----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Nota redacţiei: Această scriere a arhiepiscopului Averchie este alcătuită din 13 prelegeri despre asceză şi teologie morală pe care le-a ţinut în Europa Occidentală, la scurt timp după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Ea este la fel de actuală astăzi pe cât era atunci, iar pentru cel dornic să ducă o viaţă creştină autentică reprezintă un abecedar despre cum trebuie să cugete şi să vieţuiască un creştin adevărat.

 

PARTEA I

I. Fiinţa şi semnificaţia ascezei

Ce este ascetismul ? Ce este un ascet ? Mulţi creştini moderni cunosc din auzite cuvintele ascet şi asceză, dar foarte puţini înţeleg cu adevărat ce semnifică şi exprimă aceste cuvinte. Aceste cuvinte nasc, de obicei, un fel de oroare superstiţioasă în rândul oamenilor moderni care se socotesc creştini, dar care trăiesc foarte diferit de duhul Bisericii şi sunt străini de Biserică şi de viaţa duhovnicească, fiind cu totul dedaţi unei vieţi lumeşti petrecute în distracţii.

În societatea seculară modernă, ascetismul este perceput ca ceva extraordinar de sumbru, aproape sinistru, întru totul diferit de viaţa omenească ‘normală’. Mulţi înţeleg asceza ca fiind un fel de monstruozitate fanatică sau auto-tortură, ceva precum a merge desculţ pe cărbuni aprinşi sau a fi spânzurat de propriile coaste – aşa cum fac, de exemplu, yoghinii şi fachirii indieni, spre uimirea tuturor.

O astfel de atitudine distorsionată şi părtinitoare faţă de noţiunea de asceză în societatea modernă demonstrează cât de mult s-au îndepărtat creştinii moderni de modul corect de înţelegere a învăţăturii evanghelice, cât de mult s-au ‘înlumit’ şi cât de străină le-a devenit gândirea de viaţa duhovnicească autentică la care Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a chemat nu pe câţiva aleşi sau pe unele persoane remarcabile, ci pe toţi creştinii, la modul general.

În societatea modernă se mai poate întâlni o altă concepţie despre cuvintele ascet şi ascetism – una apropiată de adevăr, dar încă prea vagă şi superficială, departe de a atinge profunzimea semnificaţiei lor, ceea ce o face fundamental incorectă. Acest mod de a înţelege asceza este unul prea părtinitor, abordând partea cea mai puţin importantă şi lăsând la o parte cel mai important lucru, însuşi miezul semnificaţiei acestor cuvinte. Aşadar, de exemplu, se spune despre un om slab, palid, tras la faţă: ,,Arată ca un adevărat ascet”, fără a se gândi de ce este slab şi are un chip palid: din cauza unei înfometări forţate sau voluntare, din cauza unei alimentaţii slabe calorice, sau fiindcă şi-a asumat nevoinţa abţinerii de la mâncare.

Nu este dificil de înţeles cât de superficială este o astfel de judecată fiindcă nu se raportează decât la înfăţişarea unui om, cum arată în afară, fără a acorda atenţie la alcătuirea sa lăuntrică, dispoziţia sau înclinarea sufletului său. De obicei, oamenii definesc asceza ca înfrânare de sine, micşorarea propriilor nevoi pe cât de mult posibil, fără a se gândi la motivul pentru care este practicată; unii ar putea considera în mod eronat că ea este un scop în sine pentru cei care o practică, că aceştia sunt un fel de excentrici care se înfrânează de bunăvoie, din motive şi cu scopuri necunoscute, de la plăcerile fireşti şi, prin urmare, îndreptăţite de care se bucură partea trupească a omului.

Într-un fel sau altul, în societatea modernă nu putem găsi o înţelegere corectă a ceea ce este asceza. Singurul motiv pentru aceasta este faptul că societatea modernă nu trăieşte o viaţă duhovnicească. Cel care nu trăieşte duhovniceşte întâmpină greutăţi în a înţelege fiinţa şi semnificaţia ascezei. Oamenii care trăiesc după duhul acestei lumi nu vor înţelege niciodată semnificaţia ascezei, indiferent de cât de multe explicaţii ar primi, ci întotdeauna vor avea o concepţie distorsionată sau parţială despre acest subiect, care suferă de o atitudine părtinitoare, unilaterală.

 

Dar ce este asceza ?

Asceza este o realitate atât de intim unită cu viaţa duhovnicească încât fără ea viaţa duhovnicească este pur şi simplu cu neputinţă de conceput. Ea este, ca să spun aşa, principalul instrument al vieţii duhovniceşti. În nici un caz nu este un scop în sine, ci doar un mijloc; cu toate acestea, ea este un mijloc de absolută necesitate pentru a putea reuşi în viaţa duhovnicească. În ce constă acest mijloc ?

Viaţa duhovnicească se naşte în om prin credinţa în Dumnezeu şi revelaţia Sa. Dar credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 26), iar noi, precum adevereşte Sfântul Apostol Pavel, a lui făptură suntem zidiţi întru Hristos Iisus spre fapte bune, care mai înainte le-au gătit Dumnezeu ca să umblăm întru ele (Efeseni 2, 10). Se înţelege de la sine că faptele bune sunt esenţiale pentru reuşită în viaţa duhovnicească fiindcă ele demonstrează prezenţa voinţei bune în noi, fără de care nu există mişcare înainte; în schimb, faptele bune în sine întăresc, dezvoltă şi adâncesc această voinţă bună. Voinţa cea bună atrage harul lui Dumnezeu fără de care nu este cu putinţă reuşita deplină şi decisivă în viaţa duhovnicească, ca o consecinţă a rupturii cumplite pe care păcatul a provocat-o firii omeneşti.

Aşadar, strădania de a săvârşi fapte bune este o sarcină necesară pentru tot omul care doreşte să trăiască o viaţă duhovnicească autentică. Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri (Matei 7, 21) – despre aceasta Însuşi Domnul a dat mărturie. În cuvântul Său de despărţire adresat ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, El afirmă răspicat această condiţie: De mă iubiţi pre mine, poruncile mele păziţi (Ioan 14, 15).

Prin urmare, împlinirea poruncilor evanghelice sau săvârşirea de fapte bune reprezintă o temelie esenţială a vieţii duhovniceşti. Cel care nesocoteşte împlinirea poruncilor sau nu săvârşeşte fapte bune este străin de viaţa duhovnicească autentică. Însă obiceiurile rele şi înclinaţia păcătoasă a sufletului se împotrivesc împlinirii poruncilor sau lucrării de fapte bune. De fiecare dată când dorim să facem o faptă bună, trebuie să biruim şi să reprimăm în noi înşine un anumit obicei rău sau altul care se împotriveşte dorinţei noastre de a face binele. Astfel, în suflet se naşte o bătălie între aspiraţiile bune şi obiceiurile rele.

Am să vă vorbesc despre o realitate care a fost dovedită de experienţă cu mult timp în urmă. Cu cât sunt mai mari faptele noastre bune şi cu cât le înfăptuim mai des, cu atât mai uşor putem să biruim obiceiurile rele: ele sunt slăbite de frecvenţa sporită a faptelor noastre bune şi sunt mai puţin capabile să contracareze voinţa noastră bună care, dimpotrivă, devine tot mai puternică prin fapte bune. De aici poate fi trasă o concluzie evidentă: cel care doreşte să reuşească în viaţa duhovnicească trebuie, prin toate mijloacele posibile, să se silească spre săvârşirea de felurite fapte bune pe cât de des este cu putinţă. El trebuie să practice neîncetat săvârşirea de fapte bune, adică, fapte din iubire faţă de Dumnezeu şi fapte din iubire faţă de aproapele, sau acel gen de fapte care dovedesc că într-adevăr ne străduim să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru cu o iubire evanghelică autentică.

Această practică neîncetată de săvârşire a faptelor bune poartă numele de asceză, iar cel care practică săvârşirea de fapte bune silindu-se pe sine este numit ascet. Pe cât de mult asceza este temelia vieţii duhovniceşti şi unealta sa principală, ştiinţa vieţii duhovniceşti este firesc numită askesis.

Acum este limpede cât de mult se deosebeşte adevărata înţelegere a ascezei de cea falsă a societăţii lumeşti. Vom vedea mai târziu de unde provine această concepţie lumească falsă şi distorsionată despre asceză. Am spus deja că săvârşirii de fapte bune i se împotrivesc obiceiurile cele înrădăcinate în sufletul şi trupul nostru. Trebuie să biruim şi să dezrădăcinăm aceste obiceiuri rele în noi înşine, iar această lucrare este uneori chinuitoare şi însoţită de suferinţă; această nevoinţă poate fi chiar dureroasă. Oricum, când este exprimată în exterior, cel care nu cunoaşte sau nu înţelege viaţa duhovnicească nu va putea să înţeleagă care este motivul sau intenţia pentru care ascetul se torturează şi îşi produce suferinţele de unul singur. De aici se naşte falsa şi distorsionata percepţie despre asceză ca fiind un fel de monstruozitate fanatică sau auto-tortură.

După cum am văzut, asceza este în primul rând săvârşirea de fapte bune, însoţită de reprimarea obiceiurilor rele. Însăşi interpretarea filozofică a termenului asceză atestă acest lucru. Cuvântul vine din grecescul asketis, care iniţial însemna pur şi simplu exerciţiu; mai târziu, el ajunge să însemne chemare, chip de vieţuire, meşteşug, ocupaţie şi, în sfârşit, în cea mai îndepărtată semnificaţie, nevoinţă ascetică, viaţă duhovnicească şi monahism.

Aşadar, cuvântul ascet, derivat din grecescul asketis, nu implică în nici un caz ideea unei persoane fanatice şi superstiţioase care se îndeletniceşte cu torturarea de sine din motive necunoscute, aşa cum cred laicii. Mai degrabă, potrivit sensului de bază, cuvântul s-ar traduce prin luptător, după cum ne arată o analogie caracteristică Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni (9, 24-27), comparând exerciţiile fizice cu cele duhovniceşti pentru a atinge scopul dorit: o cunună stricăcioasă pentru luptătorii trupeşti şi una nestricăcioasă pentru cei duhovniceşti. Alte semnificaţii ale cuvântului ascet sunt nevoitor, persoană aflată în contemplaţie dumnezeiască, pustnic şi monah.

Prin urmare, ascetismul nu înseamnă nimic altceva decât exerciţiu duhovnicesc sau antrenament duhovnicesc, dacă este să facem o comparaţie cu antrenamentul trupesc, fizic, fiind la fel de important pentru cei care se antrenează la nivel duhovnicesc precum este antrenamentul fizic pentru cei care participă la concursuri sportive.

 

Ce presupune mai exact antrenamentul duhovnicesc ?

El presupune un efort continuu de a face fapte bune şi de a suprima obiceiurile rele ale sufletului şi dorinţele care se opun acestora. Lucru nu tocmai uşor, mai ales când este însoţit de eforturi ostenitoare şi deseori de o luptă martirică numită din motive întemeiate de către Sfinţii Părinţi şi asceţi răstignire de sine, potrivit învăţăturii Sfântului Apostol Pavel: Iar care sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Marele apostol însuşi, făcând referire la propria experienţă duhovnicească, le vorbeşte neamurilor răspicat despre greutăţile luptei:

Pentru că ştiu că nu locuieşte întru mine, adică în trupul meu ce este bun, că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu. Că nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc, acela fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu, iată nu fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte întru mine. Aflu drept aceea, legea mie celui ce voiesc să fac binele, că ce este rău, la mine se află. Că împreună mă veselesc cu legea lui Dumnezeu după omul cel dinlăuntru. Dar văz altă lege întru mădularele mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele şi dându-mă pre mine rob legii păcatului, care este întru mădularele mele. Ticălos om sunt eu ! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia ? Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul nostru. Deci dar eu însumi cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu; iar cu trupul legii păcatului (Romani 7, 18-25).

Această dualitate veşnică a omului a apărut odată cu denaturarea de către păcat a firii sale bune odinioară, prin care au pătruns dezordinea şi lipsa armoniei. Această opoziţie constantă prin legea păcatului, care se află în trup, face din ascetism o necesitate. Esenţa ascetismului constă în strădania permanentă sau forţarea constantă de a nu face lucrurile la care ne împinge păcatul, ci mai degrabă săvârşirea a ceea ce ne cere legea lui Dumnezeu, legea binelui. Fără aceasta, este de la sine înţeles că nu poate exista izbândă în viaţa duhovnicească. Ascetul este acela care se străduieşte să facă tot ceea ce este benefic pentru creşterea şi dezvoltarea vieţii sale duhovniceşti şi care se fereşte de lucrarea care îl împiedică de la acest scop.

Am văzut deja că dezvoltarea şi creşterea în viaţa duhovnicească permite săvârşirea faptelor de iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele. Este evident că tot ceea ce împiedică iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, adică faptele rele, opusul binelui, împiedică şi o viaţă duhovnicească. Astfel, ascetul este acea persoană care se străduieşte constant să facă fapte bune şi se abţine de la a face rău.

Însă aceasta nu este tot. Scopul ascezei nu constă numai în aceasta. Cel care face fapte bune şi le evită pe cele rele nu este încă un ascet în adevăratul sens al cuvântului. Doar faptele ca atare sunt limitate. Faptele bune nu au putere şi însemnătate în şi de la sine, ci slujesc doar ca indiciu şi manifestare externă a bunei înclinaţii, a aspiraţiei către bine a sufletului, a afirmaţiei vizibile de bună dispoziţie din noi. La urma urmei, şi fariseii fac fapte bune, însă acestea nu izvorăsc dintr-o înclinaţie bună a sufletului, ci din făţărnicie, adică provin dintr-o înclinaţie către rău şi, ca atare, nu exprimă prezenţa bunăvoinţei. La fel faptele rele, dacă provin din răutate pură, sunt periculoase şi dăunătoare şi slujesc drept expresie şi manifestare externă a dorinţei către rău a sufletului, a relelor obiceiuri şi a rea-voinţei.

Fără rea-voinţă, faptele rele nu pot exista. Aceasta înseamnă că cel mai important lucru nu sunt faptele, ci dispoziţia lăuntrică a omului, voinţa rea sau bună a sufletului şi inima lui virtuoasă sau vicioasă, din care se nasc în mod firesc faptele bune sau rele. Hristos Însuşi ne-a vorbit despre aceasta: Iar cele ce ies din gură, din inimă ies, şi acelea spurcă pre om. Că din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 18-19).

Din aceste învăţături reiese că centrul gravitaţional al vieţii duhovniceşti nu constă în fapte ca atare, ci în înclinaţia sufletului din care acestea izvorăsc. Astfel, pentru un ascet desăvârşit nu este de ajuns să se înfrâneze de la fapte rele şi să le săvârşească numai pe cele bune, ci acesta se va strădui să smulgă din inima sa înclinarea spre rău, obiceiurile rele şi rea-voinţa, sădind în locul lor înclinarea către bine, obiceiurile bune şi bunăvoinţa. Aceasta este îndeletnicirea sau lupta principală a ascetului, una dificilă şi dureroasă până la os. Obiceiurile rele ale sufletului nu fac prea uşor loc celor bune, ele se luptă cu îndârjire pentru supremaţie, pentru poziţia fruntaşă din sufletul omului.

Îndeletnicirile, înrădăcinate prin înfăptuirea lor frecventă, prind tot mai multă putere şi devin precum calităţile şi proprietăţile fireşti ale sufletului, ca să spun aşa, înnăscute. În acest caz, vorba proverbului ,,obiceiul este a doua natură” nu ne mai miră. Năravurile rele sunt ca nişte lanţuri pentru om, privându-l de libertatea morală şi ţinându-l prizonier. Cu cât omul îşi împlineşte năravurile, cu atât mai puternice devin acestea, transformându-l într-un sclav demn de milă şi cu voinţa slăbită. ,,Teme-te de obiceiurile rele – spune unul dintre cei mai mari învăţători ai ascetismului, Sfântul Isaac Sirul – mai mult decât de diavoli”.

Pe de altă parte, când omul luptă împotriva lor, acestea slăbesc tot mai mult până dispar cu totul. ,,O hotărâre fermă – scrie învăţătorul ascetismului, Episcopul Ignatie Briancianinov – luminată şi întărită de harul lui Hristos, poate birui chiar cele mai împământenite obiceiuri ... La început, obiceiul se împotriveşte cu putere celui care se luptă să-i biruiască jugul, părând de nebiruit la prima vedere; însă, cu timpul, luptând continuu împotriva lui şi cu fiecare act de nesupunere faţă de el, slăbeşte din ce în ce mai mult ... Dacă în timpul luptei se întâmplă ca, din cauza unor circumstanţe neaşteptate, să fii biruit, nu te tulbura, nu deznădăjdui, ci începe din nou lupta”.

Astfel, vedem că în sufletul ascetului se dă o luptă necontenită între bine şi rău. Lupta cu răul este numită în literatura ascetică şi duhovnicească războiul nevăzut sau duhovnicesc, şi reprezintă însăşi esenţa literaturii duhovniceşti.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 124/ianuarie-februarie 2020

 

 

 

PARTEA A II-A

Care este ţelul final al ascetismului şi care este însemnătatea sa pentru a izbândi în viaţa duhovnicească ?

Să recapitulăm ceea ce am spus mai sus.

Sufletul omului, fiind dumnezeiesc la origine, aspiră întotdeauna către Dumnezeu. Nu poate găsi mulţumire deplină în nimic din ceea ce este pământesc şi, suferind cumplit de înstrăinarea sa faţă de Dumnezeu, nu-şi poate găsi adăpost decât în Dumnezeu. El poate atinge această comuniune mântuitoare cu Dumnezeu numai prin împlinirea poruncilor de iubire de Dumnezeu şi de aproapele, iar aceste porunci pot fi împlinite numai prin dezrădăcinarea ,,legii păcatului” care trăieşte în noi, a relelor deprinderi ale sufletului, şi prin sădirea obiceiurilor şi stărilor bune ale sufletului. Însă aceasta nu se poate întâmpla decât prin luptă sau nevoinţă aprinsă.

Tocmai această luptă sau nevoinţă este esenţa ascetismului care face posibilă izbânda omului în viaţa duhovnicească, adică, în apropierea de Dumnezeu şi intrarea în comuniunea cu El, după care tânjeşte sufletul omului. Din lupta aceasta, ascetismul îşi are numele de nevoinţă, viaţa duhovnicească este numită viaţa de nevoinţă, iar cei ce duc o viaţă ascetică se numesc nevoitori. Nevoinţa este un cuvânt rus ce corespunde întru totul semnificaţiei cuvântului grec ascetism.

 

Toată lumea, toţi creştinii ar trebui să fie lucrători ai ascezei ?

A ridica această problemă este ca şi cum ne-am întreba: suntem cu toţii creaţi de Dumnezeu şi ni s-a rânduit de către Acesta viaţa duhovnicească şi împărtăşirea cu Creatorul lor ?

Societatea modernă, care nu trăieşte o viaţă duhovnicească, nici nu-şi doreşte să ştie nimic despre aceasta, ci duce o existenţă trupească, evită lupta duhovnicească, nu o înţelege şi prin urmare se teme de însuşi cuvântul ascetism, distorsionându-i semnificaţia, precum am spus la început. În mod normal, oamenii din societatea modernă – printre care şi cei ce se consideră creştini – simt că lupta duhovnicească şi ascetismul ţin numai de anumite persoane şi sunt necesare doar monahilor, care s-au dedicat în mod special unei vieţi de pustie şi nevoinţă. ,,Noi nu suntem monahi, nouă nu ne cere nimeni să facem asta”. Acesta este răspunsul laicilor la chemarea către viaţa duhovnicească şi de a începe să lupte împotriva năravurilor rele şi păcătoase.

Desigur, nimeni nu neagă faptul că, în primul rând, monahii sunt cei care iau asupra lor datoria de a duce o viaţă duhovnicească şi de a deveni nevoitori. Însă pot oamenii de rând, care nu au depus voturile monahale, să se considere scutiţi cu totul de o astfel de îndatorire ? Da, dar numai neînţelegând, prin nechibzuinţă şi printr-o percepţie greşită despre chemarea adresată de Dumnezeu tuturor creştinilor, indiferent că sunt monahi sau din lume.

 

La urma urmei, prin ce se deosebesc monahii de laici ?

Potrivit unui mare învăţător al ascetismului, Avva Dorotei, singura diferenţă este că ,,ei au înţeles că nu pot dobândi virtuţile cum trebuie fiind în lume şi astfel s-au dedicat unui anumit fel de viaţă, unui mod special de petrecere a timpului şi de vieţuire (Convorbirea I).

Aşadar, diferenţa constă doar în formele externe de viaţă: monahii şi-au creat nişte forme externe de trai mai convenabile pentru a putea împlini, cu o mai mare uşurinţă şi fără impedimente, scopul vieţii omului, un scop comun tuturor: comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, mai cu seamă monahii s-au eliberat de toate legăturile lumeşti – de probleme şi griji, precum viaţa de familie şi posesia de bunuri – pentru a se angaja în mod exclusiv şi cu o mai mare uşurinţă, în războiul duhovnicesc, depăşind şi stârpind relele năravuri care îi împiedicau să dobândească iubirea evanghelică de Dumnezeu şi de aproapele. Însă, esenţa vieţii monahilor cât şi a laicilor – precum se poate desprinde cu uşurinţă din tot ceea ce s-a spus mai sus – trebuie să fie una şi aceeaşi.

Oare Dumnezeu i-a creat pe monahi şi pe cei din lume separat ? Oare Dumnezeu a dat suflarea vieţii numai monahilor, lăsându-i pe ceilalţi ca nişte dobitoace fără cuget ? Oare numai sufletele monahilor năzuiesc către Dumnezeu, căutând comuniunea cu El, iar restul nu sunt chemaţi la o viaţă întru Domnul ? Credeţi că monahii au moştenit o fire stricată de păcatul strămoşesc şi de aceea trebuie să se lupte împotriva năravurilor păcătoase ? Că Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a pogorât pe pământ numai pentru monahi şi nu pentru toţi ? Că Şi-a întemeiat Biserica, în care se revarsă puterea Sa plină de har pentru a birui legea păcatului şi obiceiurile rele, numai pentru monahi ? Că Evanghelia a fost scrisă numai pentru ei ? Ori că Domnul îi cheamă doar pe aceştia, şi nu pe întreaga lume, la Împărăţia Sa veşnică ce va să fie ?

Cine ar îndrăzni să spună una ca aceasta ? Oricine ar face-o ar scoate la iveală un suflet complet pietrificat, o ignoranţă totală şi profundă şi o înţelegere complet greşită a semnificaţiei vieţii umane ! Ar îndrăzni cineva să spună că numai monahii sunt robiţi de domnia patimilor păcătoase din lume, consecinţă a relelor năravuri, şi nu că toată lumea este robită, fără excepţie ? Aceasta înseamnă că toată lumea, fără nici o excepţie, este chemată să se lupte cu patimile păcătoase şi năravurile rele pentru a se elibera de opresiunea puterii răului care domneşte în lume şi care ne îngrozeşte fără milă pe toţi, după cum putem vedea în zilele noastre. Este limpede că oricine doreşte să se elibereze de această apăsare a răului trebuie să adopte calea vieţii duhovniceşti – adică, să devină, într-o anumită măsură, un lucrător al ascezei. Cel care se fereşte de aceasta este sortit pieirii.

Asceza este pentru toată lumea, nu numai pentru monahi, întrucât nu se opune sub nici un chip naturii, aşa cum cred unii, şi nici nu este un abuz asupra omului. Dimpotrivă, este o cerinţă necesară sufletului, care tânjeşte să se elibereze de tirania puterii răului şi să se avânte spre Cauza Primordială, spre Dumnezeu, să găsească în El deplina împlinire a tuturor strădaniilor sale lăuntrice şi să dobândească fericirea, pacea, bucuria şi odihna veşnică, atât de dorite de către toţi. Numai asceza, care îl uneşte pe om cu Dumnezeu, Sursa tuturor lucrurilor bune, este adevărata cale către farul bucuriei la care tânjeşte oricine de pe acest pământ.

Cât de des oamenii, urmărind fericirea, pier atât în această viaţă pământească, dar mai cumplit, şi în cea veşnică ! Căci fericirea, după cum arată experienţa de viaţă, nu se află în afara omului, unde o caută el, ci înăuntru: fericirea se află în orânduirea paşnică a sufletului, în pacea lăuntrică, consecinţa mulţumirii interioare care vine ca rezultat al cuceririi răului prin stârpirea năravurilor rele care terorizează sufletul. Nimeni nu poate fi fericit atunci când patimile şi năravurile rele şi corupte, aducătoare de haos şi confuzie, domnesc în suflet. Singura cale de a împăca sufletul o reprezintă biruirea şi stârpirea obiceiurilor rele, adică prin asceză, prin modul  ascetic al vieţii.

De aceea, într-un fel sau altul, asceza este fără îndoială esenţială pentru absolut toată lumea: este un bun comun, o proprietate comună. Cel care se fereşte de ascetism este propriul său duşman, lipsindu-se de bunul cel mai înalt: pacea conştiinţei şi comuniunea sfântă cu Dumnezeu.

Asceza nu este o invenţie a omului, neplăcută înaintea lui Dumnezeu, aşa cum ar încerca să spună unii duşmani ai vieţii ascetice. Dimpotrivă, este singurul mijloc autentic şi de încredere pentru a afla clar şi direct voia Domnului pentru om. Cât despre ceea ce reprezintă această voinţă a lui Dumnezeu pentru om, găsim o explicaţie clară în cuvintele edificatoare ale Fiului lui Dumnezeu Însuşi, în aşa-numita predică de pe munte. Aceste cuvinte nu lasă loc pentru tălmăciri greşite. Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Matei 5, 48). Potrivit rânduielii lui Dumnezeu, care l-a creat pe om, scopul cel mai înalt al fiecărui creştin care se luptă cu patimile şi năravurile rele îl reprezintă asemănarea cu Dumnezeu. Mai exact, ce înseamnă această desăvârşire la care Domnul ne îndeamnă să tindem ? Prin ce ar trebui să ne străduim să fim asemeni Lui ? Cuvintele lămuritoare ale Domnului vin ca o îndrumare directă şi clară: Fiţi sfinţi, că eu sfânt sunt (I Petru 1, 16), ne învaţă Domnul. Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Tesaloniceni, ne spune, pe un ton la fel de categoric: Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră (I Tesaloniceni 4, 3).

Aşadar, nu mai rămâne nici o umbră de îndoială, totul este limpede. Domnul cere de la întreaga Sa creaţie (şi nu doar de la călugări) desăvârşirea care constă într-o sfinţenie asemănătoare cu a Sa. Aceasta este voinţa limpede pronunţată de Dumnezeu şi depinde de noi dacă vrem să o împlinim sau să ne opunem ei. Sfinţenia se opune păcatului care poate fi răpus numai printr-o viaţă de nevoinţă. Aşadar, asceza, cea care stârpeşte păcatul şi care-l conduce astfel pe om la sfinţenie, nu este o invenţie inutilă de-a omului, ci reprezintă o armă puternică pe care Însuşi Dumnezeu ne-a lăsat-o pentru ca, prin ea, omul să-I poată împlini voia. Este lesne de înţeles că acela care se opune vieţii ascetice se opune voinţei lui Dumnezeu, devenind prin urmare un duşman al Său.

Dumnezeu ne-a creat pentru a fi sfinţi ca El, pentru a fi fericiţi şi a ne bucura într-o comuniune de iubire cu El. Odată ce strămoşii noştri au căzut în păcat, noi ne-am îndepărtat de planul lui Dumnezeu. Păcatul ne-a îndepărtat de El, făcându-ne profund nefericiţi. Viaţa de nevoinţă sau asceză îndreaptă răul făcut, îndreaptă cauza păcatului: ne readuce în comuniunea sfântă cu Dumnezeu. Iubirea sfântă, dorindu-ne mântuirea, ne aşteaptă să urmăm singura cale care ne poate salva, calea ascezei şi, odată cu ea, să găsim comuniunea cea veşnică şi sfântă cu Dumnezeu, în care se află mulţumirea deplină a celor mai înalte dorinţe şi nevoi ale sufletului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 125/martie-aprilie 2020

 

 

 

PARTEA A III-A

II. Mândria mărturisită şi smerenia creştină

Iubiţilor, să nu credeţi pre tot duhul, ci să ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu; că mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. Întru aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este (I Ioan 4, 1-3).

 

Dacă un astfel de avertisment a fost necesar din partea ucenicului lui Iisus Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în vremuri apostolice, atunci cu atât mai potrivit este astăzi. Căci nicicând în istoria omenirii nu au existat atât de mulţi prooroci mincinoşi care să-i prindă pe oameni în fantasma binelui ca acum, în zilele noastre. Dacă cercetăm aceste duhuri potrivit criteriilor date de sfântul apostol, atunci putem demonstra faptul că ei nu mărturisesc pre Iisus Hristos că au venit în trup, cu toate că unii dintre ei nu arată ostilităţi făţişe faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru.

 

Atunci, care a fost esenţa păcatului comis de Adam şi Eva ?

Mai precis, aceştia s-au îndoit de Dumnezeu Creatorul şi au avut mai multă încredere în diavol, în vrăjmaşul lui Dumnezeu, decât în El, încălcând astfel porunca Domnului şi nădăjduind să devină ei înşişi dumnezei, cunoscători ai binelui şi răului.

Şi a zis şarpele către femeie: ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ? Şi a zis femeia către şarpe: din tot pomul care este în Rai mâncăm. Iar din rodul pomului, care este în mijlocul Raiului au zis Dumnezeu: să nu mâncaţi dintr-însul, nici să vă atingeţi de dânsul, ca să nu muriţi. Şi a zis şarpele către femeie: nu veţi muri cu moarte. Că ştie Dumnezeu, că ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul. Şi a văzut femeia, că bun este pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere, şi cum că frumos este a cunoaşte; şi luând din rodul lui a mâncat şi a dat şi bărbatului său şi a mâncat cu dânsa. Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperământuri împrejurul trupului (Facerea 3, 1-7).

Aşadar, esenţa păcatului strămoşilor noştri a fost aceea că nu au vrut să asculte de Dumnezeu, ci mai degrabă au vrut să devină ei înşişi dumnezei. Diavolul, amăgindu-i, le-a transmis aceeaşi stare de mândrie de a se auto-impune care i-a adus şi lui căderea. Duhul mândriei umane şi, odată cu el, răzvrătirea împotriva voinţei atotbune a Domnului s-au înrădăcinat din acel moment în sufletul omului, devenind cauza îmbolnăvirii sale de păcat şi o stricăciune păcătoasă. Putem vedea urmele sale pe tot cuprinsul istoriei omenirii.

Tocmai duhul acesta de auto-impunere al mândriei omeneşti a fost cauza primei dispute: fratricidul comis de Cain, din invidie pe fratele său Avel. Păcatul cumplit al fratricidului a dus omenirea în această situaţie fără ieşire a decăderii totale, încât Domnul a trebuit să recurgă la un mijloc radical pentru a stârpi răspândirea păcatului – potopul universal. Chiar şi aşa, stricăciunea s-a făcut cunoscută din nou în inimile urmaşilor lui Noe, care a supravieţuit potopului. Fiul său, Ham, al cărui nume a ajuns atât de cunoscut, a devenit un exemplu frapant de lipsă de respect faţă de părinţi şi de negare a autorităţii acestora, care are la bază, fireşte, aceeaşi mândrie omenească de auto-impunere care-i determină pe oameni să se poarte cu superioritate, cu dispreţ şi în mod sarcastic faţă de alţi oameni, chiar faţă de cei mai bătrâni şi demni de respect prin postura lor.

Aceeaşi mândrie a oamenilor a fost cea care i-a determinat, de dragul de ,,a-şi face un nume”, să înceapă construirea Turnului Babel, ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să răspundă mândriei lor, încurcându-le limbile, împrăştiindu-se cu toţii şi formând diferite popoare aflate într-o continuă dispută. Astfel, mândria a sădit discordie între oameni, înstrăinându-i unii de alţii, devenind ostili unul faţă de celălalt.

 

Oamenii construind Turnul Babel. Mozaic din Domul din Monreale, Sicilia, secolul XII

 

Răspândiţi în întreaga lume, oamenii s-au împărţit în triburi şi popoare, la baza cărora se afla tocmai această mândrie omenească de auto-impunere, manifestată ca mândrie naţională. Acest lucru a dus la o duşmănie cruntă între diverse popoare şi la nenumăratele războaie cu care se confruntă istoria modernă ce lasă impresia, deschizând un manual de istorie modernă, că întreaga istorie a omenirii constă la bază într-o istorie a războiului: un conflict îl urmează pe celălalt, şi aceasta este tot.

Pare logic că omenirea – după ce şi-a pierdut unitatea şi a fost împărţită în mai multe popoare care se luptă unul cu celălalt – şi-a pierdut şi credinţa în Dumnezeu Cel unul şi cunoştinţa unităţii dumnezeirii. Orice popor are propriii zei care se potrivesc cu duhul şi gusturile sale. Fiecare popor îşi reflectă propriile personaje religioase, creând zei ,,după chipul lor”. Aceasta este originea păgânismului care a pângărit religia, păgânism creat ca rezultat al aceluiaşi duh al mândriei de auto-impunere. Această uitare a Singurului Dumnezeu adevărat şi cinstirea zeilor falşi creaţi de imaginaţia omului ,,după chipul său”, împreună cu idolatrizarea propriilor patimi şi vicii, au devenit prilejul unei decăderi morale profunde, în al cărei abis lumea antică se cufundase mai adânc ca niciodată înainte de venirea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către romani, scrie: Şi precum nu au cercat ei a avea pre Dumnezeu întru cunoştinţă, aşa i-au dat pre ei Dumnezeu întru minte neiscusită, a face cele ce nu se cade; plini fiind de toată nedreptatea, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de sfadă, de înşelăciune, de năravuri rele; şoptitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, aflători de rele, neascultători de părinţi, neînţelegători, nestatornici întru aşezământuri, fără dragoste, neîmpăcaţi, nemilostivi (Romani 1, 28-31).

În momentul în care răul a atins cea mai mare putere, când omenirea prin căderea sa fără de margini a ajuns într-un impas moral absolut, a fost împlinită ,,marea taină a dumnezeirii”: Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut pentru a salva lumea de la pieire. Şi cum anume a vindecat Fiul lui Dumnezeu omenirea căzută prin venirea Sa ? Fireşte, prin acelaşi leac care a putut tămădui principala boală a omului. Omenirea era bolnavă de mândrie, iar Domnul a tămăduit-o prin smerenie. Domnul ne învaţă această lecţie de smerenie nu prin predicile Sale, ci mai presus de toate prin propria pildă, cea a vieţii Sale pământeşti, începând cu însăşi naşterea Sa.

Unde S-a născut Iisus ? Acesta nu S-a născut într-o casă de oameni bogaţi sau într-un palat fastuos, ci într-o peşteră sărăcăcioasă, în ţinutul batjocorit, smerit şi sărac al Iudeei şi nu în Roma, capitala lumii de la acea vreme. Unde a trăit Domnul ? După cum El Însuşi a mărturisit, a trăit neavând unde să-şi plece capul (Luca 9, 58). Cum s-a sfârşit viaţa Sa pe pământ ? În opinia societăţii din acea vreme, a fost ucis pe cruce precum cel mai periculos tâlhar. Celsus, un renumit duşman al creştinismului, scria: ,,Viaţa Sa a fost vrednică de dispreţ, iar moartea Sa mizerabilă”.

După ce Şi-a dat viaţa printr-o pildă de profundă smerenie, Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu a aşezat smerenia ca piatră de temelie pentru învăţătura Sa. De atunci au început Iisus a propovădui şi a zice: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17). Pocăiţi-vă, adică, lăsaţi la o parte mândria voastră, recunoaşteţi-vă păcătoşenia şi îndreptaţi-vă către Domnul nu cu sentimente de superioritate, ci de sărăcie sufletească, recunoaşteţi-vă neînsemnătatea, lipsa de cuviinţă, şi rugaţi-vă pentru iertarea păcatelor şi pentru milostivire asupra voastră. Iisus Şi-a început predica de pe munte fericindu-i pe cei săraci cu duhul, adică pe cei smeriţi: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3).

Chemând la Sine în special pe toţi cei osteniţi şi împovăraţi, ca fiind cei mai capabili în a dobândi virtutea smereniei, El le spune: Luaţi jugul meu preste voi şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). De asemenea, i-a învăţat pe apostolii Săi despre smerenie, încercând să le taie dorinţa şi lupta pentru întâietate, spunându-le în repetate rânduri: Iar între voi nu va fi aşa; ci, care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă (Matei 20, 26).

Potrivit cuvintelor Domnului, cei care vor să intre în împărăţia Domnului trebuie să se smerească şi să fie precum pruncii. În ceasul acela s-au apropiat ucenicii către Iisus, grăind: oare cine este mai mare întru împărăţia cerurilor ? Şi chemând Iisus un prunc, l-au pus pre el în mijlocul lor, şi au zis: amin grăiesc vouă: de nu vă veţi întoarce şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor (Matei 18, 1-3).

La Cina cea de Taină, dorind să întărească încă o dată pentru cei ce vor crede în numele Lui nevoia de smerenie, Domnul a spălat picioarele ucenicilor zicând: Cunoaşteţi ce am făcut vouă ? Voi pre mine mă chemaţi Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi; că sunt. Deci dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, am spălat picioarele voastre, şi voi datori sunteţi unul altuia a spăla picioarele. Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi (Ioan 13, 12-15).

Aşadar, acesta este duhul lui Hristos. Duhul lui Hristos este cel al smereniei, adică opusul duhului de auto-impunere al mândriei omului. Cuvintele vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima ar trebui să fie motto-ul fiecărui creştin. Că aceasta să se înţeleagă întru voi – scrie Sfântul Apostol Pavel –, care şi întru Hristos Iisus (Filippeni 2, 5). La ce se referă ? Iată la ce: Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire au socotit a fi el întocmai cu Dumnezeu; ci s-au deşertat pre sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se. Şi cu închipuirea aflându-se ca omul, s-au smerit pre sine, ascultător făcându-se până la moarte, iar moarte de cruce (Filippeni 2, 6-8).

Veţi întreba însă, la fel cum mulţi au făcut-o şi continuă să o facă, la ce ne ajută duhul slăbiciunii, sărăciei şi lipsei de putere ? Nu este mai bine, nu este mai important să fii cutezător, energic şi încrezător în sine şi în propriile puteri ? Mulţi spun că învăţătura creştină despre smerenie se opune doctrinei personalităţii puternice care poate lupta şi depăşi orice obstacol. De exemplu, învăţătura filozofului german Nietzsche cu privire la Ubermensch vorbea tocmai despre acest lucru. Precum mulţi alţii, acesta considera credinţa creştină drept o formă de slăbiciune. Însă aceasta este o greşeală, o înţelegere complet greşită a realităţii. Smerenia creştină nu este, în nici un caz, o formă de slăbiciune, ci tocmai contrariul: reprezintă puterea în oameni, însă nu o putere omenească, ci aceea a lui Dumnezeu.

Puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte, i-a spus Iisus Hristos Sfântului Apostol Pavel când acesta I-a cerut Domnului ca slujitorul diavolului, cu care se lupta, să plece de la el (II Corinteni 12, 9). Astfel, sfântul apostol, înţelegând semnificaţia cuvintelor Domnului, a zis: Cu dulceaţă mă voiu lăuda mai mult întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos (II Corinteni 12, 9). Omul are voinţă liberă, de aceea harul sau puterea Domnului se manifestă în el doar atunci când se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu în întregime, adică, atunci când este pătruns de duhul smereniei şi al ascultării de voia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mândria omului, crezând că poate răzbi cu de la sine putere, intervine în calea lucrării puterii lui Dumnezeu în om.

Aşadar, omul smerit nu este slab, ci mai degrabă puternic, fiindcă puterea lui Dumnezeu lucrează şi acţionează prin el, în timp ce omul mândru este slab, întrucât respinge harul atotputernic al lui Dumnezeu şi nu rămâne decât cu propriile puteri omeneşti, care sunt cu mult mai slabe şi mai puţin importante în comparaţie cu harul lui Dumnezeu. Prin urmare, mai devreme sau mai târziu, mândria îşi aduce necinste, iar omul mândru cade, pierind cu tot cu încrederea de sine, cu toate planurile şi calculele sale.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 126/mai-iunie 2020

 

 

 

PARTEA A IV-A

Atunci, care a fost esenţa păcatului comis de Adam şi Eva ? [continuare]

Astfel, pentru a repara căderea strămoşilor noştri în păcat, care a otrăvit întreaga omenire cu otrava mândriei şi a neascultării, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat şi ne-a demonstrat prin exemplul propriei vieţi, smerenia şi ascultarea de voia lui Dumnezeu. Din acel moment, smerenia şi ascultarea au devenit noul ideal al omenirii creştine, unul reînnoit de Hristos. Cu toate acestea, duhul mândriei de auto-impunere, care se înrădăcinase deja în sufletele oamenilor, nu a vrut să-I facă lui Duhului lui Hristos. A început o luptă teribilă, una sângeroasă dar nu împotriva vieţii, ci a morţii. De-a lungul mai multor secole, creştinii, adică cei blânzi şi smeriţi şi cei care urmează învăţătura lui Hristos, au fost muceniciţi şi chinuiţi de păgânii care i-au supus unor pedepse greu de închipuit.

Care a fost scopul ? Din punctul de vedere al celor care consideră smerenia drept o manifestare a slăbiciunii, ar trebui să ne aşteptăm ca toţi creştinii să fi fost ucişi şi creştinismul să fi dispărut de pe faţa pământului. Dar s-a întâmplat tocmai opusul. Turma blândă a lui Hristos a transformat ura lacomă a persecutorilor în blândeţea mieilor. Creştinătatea nu a dispărut, ci dimpotrivă, a luat locul păgânismului. Creştinismul a izbândit asupra păgânismului, devenind religia predominantă în întreaga lume civilizată a vremii. Nu este oare evident că s-au adeverit aceste cuvinte: Puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte (II Corinteni 12, 9) ?

Însă duhul mândriei de auto-impunere nu şi-a cedat complet locul, ci şi-a făcut lăcaş în inimile celor care au devenit creştini, dar care nu au asimilat în totalitate duhul creştin de smerenie. În societatea creştină a apărut un dezacord, sub forma falselor învăţături din cadrul aşa-ziselor erezii şi schisme. Care a fost originea falselor erezii care au cutremurat Biserica în perioada secolelor IV-VI ? Desigur, aceeaşi dorinţă de auto-impunere provenită din mândrie. Una dintre cele mai teribile şi periculoase erezii pentru Biserică a fost arianismul, care nega consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu Tatăl, negând astfel creştinismul. Aceasta îşi avea originea în Arie, preot din Alexandria, care a început să predice o nouă învăţătură, emisă chiar de el, ca urmare a jignirii de a fi fost trecut cu vederea atunci când s-a ales noul episcop al Alexandriei.

Cu toate acestea, motivele apariţiei unei noi erezii nu sunt întotdeauna aşa de crude, ci adesea sunt extrem de subtile. Mândria foarte subtilă, părerea de sine, slava deşartă, aproape de neobservat pentru persoanele în cauză, pot fi generate de o viaţă ascetică căreia îi lipseşte duhul smereniei adevărate. Adesea îl poate determina pe om să propovăduiască propria învăţătură, care să contrazică învăţăturile Bisericii, întrucât provine dintr-o sursă murdară, dintr-un suflet contaminat de duhul mândriei şi al propriei opinii. Acest lucru explică de ce ereticii erau oameni care păreau să ducă vieţi nobile de nevoinţă, de postitori şi de asceţi, precum fondatorul ereziei nestoriene, Patriarhul Nestorie al Constantinopolului.

 

Biserica ca o corabie a mântuirii, cârmuită de Însuşi Mântuitorul Hristos, cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel ţinând ancora şi o pleiadă de arhipăstori ce poartă grijă de sufletele oamenilor, în timp ce monahi dau la vâsle. De pe ţărmuri corabia este asaltată de eretici, păgâni. Icoană rusească din secolul al XVII-lea

 

În cele din urmă, duhul mândriei de auto-impunere aduce cu sine o ruptură teribilă şi distrugătoare în inima Bisericii. Întreaga Biserică Romană apuseană, cu papa în frunte, s-a rupt de unitatea ecleziastică. Drept urmare, protestantismul, odată cu multitudinea de ramuri sau secte, s-a separat şi el. Unde se află rădăcinile acestei schisme ? Cauzele sunt evidente pentru orice istoric atent şi preocupat. Lumea apuseană, cu Roma în frunte, înaintea căreia întreaga lume tremura odinioară, a demonstrat că nu a fost capabilă să asimileze corect şi să absoarbă duhul smereniei creştine. Mândria păgână, iubirea de putere şi setea nestinsă de a domni au continuat să trăiască şi în Roma creştină, care adoptase învăţătura lui Hristos într-un mod superficial.

Duhul mândriei păgâne s-a manifestat prin dorinţa papilor-patriarhi romani de a domni peste întreaga lume creştină. Papii au continuat tradiţia împăraţilor păgâni ai Romei, devenind practic nişte succesori ai politicii lor de a supune toate popoarele, uitând de cuvântul dat de Hristos apostolilor Săi: Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă (Matei 20, 26). Papa s-a plasat deasupra tuturor episcopilor, exprimându-şi dorinţa de a fi conducătorul întregii Biserici. Această regretabilă rupere s-a petrecut pe 16 iulie 1054. După ce s-a rupt din unitatea ecleziastică, întreaga Biserică apuseană, reprezentată prin membrii ierarhiei, a decăzut atât de mult încât a provocat un protest condus de Luther şi mai târziu de Zwingli şi Calvin. O nouă şi înspăimântătoare schismă s-a produs chiar în sânul romano-catolicismului, sub numele generic de protestantism.

Renunţând cu mândrie la Biserică şi la autoritatea sa de a interpreta Sfânta Scriptură şi recunoscând omul drept unica autoritate, din cauza mândriei de auto-impunere, protestantismul a dat naştere unor nenumărate şi variate secte. Drept urmare, avem înainte imaginea Bisericii lui Hristos, odinioară unită, însă acum divizată în felurite confesiuni ostile. Până aici a ajuns să ne conducă duhul distrugător al mândriei de auto-impunere !

Neţinând cont de erezii sau schisme, învăţătura mântuitoare a lui Hristos a rodit în sufletele oamenilor şi întreaga cultură umană creată sub influenţa binefăcătoare a învăţăturii lui Hristos poate fi numită credinţa creştină. Atât ştiinţa cât şi arta s-au dezvoltat de-a lungul anilor sub ocrotirea Bisericii, păstrând legăturile cu religia creştină care le-a stimulat, inspirat şi înnobilat. Acest proces a durat până la sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea, până în perioada umanismului sau a Renaşterii. După aceea, sub influenţa ştiinţei şi artei, multe priviri s-au întors dinspre creştinism, iar duhul mândriei a început să ia locul cu desăvârşire smereniei creştine.

Perioada umanismului sau a Renaşterii, care a proclamat cultul trupului frumos, îndestulat, sănătos, a reprezentat în esenţă lepădarea omenirii de creştinism şi o întoarcere la idealurile păgâne. Ştiinţa şi arta s-au secularizat, adică au devenit ,,în întregime lumeşti”, dezvoltându-se autonom şi independent de credinţă şi Biserică şi au început să vorbească din ce în ce mai des împotriva învăţăturii Bisericii, transformând duhul smereniei şi al ascultării în cel al gândirii independente, al siguranţei de sine şi al idolatrizării gândirii umane. Atunci, cultul raţiunii a devenit cel mai înalt criteriu în viaţă, găsind chiar o exprimare exterioară în timpul Revoluţiei Franceze, chiar dacă a fost vorba despre una teatrală şi fără fundament.

Mândria începea să crească treptat. Omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, negând cu tărie puterea Sa dumnezeiască şi începând chiar să nege însăşi existenţa lui Dumnezeu şi să se proclame pe sine dumnezeu. Religia creştină dumnezeiesco-umană a fost înlocuită cu umanismul umano-deificator, îndoctrinat în mândrie, gândire independentă şi încredere în propriile puteri, abilităţi şi posibilităţi nelimitate, omul încetând să mai tindă spre desăvârşire duhovnicească, spre îndumnezeire, într-atât încât s-a văzut pe sine a fi desăvârşit şi fără toate acestea, fiind asemenea lui Dumnezeu şi cunoscând binele şi răul.

Această renaştere a păcatului primordial în rândul societăţii omeneşti l-a condus pe om la o şi mai mare decădere morală şi spirituală. Dacă omul este cea mai înaltă autoritate şi dacă nu este un simplu om, ,,ci un om-dumnezeu” căruia toate îi sunt permise, pentru care nu există bariere şi pentru care totul este posibil, atunci, desigur, toate manifestările patimilor şi toate căile de satisfacere a trupului sunt permise. Slujirea trupului este pusă pe primul loc şi, în consecinţă, nevoile duhovniceşti ale omului sunt suprimate sau călcate în picioare. Cu alte cuvinte, pentru a închide gura conştiinţei, este negată însăşi existenţa duhului. Nu există duh, există doar o singură materie, trupul, care are nevoie de îndestulare. Aceasta este poziţia fundamentală a noii epoci, cea a materialismului.

Materialismul reprezintă urmarea naturală şi dezvoltarea logică a umanismului. Idealul unui stomac plin, ascuns în spatele numelui sonor de ,,idee a justiţiei sociale” şi ,,adevăr social”, a devenit idealul cel mai înalt al omenirii care s-a lepădat de creştinism. Doctrina socialismului şi a comunismului marxist s-a desprins în mod firesc din fundamentul materialismului. Prin negarea fundamentului spiritual al omului, proslăvindu-l pe acesta ca dumnezeu, umanismul şi materialismul au legiferat mândria afirmării de sine şi egoismul animalic pe care le-au generat în mod firesc. Conflictul constant de interese între egoişti a avut ca rezultat complicarea şi mai mare a vieţii. Viaţa a devenit tot mai grea şi mai dificilă întrucât lupta neîncetată şi înverşunată dintre interesele egocentriste ale oamenilor a devenit legea după care îşi duc viaţa. Toată lumea a început să se gândească numai la propria persoană, să caute doar avantajul propriu şi să năzuiască pe cărarea strâmtă a prosperităţii egocentriste.

Care a fost rezultatul ? Cei mai puternici, mai bogaţi, mai vicleni, au început să-i asuprească şi să abuzeze de cei mai slabi, mai săraci şi mai puţin vicleni. Aşa-zisul rău social şi-a făcut apariţia, iar ,,nedreptatea socială”, ,,boala socială” s-a intensificat.

Unde trebuia să căutăm o scăpare de acest rău social ? Cum puteam stabili egalitatea socială astfel încât să putem trăi cu toţii la fel de bine, fără ca nimeni să nu jignească sau să abuzeze de altcineva ? Singurul fundament pentru a-i reţine pe oameni de la patimile lor este legea lui Hristos, care spune: Purtaţi sarcinile unul altuia, şi aşa pliniţi legea lui Hristos (Galateni 6, 2). Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi nu nouă să plăcem (Romani 15, 1). Şi precum voiţi ca să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea (Luca 6, 31) şi Să iubeşti pre aproapele tău, ca însuţi pre tine (Marcu 12, 31). Însă legea lui Hristos a fost alungată din vieţile oamenilor într-atât încât viaţa a devenit de netrăit ca o consecinţă a egoismului din ce în ce mai mare şi a violenţei împotriva semenilor. A trebuit să se inventeze ceva pentru ca omenirea să poată fi eliberată de acest rău şi să se poată stabili un singur stil de viaţă, care să fie corect pentru toată lumea.

Dar nimeni nu a înţeles că rădăcina acestui rău era îndepărtarea de duhul lui Hristos şi înlocuirea lui cu un alt duh, care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos (I Ioan 4, 3), un duh care a devenit direcţia în viaţă a omului: duhul mândriei de auto-impunere. Şi astfel, socialismul, iar mai târziu manifestarea sa extremistă, comunismul au devenit nişte doctrine populare, ,,duhuri” noi ale ultimelor timpuri, promiţând lumii eliberarea de toate ,,nedreptăţile sociale” şi stabilirea unei vieţi liniştite, paşnice, paradisiace pe pământ, plină de bucurie şi mulţumire. Problema a fost că aceste doctrine au încercat să trateze problemele omenirii într-un mod negativ. Fie nu au văzut, fie nu au înţeles că răul din epoca modernă este înrădăcinat în profunzimile sufletului omenesc, că suferinţa şi asuprirea au venit din faptul că oamenii au renunţat la duhul blândeţii şi al smereniei, devenind nişte egoişti cu inima împietrită din cauza creşterii şi intensificării în sufletele lor a duhului mândriei de auto-afirmare. Au crezut în mod naiv că tot răul provine din structuri sociale şi guvernamentale imperfecte şi că va fi de ajuns să schimbe toate acestea pentru a stabili îndată o prosperitate generală în lume, iar viaţa va deveni un ,,paradis”.

Mai mult decât atât, pentru socialiştii mai extremişti, precum comuniştii, schimbarea structurii, necesară pentru a obţine această prosperitate a presupus folosirea unor mijloace violente, printre care şi vărsarea de sânge şi vătămarea fizică a celor care nu erau de acord cu doctrina lor. Cu alte cuvinte, au crezut că pot învinge răul cu rău – de multe ori printr-un rău cu mult mai cumplit şi nedrept. Greşeala lor a fost că, din dorinţa de a învinge răul – rodul mândriei de auto-impunere, au continuat să o considere pe aceasta drept singura armă de luptă, crescând precum un bulgăre de zăpadă şi zdrobind tot mai mulţi oameni sub greutatea sa. Fireşte că nu aveau cum să învingă, ba mai mult, au condus omenirea într-o negură mai adâncă, într-o condiţie încă mai distrugătoare.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 127/iulie-august 2020

 

 

 

PARTEA A V-A

Atunci, care a fost esenţa păcatului comis de Adam şi Eva ? [continuare]

Noi suntem martorii modului în care s-a spulberat acest vis utopic al socialiştilor şi comuniştilor idealişti şi a cum eforturile lor de a întemeia o viaţă fericită şi paradisiacă pe pământ s-a încheiat prin conducerea omenirii într-o fundătură morală de netrecut. Viaţa nu a devenit un rai, ci un adevărat iad pe pământ. Răspândirea mândriei umane a dus la pierderea tuturor valorilor în viaţă, făcând-o practic să atârne de un fir de aţă. Roadele preţioase ale unei culturi vechi de secole au fost distruse fără milă şi mai mult decât aceasta, există perspectiva distrugerii nu doar a întregii omeniri, ci şi a întregii planete.

Aici ne-a adus duhul mândriei de auto-impunere, împreună cu această ,,nouă credinţă”, această ,,încredere în sine” şi ,,credinţă în binele propriu”, care s-a răspândit în mod insistent printre noi în ultimii ani, pentru a lua locul credinţei creştine, cea în singurul Dumnezeu adevărat. Cu câtă insistenţă, încăpăţânare şi artificialitate a fost promovată această credinţă periculoasă se vede dintr-un pasaj, nesemnificativ la prima vedere, pe care l-am găsit într-o carte publicată în Iugoslavia în perioada dinainte de război[1]. Este vorba despre următorul poem, scris de Anton Askerc, şi numit ,,Încrederea în sine”:

 
Crede în dumnezeul tău,
Crede în tine,
El trăieşte în piepturile noastre.
În sufletul nostru arde,
Prin venele noastre curge,
Dumnezeul nostru –
Este forţa şi voinţa noastră.
Dumnezeul acesta este cel care
Împărăţeşte de pe un vârf însorit.
Crezi în tine ! În Ahaşver cel nelumesc –
Credinţa cea nouă şi măreaţă !
 

Nu cumva este acesta exemplul unui imn remarcabil de îndrăzneţ al mândriei de auto-impunere ? Mai mult decât atât, este de o valoare inestimabilă pentru noi, ca o recunoaştere deschisă a faptului că ,,noua credinţă”, care o va înlătura şi o va înlocui pe cea creştină este ,,cea a lui Ahaşver cel nelumesc”.

Este vorba tocmai despre credinţa antihristului care, aşa cum am văzut, a născut astfel de roade dezastruoase şi a dus omenirea într-o fundătură morală de netrecut. Această tendinţă este promovată în societatea noastră cu insistenţă şi tenacitate pe toate căile, adoptată uneori cu o rată de succes destul de mare de către tineri, de către şcoli şi de către numeroase organizaţii şi cercuri de tineret. Această credinţă, străină de duhul smereniei creştine, în numele sinelui şi al ,,dumnezeului din sine”, a produs acele orori apocaliptice prin care abia am trecut şi tot ea este cea care ne ameninţă, prin semnele timpurilor noastre, chiar mai îngrijorătoare decât cele de dinainte, cu apariţia unui viitor sumbru şi trist.

Acest viitor al omenirii este, repet, indiscutabil mai sumbru şi mai trist, cu atât mai mult cu cât nu există nici o dovadă a unei treziri a oamenilor şi nici un semn al dorinţei de a ne întoarce la singurul duh mântuitor, cel al lui Hristos, duhul smereniei şi al blândeţii. Numai încrederea în mila lui Dumnezeu, care poate trezi omenirea şi o poate face să-şi vină în simţiri, poate insufla în noi pofta de viaţă. Căci fără această nădejde viaţa nu ar avea nici un rost, mai ales că după tot ce am trăit este evident că omenirea nu mai poate continua pe calea pe care a mers până în acest moment şi că la capătul acestei căi ne aşteaptă moartea cea veşnică, precum şi socoteala firească pe care trebuie să o dăm pentru păcatele apostaziei şi ale înlocuirii duhului lui Hristos cu cel al antihristului.

Singurul duh pe care îl putem primi în acest moment este cel care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup şi, dacă nu ne-am pierdut cu totul minţile şi nu vrem să pierim cu totul, trebuie să urmăm calea Sfântului Apostol Pavel care a spus: Că nu am judecat a şti ceva întru voi, fără numai pre Iisus Hristos, şi pre acesta răstignit (I Corinteni 2, 2). Numai şi numai în aceasta constă mântuirea noastră !

 

 

III. Importanţa discernământului duhovnicesc

 
Iar omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu;
că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă
(I Corinteni 2, 14)
 

De ce este afirmaţia de mai sus adevărată ? De ce omul sufletesc nu poate primi cele ale Duhului lui Dumnezeu ? Şi, mai mult decât atât, de ce le consideră a fi nebunie ? Ce înseamnă să poţi discerne din punct de vedere duhovnicesc ?

În general, omul care dă dovadă de cele mai alese calităţi personale – cel care este bun şi cu o inimă caldă – este numit ,,bun, sufletist”. De ce atunci o astfel de persoană nu poate înţelege cele ale Duhului lui Dumnezeu şi chiar le consideră prostii ? Nu am fost învăţaţi oare de mici copii că omul are trup şi suflet ? Căci, deşi trupul a fost făcut din pământ, sufletul este un principiu mai înalt, de origine dumnezeiască, şi tinde către Dumnezeu ? Cum poate atunci acest suflet să nu cunoască Duhul lui Dumnezeu şi să nu accepte că îşi are sorgintea tocmai în acest Duh ? Apostolul Iuda, fratele Domnului, a scris în epistola sa sobornicească următoarele: Aceştia sunt care se osebesc pre sine şi sunt trupeşti, neavând duh (Iuda 1, 19). Cine sunt aceşti oameni trupeşti ? De ce vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu cu dezaprobare despre ei ?

Conceptul potrivit căruia omul este alcătuit din trup şi suflet este prea elementar, prea primitiv. De fapt, alcătuirea omului este mult mai complexă. Atunci când spunem că suntem făcuţi din trup şi suflet, vorbim, de fapt, despre aceea că omul nu este alcătuit doar din material inert, ci dintr-un principiu mai înalt, care însufleţeşte materialul şi îl face să prindă viaţă: Şi au făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu (Facerea 2, 7). Astfel, orice fiinţă vie are un suflet, orice animal: Şi au zis Dumnezeu: să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări zburătoare pre pământ sub tăria cerului; şi s-a făcut aşa. Şi au făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor, ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor; şi toată pasărea zburătoare după fel; şi au văzut Dumnezeu că sunt bune. [...] Şi au zis Dumnezeu: să scoată pământul suflet viu după fel de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi hiare pre pământ după fel; şi s-a făcut aşa (Facerea 1, 20-24).

Astfel, în esenţă, sufletul trebuie cunoscut drept sursă a vieţii din orice fiinţă vie, şi nimic mai mult. În această privinţă, afirmaţia Domnului: Cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui pre el (Marcu 8, 35) devine cât se poate de limpede.

Fără a fi explicate, cuvintele Domnului pot părea pentru mulţi de neînţeles sau chiar scandaloase. Sufletul, în fragmentul de mai sus, trebuie înţeles drept forţă a vieţii, drept ceea ce însufleţeşte un trup care altfel ar fi mort; şi nimic mai mult. Astfel, textul de mai sus capătă un cu totul alt înţeles. Acela care doreşte să-şi cruţe viaţa [sufletul], adică acela care îndrăgeşte prea mult viaţa aceasta o va pierde, iar cel care îşi dă viaţa [sufletul] pentru Hristos şi Evanghelia Sa va fi singurul care va dobândi viaţa cea adevărată, însă nu aceasta vremelnică, ci cea veşnică.

Aşadar, concepţia că omul este alcătuit din trup şi suflet este una primitivă şi îndepărtată de conceptul mai profund al complexităţii firii omeneşti. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel găsim o înţelegere mai detaliată privind alcătuirea fiinţei umane. El spune: Pentru că viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decât toată sabia ascuţită de amândouă părţile şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului şi a mădularelor şi a măduvei, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii (Evrei 4, 12).

În acest citat putem observa deosebirea făcută între suflet şi duh. Această diferenţiere între spiritual şi lumesc se regăseşte în multe locuri din Sfânta Scriptură. Aşadar, Biserica a stabilit că firea omului are o triplă alcătuire, fiind compusă din trup, suflet şi duh, dintre care cel mai înalt este duhul. Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, cel mai mare psiholog şi stăpân al vieţii duhovniceşti, duhul, deşi mai înalt decât trupul întrucât este imaterial şi fără de substanţă, este ,,orientat în întregime către ordonarea existenţei noastre temporare, a celei pământeşti ... Cunoaşterea sufletului se realizează numai pe baza a ceea ce s-a dobândit prin experienţa vieţii din jur. Activitatea sufletului este îndreptată către împlinirea cerinţelor vieţii pământeşti”. Prin urmare, sufletul este un principiu inferior duhului, pentru că se află în strânsă legătură cu trupul şi cu viaţa trupească. Dar, în acelaşi timp, sufletul funcţionează ca o legătură între trup şi duh, ca o punte de la trup la duh.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 128/septembrie-octombrie 2020

 

 

 

PARTEA A VI-A

Aşadar, omul este tripartit. Cum funcţionează fiecare în firea omenească ?

Dumnezeu a creat trupul din ţărână luând din pământ (Facerea 2, 7) şi astfel trupul aparţine pământului. Omului primordial i s-a zis: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Viaţa trupului constă în împlinirea nevoilor trupeşti. Prin viaţa sa trupească, omul nu se deosebeşte cu nimic de alte vieţuitoare. Nevoile trupului sunt diverse, în funcţie de fiecare organ, însă, în general, aceste nevoi se concentrează pe împlinirea a două instincte de bază: cel al supravieţuirii şi cel al reproducerii.

Ambele instincte au fost aşezate de Ziditorul nostru în firea trupească a tuturor vieţuitoarelor, având un scop cu totul de înţeles: acela ca vieţuitoarele să nu moară şi să dispară. Pentru a putea relaţiona cu lumea din jur, trupul uman a fost înzestrat cu 5 simţuri: văzul, auzul, simţul tactil, gustul şi mirosul, fără de care omul ar fi cu totul neajutorat în lume. Întregul aparat al trupului omenesc este extraordinar de complex şi modelat cu înţelepciune. Singur, lipsit de sufletul dătător de viaţă, trupul ar fi o maşinărie fără viaţă.

Sufletul este dăruit de Dumnezeu ca o forţă ce dă viaţă trupului pentru ca acesta să poată funcţiona. Acţiunile şi mişcările sufletului sunt atât de diverse, de complexe, de strâns legate una de cealaltă, de variabile şi greu de distins, încât au fost împărţite în 3 categorii pentru a putea fi mai lesne înţelese: gânduri, sentimente şi dorinţe. Aceste mişcări ale sufletului constituie obiectul de studiu al ştiinţei numite psihologie. Ţinând cont de cele 3 categorii ale activităţii sufletului, psihologia se împarte la rândul ei în: 1) psihologia cognitivă, 2) psihologia sentimentelor şi 3) psihologia dorinţei.

Aria cognitivă se referă la imaginaţie şi memorie, la ceea ce mintea foloseşte pentru a dobândi cunoaştere şi înţelegere. Înţelegerea şi cunoaşterea, organizate prin procese mintale într-un mod sistematic sau într-un sistem, ne oferă ştiinţele. Creierul este organul trupului folosit de suflet pentru munca mintală.

Organul sentimentelor este adeseori identificat cu inima. Acest lucru se datorează faptului că toate emoţiile – bucuria sau tristeţea, supărarea sau încântarea, plăcerea sau neplăcerea, mânia sau pacea, agitaţia sau calmul – se răsfrâng întotdeauna asupra inimii, fie că o fac să încetinească, fie să bată mai repede. Inima înregistrează ceea ce este plăcut sau neplăcut. Întrucât omul îşi doreşte, în mod firesc, ceea ce este plăcut şi doreşte să evite ceea ce este neplăcut, inima devine centrul vieţii noastre, locul în care se păstrează tot ce vine din exterior şi locul în care se nasc trăirile lăuntrice.

Voinţa este cea care controlează dorinţele, iar aceasta nu este administrată de nici un organ. Ea acţionează prin părţile trupului, iar acestea îl pun în mişcare prin decizia voinţei transmisă muşchilor şi nervilor.

Rezultatul activităţii minţii şi a sentimentelor, născute în inimă, influenţează voinţa, care acţionează prin mişcările sau acţiunile trupului. Astfel, sufletul şi trupul sunt conectate într-un mod foarte complex. Prin intermediul organelor de simţ, trupul transmite impresii sufletului, iar sufletul, în funcţie de ele, direcţionează trupul, controlând activitatea sa. Legătura strânsă dintre suflet şi trup este adesea caracterizată prin termenul ,,psihosomatic”. Cu toate acestea, trebuie să facem o diferenţă între viaţa trupului ca mijloc de împlinire a nevoilor trupeşti şi viaţa sufletului ca mod de împlinire a nevoilor sufleteşti. Ştim deja în ce constă viaţa trupului: auto-conservare şi perpetuarea speciei. Viaţa sufletului constă în împlinirea nevoilor minţii, a sentimentelor şi a voinţei. Sufletul vrea să dobândească ştiinţă şi să experimenteze diverse sentimente.

Simpla existenţă nu împlineşte pe deplin toate nevoile sufletului şi ale trupului. Trupul şi sufletul nu alcătuiesc singure întreaga persoană. Ceva mai sublim se ridică deasupra trupului şi sufletului, jucând adesea rolul de judecător al lor, evaluându-le dintr-o perspectivă unică, mult mai înaltă. Principiul cel mai înalt într-o persoană este duhul, iar originea acestuia este dumnezeiască. Aceasta este forţa pe care Dumnezeu a suflat-o asupra omului, completându-Şi creaţia. Şi animalele au suflet, însă el, potrivit Facerii (1, 24), a fost făcut din pământ împreună cu trupul. Sufletul uman se aseamănă în multe feluri cu cel al animalelor, însă partea cea mai înaltă a sufletului nostru este cu mult superioară animalelor. Această superioritate depinde de comuniunea dintre suflet şi duh, care este de la Dumnezeu.

 

Ce este acest duh şi cum se descoperă el ?

În cartea sa, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, Episcopul Teofan Zăvorâtul a scris: ,,Duhul fiind o forţă ce coboară de la Domnul, Îl cunoaşte pe Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu, şi numai în El îşi găseşte odihna. Prin intermediul unui simţ duhovnicesc, duhul este convins de originea sa în Dumnezeu. Duhul simte dependenţa sa totală de El şi conştientizează că este nevoit să facă voia Domnului şi să trăiască în şi pentru El”. Fericitul Augustin a scris: ,,Tu, Doamne, ne-ai creat să năzuim către Tine, iar inima noastră nu poate avea pace până nu-şi va afla odihna întru Tine”.

Cum se descoperă duhul în persoana omului ? Sfântul Teofan identifică 3 moduri de manifestare ale Duhului: 1) teama de Dumnezeu, 2) conştiinţa, 3) setea de Dumnezeu.

 

  1. ,,Toţi oamenii – afirmă el – indiferent de nivelul de dezvoltare la care au ajuns, ştiu că există o Fiinţă Supremă, Dumnezeu, Cel care a creat totul, care le ţine şi conduce pe toate şi că depind de El în toate, că trebuie să Îi facă pe plac, că El este Judecătorul şi Răscumpărătorul, Cel care dă tuturor după nevoie. Acesta este crezul firesc înscris în duh. Mărturisindu-l, duhul cinsteşte pe Dumnezeu si se umple de frica de El”.
  2. Văzându-se obligat să Îi facă pe plac Domnului, sufletul nu ar şti cum să împlinească această obligaţie dacă nu ar fi călăuzit de conştiinţă. ,,[Conştiinţa] este un indicator al binelui şi al răului, a ceea ce este pe placul lui Dumnezeu şi a ceea ce nu este, a ceea ce ar trebui făcut şi a ceea ce nu ar trebui”. Însă conştiinţa nu numai că dictează, dar îl şi constrânge pe om să facă ceea ce se cuvine, ,,răsplătind ascultarea prin alinare şi pedepsind neascultarea prin remuşcări. Conştiinţa este legiuitorul, păzitorul legii, judecătorul şi executorul”. Nu este de mirare că oamenii numesc conştiinţa ,,vocea lui Dumnezeu”.
  3. Însuşirea duhului este aceea de a căuta, de a nădăjdui şi de a înseta după Dumnezeu. Nimic din cele create, pământeşti, nu îl pot mulţumi. Indiferent cât de multe lucruri ar avea omul, niciodată nu vor părea destule, ci va vrea mai mult şi mai mult. Această lipsă eternă de împlinire, această nemulţumire constantă arată că duhul nostru nădăjduieşte către ceva mai Înalt, către Ideal, cum s-ar spune. Aşadar, nimic din cele pământeşti nu poate înlocui această Fiinţă Superioară, acest Ideal. Sufletul este neliniştit şi nu îşi găseşte pacea. Numai prin Dumnezeu, prin viaţa trăită în comuniune cu El, omul îşi poate găsi odihna şi mulţumirea deplină, dobândind liniştea şi pacea plină de har a sufletului.

 

Acestea sunt modurile în care duhul se manifestă într-o persoană. Acum ar trebui să fie limpede în ce constă viaţa duhovnicească, spre deosebire de viaţa trupului şi a sufletului. Viaţa duhovnicească constă în împlinirea nevoilor duhului, iar nevoile duhului constau în tinderea omului către Dumnezeu, căutând să trăiască în comuniune cu El, şi în dorinţa de a trăi după voia Sa.

Să fie acesta modul în care oamenii înţeleg astăzi viaţa duhovnicească ? Timpurile noastre sunt caracterizate de diverse forme de falsitate, manipulare, perversitate şi distorsionări răutăcioase. Lucru de înţeles, de altfel. Este limpede faptul că tendinţa de etalare a mândriei nu este una atrăgătoare, la fel ca tatăl său, satana. Duhul diavolesc al mândriei este nevoit să poarte o mască ca să se ascundă în spatele unor deghizări care, în aparenţă, sunt bine intenţionate. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, faptul că satana se transformă într-un înger de lumină nu este întâmplător. Viziunea modernă a lucrurilor este pervertită şi distorsionată într-atât încât devine imposibil de recunoscut.

Iată cum stau lucrurile în ce priveşte viaţa duhovnicească. Duhul omului este complet trecut cu vederea de contemporanii noştri. Ei fac din suflet şi duh un singur lucru. Mai mult decât atât, în psihologia contemporană, manifestările duhului sunt văzute ca fiind parte a vieţii sufletului – sentimentele religioase, morale, precum şi conştiinţa sunt văzute ca nişte funcţii ale sufletului. Materialiştii neagă complet sufletul şi îl consideră parte a creierului şi a sistemului nervos. Prin urmare, ei consideră viaţa duhovnicească o manifestare materialistă, studiind-o ca pe o funcţie a creierului, a sistemului nervos etc. Acesta reprezintă cel mai crunt exemplu de profanare primitivă a ceea ce înţelegem prin viaţă duhovnicească.

Cel mai adesea, omul modern nu face diferenţa între acţiunile trupului, cele ale sufletului şi ale vieţii duhovniceşti, amestecându-le între ele şi creând o adevărată confuzie. Nu mai este nici o mirare atunci când auzim expresia ,,viaţă duhovnicească”, lucru care poate însemna orice, numai nu ce înseamnă cu adevărat viaţa duhovnicească. Ştiinţa şi diversele descoperiri şi invenţii – cinema, teatru, balet, chiar circul – sunt aduse împreună în aria spiritualităţii. Cu alte cuvinte, lucrurile ce ţin de domeniul emoţional şi natural sunt interpretate ca fiind duhovniceşti, iar ceea ce ţine strict de viaţa laică este înţeles ca fiind ,,viaţă duhovnicească”.

 

Cum s-a produs această falsificare ? De ce a devenit viaţa duhovnicească moştenirea a doar câtorva persoane ?

Aceasta s-a întâmplat deoarece duhul de auto-impunere al mândriei omului a devenit astăzi cel mai important. Viaţa duhovnicească autentică – năzuinţa duhului omenesc către Dumnezeu – presupune în mod firesc o credinţă vie într-un Dumnezeu personal şi o dorinţă sinceră de a trăi după cum dictează conştiinţa, lucruri absente la majoritatea oamenilor din ziua de astăzi. Precum am menţionat deja, acest duh al mândriei omului de a se auto-impune tinde să înlocuiască credinţa în Dumnezeu cu cea în persoana proprie. Vocea conştiinţei este singura care poate demasca această înşelătorie şi, în general, împiedică libertatea, înăbuşită sau anulată de mândrie, să acţioneze. Existenţa duhului este respinsă şi ignorată, iar sufletul – legea minţii, a sentimentelor şi a voinţei – este aşezat pe primul loc. Sufletul, deşi este inferior duhului, ocupă primul loc în viaţa omului. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu numeşte o astfel de persoană ,,lumească”, întărind faptul că ceea ce este duhovnicesc este de neînţeles şi străin de aceasta şi, prin urmare, ea nu poate înţelege sau accepta ceea ce vine de la Duhul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, indiferent cât şi-ar suprima omul în sine nevoile duhului, ele îşi vor cere drepturile. Duhul tânjeşte după Dumnezeu şi, nereuşind să găsească o modalitate de a-şi elibera aspiraţiile de sub presiunea crudei opresiuni a mândriei umane, duhul se mulţumeşte pe sine prin alţi înlocuitori, inventaţi tot de mândria omului pentru a-l calma. În locul unei religii autentice, duhului i se oferă nişte învăţături filozofice confuze, teosofie sau spiritism. În locul Bisericii, i se oferă un ,,templu” al ştiinţei, teatru sau balet – orice din lumea aceasta în stare să captiveze în întregime persoana umană. Acest tip de imitaţie, această substituire a spiritualităţii cu ceva emoţional reprezintă o caracteristică definitorie a vremurilor noastre.

De exemplu, mulţi dintre noi, ruşii, în trecut şi în prezent, au mers şi merg încă la biserică doar pentru un simţ estetic, pentru a asculta minunatele cântări. Desigur că simţul estetic este un simţ înalt, un simţ al frumosului din suflet, o reflexie a mai înaltei frumuseţi dumnezeieşti. Cu toate acestea, în măsura în care simţul estetic rămâne inconştient şi detaşat de orice conştientizare a atracţiei faţă de Dumnezeu, el rămâne în continuare pe tărâmul lumescului şi este străin de adevărata spiritualitate.

În manifestarea lor cea mai înaltă, sentimentele lumeşti şi pământeşti sunt atât de apropiate de cele duhovniceşti, încât este greu pentru omul modern să facă diferenţa între ele. El înţelege că ,,emoţional” înseamnă ,,duhovnicesc”. Câteodată are impresia că primeşte ,,mulţumire duhovnicească” de la cele lumeşti, însă nu face decât să se amăgească şi să se înşele singur. O persoană intelectuală şi dezvoltată cultural mi-a mărturisit odată că, atunci când ascultă muzică, are aceleaşi trăiri ca la rugăciune. Cum putem, de fapt, să facem distincţia între o stare firească şi una pur duhovnicească ?

O stare duhovnicească pură este întotdeauna lipsită de patimi, atât de înaltă, încât ridică omul deasupra pământului fără să-i dea alte trăiri lumeşti. Pe de altă parte, orice stare firească, lumească, oricât de înaltă ar fi, fără îndoială va stimula unele senzaţii trupeşti – de exemplu, provoacă accelerarea pulsului, o scânteiere plăcută a muşchilor, fiori – care adesea apar atunci când oamenii cântă sau ascultă muzică. Dominanţa copleşitoare a emoţionalului la omul contemporan explică de ce cântarea bisericească pură, care mulţumeşte doar ceea ce ţine de duhovnicesc, este zăpăcitoare şi plictisitoare pentru majoritatea, chiar pentru cei care merg frecvent la biserică. Nu le place. În ultimele două secole am înlocuit cântările bisericeşti cu concerte în stil italian, care mulţumesc minţile lumeşti şi care, aşadar, sunt preferate de contemporanii care se complac în emoţionalism.

De asemenea, oamenilor moderni nu le este pe plac iconografia antică, întrucât sensibilitatea lor spirituală nu este destul de dezvoltată încât să înţeleagă şi să aprecieze frumuseţea spirituală a antichităţii, care a părăsit această lume. O astfel de persoană este mai atrasă de madone cu feţe rotunde şi pline, cu obraji rozii, care îi amintesc de lumea aceasta şi nu de lumea cea înaltă şi duhovnicească. Ca şi în alte aspecte legate de spiritualitate, omul modern este surd şi închis la minte, dar în acelaşi timp foarte sensibil la ceea ce ţine de lumesc, pe care adesea le consideră a fi ,,spirituale”, numindu-le astfel în presă, literatură şi forumuri publice.

 

Maica Domnului cu Pruncul în braţe, înconjurată de îngeri. Icoană catolică

Maica Domnului cu Pruncul în braţe, frescă de Manuel Panselinos, frescă din Biserica Protaton din Karyes, Muntele Athos, secolul XIV

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 129/noiembrie-decembrie 2020

 

 

[1] Cel de-al doilea război mondial (1939-1945).