sfinţii apostoli au avut de-a face cu o luptă ferventă – chiar dacă direcţionată în mod greşit pentru adevăr, în timp ce noi, în vremurile noastre, trebuie să ne confruntăm cu o neînduplecată RESPINGERE A ADEVĂRULUI şi chiar a ideii înseşi a unui Dumnezeu Viu şi a caracterului Său indispensabil pentru inima omului. Cu toate laturile lor întunecate, insuficienţele şi erorile lor, păgânismul şi iudaismul antichităţii erau cu toate acestea o căutare sinceră a lui Dumnezeu, o dorinţă sinceră de a-I sluji Lui, o exemplificare vie şi activă a setei de comuniune cu El. Dar necredinţa de astăzi, toate formele posibile de eroare şi nebunie atât ale celor învăţaţi cât şi ale celor neştiutori de carte, atât ale celor anti-religioşi cât şi ale celor anti-morali şi întreaga viaţă publică de astăzi: nu exprimă ele în oameni o totală OSTILITATE DE A-L CUNOAŞTE PE DUMNEZEU, o ostilitate chiar de a admite existenţa Lui, şi dimpotrivă dorinţa de a SE DESCOTOROSI CU TOTUL de El, de a se descurca fără El, de a trăi numai din realizările minţii şi culturii umane mândre ?

În astfel de vremuri dureroase, primind din ascultare noua slujire în Biserica lui Hristos aşezată asupra mea prin voia lui Dumnezeu, cu toată smerenia vă implor, preaînţelepţi păstori, să aduceţi asupra mea prin rugăciunile voastre arhiereşti puterea de la Dumnezeu de a mă purta cu vrednicie în această mare slujire. Fie ca atotputernicul har al Duhului lui Dumnezeu să se pogoare pe capul ascultător chemării lui Dumnezeu şi să facă în mine, care sunt nevrednic, voia şi puterea Sa. Amin.

 

Odată cu venirea Revoluţiei, forţele necredinţei, a căror putere ierarhul o cunoştea bine, s-au dezlănţuit cu toată furia asupra pământului rus şi mai ales asupra Bisericii Ortodoxe, a cărei existenţă însăşi era o ameninţare pentru programul bolşevismului şi un reproş făcut conştiinţei care rămăsese în ateii turbaţi. Câtă vreme patriarhul a fost în viaţă, Biserica a avut un centru vizibil de unitate. Chiar atunci când patriarhul a fost întemniţat, când apostaţii „Bisericii Vii” au pus stăpânire pe marea majoritate a bisericilor ortodoxe din Rusia, şi Biserica „progresistă” a Constantinopolului dăduse un prestigiu internaţional acestei sinagogi a lui satan, recunoscând-o ca Biserica Ortodoxă a Rusiei, cei credincioşi, rămânând alături de patriarhul lor, au rămas ortodocşi, şi loialitatea lor faţă de patriarh a devenit chiar testul Ortodoxiei lor; şi acest fapt mai mult decât orice altceva a diminuat puterea „Bisericii Vii”.

Dar odată cu moartea patriarhului Tihon în 1925, situaţia a devenit mult mai neclară. În vreme de prigoană era cu neputinţă să fie convocat un Sinod bisericesc pentru a alege un nou patriarh; şi, prevăzând aceasta, patriarhul Tihon a desemnat trei ierarhi principali, dintre care unul (oricare dintre ei nu era în închisoare sau exil) trebuia să devină Locum Tenens al tronului patriarhal la moartea lui şi să apere unitatea externă a Bisericii. Dintre aceşti trei ierarhi, doar unul Mitropolitul Petru de Krutiţk – era liber în momentul morţii patriarhului, şi a fost acceptat de Biserica Rusă, printr-un decret special semnat de peste 50 episcopi, drept conducătorul ei interimar.

 

Înmormântarea patriarhului Tihon, 1925

 

La rândul său, mitropolitul Petru însuşi a desemnat trei „substituţi” pentru poziţia de Locum Tenens în caz că el ar fi arestat sau omorât, dintre care unul era mitropolitul Iosif (la acea vreme arhiepiscop de Rostov), şi altul, mitropolitul (mai târziu „patriarhul”) Serghie. Mitropolitul Petru a fost arestat 5 luni mai târziu pentru că a refuzat să semneze o ,,declaraţie” care ar fi dat libertatea internă a Bisericii pe mâna regimului ateu. Între anii 1925-1927, nici un candidat nu a fost capabil să-i ia locul pentru mai mult de câteva luni înainte de a fi închis, şi a devenit limpede că guvernul sovietic nu se va linişti până când nu va găsi sau nu va sili un ierarh să semneze un document pe placul regimului.

Acest ierarh a fost găsit în persoana mitropolitului Serghie, care pe 16/29 iulie 1927, după ce a fost eliberat după câteva luni de închisoare, a emis infama Declaraţie care l-a făcut pe el şi urmaşii săi cu adevărat agenţii statului sovietic. Publicând Declaraţia pe 19 august, ziarul sovietic oficial Izvestia nota că „partea vizionară a clerului intrase deja pe această cale în 1922”, referindu-se la „Biserica Vie”[2].

Aşa a reuşit regimul ateu să introducă „renovaţionismul” în Biserica Patriarhală însăşi, şi consecinţa a fost protestul decisiv al ierarhilor conducători ai Bisericii ruse, care, când au văzut că mitropolitul Serghie era în mod clar hotărât să-şi impună voinţa în întreaga Biserică, au început curând să întrerupă comuniunea cu el.

Astfel a devenit imediat limpede că Declaraţia era o sfidare flagrantă a canonului 34 apostolic, fiind proclamată „fără consimţământul tuturor” episcopilor, fiind într-adevăr doar lucrarea lui Serghie dictată de regimul ateu; şi prin urmare singura direcţie ecleziastică deschisă pentru Serghie era de a retracta Declaraţia în faţa unei astfel de dezaprobări copleşitoare a confraţilor săi ierarhi. Însă, în loc să facă aceasta, ca şi cum ar fi dovedit că el nu mai lua în considerare sau nu mai avea nevoie de opinia Bisericii, ci devenise unealta supusă a regimului, a început împreună cu „Sinodul” său necanonic – a cărui formare depăşea cu mult puterile sale ca substitut al Locum Tenens – un transfer nemaiîntâlnit de episcopi dintr-un scaun episcopal în altul şi i-a suspendat pe toţi cei care nu erau de acord cu el, întemeind astfel o Biserică „Sovietică” supusă.

Mitropolitul Iosif, ca unul dintre cei dintâi care au protestat împotriva Declaraţiei, a fost „transferat” repede din Petrograd, scaun în care ajunsese abia în septembrie 1926. Printr-un act al „Sinodului” din 19 octombrie 1927, „mitropolitul Iosif este considerat transferat în scaunul Odessei, şi i se sugerează să nu fie tentat de facila posibilitate de a locui în Rostov, ceea ce ar pricinui tulburare atât printre credincioşii din Leningrad, cât şi din Rostov ...”. Ca răspuns, mitropolitul Iosif a citat acele canoane care interzic transferul inutil al episcopilor din oraş în oraş şi a afirmat, citând canoanele: „Chiar dacă am permis să mi se facă un astfel de lucru contrar unui Sinod al Sfinţilor Părinţi, încă se poate ‘considera complet invalid’ acest ordin şi cel care a fost mutat poate ‘fi readus’ la propria Biserică”. Lăsând cazul său în seama „judecăţii lui Dumnezeu”, el a refuzat să se mute.

La acea vreme, în toamna lui 1927, mitropolitul Iosif încă socotea cazul său ca fiind unul particular, şi, aşa cum afirmă într-unul din „Documentele” care urmează, el era pregătit să se retragă în dizgraţie şi sub interdicţie pentru a nu avea nici o comuniune cu Serghie, dar nu avea nici o intenţie de a se implica în nici un fel de „schismă”.

Curând însă a devenit limpede că situaţia lui nu era decât o mică parte dintr-o chestiune care zguduise întreaga Rusie ortodoxă. Episcopii conducători care erau încă în libertate şi erau capabili să judece chestiunea au ajuns la concluzia că Serghie însuşi intrase în schismă prin Declaraţia sa şi actele sale arbitrare îndreptate împotriva Bisericii, şi ei s-au grăbit să declare separarea lor de el, la sfârşitul lui 1927 şi începutul lui 1928. În toată această perioadă, mitropolitului Iosif nu i se permitea de către autorităţi să locuiască în scaunul său din Petrograd (Leningrad), dar deja în decembrie 1927 el îi binecuvântase pe episcopii săi vicari să se îndepărteze de Serghie; şi, fiind el însuşi în Rostov, a semnat, împreună cu mitropolitul Agatanghel şi cu alţi ierarhi din regiunea Yaroslavl, o epistolă adresată mitropolitului Serghie pe 6 februarie 1928, în care ei declarau separarea lor de el până când [mitropolitul Serghie] va arăta pocăinţă pentru greşelile sale, nerecunoscând între timp nici un conducător al Bisericii în afară de mitropolitul Petru care fusese exilat.

În acest moment, Petrogradul devenise însuşi centrul protestului Bisericii împotriva lui Serghie, şi cu greu se putea găsi un suflet ortodox în fosta capitală care să nu fi fost neliniştit de întrebarea pe cine să urmeze. Mulţi au refuzat o vreme să se împărtăşească în vreo biserică, nesiguri de ale cui taine erau valide sau unde se găsea Biserica lui Hristos. După semnarea epistolei arhipăstorilor din Yaroslavl, mitropolitul Iosif a păşit curajos în lupta pentru Biserică şi a dat binecuvântare clerului şi credincioşilor din Petrograd să-i urmeze exemplul de a se separa de Serghie, oferind călăuzirea şi grija sa duhovnicească acestei mişcări şi încredinţând ocârmuirea Eparhiei de Petrograd vicarului său anti-serghianist făţiş, Episcopul Dimitrie al Gdovului. Binecuvântând „buna hotărâre a râvnitorilor pentru adevărul lui Hristos”, el s-a rugat „ca Domnul să ne păzească pe toţi în conglăsuire şi sfântă statornicie a duhului în noua încercare prin care trece Biserica”.

Dar împotriva armelor duhovniceşti ale ostaşilor lui Hristos, cel rău adunase toate forţele primului regim satanist din lume. Interdicţiile impuse de mitropolitul Serghie erau semnalul pentru Poliţia Politică Sovietică să aresteze şi să exileze episcopii protestatari; nici măcar dintre cei care frecventau bisericile „legale” ale lui Serghie nu au fost cruţaţi mulţi de autorităţi, şi rezultatul principal al politicii „serghianismului” – pentru a cita cuvintele, născute dintr-o experienţă amară, folosite 40 ani mai târziu în URSS de Boris Talantov – era acela că „acţiunile mitropolitului Serghie nu salvau nimic altceva decât propria lui piele”.

O noapte întunecată de suferinţă ispăşitoare s-a aşternut peste pământul şi credincioşii ruşi. „Serghianismul” însuşi a fost respins de credincioşi deoarece – din nou, în cuvintele lui Talantov – „la începutul celui de-al doilea război mondial ... majoritatea bisericilor care au rămas nu l-au recunoscut pe mitropolitul Serghie”. Din cei mai mult de 100 episcopi cunoscuţi a fi încă în viaţă în 1943, Serghie nu a putut găsi decât 18 (şi unii dintre aceştia erau proaspăt hirotoniţi) pentru a-l alege „patriarh” în acel an.

Mitropolitul Iosif, prin cuvintele şi faptele sale hotărâte şi prin poziţia sa ca unul din substituţii Locum Tenens al tronului patriarhal, a devenit conducătorul faptic al mişcării separatiste, acţionând în numele locţiitorului exilat, mitropolitul Petru, a cărui atitudine anti-serghianistă nu trebuia să devină cunoscută pentru o vreme. Atât de puternice erau influenţa şi exemplul mitropolitului Iosif, încât toţi cei care l-au urmat au ajuns să fie numiţi „iosifiţi”, şi până astăzi toţi cei care apără Patriarhia Moscovei serghianistă se referă la această mişcare a râvnitorilor pentru Ortodoxie ca fiind „schisma iosifită”.

Erau „serghianişti” la acea vreme, precum sunt şi astăzi, care, chiar în timp ce admit că cele mai bune elemente din cler şi dintre credincioşi au trecut de partea „iosifiţilor”, îi acuză şi îi condamnă pentru „mândria” lor de a crede că ei reprezentau adevărată Biserică Ortodoxă a Rusiei. Este adevărat că afirmaţiile mitropolitului Iosif sunt extrem de sincere, absolut necompromiţătoare în principiu şi necruţătoare faţă de persoane. Dar cei care găsesc „mândrie” în astfel de cuvinte sunt probabil pur şi simplu în necunoştinţă de cauză de urgenţa critică a chestiunilor implicate. Când Biserica este trădată şi credincioşii duşi pe căi greşite, nu este vreme de complimente şi „dialoguri” politicoase, nici de a aşeza ,,înţelegerea” mai presus de adevăr. Pentru sufletele curajoase, cunoaşterea faptului că orice cuvânt poate aduce închisoarea şi moartea doar sporeşte îndrăzneala de a spune adevărul fără cosmetizări. Şi aşa a fost întotdeauna în Biserica lui Hristos; apărătorii ei neînfricaţi sunt lăudaţi ca luptători în cântările de cinstire ale Bisericii.

În mod semnificativ, polemica dreaptă a mitropolitului Iosif şi a urmaşilor săi a reapărut în Uniunea Sovietică contemporană în scrierile lui Boris Talantov şi ale altor critici făţişi ai ierarhiei serghianiste. În comparaţie cu acestea, criticile serghianismului din diaspora rusă sunt destul de blânde şi înţelegătoare.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 124-129 / 2020

 

 

[1] Adică, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, condusă până la moartea sa în 1936 de mitropolitul Antonie Hrapoviţki.

[2] Despre Biserica Vie, a se vedea: Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920 şi O scurtă privire asupra raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor din cadrul rubricii CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC.